Iona

01.Evadare imposibila

 
Odata cu primii pasi facuti in 1999, incercam o dureroasa trezire la aceeasi realitate a anului 1998. Urarile si sarbatorile n-au putut opri noul val de scumpiri, amanat pentru tot romanul … „dupa Anul Nou“. De fapt, aceasta situatie era previzibila si, ascultand explicatiile guvernantilor, este numai normal sa fie asa. O multime de lucruri ciudate defileaza sub ochii nostri buimaci, revendicand insistent incadrarea lor in normalitate.
A devenit normal sa nu mai credem intr-un Dumnezeu care a facut totul; este normal sa nu mai apelam la Biblie ca fiind instanta morala si spirituala absoluta. De aceea, este normal sa fim nefericiti, condamnati la secularism si asteptand un sfarsit ingrozitor. De ce? Raspunzand crestinilor din Roma primului secol, apostolul Pavel ne raspunde si noua: „…fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit… S-au falit ca sunt intelepti si au innebunit… Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor.” (Romani  1, 21-28)
Desigur, oricine va putea replica: astazi suntem mai religiosi ca oricand in istoria noastra! Priviti ziarele, emisiunile radio sau TV, bisericile, crucile, troitele, slujbele religioase, vocabularul oamenilor simpli sau al celor mari, toate ne asigura ca suntem o generatie foarte religioasa. insa, lasand la o parte aceasta cortina de piosenie, sa ne aducem aminte ca, dupa cortina de fier, crestinismul nostru era mult mai fierbinte. Noi, care stim atat de multe despre microcosmos si despre macrocosmos, stim mult mai putin despre Dumnezeu decat stiau parintii si bunicii nostri. Cat de mult cunoastem noi iertarea divina, milostivirea Tatalui nostru ceresc, compasiunea plina de sacrificiu a Mantuitorului Isus Hristos, puterea transformatoare a vietii prin Duhul Sfant, fericirea de a fi copilul lui Dumnezeu?
Exista in Scriptura un personaj care traieste chiar drama generatiei noastre. Mesajul istoriei lui Iona, profetul Domnului, ni se adreseaza intr-un mod direct si relevant. Parcurgand cele 48 de versete ale cartii care-i  poarta numele, vom intalni istoria unui om care refuza planul lui Dumnezeu pentru viata sa. intreaga carte este plina de intelepciunea divina si razvratirea umana. Iona nu accepta ordinea lumii stabilita de Dumnezeu, dar este condus sa inteleaga ca viata umana si existenta sunt imposibile fara Dumnezeu. La inceputul si la sfarsitul ei, cartea Iona este strajuita de cuvintele lui Dumnezeu catre un om care marturiseste ca este credincios, dar in realitate este separat de Cel care este sursa si semnificatia vietii. Cat de mult seamana Iona cu noi!
Iona – porumbelul fugar
Iona inseamna, „porumbel“, adica puritate, simplitate, pace, gingasie. insa, atunci cand este confruntat cu Cuvantul Domnului, el cauta o evadare. Omul care aude vocea lui Dumnezeu nu poate face altceva, decat sa raspunda chemarii. Ieremia ne arata ca retinerea de a da curs chemarii lui Dumnezeu este o experienta launtrica sfasietoare (Ieremia 20, 9). Astfel, Iona asculta si actioneaza, desi nu asa cum a dorit Dumnezeu.

Minunea lui Iona
Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea  mare, si striga impotriva ei. Iona 1, 2. Ninive era o cetate antica asiriana, situata pe Tigru, la aproximativ 300 km nord-vest de actualul Bagdad. Asirienii erau recunoscuti pentru cruzimea lor. Rautatea lor ajunsese pana la Dumnezeu (1, 2), adica timpul judecatii divine era foarte aproape. Iona este purtatorul ultimului apel divin de intoarcere catre o generatie nelegiuita. Un profet al lui Yahweh predicand intr-o cetate pagana este o experienta unica in Vechiul Testament. Aici vedem interesul neobosit al lui Dumnezeu pentru salvarea tuturor oamenilor.
 Tentativa de evadare
Chemarea divina i se adreseaza  lui Iona prin imperativul „scoala-te“, iar raspunsul profetului este redat prin acelasi verb: „s-a sculat“ (Iona 1, 2.3). Cand Dumnezeu ti se adreseaza, este imposibil sa ramai pasiv sau sa stai inactiv. Cand Dumnezeu te trimite, nu mai poti ramane acasa!
Iona se scoala insa, nu pentru a asculta chemarea, ci pentru a fugi de ea (1, 3). in loc sa mearga la Ninive, in orientul indepartat, el fuge la Tars, in occidentul indepartat. Tars era o cetate pe coasta sudica a Spaniei, o colonie feniciana, asemenea Cartaginei, pe coasta nordica a Africii. Tarsul era asociat cu departarea extrema si bogatia superlativa. Astfel, potrivit cu harta lumii cunoscute pe vremea sa, Iona fuge in cel mai indepartat punct, in directie opusa locului unde il chemase Dumnezeu. Daca Iona nu cauta in primul rand bogatie, cel putin confortul (4, 6), siguranta (1, 5) si bucuria (4, 6) erau tentatiile imediate. Va reusi aceasta evadare? Poate omul sa fuga de prezenta lui Dumnezeu? Nu este El pretutindeni? (Ps. 139, 7-12). Ca si Iona, noi insine stim foarte bine raspunsul la aceste intrebari. Totusi, actionam tot ca Iona, ca si cum n-am cunoaste zadarnicia fugii noastre. De aceea, indraznim sa credem ca Dumnezeu ne ajuta chiar si atunci cand vrem sa scapam de prezenta Sa.

O siguranta falsa
Abundenta de verbe din Iona 1, 3 arata ca Iona era foarte agitat cu pregatirile de fuga. insa inima ii bate mai linistit cand vede ca totusi… mana Providentei este alaturi de el. Cum? A gasi exact in acel moment o corabie care pleca exact spre Tars, o calatorie care dura aproape un an de zile, nu putea fi altceva decat semnul aprobarii lui Dumnezeu, care a inteles si acceptat ca „operatiunea Ninive“ era o misiune imposibila!
Priviti-l cum plateste cu corectitudine biletul, iar apoi, cu inima si constiinta impacate, Iona s-a pogorat in fundul corabiei, s-a culcat si a adormit dus. Iona 1, 5. Acum totul era in regula, iar fuga de la datorie era ceva normal. Si Dumnezeu pare sa fie de acord. Valurile leagana corabia atat de placut, incat pacea revine in sufletul „porumbelului“ fugar. Dar ce fel de pace sau siguranta poate fi aceasta?
Ne raspunde Isus, intr-un discurs celebru: „Cum S-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. in adevar, cum era in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut nimic pana a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului„. Matei 24, 37-39.
Iar apostolul Pavel ne avertizeaza: „Cand vor zice: „Pace si liniste!“, atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia insarcinata, si nu va fi chip de scapare.” 1 Tesaloniceni 5, 3
Mancarea, bautul, casatoria, pacea si linistea sunt cele mai normale si legitime lucruri pe care le putem face, mai ales daca ne si rugam lui Dumnezeu de fiecare data. insa acum, cand se apropie din nou potopul (2 Petru 3, 10), iar prapadenia este gata sa se intample, este normal sa nu fim luati pe neasteptate, continuand sa facem lucruri „normale“. Traim un timp prea important pentru omenire, pentru a ne permite sa fim ametiti de aparenta normalitate din jurul nostru.
Coborat pe fundul corabiei, Iona doarme dus, inconstient de evenimentele care se desfasoara in jurul lui. Ideea textului exclude posibilitatea simularii somnului. Acest somn profund este rezultatul traseului linistit si plin de succes urmat in organizarea fugii si care este interpretat ca semn al aprobarii lui Dumnezeu. Somnul  lui Iona vine ca urmare a unui fals sentiment de siguranta. Iata mesajul pentru generatia noastra: in timp ce Planeta se grabeste spre distrugere, este posibil ca cei care se numesc crestini sa doarma, cuprinsi de o siguranta izvorata dintr-o religiozitate falsa?
Acum, cand ne-am obisnuit cu o forma de evlavie 2 Tim. 3, 5, este posibil sa parcurgem cel mai periculos segment al experientei noastre: autoinselarea! Sa credem ca Dumnezeu este cu noi cand, de fapt, noi fugim de El, orientati cu toata convingerea spre propria noastra distrugere, fara macar sa banuim acest deznodamant. Iata experienta unei mame a doi baieti buclucasi. in satucul in care locuiau nu era necaz care sa nu fie pricinuit de cei doi baieti. Bineinteles, cel mai mare era capul rautatilor. intr-o zi, mama se plange unei vecine: „Am incercat toate metodele; nu stiu ce sa ma mai fac cu ei…!“ Iar solutia a venit imediat: „Si baietii mei erau la fel, pana ce i-am dus la preotul de la Sihastrie. Du-te acolo!“ Cu cei doi baieti, mama sta in fata preotului, care il cheama mai intai pe cel mai mare, intrebandu-l solemn: „Tinere, unde este Dumnezeu?“ Baiatul a incremenit: nu mai clipeste, nu mai respira, nu-si poate misca buzele! intrebarea se repeta mai apasat: „Misca-te, tinere! Unde este Dumnezeu?“ De asta data baiatul se misca, insa spre fratele sau, si el incremenit, pe care il apuca de umeri, strigandu-i: „S-o stergem! astia L-au pierdut pe Dumnezeu si vor sa dea vina pe noi!“
Cea mai crunta descoperire pe care o poate face un crestin este aceea de a constata ca n-are nimic de a face cu Hristos. Iona a descoperit la timp aceasta primejdie. Cat despre gravitatea acestei situatii, Isus  ne explica astfel: „Vai de tine, Horazine, Vai de tine, Betsaido! Caci daca ar fi fost facute in Tir si in Sidon minunile care au fost facute in voi, de mult s-ar fi pocait cu sac si cenusa. De aceea va spun ca in ziua judecatii va fi mai usor pentru Tir si Sidon, decat pentru voi”. Matei 11, 21-22
Destinul nostru este inevitabil legat de Dumnezeu. intr-o lume in care totul o ia razna, ne vanam siguranta si linistea sufleteasca, afundandu-ne in jungla materialismului si a religiozitatii de parada, departe de Fata Domnului. Cel care tanjeste sa-i spunem „Tatal nostru“ este mereu pe urmele noastre, strigandu-ne plin de iubire: „Opriti-va si sa stiti ca Eu sunt Dumnezeu.” Psalmi 46, 10. Oricum am hotari, Iona continua se ne asigure ca orice evadare din prezenta lui Dumnezeu este imposibila.
 
 

 
Departe de fata Domnului
Ori de cate ori auzim de un dezastru care s-a intamplat sau va avea loc undeva, pe langa umbra care ni se asterne pe suflet, avem si o bucurie secreta ca n-am fost noi cei nenorociti. Rolul de spectator ni se pare mult mai de dorit decat o implicare directa, mai ales atunci cand evenimentele care se deruleaza nu sunt altceva decat implinirea judecatilor lui Dumnezeu.
Apropierea vertiginoasa si iminenta a noului mileniu aduce si in sufletele noastre, nu doar in lumea computerelor, „efectul Anul 2000”. Presimtim ca s-a apropiat periculos de mult timpul cand Dumnezeu va interveni dramatic in programul nostru. Stresul acestor zile de la capatul timpului vine din multe directii, iar incercarea de a evita impactul direct cu vestile rele ne duce la neputinta. Cel putin ne bucuram ca nu locuim in Irak si nu avem de infruntat direct „vulpea desertului”. Dar suntem privilegiati doar pentru motive ca acesta?
Scrutarea viitorului ne epuizeaza fiinta cu un vocabular preponderent cataclismic: crize de tot felul, poluare, foamete, boli incurabile, dezastre naturale, decadere morala, catastrofa cosmica, invazie extraterestra… Apoi, oricare ar fi scenariile pe care ni le-am conturat mai mult sau mai putin precis in minte, avem convingerea ca judecatile lui Dumnezeu se vor manifesta in curand, intr-un mod socant de real. Fiind locuitori ai acestei planete, suntem legati irevocabil de destinul ei. Asemeni calatorilor Titanicului, ne mai ramane doar privilegiul unui loc mai bun pe scena obligatorie a ultimului act al dramei terestre. De aceasta data insa, experienta noastra impune o confruntare directa. De fapt, aceasta va fi confruntarea destinului cu Dumnezeul cu care ne-am imprietenit sau de care am fugit tot timpul.
Cartea profetului Iona este prefigurarea fidela a rolului pe care suntem gata sa-l jucam in propria noastra drama. Sfarsitul unei generatii era iminent atunci ca si acum, iar profetul bolnav de inima, din cauza defectelor de vedere cu privire la viitor, cauta disperat o evadare, asemanan-du-se iarasi noua. „Departe de fata Domnului” este, indiscutabil, o imposibilitate, insa, daca nu putem depasi raza de actiune a puterii divine, cel putin cautam sa fugim cu Iona cat mai departe de scena unde Dumnezeu isi aduce la indeplinire judecatile si planurile Sale. Nelinistea cu care incercam sa evitam impactul deplin al necazurilor zilelor noastre va alunga dificultatea de a vedea in Iona propriul nostru demers pentru supravietuire.
Dogmatic vorbind, Iona ne provoaca sa reafirmam omniprezenta lui Dumnezeu tocmai prin faptul ca el o ignora cu seninatate. Iona nu este dispus sa se circumscrie planului divin si isi imagineaza o scapare prin fuga. intr-o tara straina, printre locuitori straini, el gandeste ca va scapa de ochiul atotvazator. Aceasta erezie ur-mata de Iona determina o noua demon-strare a adevarului ca Dumnezeu este pretutindeni: pierdut in imensitatea marii, Iona este ajuns de mana lui Dumnezeu si scuturat de furtuna; este depistat prin aruncarea sortilor; este mustrat prin spiritul de dreptate si mila al unor marinari pagani; este readus la startul datoriei, gratie serviciilor unui monstru marin.
Acceptandu-si misiunea, merge la Ninive, il vede iar pe Dumnezeu cum smereste mandria unei cetati inraite si-o conduce la pocainta; la cuvantul lui Dumnezeu, umbrarul natural creste, apoi se usuca. Dumnezeu patrunde in tainele inimii lui Iona si ii citeste profetului propriile-i motive pentru propria-i amaraciune. Pentru inteleptirea noastra, profetul este condus intr-o lume in care cel mai nebanuit amanunt poarta amprenta interventiei divine. intreaga viata pare dintr-o data un rug care arde, iar lumina fetzei lui Dumnezeu transfigureaza fiecare ramurica si fiecare frunza.
Incercarea de a fugi de Dumnezeu nu este neobisnuita. Desigur, noi nu luam vaporul pentru a pluti la capatul lumii, cu convingerea ca autoritatea lui Dumnezeu are limite geografice, dar ne eschivam la tot ce ne-ar putea aduce fata-n fata cu El si salutam bucurosi orice loc care promite o ascunzatoare. Motivarea acestei atitudini poate fi gasita in instinctul de autoconservare. Mai mult sau mai putin convinsi, simtim ca, daca ne apropiem de Dumnezeu, cu siguranta nu vom mai fi aceiasi oameni. Aceasta presimtire a transformarii ne anunta ca urmeaza renuntarea la o serie de lucruri care ne sunt familiare si placute, de aceea incercam sa ne eschivam.
Dorinta noastra dupa stabilitate ne pietrifica intr-o stare defensiva, de respingere a oricarui asalt care ar provoca o revolutie in viata noastra. intr-un fel sau altul, ne ascundem. in dosul responsabilitatilor onorabile, ne traim infrangerile in fata placerilor ademenitoare ale vietii. Petrecem excesiv de mult timp in fata ecranelor, apoi devoram literatura surogat si ingaduim gandirii si emotiilor altora sa se substituie imperioasei noastre nevoi de a gandi si simti pentru noi insine. Trudim si incercam sa uitam ca Dumnezeu cere ceva de la noi, cerere care ne-ar face sa fim alti oameni.
Compania prietenilor, rasul, petrecerile si taifasul ineaca vocea lui Dumnezeu. Acceptam conventiile zilei ca fiind regula de viata, ratand astfel intalnirea proaspata, la prima mana, cu Dumnezeul care vrea sa faca din viata noastra tocmai ceea ce trebuie sa fie. Mereu conversam, sau citim, sau vizionam, sau ne amintim, sau comparam, dar ne este groaza sa ne oprim si sa stam de vorba cu noi insine. Sportul, banii, distractiile nu aduc fericirea, nici nu ne feresc de mizerie si moarte, insa vanatoarea perpetua a destinului ne procura o ocupatie violenta care ne tine departe de intalnirea cu noi insine.
Este acest portret adevarat? Poate fi chiar poza mea? Raspunsul pe care il dam fata de ceea ce este autentic spiritual si religios ne aduce dovada de care avem nevoie. Ai placere sa citesti Scriptura? iti plac intalnirile de inchi-nare? Te preocupa lucrurile spirituale? Reusesti sa stavilesti secularul si sa aduci sacrul in timpul saptamanii tale de activitate? intalnirea cu Dumnezeul si Prietenul tau in ziua Sa speciala de inchinare iti aduce bucuria cea mai inalta si mai curata? Adam, care se as-cunde printre pomii din gradina, este un simbol autentic al omului care se autoinmormanteaza in materialism, secularism, pentru a evita contemplarea tulburatoare a Prezentei divine.
Evadarea de influenta spirituala reinnoitoare este si obsesia stralucitului atenian Alcibiade. Om de stat, strateg, dirijorul modei zilei, Alcibiade era si cel mai neprincipial personaj al lumii sale. Platon este cel care-l convinge in-discutabil ca drumul pe care merge nu aduce decat rusine. Dupa acest moment, Alcibiade gandea astfel: „in fata nimanui nu simteam rusine, insa, cand il intalneam pe Platon, imi venea sa intru in pamant; inima mi se zbatea in piept, glasul mi se usca, iar lacrimile ma inundau. Era clar ca trebuie sa fie ce spunea el, insa eu cautam altceva. De aceea fug de el ca un nebun, iar daca-l intalnesc, intr-un pamant de rusine. Simt ca as fi cel mai fericit daca as auzi ca nu mai este printre cei vii. in acelasi timp, stiu ca, daca ceva rau i s-ar intampla, eu ar trebui sa fiu cel mai indurerat”.
Daca asa graia Alcibiade, sunt convins ca recunoastem adevarul ca noi avem de-a face cu Cineva mai mare decat Platon, care este puritate si iubire absoluta. El ne cheama spre El, oricat de exacerbat ar fi simtul vinovatiei si nevredniciei personale. „Domnul mi se arata de departe; te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea! ” Ieremia 31,3.
„Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde”. Ieremia 29,11
Evadarea lui Iona, care parea sa numere clipele spre succes, iar vantul il putea purta spre tara visurilor sale, sfarseste prin a-l aduce pe fugar exact in camera de audienta a lui Dumnezeu. Este tragicomedia omului care se felicita pentru evadarea de care a fost in stare, cand, de fapt, el a alergat direct in lat. Aici, visurile efemere de fericire se destrama iremediabil.
Cei care cauta sa scape, fugind de fata Domnului, nu trebuie sa uite ca toate locurile unde se pot ascunde sunt doar in cuprinsul creatiunii aceluiasi Dumnezeu: Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul. Iona 1,9. Biblia spune clar ca noi vom fi judecati dupa faptele in care am fost angajati zi de zi (Apocalipsa 22,12). Astfel, oriunde, in activitatea noastra zilnica, am incerca sa fugim de Dumnezeu, nu vom reusi altceva decat sa repetam greseala lui Iona, pentru ca ne vom refugia exact in locul in care suntem analizati de privirea atenta a Facatorului nostru.
Dumnezeul nostru este pretutindeni. Lumea noastra seculara poate deveni dintr-o data poarta cerului si fiecare lucru si intamplare sa poarte mesajul Cuiva care ne iubeste si ne invita sa nu mai fugim de El, ci sa alergam spre El. in curand, lumea aceasta degradata, cu toate ascunzisurile ei, va trece, facand loc unei lumi desavarsite, unde vei putea fi cu adevarat fericit. Pentru ca ai in inima gandul vesniciei, iar viata vesnica va fi o continua ramanere in Fata Domnului, alege chiar acum sa pasesti pe scena de partea Celui care este hotarat sa faca toate lucrurile noi.
Tumultul acestor ultime zile nu pot sa inece dorul de a vedea fata Binefacatorului tau. „Vedeti ce dragoste ne-a aratat Tatal, sa ne numim copii ai lui Dumnezeu. Prea iubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi nu s-a aratat inca.   Dar stim ca atunci cand Se va arata El vom fi ca El, pentru ca il vom vedea asa cum este.” 1 Ioan 3,1-2
 
 

 
„Sa castigam cat mai mult, platind cat mai putin” este aliatul sigur al tuturor comerciantilor, pentru ca aceasta se afla chiar in interiorul fiintei noastre. Scurtaturile promit o ajungere mai rapida la destinatie. Pentru locuitorii planetei grabite de viteza ultimului secol si apasata de grija zilei de maine, „mai repede si mai ieftin” devine un model de supravietuire. Democratia si economia de piata sustin ca demonstratiile si negocierile pot sa ne aduca exact ceea ce ne lipseste. Faima crescanda a acestor strategii se-ducatoare este confruntata brutal cu nemiloasa traiectorie pamanteana – din rau in mai rau! Cum putem evada de pe aceasta orbita fatala?Te-a
Desi Iona a trait cu aproape 2800 de ani in urma, el ne este foarte asemanator. Cu toate ca numele sau inseamna „porumbel”, Iona arata mai degraba ca un caine speriat, cu coada intre picioare, cautand un loc unde sa se ascunda. Dar nu ne putem ascunde de Dumnezeu. Lumea nu s-a schimbat prea mult fata de vremurile lui Iona. Degeaba ne ingramadim alaturi de el in corabia spre Tars, cand Dumnezeu doreste sa mergem la Ninive.
Iona este un personaj real, ca fiecare dintre noi. El primeste o chemare adevarata de la Dumnezeu, pentru o slujire mai cuprinzatoare. ti s-a intamplat sa auzi recent glasul aceluiasi Dumnezeu adresandu-ti-se? Ai sesizat incercarea lui Dumnezeu de a directiona viata ta in ultimul timp? Dumnezeu te cunoaste. El stie numele tau, adresa ta, talentele tale. Este o zi extraordinara in viata ta atunci cand ajungi sa-ti dai seama de planul special al lui Dumnezeu pentru tine personal. O zi si mai importanta pentru tine este insa aceea in care te hotarasti sa accepti vointa Sa pentru viata ta.
Chemarea lui Dumnezeu este uneori socanta. in Naum 3, 1-4 este descrisa profunzimea degradarii la care ajunsesera locuitorii din Ninive: sange, cadavre fara numar, incat cei vii se impiedica de ele si cad; desfrau, vrajitorie, prostitutie, jafuri, cruzime. Cu cat te gandesti mai mult la un asemenea loc, cu atat doresti sa stai cat mai departe de el. insa Domnul cheama pe Iona in Ninive, dar Ninive nu era in agenda lui Iona. Chemarea divina la Ninive a fost un soc pentru Iona.
Dumnezeu ni Se adreseaza atat de precis, incat apelul nostru la comanda „optiuni” este inutil. impotriva ei Iona 1,2 sunt cuvintele divine care definesc irevocabil sensul misiunii noastre. Iona nu putea merge in orice cetate, ci numai in Ninive; el nu putea predica orice, ci doar impotriva ei. Nu avea voie sa filozofeze sau sa prezinte platitudini pioase. Nu putea incepe un seminar de sanatate sau activitate de publicitate literara. Locul lui era chiar in mijlocul clocotului pacatului, unde sa predice cu foc impotriva raului distrugator, inaltand pe adevaratul si singurul Dumnezeu. Iata un drum pe care ezitam sa pasim.
Dumnezeu continua sa Se adreseze crestinilor de azi, dar este foarte greu pentru generatia noastra sa se ridice si sa strige impotriva pacatelor timpului nostru. Stiti care este cauza? Este dificil sa vorbesti impotriva pornografiei, daca petreci timp cu reviste porno. Nu poti deschide gura impotriva filmelor violente si imorale, daca iti omori dupa-amiezile si noptile cu cinematograful privat – televizorul. Nu poti ridica stacheta „Antifumat”, „Antialcool”, daca inca mai tragi din tigara sau tragi la masea.
Asadar, esti surprins ca atat de multi crestini s-au imbarcat astazi pentru Tars?  Cand aude planul lui Dumnezeu, Iona isi face urgent bagajele, isi aduna toate economiile si alearga 100 km spre portul din Iafo. Coboara acolo unde nimeni nu-l cunoaste si nu-l poate opri, deschide atlasul si decide: daca Ninive este la 1000 km spre est, voi merge la Tars, 3000 km spre vest!
Cand oamenii il parasesc pe Isus, ei merg cat mai departe posibil. La fel ca fiul risipitor, plecam intr-o tara indepartata. Tarsul era un oras al siderurgiei (Ieremia 10, 9). Aici erau rafinate aurul, argintul, fierul, plumbul. Si oamenii locului erau rafinati. Locul pare perfect: ma pot pierde in fumul dens al furnalelor. Tarsul este vointa ta. Ninive este vointa lui Dumnezeu. Esti liber sa mergi la Tars, cand Dumnezeu te cheama la Ninive, insa fara binecuvantarea lui Dumnezeu.
Traim intr-o lume plina de inlocuitori. Surogatele cauta sa ne sature fiinta. Gasirea corabiei spre Tars este o mare coincidenta. Ce noroc pentru Iona! Semn bun! ti se intampla sa-ti justifici alegerile dupa modul cum merg lucrurile? Prietene, si tu poti gasi o corabie gata de plecare, care te asteapta tocmai pe tine. Este uimitor sa constati ca diavolul are intotdeauna o corabie pregatita, asa ca este foarte usor sa fii neascultator de Dumnezeu. Insa, daca esti in voiaj spre Tars, cand Dumnezeu te asteapta la Ninive, fii sigur ca o furtuna grozava este gata sa se dezlantuie si, mai curand sau mai tarziu, vei fi aruncat peste bord. Viata ta este in primejdie. Iata cum se poate intampla asa ceva chiar astazi. O sotie are necazuri cu casatoria. Chiar in momentul cand lucrurile nu arata prea bine, dintr-o data apare un barbat, care pare atat de atent si bun. Este foarte intelegator. El devine corabia spre Tars. Daca ea isi paraseste sotul, pentru ca tocmai a gasit o corabie spre Tars, este sortita dezastrului.
Daca o tanara crestina se casatoreste cu un tanar care nu cunoaste pe Domnul, doar pentru ca s-a intamplat ca el sa fie acolo si sa astepte, ea este asemenea lui Iona. Ea crede ca el o va insoti la biserica dupa nunta, insa apare furtuna. Fericirea ei este aruncata peste bord. Satana stie ca sistemul sau de transport este folosit de cei care fug de vointa lui Dumnezeu. Iar diavolul va face tot posibilul ca vasul sa fie gata de drum exact la momentul potrivit.
Fuga de Dumnezeu te duce totdeauna tot mai jos. Mai intai Iona coboara la Iafo, apoi coboara pe fundul vasului, apoi in mare, in pantecele balenei, si apoi in adanc. Iona a ajuns chiar la fundul butoiului. Ori de cate ori parasesti calea sigura a ascultarii de Dumnezeu, te angajezi pe un traseu coborator, care duce la dezastru. David a pasit pe aceasta pista in momentul cand a privit-o pe Batseba scaldandu-se. El a continuat sa coboare atunci cand a adus-o la palat. S-a afundat mai mult cand a comis adulterul. A continuat sa coboare cand l-a ucis pe Urie, sotul ei. Mai jos, mai jos, tot mai jos in pacat. Lectia care ne asteapta sa o invatam este aceasta: niciodata nu urcam, cand parasim vointa lui Dumnezeu si ne alegem propriul nostru drum.
Un motiv in plus de a nu ne lasa sedusi de noi insine este pretul real pe care trebuie sa-l platim. Desi ni se pare mai ieftin, drumul ales de noi este intotdeauna costisitor. Pacatul este scump. Iona a platit biletul calatoriei, apoi a platit cu timpul sau, deoarece o calatorie la Tars cu corabia dura aproape un an! El si-a cheltuit toate economiile.
Tot asa este si pacatul. Trebuie sa ne platim singuri drumul cand fugim de Dumnezeu. Seceram ceea ce am semanat. Plata biletului a fost partea cea mai mica a pretului intreg al calatoriei. Voiajul a fost mult mai costisitor decat si-a imaginat. Gandeste-te la lucrul acesta: pacatul este lucrul cel mai costisitor din lume. El a costat sangele lui Isus. Plata pacatului este moartea.  Romani 6, 23. Costul parasirii lui Isus este ruinator. Ramai langa Isus!
Zilnic poti vedea cat de scump este pacatul. intreaba-o pe prostituata de la coltul strazii, care are 20 de ani si arata de 40. intreaba-l pe fiul risipitor, mizerabil si mirosind a porci, si afla pretul parasirii lui Dumnezeu. iti faci o idee despre scumpetea lui, cand privesti fata deformata a barbatului inlantuit de viciu. Multi sunt inrobiti de sticla, altii de violenta sau imoralitate. Calea nerespectarii vointei divine este dura. Aceste persoane sunt fiii unor mame, altii sunt tatii unor copii. Ei sunt doar umbre a ceea ce ar fi trebuit sa fie.
Pretul calatoriei departe de Dumnezeu este platit de orice femeie care se casatoreste din interes sau placere, de orice tanar care crede in valoarea egoismului si libertinajului. Cel mai costisitor lucru pe care cineva il poate face este sa fuga departe de Dumnezeu. El isi pierde familia, serviciul, reputatia, fericirea, pacea sufleteasca si viata vesnica.
Cat de diferita ar fi putut fi viata lui Iona! Cat de multe necazuri ar fi putut evita, daca s-ar fi supus lui Dumnezeu! Cat de greu i-a fost sa plateasca pretul parasirii lui Dumnezeu!
Este minunat pentru noi sa constatam ca Isus Mantuitorul a platit totul. Mantuirea este gratuita pentru toti cei care-L accepta pe Isus ca Mantuitor personal. Daca ai fugit de Dumnezeu pana acum, astazi este ziua cand sa te intorci la El. Deschide-ti inima si primeste darul vietii vesnice. El a lasat cerul si a coborat pana in strafundurile pacatului ca sa te salveze. Nu este nevoie ca tu insuti sa mai cobori. Nu fi un Iona, care sa-ti platesti singur pacatele. Acestea te vor costa viata vesnica. Lasa-L pe Isus sa plateasca pretul intreg si in dreptul tau. Accepta ca vointa lui Dumnezeu sa devina vointa ta. Destinul tau nu depinde de norocul tau, ci de alegerea ta.
 
 

 
Te-ai gandit vreodata sa calculezi cat de mult timp trebuie sa treaca pana la urmatoarea rugaciune? Sau cat de mult poti trai fara rugaciune? Desigur, nu ma refer la rugaciunile formale, „facute” din rutina. De obicei, incingem focul rugaciunii atunci cand intampinam necazuri, care ne depasesc posibilitatile personale de a face fata.
Apostolul Pavel ne indeamna: „Rugati-va neincetat!” 1 Tes. 5, 17. Aceasta ne aduce aminte de o definitie clasica: rugaciu-nea este respiratia sufletului. Cat timp poti supravietui fara sa respiri? Sigur, dupa cateva minute vei fi ferm convins ca este o necesitate permanenta. Rugaciunea nu este pentru a iesi din necazuri, ci pentru a trece prin necazuri. De aceea, nu va tineti respiratia: Cat de mult timp a trecut pana ce Iona a inaltat rugaciunea din capitolul 2 al cartii sale?
Cu siguranta, el cunostea foarte bine definitia rugaciunii, insa acum era chemat sa o demonstreze. Scos la tabla Marii Mediterane, profetul scufundat in apa rescrie dinamica rugaciunii sub ochii uimiti ai locuitorilor intregului mapamond. Distanta naturala dintre doua rugaciuni este egala cu rastimpul dintre doua respiratii. Cand se intampla altfel, suntem in pericol si ne indreptam spre moarte prin sufocare. Profetul, care nu a vrut nicidecum sa se roage pe uscat (cap. 1), isi incepe spontan rugaciunea, imediat ce gura i se umple cu apa (cap. 2). „In stramtorarea mea am chemat pe Domnul si m-a ascultat; din mijlocul locuintei mortilor am strigat si mi-ai auzit glasul”. Iona 2, 2.
Cu cat cobora mai mult, cu atat rugaciunea lui Iona se inalta mai sus. M-am pogorat pana la temeliile muntilor. 2, 6. Cat de adanc s-a scufundat Iona? Marea Mediterana are o adancime de 4400 m. Nu stim pe la ce adancimi s-a plimbat Iona cu taxiul submarin, insa el a realizat un record mondial in materie de scufundari. Chiar pe fundul marii poti sa te simti bine si sa fii in siguranta, iar daca inalti rugaciunea pocaintei, Dumnezeu este binevoitor sa te salveze.
Impodobit cu un turban de papura in jurul capului (2, 5) si aproape sufocat, la care se adauga si claustrofobia teribila, profetul nu are decat o singura optiune – rugaciunea. Priviti-l pe Iona rugandu-se cu adevarat, pentru ca rugaciunea este la fel de vitala ca si aerul. Ne bucuram vazandu-l in sfarsit pe genunchi, insa, a intelege ce spune in rugaciunea sa este o alta surpriza fericita. Desi este un S.O.S. lansat ca ultima speranta, Iona nu foloseste cuvintele sale proprii; nici un gand original, nici o cerere originala nu gasim in rugaciunea sa. Lipseste oare prospetimea exprimarii din aceasta rugaciune?
Dupa fiecare verset al rugaciunii lui Iona (2, 2-9) apare cel putin o trimitere la un text biblic din cartea Psalmilor. in mod repetat, cele opt versete ale rugaciunii citeaza din Psalmi.
Psalm 120, 1: Catre Domnul strig in stramtorarea mea si El ma asculta.
Psalm 86, 13: Tu imi izbavesti sufletul din adanca locuinta a mortilor.
Psalm 88, 6: M-ai aruncat in groapa cea mai de jos, in intuneric, in adancuri.
Psalm 42 7: Toate talazurile si valurile Tale trec peste mine.
Psalm 31, 22: Ziceam: sunt izgonit dinaintea Ta! Dar Tu ai auzit glasul rugaciunilor mele cand am strigat spre Tine.
Psalm 69, 1: Imi ameninta apele viata.
Psalm 69, 2:Dau apele peste mine.
Psalm 30, 3: Tu m-ai adus la viata din mijlocul celor ce se pogoara in groapa.
Cuvintele rugaciunii lui Iona sunt cuvintele Scripturii. El se incredinteaza fagaduintelor lui Dumnezeu. Iona a strans Cuvantul lui Dumnezeu in inima. El a memorizat parti din Scriptura si, in timp de criza, acestea l-au ajutat sa gaseasca salvarea. Fara Biblie, rugaciunile noastre nu au directie. De ce multe dintre rugaciunile noastre nu primesc raspuns? Poate fi o explicatie faptul ca prea putini dintre noi isi iau timp sa fie singuri cu Dumnezeu si cu imbelsugatul Sau Cuvant? Numai asa ne putem asigura o temelie pe care sa fim in siguranta in vreme de furtuna. Daca nu petreci timp cu Dumnezeu, furtuna va veni totusi si care va fi sprijinul de care te vei prinde?
Iona este in pantecele pestelui. Iov statea pe movila sa, Iosif era aruncat in groapa, David se afla intr-o pestera. Pavel si Sila aveau picioarele in butuci, in temnita din Filipi, dar la miezul noptii au cantat un imn de lauda care a deschis portile ferecate ale inchisorii. Iata secretul: cand te afli blocat in pantecele unui mare necaz, sunt doua lucruri care te vor ajuta sa scapi – unul este rugaciunea si celalalt este lauda. Imi imaginez pe Iona cantand in interiorul balenei. Dupa ce si-a predat inima lui Dumnezeu, el are pace. Acum lauda pe Creatorul sau.
Atunci cand esti inghitit de crizele uriase ale vietii, nu te lasa abatut de autocompatimire. Adu-ti aminte sa lauzi pe Dumnezeu. Un cantec cantat in intuneric schimba situatiile si aduce lumina. Nu renunta, pentru ca fagaduinta Sa este sigura ca cerul si pamantul. Fagaduintele Bibliei sunt niste lumini care se percep doar cu ochii credintei. in strafundurile marii ele aprind pentru profetul pocait un cer plin de asigurari.
De aceea Iona nu mai aminteste nimic despre pestele care l-a inghitit, parca a si uitat de el, iar anticipatia eliberarii este maretia rugaciunii sale. Unii critici s-au grabit sa sesizeze greseala plasarii acestui psalm de lauda inaintea eliberarii lui Iona din pantecele pestelui, afirmand ca locul lui este dupa versetul 10 din capitolul 2. Fagaduintele lui Dumnezeu erau pentru Iona „Da” si „Amin”, de aceea el crede si aduce lauda inainte de a vedea raspunsul.
„Multumiti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. „Tes. 5,18. Iona nu prea avea motive speciale sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru pantecele balenei, dar, cu siguranta, avea motive speciale de multumire pentru ca se afla in pantecele balenei.
Cazul lui Iona este la fel de dificil ca al oricarei fiinte omenesti din zilele noastre: dezertand dinaintea Domnului, indepartandu-se tot mai mult de El, adormit de un fals simtamant de siguranta, fortat sa depuna marturie, dornic sa moara, apoi, ajuns la hotarul extrem al primejdiei unei morti imediate, se intoarce brusc spre „Dumnezeul sau”. Ajungem sa intelegem ca, si atunci cand ne razvratim, tot Dumnezeu este Acela care ne da suflarea de viata si face ca inima sa continue sa bata. Omul nu poate trai fara Dumnezeu, iar viata adevarata, aici si in vesnicie, nu poate exista fara El.
Ultimul vers al cantarii lui Iona este un adevarat magnificat: Mantuirea este de la Domnul. 2, 9. Ce zi plina de bucurie este aceea cand renuntam la incercarea de a ne salva noi insine! Dumnezeul nostru este intr-o permanenta actiune de salvare. „Mantuirea vine de la Domnul” este unica reclama autentica. Daca El nu intervine, ne inecam cu totii. Nu exista salvare fara Dumnezeu. Unica iesire din balena a fost Dumnezeu. Iona nu se putea salva singur, mai mult decat suntem noi insine in stare sa ne salvam singuri.
Isus este binevoitor sa salveze pe fiecare. Astazi este momentul cand sa punem viata noastra in mana Lui. Nu trebuie sa asteptam pana ce suntem inghititi de uriasul monstru al adancurilor. Acum este momentul destinului. Niciodata nu este prea tarziu sa te intorci la Dumnezeu, insa „sa luam dar bine seama, ca, atata vreme cat ramane in picioare fagaduinta intrarii in odihna Lui, nici unul dintre noi sa nu se pomeneasca venit prea tarziu. „Evrei 4, 1
Desigur, niciodata nu e prea tarziu sa incepi sa respiri, insa important este sa mai poti respira!
 
 

 
Batranul fermier Sam si-a petrecut aproape toata viata in mijlocul naturii, infratit cu muntele si indeletnicirile agricole. in compania plantelor si animalelor, era ferit de expunerea la noile descoperiri ale tehnicii. De multe lucruri nu auzise el, iar despre avioane stia foarte putin si cu atat mai putin avusese ocazia sa zboare cu vreunul din ele. insa apare ocazia nesperata, cand un prieten de la oras il invita pe venerabilul Sam la o plimbare cu avionul personal. Dupa aceasta experienta unica, planand deasupra muntilor familiari pentru Sam, dar priviti acum de la inaltime, vecinii s-au grabit sa-l intrebe cum s-a simtit atunci cand era in aer. „Bineinteles”, a raspuns Sam, „am avut grija sa nu ma las nicidecum cu toata greutatea mea pe masinaria aceea!”
Credinta! A te lasa cu toata greutatea pe seama lui Dumnezeu! Cum suna definitia ta pentru credinta? Isus a spus: „Toate lucrurile sunt cu putinta celui ce crede” Marcu 9,23. Cu siguranta, ai o lista cu lucruri pe care le doresti, unele mai mult decat altele, insa obtinerea lor se amana mereu, daca nu ai si renuntat sa mai speri in realizarea lor. Experienta dureroasa de a fi pamanteni ne-a obisnuit cu renuntarea, dar continuam sa supravietuim fara atingerea acelor tarmuri care sunt uitate pentru fiinta noastra? Tocmai atunci cand ne autoconvingem ca se poate si fara ele, ne dam seama ca suntem la marginea catastrofei. Acest dezastru poate fi evitat prin credinta. Cum vi se pare aceasta solutie? Simpla? Da! Simplista, niciodata! (Evrei 11,6).
Linistea sufleteasca, bucuria de a trai, speranta vindecarii de boala si a refacerii armoniei caminului, o perspectiva optimista a viitorului, in ciuda dificultatilor, increderea ca tot ce ni se intampla urmareste un plan divin pentru destinul nostru vesnic, toate sunt atinse prin credinta. intoarcerea credintei in centrul de comanda al sufletului nostru sau revenirea noastra la cartierul general al credintei este decizia urgenta si esentiala pentru redobandirea echilibrului interior si inscrierea experientei noastre pe traiectoria fericirii si mantuirii (Efeseni 2,8).
Cu sufletul vibrand de intrebarea rostita de Isus cu aproape opt secole mai tarziu – „Cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant? „Luca 28,8 –, profetul Iona demareaza actiunea misionara ultimativa pentru Ninive. in aceste ultime zile pentru cetatea pacatoasa, vremurile erau cu adevarat grele, pentru ca oamenii erau „iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri, decat iubitori de Dumnezeu; avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea” 2 Timotei 3,2-5.
Sfarsitul unei cetati, al unei generatii sau al intregii lumi este caracterizat de aceleasi „vremuri grele”. Este destul de dificil de lansat un proiect de salvare intr-o asemenea civilizatie. Nu este doar riscant, dar pare sa fie o provocare pentru insasi gandirea sanatoasa. Cat de mult ar fi dorit Iona sa urmeze sfatul apostolului Pavel: „Departeaza-te de oamenii acestia „2 Timotei 3,5! Dar sa nu ne grabim cu concluziile: atitudinea omului lui Dumnezeu fata de omenirea afundata in „vremuri grele” a fost intotdeauna aceeasi – departeaza-te de pacate si apropie-te de pacatosi! Cu greu a pasit Iona pe traseele misiunii pauline – „m-am facut tuturor totul, ca oricum sa mantuiesc pe unii din ei” 1 Corinteni 9,22. Este capabila generatia de astazi sa manifeste credinta? Merita ea sa ne intoarcem catre ei cu vestea buna a Cuvantului divin?
Locuitorii din cetatea antica Ninive ne ofera un raspuns neechivoc: Da! Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu (Iona 3,5). Merita, Iona, sa propovaduiesti Evanghelia acestor contemporani! Succesul deplin, in procentaj maxim, apare paradoxal in urma fiecarui demers misionar (fortat!) al nebanuitului mare evanghelist: toti marinarii de pe corabie se convertesc (1,16) si toti oamenii din Ninive se intorc la Dumnezeu.
Indreptandu-ne observatia catre Iona, paradoxul sporeste si mai mult, dar, contempland interventia lui Dumnezeu, totul se clarifica instantaneu. in ciuda lui Iona, actiunea lamurita a Dumnezeului Mantuitor este purtatoare de succes misionar total in ambele situatii. Acum putem adauga cu credinta si situatia actuala a planetei noastre, aflata in derulare dramatica a masuratorii inverse spre deznodamantul final. Toti cei care primesc darul credintei, absolut toti, pot fi partasi ai viziunii glorioase a incheierii marii lupte dintre Hristos si Satana” … pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica!”Ioan 3,16.
Cartea lui Iona este o marturie graitoare a faptului ca mesajul lui Dumnezeu, ca Stapan al naturii si al natiunilor, nu cade in urechi surde, atunci cand ajunge la cei din afara cercului credinciosilor. El gaseste urechi deschise si inimi receptive, dupa cum este scris in Isaia 42,4:” El nu va slabi, nici nu Se va lasa, pana va aseza dreptatea pe pamant si ostroavele vor nadajdui in legea Lui.”
Raportul sacru este simplu: Oamenii din Ninive au crezut in Dumnezeu Iona 3,5. Este folosita aceeasi expresie pentru „credinta” ca si in cazul lui Avraam:” Avraam a crezut pe Domnul si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire” Genesa 15,6. Avraam si-a manifestat credinta, crezand ca Dumnezeu isi va implini fagaduinta de a-i da un fiu in viitor. Acum, ninivitenii manifesta, la randul lor, aceeasi credinta in Dumnezeu.
Este necesar sa facem o distinctie intre credinta ca acceptare intelectuala a unei formulari doctrinare, care este fundamental diferita de credinta autentica, ce este o relatie interioara adevarata cu Dumnezeu. Lexicul ebraic, ca si cel roman, are un singur termen pentru „credinta”, insa distinctia conceptuala este cu certitudine prezenta. Apostolul Iacov vorbeste despre o „credinta fara fapte”, ca fiind „moarta”, aceasta fiind, de fapt, necredinta sau credinta contrafacuta. Credinta urmata de fapte este adevarata credinta, deoarece izvoraste din legatura cu Dumnezeu.
Un alt pasaj profetic in care apare acelasi cuvant pentru „credinta” este Habacuc 2,2-4, care se incheie astfel: „dar cel neprihanit va trai prin credinta lui”. Este recunoscut faptul ca textele din Genesa 15,6 si Habacuc 2,4 au exercitat o influenta formativa asupra conceptului noutestamentar al credintei. in acelasi timp, ele ne lumineaza pasajul din Iona 3,5. Ninivitenii au crezut in Dumnezeu. Ei s-au sprijinit cu toata increderea pe cuvintele spuse de profetul lui Dumnezeu. Tot ceea ce el a proclamat urma sa se intample imediat ce perioada de proba se incheia. Credinta ninivitenilor este credinta care accepta Cuvantul lui Dumnezeu ca fiind adevar si care asteapta ca ceea ce a fost prezis prin acest Cuvant sa se intample.
Evident, credinta ninivitenilor in Dumnezeu era limitata de cunostinta si experienta lor. Totusi, intelegerea puterii lui Dumnezeu si a pedepsei divine ordonate de acelasi Dumnezeu, ca urmare a pacatelor lor, a fost suficienta sa le permita sa manifeste credinta in adevaratul Dumnezeu. Faptul ca ei au manifestat o credinta autentica este evident din actiunile exterioare care au urmat credinta lor: post, rugaciune, umilire si intoarcere la Dumnezeu prin pocainta.
Iona aduce o contributie distincta la intelegerea conceptului biblic al credintei. Asa dupa cum credinta interioara a lui Avraam in Dumnezeu s-a materializat in actiunea exterioara a mutarii din Ur intr-o tara necunoscuta, tot asa credinta interioara a ninivitenilor a fost demonstrata prin actiunile exterioare, deja amintite: post, imbracare in sac si sedere in cenusa (3,5-9). Aceste demersuri de natura religioasa au fost urmate de altele, de natura profana. Fiecare trebuie sa se intoarca de la calea lui cea rea si de la silnicia care-i manjea mainile (3,8.10). Numai prin credinta, acceptarea interioara a soliei divine se prelungeste in exterior, transformand intregul curs al existentei noastre.
Desi are o vechime de aproape trei mii de ani, mesajul credintei ninivitenilor ajunge la noi la fel de proaspat. Oricare ar fi nefericirea care ne murdareste mainile si sufle-tele, ea poate fi indepartata prin simplul act al credintei in toata lumina cunoasterii pusa la dispozitia noastra de Cuvantul care este de la inceput. Sa ne abandonam cu toate greutatile noastre in grija Lui. Nu numai ca vom zbura ca pe aripi de vultur, dar inima va bate nu de frica, ci de fericire.
 
 

 
„Dumnezeu a vazut ce faceau ei si ca se intorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a cait de raul pe care Se hotarase sa li-l faca si nu l-a facut” Ioan 3 10.
Ideea ciudata a acestui verset este ca Dumnezeu Se caieste. Pornind de la experienta umana a caintei sau pocaintei, ne intrebam: Cum S-ar putea cai Dumnezeu? Ce inseamna ca Dumnezeu S-a cait de raul…? Aceste intrebari au creat dificultati de intelegere pentru multe minti.
Cainta divina este exprimata in acest text ca o posibilitate reala pentru Dumnezeu, iar Iona 3, 10 nu este singura mentionare biblica a acestui aspect greu de inteles in legatura cu caracterul Persoanelor Dumnezeirii. Experienta pocaintei noastre, ca oameni pacatosi, ridica un munte si mai inalt in fata acceptarii acestui adevar, desi cainta divina este dovada dubla in favoarea unui Creator near-bitrar si a unor creaturi inteligente, a caror libertate de alegere este deplin recunoscuta si respectata.
De ce lumea noastra merge din rau in mai rau? De ce tot mai multi locuitori ai pamantului ametesc in timpul zborului tot mai zgaltait al acestei planete, gafaind pe traiectoria tot mai denivelata a timpului sfarsitului? Cat va mai dura aceasta stare si unde vom ajunge? Desigur, nu putem deslusi destinul studiind eschatologia (studiul evenimentelor sfarsitului), insa carma destinului implacabil poate fi atinsa salvator, numai daca ne atingem fiinta de inima care se caieste a Salvatorului nostru divin.
In mod categoric, putem afirma: cainta de rau a lui Dumnezeu este radical diferita de pocainta de pacat a omului. Aceasta diferenta este clar indicata de termenii folositi in textul original. Pocainta umana, in sens religios si etic, implica intotdeauna o intoarcere de la pacat, neascultare si razvratire si o indreptare spre Dumne-zeu, care este inceputul unei vieti noi.
Deoarece nu exista nici un pacat in Dumnezeu, intotdeauna a fost dificil sa intelegem cainta Sa. O calatorie in lumea textului ebraic ne aduce o descoperire extraordinara: cainta divi-na este exprimata mereu printr-un cuvant total diferit de cel care exprima pocainta omului. El apare pentru prima data in Genesa 6,6, unde ni se spune: I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant si S-a mahnit in inima Lui. Aici si ori de cate ori aceasta exprimare are pe Dumnezeu ca subiect, ea inseamna schimbarea unei decizii anterioare. in Genesa, decizia schimbarii planului initial al lui Dumnezeu are un continut negativ cu privire la cei vizati de aceasta schimbare – inecarea in apele potopului.
Aceasta schimbare in ceva mai rau apare si in 1 Samuel 15,11.35, unde Dumnezeu Se caieste sau revine asupra hotararii de a desemna pe Saul ca rege peste Israel. in toate celelalte ocazii cand Dumne-zeu isi schimba o hotarare anterioara, El o face de fiecare data in beneficiul omului. De fapt, chiar si potopul si inlocuirea lui Saul ca imparat sunt tot pentru binele oamenilor, daca privim aceste situatii in contextul mai amplu al planului divin. Este clar ca, de fiecare data cand Dumnezeu Se caieste, El face ceva total diferit de ceea ce contine pocainta omului, adica intoar-cerea lui de la pacat.
Un paradox misterios al credintei biblice apare dintr-o data: Cel Atotputernic, care judeca nu doar pe Israel, ci toate natiunile, poate sa schimbe cuvantul pe care El insusi l-a proclamat. Aceasta nu inseamna nicidecum ca o parte intrinseca a naturii Sale – imutabilitatea sau neschimbabilitatea Sa – a disparut subit. Dumnezeu ramane vesnic neschimbator si totusi El este… schimbator! inainte de a face un singur pas, in incercarea de a escalada acest munte tulburator al intelegerii, sa ne oprim din neostoita truda dupa lumina si senin si sa ne directionam privirea de la ceata din vale spre lumina fulgerelor din varful dealului Capatanii.
Paradoxala viziune ne vindeca de paradoxul suspinului copiilor lui Dumnezeu: Cel sfant, Facatorul nostru, Se „pocaieste” pentru lume, fiindca atat de mult o iubeste! Da, El ramane pururea neschimbator in hotararea Sa de a ne salva! Neplacerea si mania Sa fata de pacat si pacatosi se manifesta doar pentru a aduce omul la mantuire, „pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” Ioan 3,16.
Cainta si mania divina se impletesc la Cruce, pentru a chema pe om la pocainta si bucuria familiei celor mantuiti. Mania si judecata anuntate sunt atat instrumentale, cat si conditionale: instrumentale, in scopul de a conduce la pocainta, si conditionale, in raspunsul fata de decizia si comportamentul omului. Mania divina este un apel insistent adresat oamenilor de a-si schimba linia conduitei lor, pentru ca mania divina sa inceteze. Nu exista manie divina de dragul maniei. Sa ne schimbam modul de viata, comportamentul nostru, si mania divina va disparea.
Ieremia ne invata ca Dumnezeu este mai mare decat propria Sa decizie de a distruge:” Deodata zic despre un neam, despre o imparatie, ca-l voi smulge, ca-l voi surpa si ca-l voi nimici; dar daca neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se intoarce de la rautatea lui, atunci si Mie imi pare rau de raul pe care imi pusesem in gand sa i-l fac” Ieremia 18,7.8. Motivul acestei atitudini este dorinta lui Dumnezeu ca nici un pacatos sa nu piara, ci sa se intoarca la El (Psalmii 51,13). Asadar, Dumnezeu poate schimba raul sau calamitatea pe care El insusi a anuntat-o, in momentul in care omul se pocaieste, oferind astfel un nou cadru de actiune pentru Dumnezeu.
Iata, am ajuns sa atingem semnificatia vitala a caintei divine: cand noi ne pocaim, Dumnezeu Se caieste de raul care ar fi trebuit sa fie partea noastra si ne ofera o noua ocazie de a trai. Cainta lui Dumnezeu inseamna har, de aceea cainta Sa urgenteaza pocainta noastra, pentru a nu constata ca am venit prea tarziu.
Simtind catastrofa care se apropie, sa ne grabim spre comutatorul destinului, Stanca ce declanseaza innoirea prin Duh numai daca ne prabusim pe ea pentru a ne zdrobi inima. insa atatea reclame ne opresc din graba noastra de a ingenunchea la iesle si la Cruce, cautand sa ne in-genuncheze tocmai pentru ziua cand vrem sa stam drepti si sa ne infatisam fara prihana si plini de bucurie inaintea slavei Sale Iuda 24. Regretul divin pentru nefericirea noastra mai umple inca atmosfera poluata a invechitului nostru pamant, oferindu-ne oxigen pentru flacara pocaintei si zborul spre Noul Ierusalim. Oferta caintei divine va expira curand. Nu lasa ama-narea sa-ti expire pasaportul salvarii. Pierderea ta va fi si pierderea lui Dumnezeu. Dincolo de mania si dreptatea divina se afla misterul de necuprins al indurarii, milei si iubirii divine.
Cainta lui Dumnezeu este lipsita de umbra vinovatiei care se intinde din exprimarea obisnuita a omului: „As fi putut proceda altfel si lucrurile s-ar fi sfarsit cu bine!” Cainta lui Dumnezeu inseamna oprirea Sa de a aduce la implinire o decizie luata mai inainte si exprima intelegerea, mila si harul Sau. Aceste idei stau in inima textului din Iona 3,9, care ar trebui tradus: Poate Dumnezeu va avea inca o data mila si Se va intoarce de la mania Sa aprinsa. Iar Iona 3,10 poate fi redat astfel: Dumnezeu a renuntat la raul pe care Se hotarase sa li-l faca.
„Raul” (3,10) la care Dumnezeu a renuntat nu este identic cu „raul” sau „nelegiuirea” ninivitenilor. „Raul” asirienilor consta in „faptele de asuprire” (3,8) sau pacatele comise in relatia dintre om si om; „raul” sau calamitatea pe care Dumnezeu planuise s-o aduca asupra locuitorilor din Ninive era pedeapsa si exterminarea meritata. Aceasta catastrofa a fost evitata prin pocainta lor, si nu a lui Dumnezeu (4, 10-11).
Cuvintele „cine stie” (3,9) sunt folosite aici in acelasi sens in care apar mereu in Vechiul Testament: „poate”, asa cum este cazul in Iona 1,6. „Poate” exprima intotdeauna libertatea lui Dumnezeu de a schimba circumstantele care sunt impotriva celor care se intorc la El. Aceasta nu inseamna ca Dumnezeu Se angajeaza sa opreasca intotdeauna pedeapsa meritata. Acest „poate” pastreaza nestirbite libertatea si suveranitatea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate obliga pe Dumnezeu sa actioneze intr-un fel sau altul. Dumnezeu nu permite ca libertatea Sa sa fie limitata. Pocainta noastra ii ofera lui Dumnezeu posibilitatea sa actioneze, insa fara nici un fel de constrangere exterioara.
Profunzimea iubirii divine poate fi usor recunoscuta in textul nostru (3,10). in ce moment a incetat Dumnezeu sa aduca la indeplinire amenintarea fata de Ninive? Explicatia este fara echivoc: cand Dumnezeu a vazut ce faceau ei si ca se intorceau de la calea lor cea rea 3,10. in continuare, suntem ispititi sa intrebam: Actiunile lor nu erau dictate de frica de a fi distrusi? Cu siguranta, ninivitenii nu-L cunos-teau pe Domnul, Facatorul cerului si al pamantului, Dumnezeul lui Iona. intelegerea teologica a locuitorilor din Ninive era cat se putea de redusa.
Putem sustine ca ei au fost condusi la pocainta din motive gresite? Mai este insa o intrebare: nu este omul intotdeauna grabnic sa judece faptele si motivele semenilor sai? A gandi ca pocainta ninivitenilor a fost indusa in-corect inseamna sa ne angajam pe o traiectorie gresita. O traducere literala a versetului 10, capitolul 3, este aceasta: Cand Dumnezeu a vazut faptele lor… Dumnezeu S-a cait. in proclamatia regala, regele asirian se refera de doua ori la Dumnezeu ca fiind „Dumnezeul” (3, 8.9), intocmai ca si capitanul pagan: „Poate ca Dumnezeu va voi sa se gandeasca la noi 1,6.
Folosirea articolului hotarat in toate situatiile amintite ne arata ca, pentru acesti pagani, Dumnezeu Se descoperise ca unicul Dumnezeu. Cum este acest Dumnezeu? Milos si plin de har. Unul care este interesat de salvarea lumii, Unul care are mila de pacatosii pocaiti, Unul care este nerabdator sa reverse asupra noastra binecuvantarea unei vieti schimbate, si nu moartea meritata.
in persoana lui Iona discernem oglinda bisericii lui Dumnezeu, in niniviteni vedem tabloul natiunilor pamantului si ambele ne transmit un adevar indiscutabil: cu totii traim pe baza milei lui Dumnezeu. Convertirea lui Iona rezulta din trairea mantuirii primite prin intoarcerea lui Dumnezeu catre el. Convertirea ninivitenilor apare ca rezultat al acceptarii cuvintelor lui Iona ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Schimbarea lui Dumnezeu de la manie indreptatita la mila plina de intelegere a condus spre idealul unei vieti noi. Probabil, nu exista o intelegere mai buna a temei vietii noastre si a lumii in general decat aceasta: schimbarea lui Dumnezeu de la manie indreptatita la mila nemeritata, de la moarte meritata la o viata noua, este darul nemeritat al harului Sau.
Dumnezeu Se apropie de noi, in libertatea Sa suverana, devenind Domnul vietii noastre prin venirea Domnului Isus in inimile noastre, in mijlocul lumii noastre confuze. Acesta este marele scop al Cuvantului si lucrarii profetului Isus, asa cum este descoperit in Vechiul si Noul Testament, marturi-sind neobosit despre stradania Sa de a ne mantui. Simti aceasta stradanie si pentru mantuirea ta? Esti dispus sa te intorci acum spre El, care-ti va intoarce destinul de la moarte spre viata?
 
 

 
Te-ai gandit vreodata ca mila, bunatatea si rabdarea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii, vin din natura Sa neschimbatoare? Dumnezeul care mereu ne cheama si ne asteapta, care nu renunta la noi nici chiar atunci cand ii intoarcem spatele, este Dumnezeul iubirii neschimbatoare. Toata blandetea si indelunga rabdare divina izvorasc din nestramutatul Sau plan de a ne reda fericirea pierduta prin pacat. Dumnezeu este neschimbator in hotararea Sa de a ne vedea schimbati de la pacat la neprihanire, de la nenorocire la fericire, de la moarte la viata.

Planul salvarii omului ramane neschimbat
Capitolul 3 al cartii lui Iona reia planul divin exact din punctul ramas in capitolul 1. Cuvantul Domnului a vorbit a doua oara lui Iona, astfel: „Scoala-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, si vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da!” Iona 3,1-2. Comparand aceasta misiune reluata cu somatia initiala (cap. 1,2), observam ca planul lui Dumnezeu pentru Ninive ramane neschimbat.
Aici primim o asigurare plina de bucurie si speranta: planul lui Dumnezeu pentru lumea noastra, pentru fiecare persoana in parte, pentru tine si pentru mine ramane neschimbat! in exprimarea plina de sensibilitate a profetului Ieremia, acest plan este rezumat astfel: „Domnul mi Se arata de departe: Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea! „(…) „Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace, si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde.” Ieremia 31,3; 29,11.
Convingerea despre imutabilitatea planului divin cu noi este necesara mai ales cand situatiile din jurul nostru devin schimbatoare si aparent sunt impotriva noastra. in momentele de criza, ne indreptam deseori uimiti spre Dumnezeu, intreband: „De ce, Doamne?” Succesul planului neabatut al lui Dumnezeu pentru salvarea noastra depinde doar de raspunsul nostru. Reusim sa-I raspundem corect lui Dumnezeu, orice ni s-ar intampla, numai daca putem afirma mereu: Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea Ioan 3,16. Cu aceeasi convingere se exprima si apostolul Pavel: „Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?” Romani 8,35

Dumnezeul unei noi ocazii
Cuvantul Domnului a vorbit a doua oara lui Iona cap. 3,1. Desi am putea considera ca examenul s-a incheiat pentru Iona, notele maxime fiind obtinute la „dezertare” si „incapatanare”, Dumnezeu nu-l elimina din catalogul reprezentantilor Sai pe profetul fugar. Desigur, este de inteles ca Dumnezeu sa vorbeasca „a doua oara” despre salvarea ninivite-nilor; dar tot prin Iona?Prezenta lui Iona in dispozitivul misionar ne dezvaluie un Dumnezeu care nu renunta usor la noi. Dumnezeul lui Iona este Dumnezeul celei de-a doua sanse. Daca ai inceput viata de credinta si ai dat gres, nu esti clasat inapt.
Dumnezeul Bibliei nu te abandoneaza niciodata. Atata timp cat mai este posibila o schimbare, El iti ofera o noua ocazie.Adam si Eva au cazut in adancimile pacatului cand au mancat din pom. Ce a facut Dumnezeu? I-a cautat din nou in racoarea zilei, pentru a reface relatia stricata. Samson s-a afundat teribil in nelegiuire, dar Dumnezeu i-a oferit o noua sansa, si el s-a prins cu toata puterea de cei doi stalpi ai ocaziei.
Astfel, daca simti ca mergi pe un drum nefast, daca ratacesti aiurea, daca ai alunecat in patimi inrobitoare, striga chiar acum catre Dumnezeu, convins ca El este Dumnezeul unei noi ocazii. Ma indoiesc ca firmele si companiile din zilele noastre ar fi dispuse sa acorde cuiva o noua sansa. O banca nu va reangaja niciodata un delapidator. A doua ocazie a venit la Iona. Observati ca Dumnezeu nu face o exceptie cu Iona. Aceasta ilustreaza modul in care Dumnezeu ii trateaza pe copiii Sai atunci cand ei pacatuiesc si apoi doresc sa se intoarca la El.

Misiune noua pentru un om nou   
Desi insarcinarea lui Iona ramane neschimbata, a doua trimitere are o nuanta noua. Striga impotriva ei din trimiterea initiala, este schimbata cu vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da. A modificat Dumnezeu ceva in planul Sau, ca sa-l faca mai atragator pentru Iona? Nicidecum. Sensul nou dat misiunii lui Iona reflecta noua intelegere a profetului cu privire la propria sa misiune. Iona cel neconvertit nu putea face decat ceva „impotriva” cetatii Ninive. insa planul divin nu era impotriva acestei cetati, ci pentru binele ei.
Numai dupa ce Iona a experimentat personal mantuirea a fost calificat sa vesteasca mantuirea si altora. insasi cuvintele folosite de Dumnezeu – vesteste strigarea – sunt o proclamare a Evangheliei, care este vestea cea buna a unei noi ocazii de salvare prin Isus Hristos. Acum, cand profetul absoarbe cu fiinta lui intentia divina, iar temperatura misionara creste la cota irezistibilului, Dumnezeu il poate folosi ca pe un instrument plin de succes.
Este Iona un om schimbat cu adevarat? Convertirea sa intervine in interiorul balenei, iar Dumnezeu il primeste si-l salveaza. Sunt convins ca Iona a jurat Domnului ca, daca scapa din capcana mortii, va depasi orice record de viteza pe pista spre Ninive. Este hotarat sa nu mai intoarca spatele lui Dumnezeu, indeplinind intru totul vointa Sa. Numai Dumnezeu il putea salva din inima marii. Si minunea se intampla.
De aceasta data gratuit, taxiul de apa sarata il debarca pe Iona pe plaja. Balena, care inghite mereu de trei zile tone de „alimente”, schimba sensul potopului si Iona sare peste limba cat un hipopotam, printre falcile monstrului, direct pe nisip. Lumina este orbitoare, iar mormanul de materii diferit digerate il acopera. Reusind sa se ridice deasupra, despletind papura din jurul gatului, Iona paseste din nou pe pamant. Balena dispare. Misiunea ei a fost indeplinita. Ramane ca si profetul sa-si indeplineasca misiunea. Iar Iona este hotarat sa nu mai dea gres.
De aceasta data, Iona asculta cu grabire. in ce directie este Ninive? „Pe aici!” Si profetul a si plecat. Noi nu ascultam pentru ca nu ne incredem in Dumnezeu. Nu ne incredem in El pentru ca nu-L cunoastem. in balena, Iona a ajuns sa-L cunoasca din nou pe Dumnezeu si a ajuns sa-si puna din nou increderea in El. Ascultarea vine din cunoasterea lui Dumnezeu. Este o urmare naturala. Iona merge la Ninive. Aceasta este pocainta. Pocainta este schimbarea modului de a gandi. Directia intregii vieti este schimbata.

Legatura permanenta cu centrul de comanda
Iona, „porumbelul” misionar, este gata de drum. El este fiul lui Amitai, „adevarul Meu”, pentru ca profetii adevarati sunt fiii adevarului. La aceasta noua trimitere, Dumnezeu nu reproseaza, nu pedepseste pe profetul ratacitor. Nici cuvintele si nici faptele lui Dumnezeu nu marturisesc despre asa ceva. Desigur, Iona a fost adus la datorie cu… furtuna. insa, cand Dumnezeu te cheama, chiar si vijelia este binevenita. intalnirea cu Dumnezeu nu incepe cu interogatii sau aluzii la esecul evadarii: „Vezi, n-ai reusit sa scapi!” Sau: „Ei, cum e la Tars? ti-ai potolit dorul?”
Acest mod de procedare cu cei care gresesc ar trebui sa ne invete ce sa spunem si ce sa nu spunem, in conditiile in care Dumnezeu Si-a rezervat exclusiv autoritatea judecatii si salvarii oamenilor.Mesajul pentru locuitorii din Ninive nu este, asa cum s-ar parea, unul exclusiv punitiv, ci este in primul rand salvator. Acest fapt este evident atat din semnificatia predicarii lui Iona, cat si din dependenta continua a profetului de Dumnezeu: „vesteste acolo strigarea pe care ti-o voi da! „cap. 3,2. Iona nu are o solie personala. Apelul salvator catre niniviteni venea direct de la Dumnezeu. Toti profetii Bibliei, inclusiv Domnul Isus Hristos, au exprimat aceasta dependenta vitala (1 Petru 4,11; Ioan 3,24).
Dumnezeu nu incredinteaza darul Sau o data pentru totdeauna. Omul lui Dumnezeu este intr-o relatie permanenta cu Mantuitorul Sau, acceptand o conducere divina continua. Aceasta experienta este fagaduinta pe care Isus o face fiecarui ambasador al Sau catre fiintele aflate in necunoasterea iubirii Sale (Matei 28,20).
Fara nici un fel de ocolisuri, Iona a ajuns la Ninive. Nu ni se spune ce ruta a urmat. Drumul experientei sale spirituale este cel mai important. Cresterea ta spirituala este cel mai important lucru si pentru tine. Asa gandeste si Dumnezeu, si El este neschimbator. Vrei sa folosesti ocazia schimbarii tale?
 
 
 

„Acum, Doamne, ia-mi viata, caci vreau mai bine sa mor decat sa traiesc!„Iona 4,3
Cu fiecare pas, ne apropiem de piscul anului 2000. Asteptam ca de la inaltimea lui viata sa arate altfel. Purtam cu noi atatea stradanii si lupte, iar biruinta si succesul asteptat par a fi mai tangibile ca oricand, pentru ca, in ciuda realitatii, speram cu indarjire ca anul 2000 sa fie un timp de gratie.
Este ciudat sa observam ca noi, oamenii, chiar si pe culmea succesului, suntem victime ale esecului. Iona traieste succesul vocational total: intreaga Ninive antica raspunde pozitiv la apelurile sale misionare (3,6-10). Profetul instalat pe inaltimea care domina cetatea ar trebui sa fie coplesit de satisfactie, insa neplacerea si mania ii invadeaza sufletul (4 ,1). Sa te manii pentru ca ai succes!
Nereusita ar fi fost ideala pentru Iona. Ea reprezenta tot visul sau, pentru ca era preocupat de propria sa reputatie – sa nu fie considerat profet mincinos –, si nu de slava lui Dumnezeu sau de valoarea imensa a sufletelor din pacatoasa Ninive. Aparent, el a inteles proclamarea catre Ninive ca fiind un decret divin inexorabil. Profetul isi inalta reputatia pe o conceptie gresita despre scopul lui Dumnezeu cu oamenii si ajunge astfel la disperare.
Rugaciunea lui Iona (4, 2.3), a doua din cartea sa, ne descopera motivul fugii la Tars, care este cel mai socant aspect din experienta sa: „Caci stiam ca esti un Dumnezeu milos si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in bunatate si ca Te caiesti de rau” vers. 2. Terminologia abundenta folosita aici exprima aspectele-cheie ale naturii lui Dumnezeu, reamintindu-ne de descoperirea Domnului catre Moise (Exodul 33, 6.7) si fiind sustinuta de experienta lui Iona din capitolele precedente (Iona 1-2 ).
Iona simte ca Dumnezeu i-a despuiat viata de orice semnificatie, pentru ca Si-a aratat mila, harul si iubirea Sa neschimbatoare fata de locuitorii din Ninive, pe care ar fi trebuit sa-i spulbere in mania Sa! Acum, Doamne, ia-mi viata, caci vreau mai bine sa mor decat sa traiesc! vers. 3. Pledoaria lui Iona este ecoul rugaciunii lui Ilie (1 Regi 19, 4).
Experienta celor doi profeti este asemanatoare prin interventiile extraordinare ale lui Dumnezeu, folosind agenti naturali pentru realizarea vointei divine (balena, corbii etc.). insa caracterul si relatia cu Dumnezeu ale celor doi profeti sunt foarte diferite. in timp ce Ilie nu vede rezultatele zelului sau pentru Domnul si este disperat pen-tru esecul activitatii sale, Iona cauta moartea pentru ca Dumnezeu nu i-a omorat pe niniviteni, punandu-i in joc reputatia, care era mai importanta decat valoarea semenilor.
Cum putem explica reactia ciudata a lui Iona? Cum reusim sa deslusim propria noastra imagine in oglinda acestei personalitati controversate? Raspunsurile cautate le aflam chiar in rugaciunea profetului: Stiam ca esti…! Ce amestec dezgustator de cunostinta teologica exacta si autojustificare in-capatanata, de rebeliune aprinsa si dis-perare epuizanta, gasim in inchinarea lui Iona!
Care este totusi punctul central in mijlocul acestei ingramadiri de voca-bular religios? in vers. 2, persoana intai este folosita de cinci ori, iar in vers. 3, mult mai scurt, apare tot de cinci ori! Nu mai putin de zece ori, Iona posteaza eul pe firma de la intrare. Preocuparea de sine este, in ultima analiza, cauza maniei sale. De aceea, el explica faptul ca intotdeauna a avut dreptate (v. 2), aratandu-ne ca este profund interesat de sine insusi. Since-ritatea sa teologica ascunde starea ego-centrica a sufletului sau. Cocotat pe varful unei teologii corecte, Iona nu poate inghiti manifestarea harului divin fata de altii.
Succesul, chiar spiritual sau religi-os, ne poate indeparta de Dumnezeu? Este un consens general acceptarea anului 2000 ca prevestitor al sfar-sitului. Desi timpul ne apropie de Dumnezeu tot mai mult, realitatea sufleteasca ne anunta o departare tot mai mare de El. De fapt, generatia lui Noe, pe masura ce se apropia de sfarsit, se departa de Dumnezeu (Matei 24, 37-39), purtata de valurile unui succes aparent. La fel s-a intamplat cu Sodoma si Gomora.
De la inaltimea Carpatilor, cum se vede viitorul pentru romani, maghiari, germani…? Probabil, perspectiva cea mai ampla o castigam de pe Varful „Omul”. Care „om”? Aici este rascrucea succesului sau a esecului.

Mirajul autonomiei
Se poate afirma ca pacatul lui Adam si al Evei a fost, de fapt, lupta pentru autonomie, adica eliberarea de nevoia dupa Dumnezeu si obtinerea abilitatii de a-si determina personal destinul. Oamenii devin autonomi cand isi asu-ma drepturile si privilegiile care initial apartineau lui Dumnezeu. Ei sunt autonomi cand nu mai privesc spre vointa divina ca sursa a descifrarii sensului existentei umane, a directiei in care se misca istoria si a scopului din spatele evenimentelor tragice sau glorioase. Umanitatea autonoma isi faureste propriul destin.

Cautarea identitatii
Dintre filozofii moderni, nimeni nu imbratiseaza autonomia cu un entuziasm mai mare decat existentialistii. Pentru acestia, convingerea ca oamenii creeaza valorile si sensul existentei face din credinta in Dumnezeu ceva intolerabil. Existentialistii atei vad in existenta lui Dumnezeu o amenintare asupra libertatii umane. Jean Paul Sartre este, probabil, cel mai profund si articulat exponent al acestei filozofii. Sartre sustine ca filozofia moderna occidentala mosteneste o baza eronata, care poate fi urmarita inapoi in timp pana la Platon, care sustine ca „esenta precede existenta”.
Platon gandea ca, inainte ca vreunul dintre noi sa fi existat, semnificatia si scopul vietii erau deja stabilite. Astfel, fiecare dintre noi am fi avut o „preexistenta”, in care am fost fiinte spirituale ideale, intelegand cine suntem si cine trebuie sa fim. Apoi, sustine Platon, ne-am nascut in timp, iar existenta materiala a intinat esenta identitatii noastre spirituale. Sub greutatea carnii zace ingropata identitatea noastra spirituala. Singura speranta de salvare, dupa Platon, este in provocarea acceptata de a ne incovoia in noi insine, pentru a redescoperi cine suntem si ce trebuie sa fim.
Strigatul platonic invariabil „cunoaste-te pe tine insuti!” presupune ca fiecare avem un eu preexistent care asteapta sa fie descoperit in profunzimile fiintei noastre, prin autoanaliza si introspectie. Aceasta orientare platonica, puternic condamnata de Sartre, este evidenta in inima culturii noastre. Nu este de mirare ca Iona, tentat de acelasi miraj interior, ni se prezinta contradictoriu, chiar monstruos.
Ati intalnit persoane care nu mai vor nimic, decat sa aiba timp sa se regaseasca? Probabil, sfarsitul si inceputul de an sunt ocazii potrivite pentru asa ceva. Tinerii in mod special cauta sa fie ei insisi. Prea multi dintre noi ne-am obosit sa jucam tot felul de roluri prescrise de societate. Ne-am obosit sa fim persoana pe care familia o asteapta sa fim, persoana pe care prietenii o asteapta sa fie. Vrem sa indepartam toate aceste identitati prescrise de societate. Vrem sa indepartam toate straturile acestui eu impus. Vrem sa decojim de pe noi rolurile dictate de mediul social. Apoi, speram sa ajungem in miezul personalitatii noastre, la temelia fiintei noastre.
Aceasta pasionata tirada poate primi replica data de Paul Tournier: „Nu uita ca dupa ce indepartezi toate aceste identitati prescrise social, dupa ce dezbraci toate aceste euri impuse, dupa ce dai deoparte aceste roluri dictate de societate – descoperi ca esti doar o ceapa!”
Aceasta posibilitate este reala. Asa cum ceapa nu este decat suma totala a foilor ei, tot asa se poate intampla ca personalitatea umana sa nu fie nimic altceva decat suma totala a rolurilor pe care o persoana a invatat sa le joace. Astfel, te poti trezi ca, dupa ce ai aruncat toate identitatile impuse din afara si ai pornit in lunga calatorie catre eul interior, o data ajuns la capat, descoperi ca… nimeni nu este acasa! Dupa jocul introspectiv si scotocirea registrelor ascunse ale personalitatii tale, afli ca exista doar un abis al nimicului.
Daca ar exista un „eu” care ne asteapta sa-l gasim, atunci ar fi cineva care sa afirme ca a reusit sa se gaseasca pe sine insusi. Motivul pentru care aceasta nu se intampla este ca nu exista nici un eu care ne asteapta sa-l desco-perim. in loc de un eu care asteapta sa fie aflat, avem un eu care asteapta sa fie creat. Iar calea de a ne crea un eu, o identitate, un sens al vietii, este predarea, supunerea totala. Aratati-mi o persoana cu adevarat dependenta de Dumnezeu si va voi arata pe cineva care stie cine este si ce inseamna viata.
Putem intalni persoane religioase, care marturisesc pe Isus Hristos ca Mantuitor, dar care nu-si cunosc identitatea sau scopul vietii. Ele pot sustine ca „pentru mine a trai este Hristos si a muri este un castig” Filipeni 1,21, fara a se cunoaste pe sine. Necazul este ca cei mai multi oameni aleg mai usor jocul autodescoperirii decat drumul supunerii autentice, pentru ca pocainta adevarata costa tot ce are si ce este o persoana. Acum il intelegem mai bine pe bietul Iona: ori de cate ori mimeaza demnitatea profetului pocait, mai dezbraca o haina a eului sau pacatos, devenind tot mai mic, iar pe noi ne face sa plangem mai amar decat la curatatul cepei.

Semnificatia vitala
in timp ce un existentialist ateu ca Sartre nu accepta credinta mea in Dumnezeu, el este totusi de acord ca scopul existentei umane este de a gasi identitate si sens prin supunere totala fata de ceea ce credem ca are o semnificatie absoluta. Mai mult, Sartre sustine ca supunerea ofera sens existentei doar atunci cand obiectul atasamentului unei persoane este adevarul vital, nu numai pentru sine, ci pentru toti oamenii de pretutindeni si din toate timpurile. Numai atasamentul fata de ceva recunoscut ca universal valabil ne asigura ca o persoana cunoaste sensul vietii sale.
Daca putem fi de acord cu Sartre in metoda stabilirii sensului vietii, nu putem fi de acord cu excluderea credintei in Dumnezeu din aceasta ecuatie. Dumnezeul iubirii, care ni Se descopera in Scriptura, in loc de a-mi dicta ratiunea de a fi, ma invita intr-o relatie de dialog cu El (Apocalipsa 3,20), prin care sensul vietii si identitatea mea sa fie create. Eu cred ca Isus ma face fratele Sau si ma indeamna sa asez visurile si aspiratiile mele alaturi de visurile si planurile Sale pentru mine.
Rugaciunea este un dialog in care eu interactionez cu Dumnezeu si impreuna cu El evaluez diferitele alegeri si optiuni care ma confrunta. in aceasta relatie spirituala, devin treptat constient de planurile si minunile fiecarei alternative si chiar noi optiuni se deschid in fata. Dumnezeu imi permite ca decizia finala sa-mi apartina. Respectandu-mi libertatea, El ma lasa sa aleg chiar variante neplacute Lui, asigurandu-ma ca, si atunci cand cad, harul Sau ma sustine si ma invita sa aleg din nou. Astfel, prin Duhul Sfant, noua mea identitate este creata si se maturizeaza, pana ce ajung sa aleg vointa divina ca vointa mea proprie.
Piscul anului 2000 este Isus! De aici ne putem primi identitatea adevarata. Revista Time din 6 decembrie 1999 publica pe prima coperta o varianta moderna a chipului lui Isus, cu titlul: „Isus in 2000!” Rezultatul votului mondial a fost in favoarea lui Isus, ca personalitatea cea mai puternica si influenta a ultimelor doua milenii. De fapt, Isus a influentat cel mai puternic intreaga istorie a umanitatii. Milioane si-au regasit identitatea recreata in chipul Celui Rastignit. El este ca un pisc din stanca tare: daca vom alege sa cadem pe Stanca, sa ne supunem Lui total, vom trai deplin; daca vom evita impactul, Stanca ne va spulbera, fara a mai reusi sa intelegem sensul adevarat al vietii (Matei 21,42.44). Cu fata spre viitor, mileniul III ne va zambi binevoitor, daca ne vom zdrobi „omul vechi” de Stanca „Omul”, adica Omul Isus Hristos.
 
 

„Domnul a raspuns lui Iona: „Bine faci tu de te manii?”
Ajunsi in anul istoric 2000, inima ne bate cand mai repede, cand mai incet, imbratisand deopotriva speranta si dezamagirea cu privire la viitor. Momentul de reflectie inevitabila este mai dureros, cu cat gandurile noastre nu tind sa construiasca filozofii, ci cad asupra schitei propriei noastre vieti. Desi sezonul sarbatorilor ne plaseaza in mijlocul aglomeratiilor diverse, purtam cu noi inevitabila singuratate, care insista interogativ: „Ce se intampla cu tine?”
Evitarea multiplelor crize, care ne intersecteaza existenta zilnic, ne obliga la o urgenta clarificare a planului pe care il urmarim in viata si a modalitatilor de rezolvare a acestuia. Iona, tipic omului anului 2000, este implicat intr-un sir de crize tulburatoare, tocmai pentru ca fuge mereu de intrebarea fundamentala, iar atunci cand se refugiaza in singuratate, cauta sa o evite printr-o deviere in irational (Iona 4, 1).
Nu este neobisnuit sa trecem pe partea cealalta a strazii, numai sa nu dam ochii cu Dumnezeu. Pentru unii dintre semenii nostri, insasi ideea unui Dumnezeu atotputernic si iubitor este provocatoare de tensiuni ireconciliabile, contradictiile lumii noastre sporind buimaceala existentei cotidiene. Chiar si pentru cei familiarizati cu teologia si morala crestina, traseul ur-mat de cursul vietii are numeroase cotituri. Unde este punctul nevralgic al acceptarii dependentei de Dumne-zeu cu privire la intregul nostru destin? Pentru care motiv credinta in Dumnezeu ne umbreste planul maret pe care ni l-am faurit pentru noi insine? Iona, chiar daca nu formuleaza raspunsuri explicite in cartea sa, este el insusi un raspuns la aceste intrebari.
Pocainta instantanee a ninivitenilor poate anula miile de crime si nelegiuiri? Dupa depasirea pericolului, nu vor recadea ei in vechiul lor mod de viata? Va manifesta Dumnezeu mila fata de contemporanii nostri pe baza unei pocainte imediate? Aceste intrebari conduc implicit spre explicatia procedeului lui Dumnezeu de a incheia rapid si corect socotelile cu fiecare fiinta rationala de pe aceasta planeta.
Desi timpul ramas la dispozitia omenirii pentru a lua deciziile finale este tot mai scurt, iar numarul celor nepregatiti pentru ultima judecata este tot mai mare, exista un „Iona” al vremurilor noastre, un mesager divin al ultimei posibilitati (Apoc. 14, 6-12). Desigur, nu trebuie sa astepti ca toata lumea sa schimbe brusc macazul catre pocainta, insa tu poti dirija chiar acum intreaga ta viata in aceasta directie. Exista o piedica in calea ta, care intre-rupe fluxul milei, indurarii, indelungii rabdari si bunatatii divine (Iona 4, 2) catre inima ta?
Multi oameni din jurul nostru nu inteleg de ce Dumnezeu priveste la potopul de nedreptate, suferinte si nenorociri care ne inunda, fara sa actioneze. De ce nu schimba starea de lucruri? Multi devin plictisiti de discutii teologice si cer lui Dumnezeu un singur lucru: „Acum, Doamne, ia-mi viata, caci vreau mai bine sa mor decat sa traiesc! „Iona 4, 3. Cum reactioneaza Dumnezeu in asemenea situatii? Ce face El?
Domnul a raspuns: „Bine faci tu ca te manii?” Iona 4, 4. Raspunsul lui Dumnezeu este tot o intrebare, remarcabila prin scurtimea si blandetea ei. Dumnezeu nu raspunde cu tunete si fulgere, chiar daca ar fi indreptatit sa procedeze astfel. Maniera Lui de abordare a revoltei este un model pentru apropierea de fiecare suflet sfasiat de contradictii. Asemenea unui tata intelept, care cauta sa indeparteze incapatanarea din fiul sau razvratit, Domnul ofera din nou un timp de rabdare nemeritata lui Iona. Prin intrebarea Bine faci tu ca te manii?, Dumnezeu ne incurajeaza sa gandim in tacere. Nu gasim aici nici o urma de amenintare, instruire dogmatica sau predicare. Este o invitatie la autointrospectie.
In Genesa 4,6, Dumnezeu adreseaza o intrebare asemanatoare primului om nascut pe aceasta planeta:” Pentru ce te-ai maniat si pentru ce ti s-a posomorat fata?” Raspunsul corect la aceasta intrebare ar fi fost: „invata-ma zilnic sa Te cunosc mai bine”. Aceasta este o recunoastere ca il putem cunoaste mai bine pe Dumnezeu si putem trai mult mai aproape de El. Ajungem sa intelegem astfel ca El ni Se descopera tot mai deplin zi de zi tocmai prin viata pe care ne-o ingaduie in mijlocul unei lumi pline de evenimente. Atitudinea de rugaciune si dependenta ne conduce la o cunoastere tot mai profunda. Va gasi Iona acest secret? Suntem noi dispusi pentru aceasta descoperire?
Starea mizerabila a lui Iona si dorinta lui de a muri izvorasc din egocentrismul si ingustimea sa. Prin intrebarea adresata, Dumnezeu dezvaluie imaginea reala a inimii profetului. Este posibil sa primesti mila, harul, iubirea si rabdarea divina si in acelasi timp sa cauti a le opri sa ajunga si la altii? Aceasta contradictie ne descopera o preocupare de sine exacerbata pana la limita distrugerii de sine. Daca viata nu-si urmeaza cursul imaginat de mine, sunt dispus sa renunt la Dumnezeu, nu ma intereseaza soarta celor din jur si ma manii de moarte!?…
Pentru a-mi recapata echilibrul, am nevoie de un raspuns la intrebarea: Cum pot descoperi planul lui Dumnezeu pentru viata mea? O astfel de intrebare presupune ca Dumnezeu a stabilit deja ceea ce trebuie sa fiu si sa fac (Efeseni 2,10). Cautatorul este tentat sa creada ca singura dificultate cu care se confrunta este neputinta de a descoperi acest plan preexistent, in intregimea lui.
Daca ar putea afla semnificatia prestabilita a vietii sale, gandeste cautatorul, atunci ar putea scapa de ambiguitatile vietii. Este de mirare ca trecerea spre 2000 este subliniata de consultarea asidua si generalizata a mijloacelor metafizice de aflare a viitorului? Lipsa de sens a vietii, ingustarea ingrijoratoare a orizontului destinului nostru, nu o vom trata totusi cu zodii si horoscoape!
Revenind la Biblie, nu vom afla acest fel de dezvaluire a propriului nostru viitor, cerut de vanitatea noastra. Scriptura ne invata ca noi traim prin credinta, iar acest mod de faurire a destinului inseamna disponibilitatea de a realiza, in partasie cu Mantuitorul Isus, un plan de actiune pentru „astazi”. A fi urmasul lui Hristos nu inseamna a avea un horoscop in maini, ci a fi total angajat in umblarea cu Isus, cautand zilnic vointa Sa, ducandu-ne in fiecare clipa mantuirea pana la capat, in frica si cutremur. inseamna sa fii deschis catre posibilitatile semanate de Dumnezeu in fiecare moment al existentei si sa crezi ca atasamentul fata de Hristos poate fi exprimat astazi in modalitati care erau total nesperate ieri.
Multi credinciosi sinceri pot marturisi ca, doar cu putin timp in urma, n-ar fi fost in stare sa intrezareasca faptul ca vor face ceea ce fac astazi. Mai mult, ei sunt bucurosi ca nu cunosc toate detaliile mai dinainte, deoarece acestea pot aduce ingrijorari si indoieli para-lizante.
Cred ca a fi crestin inseamna sa traiesti zilnic libertatea de a te scula si a-L intreba dimineata pe Dumnezeu: „Doamne, ce vom face astazi?” Crestinul nu priveste viata ca pe o piesa de teatru scrisa cu multi ani in urma. Dimpotriva, Dumnezeu ne invita sa colaboram cu El in scrierea textului si sa ne bizuim pe El atunci cand vine timpul sa ne interpretam rolul in mod practic.
Acum, cand stam intre doua milenii, sa credem ca Dumnezeu ne cheama sa luam hotarari care sunt decisive pentru viata noastra. Spre deosebire de Iona, care se izoleaza si, speriat de propria-i imagine, este gata sa moara, noi suntem chemati sa traim prin credinta, adica sa luam decizii in contextul partasiei cu Cel care ne iubeste si Si-a dat viata pentru noi. Crestinul este liber de tira-nia destinului prestabilit de astre sau forte oculte, pentru ca el se bucura de compania lui Dumnezeu si impreuna dau sens fiecarei clipe a vietii.
Daca viata este incorecta cu tine, nu te mania. Daca timpul s-a scurs si nu ai nimic de admirat privind in urma, nu te descuraja. Pentru viata ta, mai mult sau mai putin sfaramata, exista un plan maret, care intrece orice imaginatie pamanteana: Domnul mi Se arata de departe: „Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea!”… Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi… ganduri de pace, si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde.” Ieremia 31,3; 29,11.
Sa continuam sa mergem, fara a evita intalnirea cu Cel care ne cauta si ne asteapta, sa punem mana noastra in mana Lui strapunsa si sa ne infioram de noul destin care incepe sa creasca Hristos in noi, nadejdea slavei!
 
 

 
„Domnul Dumnezeu a facut sa creasca un curcubete, care s-a ridicat peste Iona, ca sa faca umbra capului lui si sa-l faca sa-i treaca mania. Iona s-a bucurat foarte mult de curcubetele acesta.” Iona 4, 6
„Tatal nostru” este expresia fratiei umane prin credinta intr-un Dumnezeu unic. intr-adevar, ne place sa afirmam ca ne inchinam aceluiasi Dumnezeu. Sentimentul de unitate intr-un domeniu major ca religia ne ofera stabilitate si incredere. Este atragatoare evlavia care ne conduce la Dumnezeul care cauta sa intre in legatura cu fiecare persoana pentru a da semnificatie vietii. Este insa usor de observat ca imaginea lui Dumnezeu ni se prezinta foarte diferit in oglinda personalitatii si experientei fiecaruia dintre noi. Uneori, aceasta imagine exercita atractie, alteori respingere fata de unicul si mereu acelasi Dumnezeu.

Imaginile lui Iona despre Dumnezeu

„Si Iona a iesit din cetate si s-a asezat la rasarit de cetate. Acolo si-a facut un umbrar si a stat sub el, pana va vedea ce are sa se intample cu cetatea.” Iona 4, 5
Profetul asteapta si scruteaza din exterior cetatea. El este singur, manios si suparat pe Dumnezeu. Evident, el nu a renuntat la speranta de a fi spectator la distrugerea Ninivei. Iona nu se poate multumi cu harul lui Dumnezeu. in izolare de cei pe care i-a condus la convertire, el asteapta desfasurarea evenimentelor finale.
Cand Iona este din nou inactiv, Dumnezeul Sau este activ. Domnul face sa creasca o planta care sa alunge disconfortul profetului (v. 8). Aici este tabloul luminos al iubirii imbelsugate a lui Dumnezeu. Indiferent de adancimea la care Iona s-a pravalit, Dumnezeu este inca langa el. Ce nu face Dumnezeu pentru a-i aduce pe oameni la o mai buna intelegere a naturii Sale! Asemenea furtunii si pestelui, aceasta planta trebuie sa fie instrumentul Sau pentru educarea profetului.

Imaginile noastre despre Dumnezeu

„Dumnezeu nu este altceva decat proiectia imaginara a figurii Tatalui”, afirma Freud. Copilul asteapta ca tatal sa-i implineasca nevoile, sa-l apere de primejdii si sa-i raspunda la toate intrebarile. Chiar cand a ajuns adult, copilul tanjeste inca dupa mangaierea si siguranta conferite de imaginea unui tata plin de autoritate. in consecinta, sustine Freud, el isi creeaza un zeu care sa-i implineasca nevoile psihologice si dorintele.
Educatia crestina ne ajuta sa sesizam corelatia care se stabileste intre conceptia unui copil despre Dumnezeu si perceptia lui cu privire la tatal sau. Daca tatal este autoritar, intelegerea copilului despre Dumnezeu va reflecta aceasta realitate! Pe de alta parte, daca tatal este iubitor si plin de intelegere, conceptia copilului despre Dumnezeu va reflecta aceste caracteristici.
Teoria lui Freud despre originea religiei nu este atat de puternica incat sa ne izoleze de adevaratul Dumnezeu, insa ea ne atentioneaza cu privire la procesul prin care intelegerea noastra cu privire la Dumnezeu este modelata de circumstantele strabatute pe drumul maturi-zarii noastre. Ni se dezvaluie adevaratul continut al stradaniei de a prezenta unui copil pe Dumnezeul autentic al Scripturii, descoperit in Isus Hristos.
Daca ne indreptam spre sociologie, Emile Durkheim ne explica faptul ca Dumnezeu este reprezentarea simbolica a energiilor colective si a valorilor dominante ale societatii care I se inchina. Orice imagine despre Dumnezeu, afirma Durkheim, este caracterizata de acele trasaturi pe care inchinatorii le pretuiesc cel mai mult. in consecinta, religia nu este nimic mai mult decat un proces prin care un grup sfarseste prin a se inchina la sine insusi. Daca zeitatea unui trib nu este altceva decat un animal care intruchipeaza simbolic valorile colective ale acestui grup social, atunci urmeaza ca, prin adorarea unui asemenea zeu, tribul se inchina practic la sine insusi.
insa aici nu este vorba doar de societatileprimitive. Tendinta spre totemism (cultul simbolurilor mitice) este evidenta pretutindeni in culturile lumii. Chiar in societatea noastra exista tendinta de a atribui calitati umane sau trasaturi sociale animalelor: intelepciunea vulturului, siretenia vulpii, subtilitatea sarpelui. Desigur, teoria lui Durkheim nu este acceptabila, in primul rand pentru ca Biblia ne spune ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, iar Durkheim sugereaza ca Dumnezeu este creat dupa imaginea societatii.
Din nefericire, nu ateii, ci crestinii valideaza teoria lui Durkheim, intr-un mod neasteptat chiar pentru renumitul sociolog. O calatorie prin bisericile crestine iti ofera sentimentul ca Isus este mai mult o intruchipare a valorilor dominante din societate decat o intrupare a lui Yahweh. Predicatorii occidentali tind sa-L transforme pe Isus intr-un republican protestant, exponent al rasei albe. Crestinismul rasaritean incearca o autohtonizare a Dumnezeului Universal, vorbind de biserici nationale si crestinism regional. Nu sunt toate acestea tendinte totemiste?
Gruparile minoritare manifesta aceleasi inclinatii. intr-o scoala de biserica din Statele Unite ale Americii era o imagine a lui Isus asezata pe un perete. infatisarea Sa semana cu chipul tipic de american cu barba, fara nici un indiciu semitic sau general uman. Surpriza a aparut intr-o zi, cand tabloul lui „Isus american” a fost inlocuit cu un „Isus negru”. Cine era autorul schimbarii? Un elev negru, care la precizarea: „Dar Isus n-a fost african!”, a replicat: „Dar nici cowboy!” Si negrii, si albii doreau ca Isus sa reprezinte zestrea lor sociala.
Un vizitator in China descrie o catedrala crestina cu niste vitralii realizate magnific. insa imaginea lui Isus avea un element socant pentru orice european: Isus avea ochi de chinez! Aici este ascunsa o idee care ne provoaca la intrebari serioase: este oare mai absurd sa ti-L imaginezi pe Dumnezeu sub infatisarea unui chinez decat sub aceea a unui american sau roman?

Sa nu-ti faci chip cioplit!
Primejdia totemurilor ne deschide o noua intelegere a avertizarii biblice de a nu ne face chipuri ale lui Dumnezeu. Este imposibil ca o imagine a lui Dumnezeu, care se naste din constienta umana, sa nu poarte marca valorilor si perspectivei culturii care a produs-o. Mult inaintea altora, apostolul Pavel ne avertiza de tendinta totemista: „…si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare…” Romani 1, 21-25.
Pentru multi, teoria lui Durkheim s-a dovedit a fi un atac devastator asupra religiei: religia nu este de origine transcedentala, ci este o creatie sociala. Astfel, Dumnezeu nu este altceva decat proiectia constientei colective, inchinarea este doar efervescenta sociala, iar convertirea religioasa este o supunere emotionala in fata unei noi perspective culturale. Cat de gresite sunt aceste afirmatii! insa cat de dureros este sa recunoastem ca religia multora dintre noi nu depaseste cu nimic acest cadru morbid!
In fiecare sistem social, apare o zeitate care candideaza alaturi de Dumnezeul Bibliei pentru obtinerea atasamentului si devotiunii noastre. Adevarul este ca idolul creat de o religie culturala ascunde o amenintare mai puternica si mai subtila la adresa crestinismului biblic decat ar face-o scepticismul secular. Pentru ca necredinciosii nu sunt ispititi sa creada ca sunt credinciosi, in timp ce religia culturala ii face pe oameni sa creada ca sunt crestini autentici, inchinatorii lui Yahweh, in timp ce ei se inchina in fata propriei lor reprezentari simbolice. Tentatia este sa ne lasam sedusi de valorile dominante ale societatii, inconstienti ca Dumnezeul caruia pretindem ca ne inchinam este impotriva felului nostru de inchinare. Aici descoperim in embrion prezenta lui Antichrist, ale carui ravagii se bazeaza pe contrafacere si falsa siguranta.
Ati incercat sa vorbiti vreodata despre Dumnezeu cu cineva si sa vi se raspunda ca subiectul este prea complicat? Ideea multora este ca distanta fata de Dumnezeu iti asigura mai multa liniste. Daca continuati dialogul, veti observa ca Dumnezeul de care fug semenii nostri este total diferit de Cel al Scripturii. De aceea, sa nu-i impiedicam, ci sa-i ajutam sa scape de imaginile false despre Dumnezeu, pentru a face loc adevaratelor portrete divine.
Dumnezeul Scripturii, descoperit in Isus Hristos, contrazice toate inchipuirile noastre despre Dumnezeu si ne someaza la un stil de viata diametral opus celui dictat de cultura dominanta a timpului nostru. in timp ce Dumnezeul occidental fagaduieste prosperitate urmasilor Sai, Dumnezeul Bibliei ne cheama la sacrificiu total. in timp ce Dumnezeul civilizatiei contemporane ne incurajeaza la etalare si vanitate, Domnul Scripturii ne cheama sa fim blanzi si umili. in timp ce Dumnezeul culturii actuale ne permite sa traim confortabil in ordinea prezenta a lucrurilor, Dumnezeul Scripturii ne cere sa sacrificam totul pentru imparatia Sa, hranind pe cei flamanzi, imbracand pe cei goi, tamaduind pe cei bolnavi si avand grija de toti cei in nevoie.
Este important sa observam ca atata timp cat divinitatea culturala legitimeaza ordinea sociala existenta, cei care se opun valorilor noastre se opun lui Dumnezeu. Cand mergem la razboi, suntem siguri ca Dumnezeu este cu noi – in fond, El este unul dintre noi. El este de partea noastra pentru ca este facut dupa chipul nostru. Dumnezeul Bibliei este opus insa acestei zeitati culturale, iar sistemul Sau de valori ne este prezentat in Predica de pe Muntele Fericirilor. Dumnezeul Bibliei ne transforma in vrajmasi ai religiei instituite de societate, astfel, cand mergem la razboi, declaram ca Dumnezeul nostru nu este national si-i iubeste pe vrajmasii nostri la fel de mult ca si pe noi. Mai mult, El ne cheama sa ne iubim vrajmasii si chiar sa le facem bine.

Cu Iona sub curcubete
Dumnezeu a facut sa creasca aceasta planta cu o viteza miraculoasa pana la o inaltime potrivita pentru a face umbra asupra capului profetului, ocrotindu-l de soarele desertului. Scopul acestei plante minune este exprimat astfel: sa-l faca sa-i treaca mania (vers 6). Este interesant de observat ca aici este folosit acelasi cuvant care inseamna „rau” in alte locuri din carte.
Iona nu fierbea doar din cauza caniculei din afara, ci in interiorul sau profetul era foarte incins. Deoarece el fierbea si in afara, si inauntru, Dumnezeu a cautat sa-l protejeze de fierbinteala din exterior, pentru ca si cea din interior sa poata fi tinuta sub control. Curcubetele i-a cauzat o reactie pozitiva lui Iona: Iona s-a bucurat foarte mult de curcubetele acesta (vers. 6). Poate fi vorba aici de totemism, religie culturala si imagine falsa despre Dumnezeu? Iona nu descopera adevarata imagine despre Dumnezeu in interiorul sau sau in circumstantele intampinate.
Mania lui Iona din 4, 1 si bucuria debordanta din 4, 6 sunt in antiteza clara. De fiecare data insa, imaginea reala a lui Dumnezeu se descopera in planurile si actiunile Sale, atat pentru niniviteni si Iona, cat si pentru noi: sa ne duca de la „manie mare” la „bucurie mare”. El incearca mereu sa ne intoarca. El cauta sa ne aduca la reinnoirea pocaintei. Sa nu trecem repede mai departe: aceasta este tot un miracol. Puterea miraculoasa nu s-a manifestat doar in iscarea furtunii, in scaparea lui Iona prin peste, in salvarea marinarilor si a ninivitenilor sau in cresterea curcubetelui, ci si in acordarea unei noi ocazii lui Iona pentru o noua convertire.
Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul iubirii, care va pune capat „civilizatiei raului” pentru a instaura imparatia binelui si fericirii vesnice. Nu crezi ca este timpul sa renunti la intreaga ta colectie de zei inselatori pentru originalul Creatorului si Mantuitorului tau?
 
 

 
„Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?”  Luca 18, 8 b
Tocmai absolvise facultatea de chimie. Plangea si era pe marginea unui colaps psihic total. Colegii au incercat sa o smulga din descurajarea ei, insa psihiatrul si psihologul universitatii nu au reusit sa ofere ajutorul sperat. in situatia in care metodele stiintifice nu au adus nici o imbunatatire a situatiei, colegii au hotarat sa apeleze la religie, ca ultim refugiu. Desi nu erau religiosi, erau suficient de pragmatici pentru a-si da seama ca religia – realitate sau fictiune – „a mers” uneori in asemenea cazuri.
Tanara studenta era pe cale de a se casatori cu un student de la o alta facultate, dintr-un oras aflat la 150 km departare. Dupa ce au discutat la telefon intr-o seara, tanarul indragostit a hotarat ca trebuie sa-si intalneasca logodnica numaidecat, asa ca a pornit in clipa aceea cu masina la drum. Adormind la volan, a lovit din spate un camion si a murit pe loc. in ziua inmormantarii, ea a fost acostata de mama logodnicului ei decedat, care a acuzat-o pe un ton isteric: „Daca n-ai fi fost tu, fiul meu ar fi trait!”
Durerea si vinovatia s-au adunat intr-o povara pe care aceasta tanara nu a mai putut sa o suporte. A lesinat imediat, apoi, dupa ce si-a revenit, a intrat intr-o stare de melancolie accentuata, fiindu-i indiferent daca traieste sau moare. Capelanul universitatii a incercat s-o ajute, oferindu-i mangaiere din Scriptura. I s-a explicat ca Isus a murit pentru a-i oferi iertare. El este prezent langa ea pentru a aduce in sufletul ei speranta si pentru a-i da o noua directie in viata.
Au fost folosite toate argumentele, insa fara nici un folos. Ea a izbucnit in plans, strigand disperata: „As vrea sa te cred. Nu trebuie sa ma convingi ca trebuie sa devin o crestina plina de credinta. Vreau lucrul acesta mai mult decat orice – mi-ar rezolva toate necazurile. Dar nu pot sa ma conving sa cred. Cat as vrea, dar nu pot!”
Natural, gandul nostru se poate indrepta spre tatal care si-a adus fiul la Isus pentru a fi vindecat, iar Isus ii spune ca fiul poate fi vindecat numai daca tatal are credinta. Atunci tatal a strigat: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!
Tanara pacienta avea nevoie disperata de ajutor pentru necredinta ei. Ea cauta o cale de a crede ceea ce lumea noastra crede ca nu mai este de crezut. Este situatia tragica a omului secularizat, care nu-L respinge pe Dumnezeu, dar care ii spune lui Dumnezeu un trist „la revedere”. Aceeasi situatie este experimentata de tanara nefericita: posibilitatea intalnirii cu Dumnezeu in experienta ei a fost eliminata din modul ei de a percepe realitatea. Ea nu era o ateista sfidatoare, ci o femeie disperata, care voia sa creada, dar nu reusea.
Credinta este prezentata in Scriptura ca fiind puternica, chiar invincibila (Evrei 11). Cum este posibil sa distrugem un asemenea colos? Cum se poate usca o planta atat de rezistenta? Acelasi vierme care a atacat curcubetele lui Iona este suficient de eficient in distrugerea radacinilor credintei. Cu cine vom identifica de aceasta data „viermele”? Desigur, cu secularismul.
Sa aruncam o privire in lumea subterana a viermelui care ii  arunca atat pe Iona, cat si pe omul contemporan intr-o disperare de moarte. Acest aparent inofensiv companion al existentei noastre traieste in pamant si se hraneste cu pamant. Desigur, sunt si viermi care isi asorteaza meniul cu radacini de vegetale sau carne alterata. Activitatea viermilor in sol creeaza un strat de pamant foarte fin si fertil.
Pe langa aceasta binefacere oferita pamantenilor, viermii se ingrijesc si de afundarea obiectelor in pamant. in cinci-zece ani, un teren pietros nelucrat va fi acoperit de un strat subtire de sol, iar pietrele vor incepe cursa coborarii in pamant. O moneda de aur va cobori cate 2-4 centimetri pe an, astfel ca, in cinci ani, poate ajunge la baza stratului de sol (18-20 cm). Viermii sunt responsabili pentru disparitia valorilor si constituie explicatia pentru faptul ca unii din semenii nostri aleg sa se „dea la fund”. Si cand te gandesti, toate acestea din cauza unui vierme!
De ce nu poate crede omul secularizat? Pentru el, credinta inseamna sa crezi lucruri care nu sunt de crezut. El nu respinge ideea de Dumnezeu sau doctrina crestina. Dimpotriva, el resimte acut nevoia de a crede in ambele. insa el a fost format intr-o cultura in care a crede in realitatile spirituale, care transcend hotarele logicii si verificarii empirice, se dovedeste a fi o tentativa dificila.
Cum s-a intamplat ca noi – fiinte religioase prin natura noastra – am ajuns intr-un timp cand Dumnezeu nu este atat de mult respins, cat considerat a fi o antichitate irelevanta. Ce fenomen a avut loc, care ne-a condus spre o conceptie despre lume si viata golita de Revelatia divina si care lipseste de sens intreaga noastra existenta? Cum putem trai intr-o societate care nu mai apeleaza la legitimitate teologica pentru normele si regulile ei?
Veacul nostru saturat de religie si discutii despre credinta a transformat credinta intr-o emblema a utopiei si inutilului. Daca incerci sa vorbesti despre adevarata vointa a lui Dumnezeu cuprinsa in principiile biblice destinate guvernarii conceptiilor si activitatilor noastre, risti sa fii privit ca o curiozitate din alta era, care a reusit cumva sa supravietuiasca in era noastra. Exprimarea unei asemenea orientari teologice forteaza cultura noastra sa accentueze ca aceasta „specie” de credinta este disparuta de multa vreme. Mai degraba este apreciata religia care plaseaza pe Dumnezeu pe orbite irelevante, lasand experienta omului pe mana evolutiei procesului numit hazard.
Doi exploratori au ajuns odata intr-un luminis in jungla. Peisajul era plin cu flori si ierburi, oferind o priveliste incantatoare. Un explorator spune: „Trebuie sa fie un gradinar care ingrijeste acest luminis!” Celalalt raspunde: „Nu este nici un gradinar”. Si-au intins corturile si au inceput sa faca de paza, insa nu au vazut nici un gradinar. „Poate este un gradinar invizibil.” Au facut un gard de sarma ghimpata, apoi l-au conectat la o sursa electrica si au plantat megafoane. insa nici un semn nu a indicat vreodata ca ar fi aparut vreun intrus. insa Credinciosul nu renunta: „Este un gradinar invizibil, intangibil, insensibil la socurile electrice, un gradinar care nu are miros si care nu face zgomot, un gradinar care vine in secret pentru a ingriji gradina pe care o iubeste”. in cele din urma, Necredinciosul ajunge la disperare: „Dar ce a mai ramas din afirmatia ta initiala? Cu ce este diferit un gradinar invizibil, intangibil si vesnic ascuns, de un gradinar imaginar sau un gradinar care nu exista?”
Iata o ipoteza care condamna la moarte o mie de calitati admirabile. Credinta secularizata, cu radacina roasa de viermele existentialismului, devine, paradoxal, instrumentul necredintei, mai eficient decat ateismul.
Anatomia viermelui secularizant ne vorbeste despre contingenta, autonomie, relativitate si temporalitate. Mai este de mirare ca tanara chimista nu mai reusea sa-si alcatuiasca imaginea credintei? Fiecare segment al trupului acestei vietati care ne amesteca cu pamantul si ne fura cerul este un obstacol pe traiectoria sufletului contemporan spre miracolul credintei data sfintilor odata pentru totdeauna Iuda 3.
Contingenta inseamna ca tot ce exista a fost determinat de anumite cauze naturale anterioare. Contingenta respinge doctrina creatiei, „ex nihilo”. Prin procesul evolutiei si selectiei naturale, s-a ajuns la „Homo sapiens”. Lumea si locuitorii ei sunt rezultatul intamplarii si accidentelor. Lantul cauzal care leaga praful cosmic de aparitia omenirii nu poate fi descoperit prin investigatii empirice. Rezultatul este nesatisfacator, deoarece omul si lumea nu au un scop, iar absurdul domina. Nu exista nici o ratiune pentru tot ce exista. Aceasta este mostenirea omului secular. Pentru ca Dumnezeu nu este necesar explicarii existentei si menirii omului, credinta devine inutila.
Pasul logic urmator este autonomia. Omul secular se considera indreptatit sa-si hotarasca propriul sau destin. Nu exista providenta divina care sa guverneze viata sa sau universul. Viitorul este in mainile sale si nu exista scopuri stabilite de Dumnezeu pe care ar trebui sa se straduiasca sa le atinga. Viata este o aventura neplanificata, iar idealurile sunt cele stabilite de omul insusi.
Un rezultat inevitabil al autonomiei este relativitatea. Daca oamenii sunt creatorii propriului lor destin, atunci sensul existentei aflat de un grup de oameni, intr-un anume loc si timp, nu este aplicabil in mod automat pentru alt grup de oameni, care traiesc intr-un context istoric diferit. Relativitatea este evidenta in mod special in domeniul moralei. Secularistii considera ca fiecare societate isi dezvolta propriile ei norme comportamentale care faciliteaza o relationare stabila pentru membrii acelei societati. Sistemele normative difera de la societate la societate si de aceea nu exista un sistem unic care este aplicabil pentru toti oamenii din toate timpurile. Nu mai avem astfel o moralitate descoperita in mod divin, pentru ca omul secular considera ca a trecut vremea standardelor absolute cu privire la bine si rau. Pentru el, totul este relativ.
in final, secularismul este caracterizat prin temporalitate, deoarece realitatea este limitata la ceea ce exista in timp si spatiu. Viata pe aceasta planeta este tot ce exista. Pentru omul secular, existenta este limitata de timp. Pentru el, nu exista viata dupa moarte, cand nedreptatile acestei vieti vor fi rectificate pentru totdeauna. Nu exista o lume viitoare, in care virtutea sacrificiului sa fie rasplatita. Nici o realizare nu are semnificatii durabile. Moartea este sfarsitul tuturor si totul trebuie sa moara. Chiar universul fizic, asemenea unui ceas care se indreapta spre nivelul maxim al entropiei, isi va ineca dinamismul prezent in tacerea vesniciei.
Cat de hidos si periculos este viermele de la radacina credintei! in aceste zile, cand asteptam ca Fiul omului sa revina, va mai gasi El credinta pe pamant? Luca 18,8.  Nu vi se pare important si semnificativ faptul ca intreitul Sau mesaj final este adresat locuitorilor pamantului Apocalipsa 14, 6-12, adica acelora care se bucura de binefacerile viermelui, nesesizand coborarea spre adanc?
Cum se poate ajunge la credinta, intr-o lume seculara? Apostolul Pavel ne indeamna sa nu ne asemanam chipului veacului acestuia, ci sa ne renastem prin schimbarea mentalitatii si a inimii sub influenta Duhului Sfant (Romani 12,2). „Pentru ca propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii: dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu.”  1 Corinteni  1,18.
Lupta tinerei chimiste pentru a ajunge la credinta este tipica acestei generatii. Aceasta lupta demonstreaza ca viermele nu poate distruge ireparabil credinta, fara a avea posibilitatea recuperarii ei prin lucrarea Duhului Sfant. „As vrea sa cred, dar nu pot!” este dovada prezentei Duhului innoitor, care poate face ca Dumnezeu sa devina o realitate, si nu o idee utopica, in ciuda tuturor barierelor rationaliste ridicate in calea credintei.

„Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.” Blaise Pascal avea dreptate cand facea aceasta afirmatie. Cu mintea noastra seculara si rationalista, nu vom ajunge niciodata la muntele credintei. Nici o religie care si-a luat de mult ramas bun de la Dumnezeu si Scriptura nu reuseste sa ajunga mai departe de mormant.
Cunosc un loc unde inima tresare si credinta renaste: este locul unde Dumnezeu ne-a aratat ca ne iubeste, murind in locul nostru, ca sa putem crede in El. Poti accepta ca un talhar sau un centurion roman sa ti-o ia inainte? Si famenul etiopian, si temnicerul din Filipi, si… tu poti spune: „cred!” Ferice de cine n-a vazut si a crezut  Ioan 20,29.
 
 

 
„Atunci Domnul a zis: „Tie iti este mila de curcubetele acesta… Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare, in care se afla mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor, afara de o multime de vite!”    Iona 4, 10.11
Modul in care actioneaza Dumnezeu se dovedeste a fi o ghicitoare continua pentru noi. Raspunsul insa poate fi aflat, daca ne vom alatura lui Iona in calatoria spre descoperirea milei autentice. Iona are mila pentru ceea ce a crescut intr-o singura zi, fara aportul sau personal. Cu aceasta planta, Iona nu are nici o legatura, cu exceptia faptului ca i-a adus confort pentru o zi.
Imediat ce Dumnezeu a trezit mila in inima lui Iona, El poate sa-i vorbeasca profetului despre mila divina: Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive? Contrastul major dintre versetele 10 si 11 sta in aceste doua cuvinte – „tu” si „Eu”. Lui Iona ii este mila si lui Dumnezeu ii este mila, insa contrastul este inimaginabil. tie iti este mila de o planta, Mie imi este mila de Ninive. De fapt, Dumnezeu ii spune lui Iona: „Voi, oamenii, suferiti intot-deauna cand vi se ia ceea ce v-a fost oferit in dar. insa Eu, Dumnezeul vostru, sufar pentru ceea ce am creat.” Apelul actual al cartii lui Iona este pentru recunoasterea fraternitatii universale. Toti oamenii sunt legati intre ei prin faptul ca Dumnezeu este Creatorul lor. Chiar oamenii care reprezentau puterea violenta a Asiriei, precum si marinarii pagani de pe corabie, toti sunt creaturile lui Dumnezeu si copiii Sai, fata de care manifesta cea mai profunda preocupare.
Este crestinul zilelor noastre capabil sa accepte ca cei care, din punct de vedere filozofic, social si religios, sunt total diferiti de cei care ne numim copii ai lui Dumnezeu sunt tinta preocuparii Dumnezeului iubirii, in aceeasi masura cu noi? Oameni din toate starile sociale, din orice cultura, culoare, rasa si religie constituie grupul copiilor instrainati de Dumnezeu, instrainare pe care Dumnezeu cauta sa o indeparteze.
Instrainarea de Dumnezeu este cauza instrainarii dintre oameni. Unde se afla radacina acestei rataciri? Unul din pericolele care ii pandesc pe oameni este tentatia de a deveni o parte a mediului in care traiesc, nesesizand semnificatiile vitale care strabat Universul. Apostolul Pavel ne spune ca natura suporta „durerile facerii”, asteptand descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,19-22).
Desertaciunea mediului uman este sesizata si de Solomon (Eclesiastul 1,2), care este coplesit de caracterul tranzitoriu si lipsa de finalitate a realizarilor omenesti. Iona, plin de incredere in sine pentru ca il cunoaste pe Dumnezeu (Iona 4,2), ajunge total indiferent fata de soarta creatiunii lui Dumnezeu din afara perimetrului Palestinei. Fara a fi prea surprinsi, trebuie sa recunoastem ca aceasta atitudine a devenit obisnuita in multe biserici crestine din zilele noastre. Dumnezeu Se vede constrans sa-l aduca pe profet la nivelul omului obisnuit.
Disconfortul zilei toride, racoarea placuta a curcubetelui, efectul devastator si epuizant al vantului de rasarit il scot pe Iona din tarcul teologiei sale: el reactioneaza ca un om obisnuit fata de conditiile de mediu. Cand naratiunea revine la Dumnezeu, Iona trebuie sa exprime in termeni teologici ceea ce a invatat ca simplu om de la Creatorul sau. indata ce Iona recunoaste inlantuirea sa cu restul creatiunii lui Dumnezeu, Creatorul poate sa declare legatura dintre Sine si creatiunea Sa, creatiune care nu este reprezentata doar de iudei si pagani – creati dupa chipul si asemanarea Sa –, ci chiar si de lumea animalelor.
Tendinta de a crede ca totul poate fi explicat in termeni naturalisti, omitand increderea in activitatea Revelatiei, este o trasatura a secularismului, care este la randul sau o creatie a stiintei moderne. Credinta ca tot ce exista are o cauza naturala, care poate fi explicata stiintific, ne loveste cu lesin, asemenea reactiei lui Iona la vantul de rasarit, pentru ca ne trezim dintr-o data imbatraniti, transformandu-ne cele sapte zile de geneza in ere geologice si cei sase mii de ani ai planetei in milioane de ani, brazdandu-ne fruntea si sufletul cu riduri ireversibile.
S-ar parea ca teoria lui Darwin nu reprezinta o amenintare prea serioasa pentru autoritatea Scripturilor. Multi crestini contemporani au ajuns sa accepte teoria evolutiei, in timp ce isi mentin crezul in infailibilitatea Bibliei. Sinteza care rezulta – si care este de fapt un produs sincretic – poarta titlul incitant de „evolutie creativa”. Adica Dumnezeu a creat omenirea prin intermediul unui proces evolutiv, extins de la sase zile la lungi si nedefinite epoci.
Ca si Iona, preocupati de corectitudinea formularilor teologice, nu sesizam efectele indepartate ale darwinismului, multumindu-ne cu declaratia ca Biblia ramane neatinsa. ingramadirea in aceeasi minte a evolutiei si a Scripturii ne dovedeste ca suntem in stare sa explicam originea rasei umane, fara a face apel obligatoriu la credinta in Dumnezeul Creator. Un Creator poate fi integrat in doctrina evolutionista, dar credinta in Dumnezeu nu este vitala pentru sustinerea si consistenta acestei teorii.
Pentru a vedea efectele ciudate ale acestei casatorii fortate dintre evolutionism si Scriptura, sa ne indreptam spre realitatea sociala imediata. Afectati de darwinism, nu mai privim familia, autoritatea, sistemul economic sau educational ca fiind structurate conform unor principii descoperite in mod divin. Pretinsa evolutie biologica este considerata ca fiind responsabila de dezvoltarea institutiilor sociale, care trebuie sa tina pasul cu nevoile schimbatoare ale omenirii in dezvoltare. Desi pare o afirmare libera a valorilor, darwinismul furnizeaza argumente rationaliste pentru discriminari rasiale, etnice, socio-economice etc.
Dupa primul razboi mondial s-a dezvoltat convingerea covarsitoare ca anglo-saxonii sunt o rasa superioara, ceea ce a dus la temerea ca imigrantii din Europa occidentala si de sud-est se vor amalgama cu zestrea superioara a acestei rase, diminuandu-i calitatea genetica. Rasa rezultanta – se sustinea – va instaura o cultura inferioara si maretia Americii va disparea. S-a ajuns astfel la legi discriminatorii pentru anumite grupuri rasiale si etnice, prin care se incerca tinerea in afara granitelor Americii a oamenilor „inferiori” rasial. Teoria evolutiei a afectat viata sociala intr-un mod nevisat nici de Darwin.
Sunt avocati care acuza asigurarea unui sistem de ajutor social claselor defavorizate. Argumentul acestora este ca cei care au capacitatea de a prospera vor reusi si fara sustinerea societatii. Persoanele inferioare, sustin ei, nu trebuie incurajate sa considere ca au dreptul sa beneficieze de ceea ce talentele lor limitate si caracterul lor nesatisfacator nu le permit sa obtina singure. Acesti avocati ii apara pe cei instariti, considerand ca acestia nu au nici o obligatie fata de cei lipsiti.
Argumentatia continua, sustinand ca cei inferiori nu pot fi ajutati, indiferent de marimea asistentei oferite. Nerealizand progrese evidente in urma ajutorului, cei inferiori trebuie lasati pe seama selectiei naturale! „Societatea care se ingrijeste cel mai putin de membrii ei se ingrijeste cel mai bine!” este dictonul lor. Varianta religioasa suna asemanator: „Dumne-zeu ii ajuta pe toti cei care se ajuta singuri.”
Adaugand la numele lui Darwin si pe cel al lui Thomas Malthus – din care Darwin a extras din greu substanta teoriilor sale –, realizam un lant „stiintific” care ne ajuta sa concluzionam ca trimiterea de ajutoare pentru suferinzii lumii a treia aduce mai mult rau decat bine. Acordand ajutor unei tari ca Bangladesh, nu se reuseste altceva decat reproducerea si multiplicarea unei populatii imense. in mod ironic, sustin avocatii selectiei naturale, programele de ajutorare fac sa sporeasca in viitor numarul celor infometati. Concluzia spre care ne conduce aceasta logica este ca populatia trebuie lasata sa scada prin selectie naturala, cei mai buni vor supravietui si vor realiza un sistem social si economic viabil, cladit pe increderea in resursele personale.
Implicatiile etice ale acestui mod naturalist de a privi viata sunt mai inspaimantatoare decat cele economice. Darwinismul sugereaza ca omenirea actuala va fi inlocuita de o specie superioara, care intr-o zi va domina planeta. Asa cum destinul maimutei s-a deplasat spre om, omul va face loc supraomului. Unii urmasi ai lui Nietzsche, furati de iluzia grandorii, s-au visat a fi deasupra tipului inferior de Homo sapiens, numiti dispretuitor „turma”.
Cel care s-a folosit catastrofal de aceste idei a fost Adolf Hitler, care l-a declarat pe Nietzsche un fel de filozof oficial si folosea muzica lui Wagner, pe care Nietzsche o considera intruchiparea spiritului gandirii sale. Daca Dumnezeu este mort, asa cum pretindea el, evolutia este legea Universului. intr-un asemenea univers, cel mai tare supravietuieste si puterea vointei este motivatia fundamentala a omenirii.
Tendinta de a ne considera deasupra restului omenirii este la fel de adevarata astazi, ca si pe timpul lui Darwin, Hitler si Iona. Ea se numeste elitism. intr-o carte scrisa de Richard Bach, Jonathan Livingstone Seagull, regasim aceasta aroganta atat de placuta cititorilor moderni. Naratiunea vorbeste despre un pescarus care considera ca normele care guverneaza pescarusii il opresc de la avantarea spre inaltimi ametitoare si il lipsesc de experienta incitanta a plonjarii cu viteze interzise spre pamantul de sub el. Jonathan isi da seama ca numai stabilindu-si singur regulile el poate deveni tot ceea ce poate fi, experimentand viata in plinatatea ei. Nenumarati pescarusi de pe tarmul oceanului omenirii de astazi cred ca au responsabilitatea atingerii starii de autodeterminare, ignorand total legile imuabile ale Creatorului lor. La marginea Ninivei, Iona se visa un asemenea pescarus, iar multi crestini abordeaza mileniul trei sub aceeasi viziune!
Biblia ne elibereaza de toate limitarile discriminarii. Pentru ca exista un Dumnezeu care asaza o demnitate infinita in dreptul fiecarei persoane, atunci nu suntem indreptatiti niciodata sa retrogradam vreo fiinta umana la o categorie inferioara, considerand ca ar sluji mai bine rasa umana prin simpla incetare de a exista. Pentru crestin nu exista „super-rase”, pentru ca in Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici barbat, nici femeie.
Recunoscand semnificatia divina asezata asupra fiintei umane, vom putea dezvolta o atitudine de respect fata de oricine, ceea ce va face imposibila repetarea unui Auschwitz si ne va elibera de atractia periculoasa a evolutionismului elitist.
Credinciosii in Dumnezeul Bibliei nu pot accepta pervertirea relatiilor interumane, considerandu-se superiori fata de asa-numita turma a omenirii. Ei stiu ca Pastorul cel Bun Si-a dat viata pentru fiecare membru al acestei turme, ca Dumnezeu nu cauta la fata omului si ca evreii, un popor dispretuit, sunt tocmai cei prin care vor fi binecuvantate toate neamurile pamantului. Ei stiu ca un Galilean umil, fara afisare de putere lumeasca, rastignit pe o cruce romana, este speranta istoriei. Ei stiu ca cei care vor sa fie stapani trebuie sa fie slujitori, ca cei dintai vor fi cei din urma si ca cei din urma vor fi cei dintai, iar cea mai inalta realizare este de a deveni „robul suferind” pentru binele altora.
Crestinismul ne indeamna sa sustinem programele de ajutorare a celor neajutorati. Devenim gata de sacrificiu si altruisti nu datorita unei obligatii nobile, ci pentru ca simtim ca Dumnezeu este prezent nu doar in Hristos cel intrupat, ci si in fiecare fiinta aflata in nevoie. Noi suntem sensibilizati de cuvintele lui Isus cand ne spune ca tot ce facem pentru oamenii nefericiti, facem pentru El (Matei 25). De exemplu, nu putem intoarce spatele necajitilor din Bangladesh, abandonandu-i selectiei naturale, pentru ca, facand astfel, intoarcem spatele lui Dumnezeu. Sa ne intoarcem cu mila spre cel de alaturi, plangand pentru el mai mult decat pentru curcubetii nostri uscati, pentru ca „cei milostivi vor avea parte de mila „(Matei 5).
 
 
 

„… Alegeti astazi cui vreti sa slujiti…” Iosua24,15
Cum va simtiti sub asaltul afiselor care insista sa treceti de partea lor? Majoritatea dintre noi, nefiind convinsi ca, trecand de partea lor, trecem si de partea noastra, nici nu ne-am grabit sa luam vreo decizie. Este bine sa permitem altora sa hotarasca in locul nostru?
Desigur, inertia exprimarii votului nostru are mai multe cauze. La urma urmelor, nu am dovedit-o noi insine de atatea ori ca, atunci cand sunt in joc interesele noastre reale, stim sa ne exprimam cu promptitudine? Probabil ca prezenta furtuna a alegerilor, care ne traverseaza societatea, nu rascoleste interese prea importante pentru noi. Nefiind convinsi ca votul nostru conteaza in vreun fel in balanta bunastarii noastre, am ales sa nu alegem pe nimeni. Prea multi „tatuci” vor sa ne castige inima, care refuza sa se arunce in bratele oricui.
Atrasi spre stanga si spre dreapta, suntem derutati de la stradania de a gasi linia de centru. Care este de fapt diferenta dintre toate aceste pretinse solutii unice pentru criza societatii noastre? Nu este de mirare ca ajungem intr-o situatie vrednica de plans, nemaistiind incotro sa mergem.
Ce-ar fi viata noastra cea de toate zilele fara „Tatal nostru”? Ultima speranta pentru toti cetatenii cu drept la vot, la viata si fericire, ramane: „Vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi…” Ce ne-am face fara „Tatal nostru”? Nu am deveni altceva decat un orfelinat, aflat in epuizanta si continua campanie de travestire a fiilor risipitori in mostenitori prosperi si respectabili.
De aceea, adevaratul nostru Tata ne asteapta plin de mila la poarta intoarcerii, asa cum a tanjit si dupa locuitorii anticii Ninive: „Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare, in care se afla mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor, afara de o multime de vite?” Iona 4,11.
Ce este stanga? Ce este dreapta? Unde este adevarul? Destul cu vestile rele! Vartejul campaniilor de alegeri, cheltuielile enorme care ne saracesc pe toti, absenteismul de la vot, repetarea primului tur… ne spun ca votarea cu inima se deruleaza pe fundalul unor interese mai inalte si mai profunde in acelasi timp. Exista o votare linistita, in care sunt implicate nazuintele vitale ale fiecarei persoane, indiferent de varsta. De la aceasta alegere, nu trebuie sa lipsesti, pentru ca, nevotand, alegi de fapt sa votezi impotriva ta. „Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea si cine nu strange cu Mine, risipeste.” Matei 12,30.
Biserica obisnuieste sa spuna ca „nu face politica”. Nici Evanghelia nu recomanda divizarea si certurile de partide. insa aceeasi Evanghelie ne invita insistent la alegere. „Iata, iti pun azi inainte viata si binele, moartea si raul… Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra, ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti tu si samanta ta, iubind pe Domnul Dumnezeul tau, ascultand de glasul Lui si lipindu-te de El: caci de aceasta atarna viata ta si lungimea zilelor tale” Deuteronom 30, 15.19.20.
„Pe cine sa aleg?” este o intrebare solicitanta si dificila, din cauza multitudinii variantelor si nesigurantei programelor promise. Unii dintre noi sunt ispititi sa creada ca si in religie este la fel: prea multe biserici, iar promisiunile prea vagi! De aceea, Cartea alegatorului sincer – Biblia – ne descopera ca nu sunt decat doua optiuni, cu finalitati certe, singura variabila a ecuatiei mantuirii fiind doar decizia noastra. De aceea, pentru a deosebi stanga de dreapta, nu luati catalogul bisericilor, denominatiunilor sau partidelor religioase, ci deschideti Biblia. De la un capat la celalalt, ea este o campanie de alegere, candidatul la „viata veacului ce va sa vie” fiind tu insuti, pentru ca atat Isus, cat si Satana reprezinta destinul tau: viata sau moartea. De aceea, votul tau este o problema de viata si de moarte. Nu poti ramane indiferent.
Isus iti spune: „Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre” Matei 11, 28.29. Ai putea oare sa nu votezi cu inima? Vrei sa stii si promisiunile contracandidatului la fericirea ta? Chiar de la inceput de Biblie, el ne promite hotarat ca… nu vom muri! (Genesa 3,4).
Astazi, in ziua votarii tale, el iti impune sa uiti cimitirele si jalea, doliul care iti umbreste amenintator viitorul, ignorand cutitul amintirii infipt in rana despartirii de cei dragi. Nu va inselati; adevarul despre acest candidat travestit in „inger de lumina” (2 Corinteni 11,14.15) este acesta: „El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cate ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii” Ioan 8,44. Ah, cat de complicata este aceasta alegere!
Inima se opreste incurcata. Este greu sa votezi cand esti invadat de multitudinea candidatilor, dar este si mai greu sa sesizezi deosebirea dintre autentic si contrafacut. Iata, nu avem de ales intre doi candidati, ci sa recunoastem pe adevaratul candidat al inimii – Isus si sa ne ferim de adevaratul ei contracandidat – Satana.
Campania vrajmasului se bazeaza doar pe confuzie. Singura lui sansa de a ne ademeni este vraja Babilonului (Apocalipsa 17,3-6), care inverseaza sensul perceptiei noastre spirituale, facandu-ne sa credem ca Isus este Beelzebul, iar Satana este salvatorul inimii noastre (Matei 12,24; 24,5.24). Apoi ne trezim ca am votat ireversibil contra Duhului Sfant si este prea tarziu sa ne mai intoarcem: nu mai este alt tur de alegere, pentru ca nu mai este har – adica alta ocazie! (Matei 12,31.32; Apocalipsa 22,11).
Astazi, mai poti inca vota. „Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile… Sa luam dar bine seama, ca, atata vreme cat ramane in picioare fagaduinta intrarii in odihna Lui, nici unul din voi sa nu se pomeneasca venit prea tarziu… Astazi daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile!… Ramane dar o odihna ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu… Sa ne grabim dar sa intram in odihna aceasta!” Evrei 3, 8; 4,1.7.9.11.
Nu-i asa ca aceste apeluri sunt mai convingatoare decat orice afis electoral? Si pe cheltuiala cui? Extraordinar, aceasta campanie nu ne saraceste, ci ne imbogateste. Ati observat un contraafis „Pe banii cui?”, plasat peste afisele care insistau nemilos sa le votam? Recent, aceeasi mana nastrusnica si-a ortografiat descoperirea: „Aici sunt banii dumneavoastra!” Dureros de adevarat: daca banii ar fi fost la noi, nu i-am fi risipit pe garduri!
„Si Mie sa nu-Mi fie mila…?” Acelasi Tata jertfitor ne iese in cale la raspantiile drumurilor inimii, chemandu-ne la ordinea si bogatia imparatiei cerurilor (Matei 22,9). Cat de atragatoare si sublime sunt cuvintele apostolului Pavel: Caci cunoasteti harul Domnului nostru Isus Hristos. El, macar ca era bogat, S-a facut sarac pentru voi, pentru ca prin saracia Lui, voi sa va imbogatiti 2 Corinteni 8,9.
Apostolul Petru ar putea continua: „Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul vostru desert de vietuire, pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” 1 Petru 1, 18.19. Da, aici nu sunt banii dumneavoastra, ci vesnicia dumneavoastra! Nu speranta ca va fi „un pic mai bine”, ci asigurarea ca va fi un cer nou si un pamant nou… „El va sterge orice lacrima din ochii lor, si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut „Apocalipsa 22,1.4. Cum sa nu votezi cu inima?
„Pe banii cui?” Nu, mai degraba: „Pe viata cui?” „Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea lui si sa traiasca” Ezechiel 33,11. De sase milenii, candidatul la distrugerea ta si-a adunat afisele iadului care nu mai pot acoperi frunzele smochinului prevestitor al venirii Fiului omului (Matei 24,32.33), care ne-a ales pentru imparatia Sa prin moartea Sa.
Mai este nevoie de inca un apel? Orice campanie adversa se destrama la Dealul Capatanii, acolo unde intelepciunea omenirii se intoarce acasa si devenim intelepti pentru a straluci in veac si in veci de veci (Daniel 12,3). „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” Ioan 3,16.
Pentru ca alegerea   care-ti sta in fata nu o poti nicidecum uita, opreste-te si recheama-ti acasa visurile si inima, priveste la familia ta, apoi deschide albumul cu chipurile celor dragi si voteaza: „Caci pentru mine, a trai este Hristos… cat despre mine, eu si casa mea vom sluji Domnului” Filipeni 1,21; Iosua 24,15. De dragul inimii strapunse pe crucea Golgotei, alege sa-ti daruiesti inima Singurului care ii poate reda vesnicia.
Daca te-ai hotarat sa alegi unicul candidat posibil pentru viata si fericirea ta, a venit momentul sa afli si adevarul acesta: tu insuti devii publicitate, mijlocind astfel salvarea multor dezorientati si naufragiati: „Voi sunteti aratati ca fiind epistola lui Hristos scrisa… nu cu cerneala, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niste table de piatra, ci pe niste table care sunt inimi de carne” 2 Corinteni 3,3.
Sectiile de votare sunt inca deschise. O multime de etiopieni inca striga: Uite apa, ce ma impiedica sa fiu botezat? Fapte 8,36. imparatia cerurilor se ia inca cu navala (Matei 11,12). Este seara lumii si a istoriei. Ultimii alegatori se grabesc spre botezul cu apa si cu Duhul Sfant (Marcu 16,15.16). Tatal nostru te asteapta binevoitor: „Acesta este fiul meu, aceasta este fiica mea!” Aceasta este familia lui Dumnezeu: alege sa faci si tu parte din ea!
 
 

 
A venit vremea vacantei si, pentru timpul mai mult sau mai putin liber pe care fiecare il avem la dispozitie, avem si o tentativa de intalnire cu muntele sau marea. Aceste visuri de relaxare sunt umbrite pentru multi dintre semenii nostri de falimentul unor banci, de zarva electorala, de viitorul tot mai lipsit de speranta. in aceste zile involburate, am auzit printre lamuririle tehnico-stiintifice anumite exprimari pline de condescendenta fata de convingerea unora ca toate aceste necazuri anunta momentele sfarsitului lumii. Nu s-au prea grabit criticii sa combata misticismul acestui crez, intelegand ca „la necaz, omul spune multe”.
Fara a face un studiu sofisticat si de specialitate, putem observa cu totii ca la inceput Matei 19,4 nu a fost asa. Sa ne gandim la ploaie: „Un abur se ridica de pe pamant si uda toata fata pamantului” Genesa 1,6; nici vorba de inundatii! Iar muntii erau simbolul statorniciei si stabilitatii, reprezentand locul de scapare sigur din fata nenorocirii (Ps. 15,1; 65,6; 87,1; 125,2). De ce astazi nu mai este asa? De ce pamantul, destinat sa ne fie casa, se grabeste sa ne devina mormant?
Cine are puterea si conduce totul?
In fata marii si a muntelui, fie ca ne intampina cu prietenie sau se arunca asupra noastra, incercam invariabil aceeasi stare neplacuta naturii umane: umilinta si neputinta. Cine conduce aceasta lume? Unii sunt de parere ca oamenii cei mai puternici sunt politicienii; altii argumenteaza in favoarea bancherilor; nu fara temei este opinia ca cei care au arme si armate sunt mai tari; nu este NATO un exemplu?
Ultimele gesturi amenintatoare ale lumii in care traim ne conving ca omul, oricine ar fi el, este neputincios. Ni se aduce aminte ca la inceput omul a fost creat ca o fiinta dependenta de relatia cu Creatorul. Aceasta determinare a existentei noastre este incontestabila, iar intoarcerea spre Dumnezeu este imperativul supravietuirii rasei umane.

Tovarasi de suferinta  
Profetul Iona este prezent de aceasta data la lectia deschisa despre „fata cerului” (Matei 16,2.3). Experienta lui zbuciumata este prezenta in raportul Scripturii pentru invatatura noastra, peste care a venit sfarsitul veacurilor 1 Corinteni 10,11.
Mai intai, Iona vrea sa ne asigure ca Dumnezeu este Singurul care are puterea si conduce totul. A fugi de El sau a-L ignora este echivalent cu un atentat impotriva propriei noastre existente. Este periculos sa spui „Nu” lui Dumnezeu. Istoria lui Iona asa incepe – Dumnezeu ii spune: „Du-te!”, iar el raspunde „Nu ma duc!” Urmarea este ca Iona da de un necaz „monstru”!
Desi a durat doar trei zile, vacanta lui la Marea Mediterana parea sa dureze o vesnicie (Iona 2,6). Cea mai mare parte a timpului a stat in pantecele balenei. La inceput a alunecat ca pe un tobogan, printr-un tunel lung. Ajuns in mormantul moale si umed, astepta obsteasca intalnire cu moartea. Salvat de la inec, Iona avea acum disperata nevoie de salvare din fata sucurilor gastrice, digerarea fiind un pericol foarte real.
Pielea lui Iona este puternic bronzata de lichidul dizolvant. Acidul din stomac este o arma foarte puternica si nemiloasa. incet, dar sigur, Iona se vede deja transformat in combustibil pentru balena. Putea contribui astfel la deplasarea monstrului pe o distanta de un kilometru sau doi. Pe masura ce timpul trecea, Iona se intreba tot mai serios daca rugaciunea lui va strapunge zidurile inchisorii sale, inainte ca sucurile gastrice sa-i strapunga pielea. Iona nu asculta cand Dumnezeu vorbeste, insa, atunci cand Iona striga dupa ajutor, Dumnezeu aude si intervine imediat. intotdeauna cand ne intoarcem spre El, Tatal nostru care este in ceruri ne raspunde. Zilele pe care le traim ne conving ca nu avem alt loc spre care sa ne indreptam, decat spre Dumnezeu.

Dumnezeu stapaneste in favoarea noastra
Nu ne putem lupta singuri cu viata si sa castigam. Iona nu s-a putut elibera singur din pantecele chitului. Daniel nu ar fi trecut dincolo de groapa cu lei. Nu prin puterea lor, cei trei prieteni ai lui Daniel au iesit nearsi din cuptorul incins. Ucenicii, surprinsi de furtuna pe Marea Galileii, singuri, se vad deja pierduti, de aceea strigatul lor este ecoul S.O.S.-ului intregii omeniri:” Doamne, scapa-ne ca pierim!” Matei 8,25.
Nu poti spune nenorocirilor: „Lasati-ma in pace, nu ma deranjati” si sa scapi de ele. Tu nu poti inchide gura leilor, nu poti stinge dogoarea focului, nu poti linisti furtuna pe mare si nu te poti elibera din pantecele balenei. insa Isus poate totul. El a creat totul (Ioan 1,3) prin Cuvant (Ps. 33,6.9), iar Cuvantul Sau are putere (Marcu 1,2). Teologii zilei ramaneau uimiti de intelepciunea Sa; Zacheu  s-a catarat in copac pentru a-L vedea si auzi; Nicodim, membru al Sanhedrinului, a venit noaptea pentru a sta de vorba cu Cel pe care-L recunostea cel putin ca fiind „Rabi”.
Acum, fie ca esti Iona sau te afli in mijlocul altui necaz, nevoia cea mai urgenta nu este de sfatuitori si vorbe, ci de ajutor concret si imediat. Vorba invatatorului din Galilea poate fi de vreun folos? Este trist si adevarat ca multi fac parada de puterea lor, dar numai prin cuvinte, si nu prin fapte. Cand esti prins de necazuri, nu ai nevoie de cineva care sa filozofeze, ci sa intervina, sa faca ceva.
Domnul a vorbit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe pamant Iona 2,10. Balena recunoaste glasul Stapanului si se supune imediat. Acelasi glas a vorbit furtunii si ea asculta: calca puternic franele si totul este linistit. Acelasi glas are puterea sa faca focul sa nu arda, iar leilor flamanzi le da puterea sa reziste ispitei de a-l manca pe Daniel. Cand Isus vorbeste, ceva se intampla. El este mereu in mijlocul crizelor si ne asteapta sa ne incredem in El. El Se afla acolo pentru mine si pentru tine, pentru a aduce pacea in viata noastra.
„Mantuirea vine de la Domnul.” Iona 2,9
In aceeasi rugaciune in care apare vesnicia inchisorii mortii, este prezenta si declaratia despre mantuirea prin Domnul. Cuvantul pentru „mantuire” are aceeasi radacina cu numele „Isus”. Mantuirea si Isus nu pot fi despartite. Fara Isus nu este mantuire, iar unde este Isus este si mantuire.
Referirea lui Iona la „zavoarele pamantului” care il „incuiau pe vecie” poate fi o trimitere la moartea a doua (Apocalipsa 20), de care Isus a venit sa ne scape, suferind chinurile ei in locul nostru. Monstrul apelor acestei lumi doreste ca moartea sa fie vesnica in dreptul fiecaruia din noi. Acelasi monstru a cautat sa se asigure ca mormantul lui Isus este bine pecetluit si pazit, incat Mantuitorul nostru sa ramana acolo pentru vecie. insa Isus, „cu moartea pe moarte calcand”, a impartasit viata celor din morminte, adormiti in Domnul (Apocalipsa 14,13).
Un timp de pregatire
Iona se intoarce spre Dumnezeu in mijlocul necazurilor. Pregatirea, neglijata in libertate, a fost realizata in conditiile cele mai dramatice. Ne aflam si noi deja in pantecele chitului: razboaie, boli, catastrofe de tot felul si tot mai multa nefericire. Suntem tot mai saraci, orfani, indoliati si fara speranta. Stergandu-ne lacrimile, sa descoperim binecuvantarea vitala care transforma vesnicia mortii in vesnicia vietii: intoarcerea la Dumnezeu, adica pocainta si convertirea. Iona, intor-candu-se la Dumnezeu, transforma prognoza mortii vesnice in exuberanta salvarii. Desigur, salvarea vine numai de la Domnul. Cuvantul lui Isus are putere. Ai dori sa-L rogi chiar acum: „Doamne, zi doar un cuvant!” si mantuirea sa inceapa si pentru tine? E cel mai potrivit cuvant pentru o vacanta care intrece orice asteptari.
 
 

„Si mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare, in care se afla mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor, afara de o multime de vite!” Iona 4,11
Lao-Tzu, un filozof chinez din antichitate, ne relateaza conversatia pe care a avut-o cu un barbat pe care l-a intrebat daca isi iubeste sau nu sotia. Prompt, barbatul a raspuns ca isi iubeste sotia, iar filozoful i-a cerut atunci sa incerce sa o descrie. Barbatul a inceput sa insire amanunt dupa amanunt, descriind trasaturile fizice si de caracter ale sotiei sale. Cand a incheiat, Lao-Tzu i-a spus ca nu-si iubeste sotia, pentru ca, daca ar iubi-o, n-ar putea s-o descrie.
Ciudat? Desigur! insa o analiza mai atenta ne descopera claritate in profunzimea acestei atitudini. Faptele obiective pe care le cunoastem despre o persoana ne ofera o imagine superficiala cu privire la ceea ce este in realitate acea persoana. Atunci cand iubesti pe cineva, stii ca acea persoana valoreaza mai mult decat suma totala a faptelor si caracteristicilor care contribuie la formarea portretului personalitatii ei. Legatura autentica dintre doua persoane presupune depasirea granitelor iubirii de sine si intrarea in partasie cu identitatea reala a celuilalt.
Nici profetul Iona nu ar fi spus altfel, insa procesul aplicarii acestei teorii frumoase este la fel de anevoios pentru noi, ca si pentru el. Iona reusise recordul de a aduna din sufletul sau ravasit ceva mila fata de un curcubete (Iona 4,10), insa mila divina ramanea inca un domeniu neexplorat. Si Mie sa nu-Mi fie mila… este marea intrebare care sumarizeaza tot ce trebuie sa retinem din cartea lui Iona. Aceasta intrebare merita pusa iar si iar, pentru ca ne indreapta pasii inimii pe urmele Pastorului cel Bun, care isi da viata pentru oi (Ioan 10,11). Aceasta este intrebarea care ne intoarce in timp si spatiu spre fratii neinsemnati ai Mantuitorului (Matei 25,40), pentru a fi contemporani cu ei, ca o reflectare a intruparii Domnului Hristos, care ne-a iubit pana la capat Ioan 13,1.
Asemeni asirienilor din antica Ninive, „lumea rea” a zilelor noastre are nevoie urgenta de mila adevarata. Nici faptele de silnicie, nici dosarele acuzarii, nici prognozele pe termen lung nu au baricadat marsul milei divine spre pacatosii pamanteni, cu care inca ramane contemporana:” Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile; Astazi este ziua mantuirii” Evrei 3,15; Luca 19,9.
Care este atitudinea mea fata de soarta oamenilor printre care traiesc? Le pot descrie chipul neplacut sau nu imi ajung cuvintele pentru a reda portretul lor ca fapturi noi in Hristos 2 Corinteni 5,17? Orice forma de detasare de situatia si destinul semenilor nostri evidentiaza nepasarea fata de identitatea si destinul nostru. Iona stia multe despre niniviteni, insa nu-i cunostea cu adevarat, dupa cum nu se cunostea nici pe el insusi cu adevarat.
Eul subiectiv si eul obiectiv
Psihologii vorbesc despre constienta de sine ca despre o confruntare intre „eul subiectiv” si „eul obiectiv”. Toate datele obiective despre mine si existenta mea, evenimentele si emotiile prin care am trecut se aduna pentru a forma „o creatura speciala in aceasta lume, adica eul obiectiv.” „Eul subiectiv” constata schimbarile care se produc cu mine ca persoana, fiind constient ca eu raman totusi acelasi. Este asemenea unei intalniri cu un prieten pe care nu l-ai vazut din copilarie. El s-a schimbat in multe privinte, insa a ramas acelasi. Fiecare particula a naturii sale fizice s-a schimbat in decursul anilor; chiar si ideile si convingerile sunt altele. Totusi, persoana este aceeasi, purtand acelasi nume.
Inceputul existentei omenirii ne confrunta cu aceeasi diferentiere intre circumstantele manifestarii omului ca persoana si identitatea esentiala a fiecarui individ. De exemplu, tema caderii omului in pacat ridica intrebari de tipul: De ce n-a distrus Dumnezeu pe Lucifer sau pe Adam si Eva, cand s-au razvratit? De ce nu a creat Dumnezeu in locul lor alte fiinte, care sa ramana ireversibil loiale, evitandu-se astfel istoria suferintei si a mortii?
Creaturile lui Dumnezeu au identitate, iar Dumnezeul iubirii stabileste relatii personale cu fiecare fiinta creata. De aceea, planul mantuirii urmareste salvarea pacatosilor, si nu eradicarea lor, pentru a fi inlocuiti cu o rasa superioara. Chiar si cei care refuza oferta mantuirii produc durere inimii Creatorului, care este in situatia de a suporta despartirea de unii din copiii Sai. invierea mortilor, desi este o noua desfasurare a puterii creatoare a lui Dumnezeu, nu aduce la existenta alte fiinte, cu identitate diferita de cea a celor care au murit. Tocmai pentru acest motiv invierea este o reintalnire fericita cu cei de care ne-am despartit prin moarte.
Intelegerea si ajutorarea semenilor nostri este impiedicata deseori de lipsa de identificare cu adevarata identitate a celor aflati in nevoie. Oamenii pot fi dispusi sa vorbeasca despre ei, despre evenimentele din trecut, fie ele obisnuite sau traumatizante, insa adevarata lor identitate poate ramane inca necunoscuta. Putem sti totul despre oamenii din jurul nostru si totusi ei sa ramana pentru noi niste necunoscuti, pentru ca persoanele nu pot fi cunoscute la fel ca si lucrurile. Instinctiv, cu totii refuzam sa existam in lume doar pentru a fi studiati de altii.
Cunoasterea personala presupune stabilirea unei relatii si implicarea autentica in preocuparile acelei persoane. Ori de cate ori stabilim o relatie personala cu cineva, procesul cunoasterii reciproce incepe sa functioneze. Pe masura ce anumite aspecte sunt supuse schimbarilor, identitatea personala ramane aceeasi tot timpul. Care ar fi fost istoria lui Iona, daca si-ar fi propus sa traiasca o singura zi identificandu-se cu ninivitenii?
Cred ca Iona s-ar fi simtit insuportabil. Ai avut momente cand ai manifestat repulsie fata de tine insuti, tanjind dupa o alta identitate? Probabil, intr-o stare psihotica, pot alege sa fiu Napoleon sau Caesar, numai eu insumi nu. Identificandu-Se cu noi, Isus vine sa ne elibereze de eul degradat si respingator, redandu-ne identitatea stabilita la creatiune – „chipul si asemanarea” lui Dumnezeu (Genesa 1,26-27). De aceea, El nu creeaza alti „sfinti”, ci ajuta pe pacatosi sa-si redobandeasca sfintenia: „Si-I vei pune numele Isus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale „Matei 1,21. Oferta Evangheliei este posibilitatea de a scapa de bagajul neplacut al trecutului si recastigarea identitatii ideale.
Este o diferenta intre a sti multe despre cineva si a cunoaste pe cineva. Gandeste-te la oamenii care stiu foarte multe despre tine; ei sunt familiarizati cu istoria ta, au observat dezvoltarea ta; ei cunosc nivelul pregatirii tale profesionale, precum si pe cei care iti sunt rude sau prieteni. Cu toate acestea, este posibil ca ei sa nu te cunoasca deloc.
Pe de alta parte, poti avea ocazia sa intalnesti ocazional o persoana si, dupa ce ai schimbat cu aceasta cateva convingeri, ai simtamantul ca nu a fost o intalnire obisnuita, ci una speciala, sublima si profunda. Esti convins ca ai fost cunoscut intr-o maniera care depaseste obisnuitul. Despre o astfel de intalnire vorbea apostolul Pavel: „Acum vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci vom vedea fata in fata. Acum cunosc in parte; dar atunci voi cunoaste deplin, asa cum am fost cunoscut si eu pe deplin” 1 Corinteni 13,12.
Astazi – permanenta contemporaneitate
Ecoul imnului ingeresc „Astazi, in cetatea lui David, vi S-a nascut un Mantuitor „Luca 2,11 rasuna din colinele Betleemului pana la noi, pastrand nealterata prospetimea bunei-vestiri, care ni se dezvalui chiar „astazi”. Aceasta se produce mereu la fel, pentru ca noi nu existam nici in trecut, nici in viitor. Existenta noastra are loc acum, care este mai degraba un hotar in timp decat o parte a timpului.
Nu pot spune ca urmatorul minut este acum; nici urmatoarea secunda sau milionime de secunda nu poate fi acum. Acum nu are extindere in timp si nu este un segment al temporalitatii. Nu este de mirare ca Augustin scria: „Nu exista nimic altceva pe care sa-l cunosc mai bine decat permanentul acum. El este mai real pentru mine decat oricare alt timp si totusi, cand ma gandesc la el, el nici nu mai exista”. (The Confessions, XI, p. 14)
De ce doreste Dumnezeu si adreseaza chemarea salvarii catre omenire „astazi”? Pentru noi, pamantenii, acum este ocazia cea mai reala, de care depinde destinul nostru. Acum este posibilitatea golirii de noi insine si a devenirii asemenea caracterului neschimbator si indestructibil al Maestrului nostru – Mantuitorul Isus Hristos (Efeseni 4,13). Aflati in „marea trecere”, cum i-ar spune Blaga, noi simtim ca tot ce este legat de fiinta noastra se schimba permanent in directia degradarii si anihilarii. Chiar si acum, cand gandesc, reflectiile mele devin parte a trecutului, pentru ca, daca sunt intrebat: „Ce gandesti acum?”, nu voi putea spune decat ceea ce gandeam cand am fost intrebat.
Aceasta incarcatura de permanenta descoperita in acum ne usureaza vizitarea cimitirului. Exista speranta de viata chiar si dupa depunerea ramasitelor pamantesti in mormant. Vestea salvarii care ma ajunge „astazi” sau acum imi transmite idealul vesniciei, pentru ca acum nu apartine nici trecutului, nici viitorului, ci se arunca spre eternitate. Da, inteleptul intelegea in aceste fel cand scria: „Orice lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar si gandul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde de la inceput pana la sfarsit lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu” Eclesiastul 3,11. De aceea, „astazi daca auzim glasul Lui”, auzim chemarea vesniciei.
Orice sceptic ar putea replica, sustinand ca aceasta teorie frumoasa este utopica, deoarece, atunci cand omul moare, pentru el acum inceteaza sa mai existe. S-ar putea raspunde chiar si cu relativitatea lui Einstein, care ne spune ca timpul este relativ fata de miscare, iar la viteza luminii, timpul, ca o curgere inexorabila de evenimente succesive, inceteaza definitiv sa existe. Concluzia care se impune poate fi formulata astfel: la viteza luminii, totul este absorbit in permanentul acum; temporalul este absorbit in eternitate.
Exista insa un raspuns care depaseste orice umbra de relativism, capabil sa alunge si ultima frica – frica de moarte. Vom porni tot de la lumina si de la viteza interceptarii ei. Este vorba despre adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om venind in lume Ioan 1,9. Peste treizeci si trei de ani, Isus a extins pentru contemporanii Sai un acum salvator, insa lumea nu L-a cunoscut. „A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit” Ioan 1,10.11.
Pietrificarea in temporalitate a impins generatia lui Isus pana la punctul condamnarii teribile: Iata ca vi se lasa casa pustie Matei 23,38. Vesnicul „acum” isi continua cursa spre vesnicie fara ei, pentru ca marturisirea este aceasta: „Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata” 1 Ioan 5,11.12.
Apoi apostolul Ioan continua: „V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica” v. 13. „Astazi, daca auziti glasul Lui”, cu toata viteza spre lumina, cautand mai intai imparatia lui Dumnezeu Matei 6,33, sa aducem vesnicia in temporalitatea noastra. Si chiar daca vom trece, acest acum se va transforma din hotar sau ocazie, in vesnicie si viata vesnica. Isus ne zice: „Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta? „Ioan 11,25.26

Intalnire cu mila divina
Dumnezeu este ” Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma” (Apocalipsa 1,11). El aduna tot timpul in vesnicul acum, de aceea pentru Dumnezeu nu exista trecere a timpului. El cunoaste totul mai dinainte si toate se petrec acum inaintea Lui. insusi Numele lui Dumnezeu marturiseste despre aceasta. Yahweh este Eu sunt cel ce sunt Exodul 3,14. Dumnezeu este intotdeauna. El nu a fost si nici nu va fi, pentru ca El este supratemporal. Domnul Isus Si-a sustinut divinitatea cu acest argument: inainte de Avraam, Eu sunt Ioan 8,58. Cum am putea cunoaste astazi pe vesnicul Eu sunt? Prin sovaielnicul Iona, mila divina a ajuns la Ninive, iar nelegiuitii ei locuitori au cunoscut pe Dumnezeu. Cum a fost posibila evanghelizarea instantanee a acestei cetati pagane? Cum va poposi vesnicul acum printre miliardele planetei, reusind sa smulga din ghearele timpului cat mai multe vieti?
Cunoasterea de Dumnezeu este total diferita de cunoasterea stiintifica. El nu devine obiectul nostru de studiu, ci ni Se descopera, iar noi insine devenim obiect de cercetare pentru Creatorul si Mantuitorul nostru. Dumnezeu nu poate fi cuprins in descrieri sau imagini omenesti, de aceea orice asemanare a Fiintei Sale este idolatrie fatisa (Exodul 20,4-6). Dumnezeu poate fi doar intalnit acum. Si pentru ca El este Marele Eu sunt, intalnirea cu El este posibila doar prin supunerea noastra fata de El printr-o relatie personala, mijlocita de Fiul Sau Isus (Ioan 14,8). A intra intr-o astfel de legatura cu Dumnezeu inseamna a fi mantuit (Ioan 17,3).
Putem sa-L cunoastem pe Dumnezeu fara a sti multe despre Dumnezeu, dupa cum cineva poate sti multe despre Dumnezeu fara a cunoaste pe Dumnezeu. Iona a demonstrat de multe ori valabilitatea acestei afirmatii. Mantuirea nu se obtine prin acceptarea formulei adevarului, ci ca urmare a evenimentului unirii noastre cu Dumnezeu prin Isus Hristos (Ioan 17,23).
Multi din cei care cunosc multe despre Dumnezeu nu au trecut printr-un asemenea eveniment si multi din cei care L-au intalnit cu adevarat nu cunosc multe despre El. De aceea, evanghelizarea poate primi cea mai fidela definitie, ca fiind nu incercarea de a-i face pe oameni sa accepte descrierea unei biserici cu privire la Dumnezeu, ci chemarea oamenilor la o relatie personala cu Atotputernicul, care sa le aduca viata vesnica acum.
Teodor Hutanu
Sursa: www.cercetatiscripturile.org