Israel ca popor ales al lui Dumnezeu
Introducere
Articolul acesta reprezinta o privire generala asupra problemei fundamentale a interpretarii partilor profetice ale Vechiului Testament in raport cu solia lor pentru Israelul din vechime si pentru biserica de astazi. Se are in vedere rolul Israelului literal ca popor ales al lui Dumnezeu, modul in care planul Sau pentru ei urma sa fie implinit, modul in care acesta s-a realizat de fapt, si eventualul transfer al privilegiilor si responsabilitatilor Israelului literal catre Israelul spiritual, adica biserica crestina. O clara intelegere a acestor aspecte ale problemei este esentiala pentru formularea unei proceduri valabile pentru interpretarea soliilor profetilor Vechiului Testament. Orice interpretare care nu acorda acestor chestiuni atentia cuvenita violeaza Scripturile.
Putine pasaje ale Scripturii sunt mai adesea gresit intelese si diferit interpretate decat acelea care contin fagaduintele divine facute vechiului Israel prin profeti. Este un fapt istoric de netagaduit ca, pana in zilele noastre, majoritatea acestor preziceri nu au fost implinite. In stradania lor de a explica aceasta aparenta enigma, comentatorii Bibliei au inaintat diferite explicatii:
1. Scoala modernista de interpretare tagaduieste cu totul caracterul predictiv al profetiei, sustinand fie ca „prezicerile” erau scrise dupa ce evenimentele, astfel „prezise” avusesera loc, fie ca astfel de „preziceri” reflectau nimic mai mult decat sperantele pentru viitor ale profetului sau acelea ale poporului sau.
2. Scoala de interpretare futurista afirma ca numeroasele fagaduinte de restaurare si de stapanire mondiala facute vechiului Israel inca asteapta sa fie implinite in legatura cu infiintarea Israelului modern in Palestina.
3. Miscarea Israelului britanic sustine ca popoarele anglo-saxone sunt descendentii literali ai celor zece asa-numite „triburi pierdute” ale regatului de nord si ca fagaduintele se vor realiza in mare masura pentru descendentii lor moderni.
4. O scoala de interpretare mai putin precis definita isi bazeaza abordarea partilor profetice ale Vechiului Testament pe teoria ca profetul, purtand solii pentru contemporanii sai, cateodata mai facea si incursiuni in viitorul indepartat, cu rezultatul ca multe din previziunile lui nu se aplicau nicidecum la Israelul dupa trup, ci erau destinate exclusiv „Israelului spiritual”, adica bisericii de azi. Urmand aceasta directie de interpretare, unii au trecut la extrema de a propune o migratiune crestina in Palestina.
5. Adventistii de ziua a saptea cred ca, in general vorbind, fagaduintele si prezicerile date prin profetii Vechiului Testament s-au aplicat initial Israelului literal si urmau sa fie realizate fata de ei cu conditia ca ei sa asculte de Dumnezeu si sa-I ramana credinciosi. Insa Scripturile consemneaza faptul ca ei mai degraba nu I s-au supus lui Dumnezeu si s-au dovedit necredinciosi fata de El. In consecinta, ceea ce El avusese in plan sa faca pentru lume prin Israelul din vechime va realiza in cele din urma prin Biserica Sa de pe pamant de astazi, iar multe din fagaduintele facute initial Israelului literal vor fi implinite fata de poporul ramasitei Sale la sfarsitul timpului.
Scoala modernista de interpretare isi intemeiaza pozitia pe presupunerea a priori ca orice cunoastere a viitorului este imposibila, si ignora orice dovada a contrariului. Scoala futurista ignora atat elementul conditional al profetiei predictive, proclamat in mod clar si raspicat de insisi profetii, cat si declaratiile tipice ale Noului Testament care afirma ca privilegiile si responsabilitatile vechiului Israel, au fost transferate, prin Hristos, asupra bisericii. Interpretarea Scripturii incercata de sustinatorii teoriei Israelului britanic consta dintr-un amestec format din pasaje biblice selectate, legende, povestiri populare si speculatii.
A patra scoala de interpretare poate uneori sa ajunga la aplicatii valabile ale partilor predictive ale profetiei Vechiului Testament cu privire la biserica de azi si la experienta ei viitoare, insa neglijeaza aplicatia primara a acestor solii in cadrul lor istoric, si purcede, intr-un mod destul de arbitrar, sa stabileasca ca anumite pasaje selectate au fost scrise mai mult sau mai putin exclusiv pentru biserica de azi. Intr-un fel sau altul fiecare din aceste incercari de a interpreta soliile profetilor Vechiului Testament neglijeaza invataturi semnificative ale Scripturii, ocoleste principiile fundamentale ale exegezei, si prezinta o imagine deformata a sectiunilor predictive profetiei. Discutia urmatoare scoate in evidenta principiile de interpretare expuse la punctul „5” si acceptate in comentariul acesta, impreuna cu bazele biblice pe care aceste principii sunt intemeiate.
Israel ca popor ales al lui Dumnezeu
O data cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu a pus in miscare un plan precis pentru aducerea in lume a lui Mesia si pentru prezentarea invitatiei evangheliei tuturor oamenilor (Geneza 12,1-3; PP 125; PK 368). In Avraam Dumnezeu a gasit un om gata sa dea ascultare neconditionata fata de voia Sa divina (Geneza 26,5; Evrei 11,8) si sa cultive un spirit asemanator in samanta lui (Geneza 18,19).
In consecinta, Avraam a devenit intr-un sens special „Prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23) si „tatal tuturor celor care cred” (Romani 4,11). Dumnezeu a intrat intr-o solemna relatie de legamant cu el (Geneza 15,18; 17,2-7), iar samanta lui, Israel, a mostenit sarcina sfanta de a fi reprezentantii alesi ai lui Dumnezeu pe pamant (Evrei 11,9; PP 125) pentru mantuirea intregului neam omenesc. Mantuirea urma sa fie „de la Iudei” in aceea ca Mesia avea sa fie iudeu (Ioan 4,22) si prin iudei, ca soli ai mantuirii pentru toti oamenii (Geneza 12,3.3; 22,18; Isaia 42,1.6; 43,10; Galateni 3,8.16.18; COL 286).
La Muntele Sinai, Dumnezeu a intrat intr-o relatie de legamant cu Israel ca natiune (Exod 19,1-8; 24,3-8; Deuteronom 7,6-14; PP 303; DA 76,77) pe temeiul acelorasi conditii fundamentale si cu aceleasi obiective ultime ca si legamantul avraamic. Ei L-au acceptat de buna voie pe Dumnezeu ca suveran al lor, si aceasta a constituit din natiune o teocratie (PP 379,603). Sanctuarul devenea locasul lui Dumnezeu in mijlocul lor (vezi Exod 25,8), preotii acestuia erau hirotoniti ca sa slujeasca inaintea Lui (Evrei 5,1; 8,3), slujbele lui ofereau o parabola a planului mantuirii si prefigurau venirea lui Mesia (1Corinteni 5,7; Coloseni 2,16; Evrei 9,1-10; 10,1-12).
Oamenii se puteau apropia de Dumnezeu personal si prin lucrarea unei preotii mijlocitoare, reprezentantii lor inaintea Lui; El avea sa conduca natiunea prin slujirea profetilor, reprezentantii Sai randuiti de El pentru popor. Din generatie in generatie acesti „oameni sfinti ai lui Dumnezeu” (2Petru 1,21 – KJV, n. trad.) l-au chemat pe Israel la pocainta si neprihanire si au tinut vie speranta mesianica. Prin numire divina, Sfintele Scripturi au fost pastrate, veac dupa veac, iar Israel a devenit custodele lor (Amos 3,7; Romani 3,1; comp. PP 126).
Organizarea monarhiei ebraice nu a afectat principiile fundamentale ale teocratiei (Deuteronom II. Israel ca popor ales al lui Dumnezeu. Odata cu chemarea lui Avraam, Dumnezeu a pus in miscare un plan precis pentru aducerea in lume a lui Mesia si pentru prezentarea invitatiei evangheliei tuturor oamenilor (Geneza 12,1-3; PP 125; PK 368). In Avraam Dumnezeu a gasit un om gata sa dea ascultare neconditionata fata de voia Sa divina (Geneza 26,5; Evrei 11,8) si sa cultive un spirit asemanator in samanta lui (Geneza 18,19).
In consecinta, Avraam a devenit intr-un sens special „Prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23) si „tatal tuturor celor care cred” (Romani 4,11). Dumnezeu a intrat intr-o solemna relatie de legamant cu el (Geneza 15,18; 17,2-7), iar samanta lui, Israel, a mostenit sarcina sfanta de a fi reprezentantii alesi ai lui Dumnezeu pe pamant (Evrei 11,9; PP 125) pentru mantuirea intregului neam omenesc. Mantuirea urma sa fie „de la Iudei” in aceea ca Mesia avea sa fie iudeu (Ioan 4,22) si prin iudei, ca soli ai mantuirii pentru toti oamenii (Geneza 12,3.3; 22,18; Isaia 42,1.6; 43,10; Galateni 3,8.16.18; COL 286).
La Muntele Sinai, Dumnezeu a intrat intr-o relatie de legamant cu Israel ca natiune (Exod 19,1-8; 24,3-8; Deuteronom 7,6-14; PP 303; DA 76,77) pe temeiul acelorasi conditii fundamentale si cu aceleasi obiective ultime ca si legamantul avraamic. Ei L-au acceptat de buna voie pe Dumnezeu ca suveran al lor, si aceasta a constituit din natiune o teocratie (PP 379,603). Sanctuarul devenea locasul lui Dumnezeu in mijlocul lor (vezi Exod 25,8), preotii acestuia erau hirotoniti ca sa slujeasca inaintea Lui (Evrei 5,1; 8,3), slujbele lui ofereau o parabola a planului mantuirii si prefigurau venirea lui Mesia (1Corinteni 5,7; Coloseni 2,16; Evrei 9,1-10; 10,1-12).
Oamenii se puteau apropia de Dumnezeu personal si prin lucrarea unei preotii mijlocitoare, reprezentantii lor inaintea Lui; El avea sa conduca natiunea prin slujirea profetilor, reprezentantii Sai randuiti de El pentru popor. Din generatie in generatie acesti „oameni sfinti ai lui Dumnezeu” (2Petru 1,21 – KJV, n. trad.) l-au chemat pe Israel la pocainta si neprihanire si au tinut vie speranta mesianica. Prin numire divina, Sfintele Scripturi au fost pastrate, veac dupa veac, iar Israel a devenit custodele lor (Amos 3,7; Romani 3,1; comp. PP 126).
Organizarea monarhiei ebraice nu a afectat principiile fundamentale ale teocratiei (Deuteronom 17,14-20; 1Samuel 8,7; PP 603). Statul avea inca sa fie administrat in Numele si prin Autoritatea lui Dumnezeu. Chiar si in timpul robiei si mai tarziu sub supravegherea straina, Israel a ramas o teocratie in teorie daca nu pe deplin in practica. Numai atunci cand conducatorii sai L-au lepadat oficial pe Mesia si au declarat inaintea lui Pilat supunerea lor fata de nici un alt stapan „decat Cezarul” (Ioan 19,15) Israel ca natiune s-a retras irevocabil din relatia de legamant si teocratie (DA 737,738).
Prin Israelul din vechime, Dumnezeu intentiona sa ofere natiunilor de pe pamant o descoperire vie a propriului Sau caracter sfant (COL 286; PK 368) si o demonstratie a glorioaselor inaltimi la care omul poate ajunge conlucrand cu scopurile Sale infinite. In acelasi timp, El a ingaduit natiunilor pagane „sa umble pe caile lor” (Fapte 14,16), ca sa dea un exemplu de ceea ce poate omul sa realizeze despartit de El. Astfel, pentru mai bine de 1500 de ani, un urias experiment destinat sa testeze meritele relative ale binelui si ale raului a fost condus inaintea lumii (PP 314). In cele din urma „s-a demonstrat in fata universului ca, despartita de Dumnezeu, omenirea nu poate fi inaltata” si ca „un nou element de viata si putere trebuia sa fie dat de Acela care a facut lumea” (DA 37).
17,14-20; 1Samuel 8,7; PP 603). Statul avea inca sa fie administrat in Numele si prin Autoritatea lui Dumnezeu. Chiar si in timpul robiei si mai tarziu sub supravegherea straina, Israel a ramas o teocratie in teorie daca nu pe deplin in practica. Numai atunci cand conducatorii sai L-au lepadat oficial pe Mesia si au declarat inaintea lui Pilat supunerea lor fata de nici un alt stapan „decat Cezarul” (Ioan 19,15) Israel ca natiune s-a retras irevocabil din relatia de legamant si teocratie (DA 737,738).
Prin Israelul din vechime, Dumnezeu intentiona sa ofere natiunilor de pe pamant o descoperire vie a propriului Sau caracter sfant (COL 286; PK 368) si o demonstratie a glorioaselor inaltimi la care omul poate ajunge conlucrand cu scopurile Sale infinite. In acelasi timp, El a ingaduit natiunilor pagane „sa umble pe caile lor” (Fapte 14,16), ca sa dea un exemplu de ceea ce poate omul sa realizeze despartit de El.
Astfel, pentru mai bine de 1500 de ani, un urias experiment destinat sa testeze meritele relative ale binelui si ale raului a fost condus inaintea lumii (PP 314). In cele din urma „s-a demonstrat in fata universului ca, despartita de Dumnezeu, omenirea nu poate fi inaltata” si ca „un nou element de viata si putere trebuia sa fie dat de Acela care a facut lumea” (DA 37).
Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
