Istoria romana in timpurile Noului Testament
De la republica la imperiu
De pe la anul 500 in. Hr. Roma a devenit, cel putin cu numele, republica. Din timp in timp s-au ridicat conducatori puternici, insa o teama continua de puterea autocrata a pastrat intacta forma, si, intr-o masura surprinzatoare, guvernarea republicana. Totusi, in timpul celor doua secole inainte de nasterea lui Hristos problemele sociale si politice care urmasera cuceririlor au facut ca vast raspanditul imperiu sa fie tot mai greu de administrat pe baza unei forme de guvernare ce se dovedise mai mult sau mai putin satisfacatoare in zilele cand interesele romane erau limitate la Italia.
Cu un secol inainte de Hristos aceste stari sociale si politice complexe necesitau o schimbare in structura politica a statului si in acest fel au pregatit calea spre o lupta pentru putere in randul conducatorilor nationali ai zilei. Totusi, pana atunci nici unul dintre pretendenti nu a indraznit sa-si asume titlul de monarh. Exista teama populara ca Iuliu Cezar ar fi aspirat sa-si asume titlul si prerogativele unei asemenea pozitii, ceea ce a dus la asasinarea sa in idele lui martie 44 in. Hr.
Acest eveniment a precipitat o stare de anarhie care a continuat aproape cincisprezece ani si care, in alte vremuri, ar fi fost semnalul pentru colapsul puterii romane. Ca asa ceva nu s-a intamplat poate fi pus pe seama faptului ca nu mai ramasese nici un popor platitor de tribut sau vreun dusman strain suficient de puternic ca sa se razvrateasca impotriva autoritatii romane.
Provinciile erau intr-o stare de nepasare in acest moment de extenuare politica. Desi subminata de o mie de masinatiuni, structura financiara romana a ramas intacta in aceasta perioada cruciala. Ceea ce a ramas din vechiul si solidul caracter roman si priceperea legala si administrativa romana la nivelele de jos, in special in municipalitati, trebuie considerat ca salvand Roma ca natiune si stapanire mondiala. In ciuda framantarilor interne, republica de fier a ramas in picioare.
Al doilea triumvirat.-Un al doilea triumvirat – adica o stapanire alcatuita din trei barbati – a fost format in vidul lasat de primul triumvirat (vezi Vol. V, p. 37), sau, mai exact, la moartea lui Iuliu Cezar. Antoniu, un partizan al lui Cezar, a luat in stapanire bogatia colegului sau mort si conducerea trupelor sale din vecinatatea Romei.
Nepotul lui Cezar si mostenitorul lui, Octavian, pe atunci un tanar de optsprezece ani, si-a cerut drepturile si, printr-o perspicacitate politica neasteptata a reusit sa contracareze puterea in crestere a lui Antoniu. In cele din urma, acesti trei barbati au trecut peste diferentele dintre ei si au format o alianta care l-a inclus si pe Lepidus, o alta figura politica in formare. Aceasta alianta a devenit cunoscuta sub numele de al doilea triumvirat.
Prin intelegere reciproca, lui Octavian, care si-a luat numele de Iuliu Cezar Octavian, i s-a acordat stapanirea asupra Italiei si a unor provincii din vest. Lui Lepidus i-au fost desemnate alte provincii din vest in timp ce Antoniu a primit Grecia si Orientul. Acest aranjament era in functiune la anul 42 in. Hr., si a fost legalizat de un senat docil si neajutorat.
Manevrele politice care au urmat nu au fost in folosul Romei, si nu au dus la realizarea unui monopol al puterii din partea nici unuia dintre rivali. Lepidus a fost considerat impotent din punct de vedere politic la anul 36 in. Hr. si astfel lupta pentru putere s-a restrans la Octavian in vest si Antoniu in est. Antoniu si-a stabilit cartierul general in Egipt, care era inca sub conducerea vechii case a lui Ptolemeu, in persoana frumoasei Cleopatra.
Regina conducea Egiptul ca pe propria ei proprietate personala si isi crestea, pentru un viitor nesigur, pe copiii ei de la un frate-sot mai tanar si un fiu de la Iuliu Cezar. Fisura dintre Octavian si Antoniu a fost largita prin divortul celui din urma de Octavia, sora lui Octavian si casatoria acestuia cu Celopatra. Exista acum temerea ca Antoniu urmarea sa se introneze rege la Roma, avand o regina straina, in persoana Cleopatrei.
Suprematia lui Octavian.-Cand Octavian s-a simtit destul de puternic, a pornit impotriva lui Antoniu si l-a invins complet in marea batalie navala de la Actium, pe coasta de vest a Greciei, in anul 31 i.Hr. In timpul bataliei Cleopatra si-a retras corabiile sale si s-a intors in Egipt. Antoniu a urmat-o, lasandu-si generalii sa se descurce cum puteau mai bine.
Calea spre puterea suprema era acum deschisa inaintea lui Octavian, un tanar de treizeci de ani. In urmatorul an el a invadat Egiptul si a infrant armatele lui Antoniu. Antoniu s-a sinucis iar Cleopatra, nereusind sa-l castige pe Octavian prin farmecul ei, a procedat in cele din urma la fel. Urmand exemplul faraonilor si ptolemeilor dinaintea lui, Octavian a preluat Egiptul ca proprietate a sa personala. Victoria asupra ultimilor sai rivali i-a conferit o pozitie invincibila in ce priveste puterea, si astfel a inceput perioada de tranzitie de la republica la imperiu.
Octavian, Imparatul Augustus (27 i.Hr.-14 d.Hr.)
In timp ce aduna laolalta itele imperiului, Octavian a cautat sa legitimizeze fiecare pas facut in inaintarea sa in ce priveste puterea politica. El a mentinut formele de guvernare republicana si la inceput nu a facut nici o incercare de a pretinde demnitatea imperiala, desi acum era in fapt imparat. In ianuarie anul 27 i.Hr., i-a fost conferit titlul de Augustus, un titlu care exprima atat respect cat si gratitudine pentru remarcabilele sale realizari. In acelasi an, el a primit un imperiu de zece ani asupra provinciilor care l-au facut comandant sef al fortelor militare romane, si, avand in vedere ca stapanirea asupra armatei constituia de fapt baza puterii imperiale (vezi Vol. V, p. 38), istoricii dateaza inceputul perioadei imperiale a istoriei romane cu incepere de la acest an.
Pana la anul 23 i.Hr. Senatul i-a votat anual functia de consul, insa in acest an i-a fost acordata puterea proconsulara suprema si a primit autoritatea tribuniciara (vezi Vol. V, p. 237). Aceste puteri erau reinnoite periodic. In acest fel el a adunat itele puterii in propriile lui maini.
Cu toate acestea, Augustus a continuat sa conduca prin forme republicane. Consulatele au fost pastrate, de asemenea tribunatele. Senatul si-a continuat mecanismele de guvernare, iar Augustus a lasat proconsulilor, guvernarea celor mai supuse provincii. Acesti proconsuli erau “dregatorii” din cartea Faptelor apostolilor (vezi cap. 13,7,8,12; 18,12; 19,38). Insa autoritatea consulara a lui Augustus ii conferea de fapt putere asupra tuturor provinciilor.
Augustus a mentinut guvernarea provinciilor mai indaratnice in propriile sale maini. In aceste provincii el a desemnat delegati ca agenti ai sai; guvernatorul Siriei era un trimis al lui Augustus. El a numit de asemenea procuratori ca agenti financiari ai sai in toate provinciile. In unele regiuni mai mici, procuratorul era administratorul. Guvernatorii Iudeii din Noul Testament (Matei 27,2; Faptele apostolilor 23,24) erau procuratori, care dadeau socoteala imparatului dar erau, de asemenea raspunzatori, intr-o anumita masura, si fata de trimisul Siriei.
In timpul republicii, Comitatul, sau adunarea populara, a fost intentionata ca un echilibru fata de Senatul aristocratic. In practica, Senatul a ajuns sa aiba stapanirea suprema asupra provinciilor, in timp ce Comitatul a devenit doar formal, iar sub Tiberiu, succesorul sau, acesta a fost redus la o umbra. Puterea legislativa a fost rezervata pentru Senat, insa chiar si acest corp era supus imparatului.
La moartea lui Lepidus in anul 13 i.Hr., Augustus a devenit Pontifex Maximus, preotul conducator al religiei de stat. Aceasta era o pozitie de mare insemnatate politica, in principal datorita controlului sau asupra calendarului si de aici, indirect, asupra momentului stabilit pentru alegeri. El tinea acum in mainile sale puterea la cel mai inalt nivel: religioasa, militara si civila; nimic nu mai era necesar.
Domnia lui Augustus a fost prospera si incununata de succes. De fapt, acest lucru a salvat Roma de la prabusire. Imperiul era guvernat bine si cu hotarare. Faimoasa Pax Romana, sau pacea romana a fost mentinuta intr-un imperiu vast cu popoare diferite cu ajutorul unei armate stabile, probabil cu un numar de nu mai putin de 250.000. Cu privire la aceasta perioada M. Rostovtzeff comenteaza: “Pericolul invaziei straine disparuse; … chiar si provinciile de granita au incetat sa se teama de navalirea triburilor vecine. Si astfel prestigiul lui Augustus ca aparator si pazitor al statului s-a ridicat la o inaltime invincibila. ” (A history of the Ancient World, vol. 2, p. 197).
Cu exceptia problemei succesiunii imperiale, constitutia civila a Romei avea o temelie solida. Extinderea cetateniei a fost restrictionata. Dezrobirea sclavilor a fost pusa sub reglementare atenta, avandu-se in vedere piata muncii si ordinea publica. Legile privind casatoria au fost recodificate iar celibatul era penalizat. Diversele masuri pe care le-a luat Augustus pentru stabilizarea societatii au salvat Roma, pentru moment, de la o totala decadere morala si faramitare nationala.
In timpul domniei sale, Augustus a incurajat intoarcerea la religie. Aceasta nu a fost, poate, in folosul religiei in sine, si nici de dragul vechilor zei ai Romei, in care Augustus si consilierii sai nu prea avea incredere. A fost mai degraba urmarea unui simtamant ca respectul fata de zei si pazirea ritualurilor religioase erau bune pentru oameni in mod individual cat si pentru societate ca ansamblu.
Impozitele.-Inainte de Augustus, adica in perioada republicii, sistemul de impozitare al stapanirii romane era efectuat prin intermediu publicani. Acestia erau oameni angajati in stringerea taxelor in bani de la municipalitatile din afara Italiei. Fiecare publicanus se angaja sa furnizeze stapanirii privinciale o anumita suma de bani din districtul sau. Era datoria lui sa obtina aceasta suma de bani din districtul sau, plus atat cat mai putea obtine pentru folosul si profitul sau personal.
Sistemul de taxe a fost reformat in timpul lui Augustus, astfel ca taxele directe nu mai erau arendatepublicani, desi colectarea unor sume indirecte se poate sa fi continuat a fi la dispozitia lor. “Vamesii” mentionati in Noul Testament, evident ca nu erau oficiali romani, ci mici colectori de taxe angajati de Irod Antipa. Ei sunt categorisiti in mod direct si simplu ca fiind paratosi, oameni urati si dispretuiti de populatia Palestinei (vezi Matei 9,9-11). Vezi Vol. V, p. 66.
Comunicatiile.-Nu trebuie trecuta cu vederea imbunatatirea de catre omenire a calitatii transporturilor. Puterea Imperiului Roman, si extraordinarul control al legiunilor acelui imperiu, cel mai mare ca intindere cunoscut pana acum de oameni, trebuie inteles avandu-se in vedere marele sistem de drumuri al romanilor.
Cu mult inainte ca Roma sa utilizeze marea pentru a ajunge la provinciile subjugate si cele aliate, ea construia drumuri pentru a lega cetatea de orasele si provinciile Italiei. Materialele locale erau disponibile din abunenta. Piatra calcaroasa, care se dovedise atat de eficienta pentru case si cladiri publice, s-a dovedit utila si in constructia de drumuri.
Pe o temelie solida de piatra neprelucrata, care era acoperita cu pietris si nisip, erau puse blocuri de calcar si apoi, daca era necesar, erau cimentate. In aproprierea oraselor mari, in special Roma, unde traficul era greu, suprafata pavata era alcatuita din placi de granit. Partea de mijloc a drumului era ridicata ca o intaritura sau terasa si era folosita pentru transporturile privilegiate sau rapide in timp ce pistele de pe margini erau pentru traficul local sau mai lent. Drumurile traversau dealuri si chiar munti, si treceau, prin intermediul podurilor, peste defilee si vai inguste, pentru a grabi calea trecatorului.
Gaius Gracchus, conducatorul revoltei populare din anul 133 in. Hr. se crede ca ar fi cladit sistemul de drumuri din Italia dupa ce a urmat la putere dupa fratele sau. Cum granitele puterii romane se extindeau tot mai mult, drumurile de la cetatea de centru au ajuns la toate periferiile imperiului.
Augustus a infiintat si un sistem de postalioane, rezervat doar pentru agentii guvernamentali. Postalioanele, fiecare cu patruzeci de cai in interior se aflau la cinci, sase mile unul de altul. Cu ajutorul cailor din aceste forturi un mesager putea calatori pe atunci remarcabila distanta de o suta de mile sau mai mult intr-o zi. Sub imparatul Nerva (96-98), postalioanele au fost deschise pentru uzul general, iar cheltuielile erau achitate de catre trezoreria imperiala. Adrian (117-138) a extins acest privilegiu pretutindeni in imperiu dar mai tarziu conducatorii au pus ingrijirea drumurilor pe seama “datoriilor comune”-intretinerea apeductelor, mobilizari pentru serviciul de curieri, si sarcini pentru armatele care treceau pe acolo -care deja apasau greu asupra municipalitatilor.
Aceste artere atat de extinse erau intentionate in primul rand pentru miscarea rapida a trupelor, spre a pazi liniile vitale ale imperiului si a apara granitele sale. Prin urmare, pe langa ceilalti care calatoreau pe aceste drumuri acestea erau parcurse de pasii grei ai legiunilor romane. Pe langa acestea, desigur, calatoreau cei mari si cei umili, cei cu diverse preocupari si cei ce iroseau timpul, calare pe cai sau pe magari, cu lectica sau pe jos, in trasuri rapide sau in carute ce hodorogeau. Printre astfel de calatori, primul secol al erei crestine trebuie sa-i fi vazut pe Petru, Pavel si alti apostoli beneficiind de avantajul drumurilor romane, alaturi de pacea unui imperiu unificat, pentru indeplinirea planurilor lor misionare.
Slabiciunea si puterea Romei.-Cand pune in contrast pacea si prosperitatea din timpul domniei lui Augustus cu anarhia aproape a intregului secol precedent (vezi Vol. V, pag. 36,37), cercetatorul istoriei este silit sa observe cat de aproape se afla Roma de colapsul politic, economic si social atunci cand Augustus a preluat cu fermitate franele stapanirii in mainile sale (vezi Vol. V, pag. 37,38). Numai legiunile romane ramasesera o forta potentiala in vederea unitatii.
Cu toate acestea, soldatii nu mai rosteau juramantul lor de credinta (sacramentum) fata de statul roman, ci fata de comandantul lor general (imperator), care, prin atractie personala si conducere ii conduceau spre victorie, cu perspectivele respective de jaf si prada. Un alt factor de stabilitate il constituia respectul fundamental fata de lege din partea oamenilor, desi erau mai decazuti decat stramosii lor. In ciuda stricaciunii si a coruptiei oficialilor guvernamentali, acestia simteau importanta legii si posedau un geniu natural pentru administratie.
Fara indoiala ca stapanirea puternica a lui Iuliu Cezar si reformele pe care acesta le-a instituit au dus la intarzierea procesului de decadere. Avantul acestei stapaniri a durat pana cand Augustus a fost capabil sa isi consolideze puterea sa. In mod asemanator, avantul puterii lui Augustus a dus statul prin vicisitudinile care au insotit o parada oropsita de imparati ineficienti, pana la perioadele stralucite ale unor conducatori de genul lui Vespasian (69-79) si Marc Aureliu (161-180). Domnia celui din urma a fost cu adevarat remarcabila si poate fi numita pe drept o perioada de aur, in ciuda declinului continuu al civilizatiei romane. Influenta acestei perioade de aur a ajutat imperiul sa treaca prin perioadele de domnie ale unor tirani parveniti pana in momentul cand Diocletian (284-305) si Constantin (306-337) au dat Romei un nou rost al vietii.
Putin bine se poate spune despre majoritatea celor care au urmat pe tronul imperial in secolul ce a urmat dupa moartea lui Augustus. O cauza pentru aceasta situatie o poate constitui faptul ca nu fusese formulat nici un plan clar, solid in ce priveste succesiunea. Aceasta lipsa era inerenta in situatia respectiva. Toate puterile guvernamentale ale lui Augustus (vezi Vol. V, p. 38) erau personale. Din punct de vedere legal, functia de imparat nici macar nu exista. Augustus cauta sa continue aceasta acumulare de putere prin intermediul unei succesiuni de genul tata-fiu. Datorita faptului ca nu avea un fiu al sau, iar rudele lui mai tinere care ar fi putut sa-i urmeze la tron murisera cu totii mai devreme, el a ales sa il adopte pe fiul sau vitreg, Tiberiu, desi acesta nu era agreat de unii.
Moartea lui Augustus l-a lasat pe Tiberiu ca singurul candidat plauzibil pentru postul imperial. Aranjamentele necesare pentru asigurarea intronarii sale denota slabiciunea constitutiei imperiale. Imparatii de mai tirziu au cautat de asemenea sa-si asigure un succesor prin adoptarea unei rude. Insa acest procedeu nu a avut succes in a intemeia o linie imperiala stabila. In loc de aceasta, in primul secol al imperiului, la conducerea lumii au ajuns barbati jalnic de slabi. O data cu inceputul secolului al doilea, imparatii isi selectau succesorii pe baza meritului personal si nu pe baza relatiei de rudenie, aceasta avand ca rezultat faptul ca barbati mult mai capabili au fost investiti cu demnitatea imperiala.
Tiberiu (14-37 d.Hr.)
Succesorul lui Augustus, Tiberiu, este descris favorabil de unii din contemporanii sai, si nefavorabil de mai multi din acestia. Cu exceptia unor campanii militare de succes, pe care nu el personal le-a condus, domnia sa trebuie socotita ca fiind slaba. Oricat de greu s-ar fi straduit, oricat de constiincios ar fi cautat sa fie, sunt putine dovezi ca el a inteles timpul pe care il traia. El a domnit mecanic, in conformitate cu standarde stabilite deja, imprumutate, in parte, din experienta sa din armata. El nu a fost niciodata in stare sa treaca de multimea de consilieri slabi si de barfe.
Una din nefericitele trasaturi ale domniei sale a fost faptul ca acuzatia judiciara a devenit ceva firesc. Nu existau procese de judecare publica. Acuzatia a devenit o profesie. Orice cetatean care era martor sau suspecta o incalcare a legii, sau care voia sa implice pe cineva intr-o astfel de acuzatie, putea raporta in timp util iar ofensatorul era urmarit juridic. In timpul lui Tiberiu s-a dezvoltat o clasa de acuzatori profesionisti, numiti delatori (informatori) care acuzau pe oricine se intampla sa-i ofenseze. Desi aceasta era, desigur, o denaturare a justitiei, Tiberiu a sustinut sistemul. Si foarte curios, aceasta practica a lucrat impotriva imparatului insusi, caci el insusi a devenit victima celor mai neplacute istorisiri. Din aceasta cauza, reputatia sa a suferit serios in relatarile istoricilor.
Armata.-Puterea armatei romane era remarcabila. Pentru un timp, legiunile erau alcatuite din soldati profesionisti, care se inrolau pentru douazeci de ani. S-a mentionat deja ca loialitatea soldatilor era indreptata mi mult spre comandantul lor general decat spre guvernarea romana. Cu toate acestea, soldatii erau bine instruiti si luptau cu devotament. Moralul armatei era excelent, dovedindu-e continuu superior spiritului si iscusintei fortelor inamice. In timpul lui Augustus si Tiberiu a ajuns un obicei acela de a stationa legiuni in mod permanent in puncte strategice pretutindeni in imperiu, de-a lungul granitei si in provinciile cucerite.
Se stie ca in anul 23 douazeci si cinci de legiuni obisnuite de soldati romani mentineau impriul intr-un control militar exelent. Regiunile din susul si josul Rinului erau fiecare in grija a patru legiuni, in timp ce in Spania erau doar trei. Africa de nord, in afara de Mauritania, care era un regat platitor de tribut ce avea propriii ei soldati, era pazita de doua legiuni; si Egiptul avea nevoie de doar doua. In Palestina si Siria erau patru legiuni. Tracia era un regat platitor de tribut si avea propiii lui soldati. Existau doua legiuni mai jos de Dunare, doua in Mezia si doua in Dalmatia.
Acest total de douazeci si cinci de legiuni a sporit cu aproape acelasi numar de trupe auxiliare, alcatuind un total de aproximativ 250.000 de oameni, o legiune avand 5000. Acestea erau alcatuite aproape in intregime din infanterie grea, desi cateva aveau si contingente de cavalerie. Acestea aveau si corpuri de geniu, caci romanii formasera un tip eficient de masinarii de asediu. Fiecare agregat de legiuni, ce cuprindea o armata, era sub comanda unui ofiter general, ori imperator, si fiecare legiune era condusa de un legat. Legiunea, la randul ei, consta din cam cincizeci de centurii, fiecare avand intre cincizeci si o suta de barbati sub comanda unui ofiter cunoscut sub numele de centurion.
Religia.-La inceputul domniei sale, Tiberiu s-a straduit sa imbunatateasca viata religioasa a poporului sau. In acest scop, el a desfiintat cultul lui Isis, din cauza abuzurilor morale care erau o trasatura de inchinare a acestui cult. El a poruncit de asemenea incetarea inchinarii iudeilor in Italia, poruncind de fapt expulzarea tuturor iudeilor din acea tara. (Pentru o discutie a lui Tiberiu cu iudeii vezi Vol. V, pag. 65,66). El s-a straduit sa distruga cultul cititorilor in stele.
Aceasta clasa numeroasa studia soarele, luna si cele cinci planete vizibile, si cautau prin descantece sa asigure ajutor din partea zeilor despre care presupuneau ca locuiesc pe aceste corpuri ceresti (cf. Vol. I, pag. 212,213, si Vol. IV, p. 763). Totusi, eforturile lui Tiberiu de a inlatura pe cititorii in stele au fost fara succes, iar in ultimii ani ai domniei sale, el insusi a devenit un devotat al misterelor acestora. El ii consulta continuu si astfel a devenit tot mai pesimist si trist din cauza sfaturilor acestora.
Administratia civila.-In timpul lui Tiberiu nu au fost cuceriri de teritoriu remarcabile, insa el a facut mult in ce priveste consolidarea provinciilor periferice. Tracia se afla sub stapanirea unui guvernator roman si fusese atunci anexata. Cand Arhelau, regele Capadociei, a murit in anul 17 d.Hr., regatul sau a fost facut provincie sub comanda unui procurator; in acelasi timp, regatul Comagen, de la granita de est, a fost pusa sub comanda unui propretor.
Agitata si bogata colonie a Iudeii fusese pusa sub un procurator de catre Augustus (vezi Vol. V, p. 64), iar Tiberiu a lasat ca acest lucru sa continue. Iudeea se afla totusi sub jurisdictia mai larga a Siriei, iar procuratorul Iudeii raspundea in fata guvernatorului de acea provincie, a carei capitala era Antiohia. Siria insasi era inconjurata de un cerc de state mici, autonome intr-un fel, cum ar fi Calcis, Emesa, Damasc si Abilen. Vezi lumea romana la nasterea lui Isus.
Primii noua ani ai domniei lui Tiberiu pot fi considerati buni, iar guvernarea sa una de succes. Insa cam pe la anul 23 d.Hr. s-a petrecut o schimbare majora. Seianus, slujitor al lui Tiberiu, era ambitios, si dorea sa devina imparat in locul stapanului sau. Pentru a indeplini acest lucru, el a folosit fara ezitare o multime de aliante politice, si s-a straduit sa indeparteze orice sprijin pe care l-ar fi putut avea Tiberiu in cercul imediat al tovarasilor sai. Nici familia personala a imparatului nu a fost scutita, iar cand fiul sau Drusus a murit dupa o boala prelungita, istoricii timpului au concluzionat ca Seianus il otravise.
Cei din urma ani ai lui Tiberiu.-Tiberiu a inceput sa culeaga roadele cumplite ale sustinerii delatorilor, a credintei sale in cititorii in stele si libertatii pe care o acordase slujitorului sau lipsit de scrupule, Seianus. Palatul era plin de zvonuri, barfe si povestiri vulgare care nu l-au crutat nici pe imparat. Prezicerile intunecoase ale cititorilor in stele au avut cel mai rau efect asupra mintii sale, iar intrigile lui Seianus il amenintau pe insusi Tiberiu.
Coplesit de perspectivele sumbre, de temerile privind propria-i bunastare si de oroare fata de insasi atmosfera din cetatea capitala, Tiberiu s-a retras cu totul si nu a mai pus niciodata piciorul in cetatea Romei. El a calatorit, dar niciodata nu s-a indepartat prea mult in Italia si nici in afara acesteia nu a mers. El a petrecut majoritatea timpului de treisprezece ani ramasi ai domniei sale pe insula Capri.
Insa nici macar asa, retragandu-se, nu si-a gasit pacea. Pesimismul si temerile l-au coplesit. Nu era scapat de comploturile lui Seianus pe care, in cele din urma l-a condamnat la moarte. Limbile nu au incetat sa cleveteasca despre imparat, pur si simplu pentru ca se retrasese pe o insula frumoasa; de fapt, clevetirile erau mai aprige. Deoarece oamenii nu puteau afla date adevarate despre viata privata a lui Tiberiu, au inceput sa se raspandeasca zvonuri ca se angajase in orgii salbatice colo in vila in care se retrasese.
Batranul Tiberiu era intr-o calatorie cand s-a imbolnavit. El s-a impotrivit tuturor eforturilor de a i se acorda ingrijiri medicale si s-a implicat cat se poate de activ in jocurile care aveau loc in onoarea sa. In cele din urma a trebuit sa se retraga in patul sau. Acolo i s-a tagaduit privilegiul de a muri de moarte naturala. Se spune ca Macro, succesorul lui Seianus si socrul lui Gaius, care ar fi trebuit sa urmeze la tron, s-a asigurat de moartea batranului imparat sufocandu-l cu asternuturile de pat.
Gaius Caligula (37 – 41 d.Hr.)
Acum a ajuns imparat fiul adoptiv al lui Tiberiu, Gaius, in general cunoscut sub numele de Caligula, sau “Ciubotele”. In tineretea sa, el fusese prieten cu Irod Agripa, nepot al lui Irod cel Mare. (Pentru relatia Romei cu Irozii vezi Vol. 5, pag. 39-41,63-66,69). Acest print palestinian fusese educat la Roma impreuna cu alti fii ai unor regi marunti, ai caror teritorii trecusera sub conducerea romana.
In cetatea capitala el s-a imprietenit cu Claudiu si nepotul mai tânar al acestuia, Caligula, ambii fiind sortiti a ajunge imparati. Caligula era un tânar slab, usuratic si nervos, care acceptase mult prea repede tutela lui Agripa in procedurile despotice fata de est, si prin aceasta a pus o nefericita temelie pentru viitoarea exercitare a puterii imperiale.
Cu toate acestea, si-a inceput bine domnia. A declarat amnistie generala, a eliberat toti prizonierii si a adus acasa exilatii politic. Noii membri ai Senatului erau recrutati din membrii bogati ai clasei ecvestre. Multi locuitori ai comunitatilor din provincii au primit cetatenia romana. A fost o perioada de o remarcabila prosperitate si evident ca era placut poporului.
Insa dupa primul an Caligula s-a dedat dezmatului. Nu numai ca oferea poporului tot mai multe distractii, fortând chiar pe senatori sa participe la jocuri, dar chiar el insusi cobora in arena pentru a juca rolul unui gladiator.
In primul an al sau Caligula l-a desemnat pe Irod Agripa I conducator al Palestinei, insa l-a tinut la Roma ca sa-l aiba aproape de el. Curând dupa inaltarea lui Irod in etnarhie, unchiul sau Filip a murit iar Gaius i-a dat lui provincia care fusese guvernata de tatrarhul Filip, plus Abilen si Coele-Siria. Vezi Palestina sub irodieni.
Curând Caligula a pretins a fi zeu. A cerut ca toti sa i se inchine si existau statui ale lui ridicate in diferite locuri, unul din acestea fiind Alexandria din Egip, unde locuiau atât de multi iudei. Iudeii au desemnat o delegatie, condusa de Filo filozoful, spre a merge la Roma si a cere imparatului sa nu oblige pe poporul lor sa se inchine lui, deoarece acest lucru ar fi cu totul impotriva constiintei lor religioase. Delegatia s-a intâlnit cu Caligula in zadar. Nici una din rugamintile lui Filo nu a fost de folos. Imparatul a poruncit sa fie expus chipul sau iar iudeii sa i se inchine. Era chiar pe punctul de a insista ca un chip al sau sa fie instalat in templul de la Ierusalim, iudeii de acolo fiind gata a se razvrati, când a murit el in anul 41 d.Hr.
Caligula a incercat sa conduca. El a cautat sa imite pe cezarii ce i-au precedat si sa acorde atentie deosebita datoriei. Insa el nu a avut interesul de a conduce prin intermediul formelor republicane asa cum facusera Augustus si Tiberiu inainte de el. El manifesta dispret fata de Senat si dorea sa conduca, nu ca imparat sau consul, ci ca rege. El a dorit sa fie un constructor. A darâmat cladiri si le-a inlocuit cu altele. A construit uriasul apeduct, ale carui ruine inca atrag ochii celui ce calatoreste prin cetatea Romei. El a reconstruit palatul cezarilor, in toata extravaganta orientala. A inceput constructii portuare pentru Roma la gura Tigrului, care ar fi putut fi eficiente, dar la moartea lui erau inca neterminate. Insa a fost un mare cheltuitor, impovarând vistieria, pe care Tiberiu, prin cumpatarea lui, o mentinuse plina. Era impetuos, imprevizibil si fara indoiala dezechilibrat mintal. Având tendinta spre gluma, el a manifestat o cruzime care l-a facut o data sa afirme ca ar fi vrut ca poporul roman sa aiba un singur gât, astfel ca sa-i poata reteza capul.
Caligula a domnit doar patru ani. A murit fiind asasinat de un ofiter al cohortei pretoriene pe care el il insultase. A fost cu totul parasit de prieteni, lui Irod Agripa revenindu-i a se ocupa de ingroparea lui.
Când a ajuns la Senat vestea ca Caligula a murit, a inceput de indata o dezbatere cu privire la ce trebuia facut legat de succesiune. S-au tinut discursuri in care s-a insistat ca Roma sa revina la conducerea senatoriala iar vechile proceduri ale republicii sa fie restaurate. Aceasta ar fi indepartat cu totul problema succesiunii imperiale. Totusi au fost altii care au sustinut ca Roma a prosperat sub conducerea unui singur om, fie acela si rau cum au fost unii dintre cezari, si ca trebuie numit un succesor pentru Caligula.
Claudiu (41-54 d.Hr.)
La vestea subita a mortii lui Caligula, soldatii pretorieni au dat buzna in palat cautand prada. Unul dintre acestia l-a gasit pe Claudiu, unchiul lui Caligula, un barbat ce avea acum cincizeci de ani, ghemuit in spatele unei perdele a palatului, si l-a apucat si tarat in fata soldatilor si a strigat razand: “Iata imparatul nostru”. De indata s-a dus vestea; ideea a prins; in scurt timp intreaga garda pretoriana era unita sub Claudiu ca imparat al Imperiului Roman.
Faptul era implinit iar Senatul nu a avut decat sa se supuna. Din acest moment tronul imperiului a devenit un obiect de dictatura militara. Intr-adevar, nu a mai trecut mult timp pana ce dreptul de a numi imparatii a trecut de la pretorieni in mainile soldatilor romani din camp. De fapt, in cazul lui Claudiu, oamenii erau deja in afara cladirii Senatului cerand ca Senatul sa numeasca un singur om pentru imperiu, iar cand numele lui Claudiu a fost dus in fata lor de catre soldat, Senatul s-a grabit sa-l accepte ca imparat. Roma a ramas sub o singura conducere, ca dictatura militara.
Claudiu era o persoana ciudata. Fusese nefericit in copilarie, ridiculizat de tovarasii sai si dispretuit de membrii familiei sale. Neavand relatii normale, placute, cu cei apropiati lui, a ajuns sa fraternizeze cu slugile si si-a petrcut cea mai mare parte a vietii retras. Si-a petrecut timpul studiind, in special istoria; a scris mult, era interesat de drama, si strangea tot felul de lucruri de anticariat. Cunostea foarte mult din ceea ce se intamplase la Roma in trecut, insa era cu siguranta pe dinafara a ceea ce se petrecea cu Roma in vremea sa.
Administratia civila. -Claudiu a cautat sa fie un conducator cu tact. A acordat amnistie prizonierilor politici si celor exilati. Ceea ce fusese confiscat a fost inapoiat. Templele au fost restaurate, iar statuile care fusesera luate din ele au fost aduse inapoi, in special acelea care fusesera indepartate pentru a face loc statuilor lui Caligula. A facut ceva miscari de trupe la granite, unde era nevoie de intarire militara si a devenit cunoscut pentru coloniile romane pe care le intemeiase in diverse provincii pretutindeni in imperiu.
Una din realizarile importante ale lui Claudiu a fost reorganizarea Senatului. El a avut curajul de a indeparta pe membrii care erau incapabili a duce povara financiara pe care o implica functia din senat. Apoi i-a inlocuit pe acestia cu cavaleri suficient de bogati adusi din provincii. Aceasta a facut ca Senatul sa fie un corp mult mai reprezentativ, si a ajutat imperiul sa fie, nu o anexa a unei mari municipalitati, ci o entitate politica foarte mare, cu centrul intr-o capitala, si cetati si provincii asociate ce asistau guvernarea imperiala.
Un recensamant efectuat in anul 47 d.Hr. a aratat ca imperiul avea aproape 7.000.000 de cetateni. Era o crestere foarte mare fata de recensamantul din anul 14 d.Hr., care a raportat 5.000.000 de cetateni. Acest fapt a scos la iveala felul cum vremurile de relativa pace si prosperitate incepand cu domnia lui Augustus au ajutat la cresterea populatiei. A indicat de asemenea larga extindere a cetatenilor in imperiu. La aceasta cifra de 7.000.000 trebuie adaugate femeile si copiii acestor cetateni, ceea ce face ca numarul total al cetatenilor romani si a celor dependenti de ei sa ajunga la aproximativ 20.000.000 de suflete, potrivit cu estimarea facuta de Gibbon.
Si iarasi, la aceasta cifra trebuie adaugat numarul mare de provinciali care nu au dobandit cetatenia, cat si cetele de sclavi care populau lumea romana. Desi estimarea lui Gibbon de 120.000.000 de oameni ca populatie totala de la mijlocul primului secol este fara indoiala prea mare, cifra se situeaza probabil undeva intre 80.000.000 si 100.000.000 de suflete. (Vezi Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, J. B. Bury, ed., vol. 1, p. 42).
Prin interesul sau pentru antichitati, Claudiu era un adevarat roman in inima si spirit. La curtea sa nu era o atmosfera straina. Atitudinea sa fata de oamenii straini, adica cei ce nu erau romani, era politicoasa, insa avea grija ca acesti oameni sa fie cu totul loiali. Iudeii erau tolerati, si dupa cate se pare erau tratati chiar mai bine decat pe vremea lui Tiberiu. Totusi intre acestia s-au stirnit revolte si ca urmare Claudiu a emis un edict prin care i-a expulzat pe iudei din Roma (Vezi Vol. V, p. 71). Printre cei care au trebuit sa plece in aceste conditii se aflau Acuila si Priscila, iudei cu care s-a cunoscut Pavel cand a predicat in Corint in cea de-a doua calatorie misionara a sa. (Vezi Faptele apostolilor 18,2).
Harnicia lui Claudiu in eforturile sale de a fi un imparat eficient a fost uimitoare. Era la datorie dimineata devreme pana noaptea tarziu. Petrecea ore intregi in Forum, actionand personal ca judecator pentru poporul sau. Oamenii misunau in jurul lui, spunandu-i poblemele si cerandu-i ajutor in rezolvarea lor. Adesea cand el se ridica sa plece, ei insistau sa ramana ca sa audieze toate cazurile. A fost harnic si intr-un program de constructii, in mare parte pentru completarea lucrurilor incepute de Caligula. Noul port de la Ostia, atat de util Romei deoarece aluviunile umpleau gura Tigrului, a fost ispravit cu succes. El a terminat marele apeduct pe care il incepuse Caligula si a putut termina un mare tunel pentru aducerea apei in Roma. Britania a fost supusa cu totul iar unul din conducatorii acesteia, Caractacus, a fost adus in triumf la Roma. Druidismul a fost supus in Galia si in mare parte si in Britania.
Claudiu a cheltuit timp si bani pentru distractia populatiei romane, insa era clar pentru cei care il cunosteau si poate acest lucru era simtit de multime, ca ceea ce facea, facea dintr-un simt al datoriei, ca si cand anticarul ducea mai departe vechea traditie romana si nu intra in viata oamenilor. Insa vistieria era epuizata. Granele erau pe sfarsite, iar oamenii il invinovateau pe imparat pentru aceasta. Cu cat lucra mai din greu pentru rezlvarea problemelor poporului sau, cu atat devenea mai responsabil pentru necazurile lor, iar acest lucru l-a impiedicat sa devina vreodata un conducator popular.
Viata personala.-Mai mult decat atat, era ingaduitor cu sine, si pe masura ce imbatranea era tot mai necumpatat, atat la bautura cat si la mancare. Muncea neobosit, asa cum s-a mentionat deja, iar apoi manca peste masura in efortul ingrijorat de a-si reface puterile slabite. Sanatatea sa s-a deteriorat treptat, iar intrigile si rautatile vietii de la palat au accelerat acest proces.
Claudiu a fost casatorit de patru ori. A treia sa casatorie, cea cu Messallina, a fost in mod special revoltatoare. Conduita sa morala era sub semnul intrebarii si, conform unei povesti care circula, ea se casatorise de fapt cu unul din concubinii ei. Messallina a fost condamnata la moarte ca urmare a infidelitatii ei. Claudiu s-a recasatorit apoi cu nepoata lui, Agripina, care a planuit ca fiul ei Nero sa urmeze la tron dupa moartea tatalui sau vitreg.
Aceasta insemna inlaturarea fiului lui Claudiu, care curand a fost osandit la moarte. Agripina a obosit asteptand moartea sotului ei, care avea sa deschida calea ca Nero sa ia tronul si in cele din urma a planuit ca Claudiu sa fie otravit. El a inghitit bautura otravita de ea, insa, fie din cauza ca el mincase peste masura, fie ca bause peste masura, aceasta nu a avut efect. Un medic chemat de Agripina a pus o pana otravita in gatul imparatului, cu pretentia chipurile ca are un efect gastronomic. Claudiu s-a prabusit treptat in nefiinta si a murit din cauza veninului aplicat in acest fel. Nero a urmat la tron. Data era anul 54 d.Hr.
De la Galba la Adrian ( 68-138 d.Hr.)
Succesorii lui Nero – 68,69 d.Hr.-Curand Galba, imparatul din Spania, a fost ales de soldatii sai sa inlocuiasca locul lui Nero. Era pentru prima data cand un imparat era numit de soldatii lui in camp, in afara Romei. Prin aceasta alegere, Roma s-a aflat indepartandu-se de vechea familie iuliana, care pana acum oferise toti cezarii. Galba a plecat spre Roma. Erau, desigur, si alti aspiranti si el a facut sa fie ucisi un numar de nobili care conspirasera, unii chiar fara a fi judecati.
Noul imparat era hotarat sa nu exercite puterea singur si a acceptat numirea unui roman remarcabil pe nume Piso ca asociat al sau. Aclamat de Senat, numirea lui Piso l-a ofensat profund pe Oto, odinioara sotul sotiei lui Nero, Popea. Oto, el insusi un general, a cistigat de partea sa cativa soldati si apoi a fost adus in fata Garzii Pretoriene care l-a proclamat imparat. Soldatii l-au parasit pe Galba si cand el si Piso au aparut in Forum, Galba a fost asasinat de indata iar la scurt timp dupa aceea si Piso a avut aceeasi soarta.
Vestea despre aceasta stare de confuzie si varsare de sange a ajuns in Galia, unde legatul Vitellius a acceptat cererile soldatilor ca el sa fie imparat. Legiunile din Galia si Germania s-au unit sub comanda lui si a pornit spre Roma. Oto l-a intalnit pe Vittelius in partea de nord a Italiei si in batalia care a urmat a fost omorat si armata lui infranta. Vitellius a ajuns in capitala unde neputinciosul Senat l-a proclamat imparat.
Intre timp s-a ridicat un alt candidat, in persoana lui Vespasian, care slujea atunci ca legat in Iudea. Familia lui era practic necunoscuta insa el indeplinise cu succes responsabilitati importante. Fusese legat al unei legiuni in Britania si in cele din urma a ajuns consul. In ultimii ani ai vietii lui Nero au izbucnit serioase probleme in Palestina iar Vespasian fusese trimis sa inabuse revolta iudeilor. In timp ce isi indeplinea aceasta insarcinare, armata din est l-a proclamat imparat. Armatele din nordul Italiei s-au oferit sa-i fie si ele loiale si astfel el a pornit spre Roma unde a invins fortele potrivnice ale lui Vitellius. Senatul l-a declarat de buna voie pe Vespasian imparat. In mai putin de un an fusesera trei succesori.
Ce se intampla insa cu Imperiul Roman ca intreg in timpul acestor schimbari de dinastie? Din nou trebuie remarcat faptul ca nu exista o putere mare in afara Romei care sa profite de starea de confuzie din Roma. Partia, singura putere ce ar fi putut ameninta Roma tocmai suferise o riposta din partea romanilor. In interiorul imperiului nu exista o partida organizata ca “opozitie, ” care sa intre in actiune in momente de tulburare. In consecinta, viata obisnuita a imperiului a continuat in ciuda framantarilor din capitala.
Este adevarat, acei ani au fost tulburati prin aceea ca armatele marsaluiau spre Roma ca sa-si introneze respectivii generali. Legatii, procuratorii si proconsulii din unele provincii au fost destituiti. Afacerile au trebuit sa fie date peste cap in special pentru ca in schimbarile de guvern ce au urmat erau implicati nobili detinatori de capital. Insa in mare, viata imperiului mergea inainte, exact asa cum se intamplase cu peste o suta de ani inainte, cand anarhia ce se apropia insotea asasinarea lui Iuliu Cezar.
Comertul continua sa se desfasoare pe marile cele mari. Taranii isi continuau munca lor. Legiunile isi continuau datoria, alegandu-si generali carora sa le ramana loiali. In ciuda stricaciunii existente, exista un strat solid al populatiei, caminuri in care tatii si mamele continuau sa-si faca datoria fata de copiii lor si sa puna o temelie vitala vietii comunitatilor lor. Preotii isi continuau datoria in templele pagane. Cei devotati cultelor pagane isi continuau inchinarea. Crestinismul continua sa se dezvolte ca o plamadeala buna intre oameni.
Vespasian, 69-79 d.Hr.-Vespasian l-a lasat pe Titus, fiul sau cel mare, sa continue supunerea iudeilor rebeli in timp ce el inainta incet spre Roma. De treburile sale din capitala se ocupau Mucianus, legat al Siriei si Domitia, fiul cel mic al imparatului.
Titus a incheiat cu competenta sarcina inceputa de tatal sau. Ierusalimul a fost asediat in primavara anului 70 d.Hr. si pe la sfarsitul lui august, dupa o rezistenta inversunata, a fost luat si distrus in intregime. Titus s-a intors la Roma triumfal, ducand cu el mii de prizonieri si multa prada. Arcul lui Titus, existent insa in Roma, celebreaza victoria sa. (Pentru o descriere detaliata a razboaielor iudaice si distrugerea Ierusalimului vezi vol. V, pag. 73-78.)
Exact cand Vespasian imbraca mantia imperiala, cateva din legiunile care il sustinusera in Galia si Germania de jos au incercat sa se separe de Roma si sa formeze o guvernare separata in provinciile galice. Totusi, dupa o manifestare de forta din partea lui Mucianus, legiunile s-au intors la datoria lor si revolta a fost inabusita. Insa deoarece in aceasta revolta participasera un numar de legiuni auxiliare cu caracter tribal, de atunci inainte stapanirea romana a inceput practica de a imparti triburile auxiliare in parti ale imperiului situate la distanta fata de tarile lor natale, pentru a reduce la minimum riscul de asemenea revolte.
Cand Titus s-a intors din Palestina, Vespasian l-a facut prefect pretorian si i-a acordat putere tribuna -autoritatea, dar nu functia unui tribun. Impreuna au asigurat o conducere puternica in imperiu. Cea mai importanta contributie a lor a fost probabil cea din domeniul finantelor, astfel ca prin chibzuiala lui Vespasian a fost refacuta vistieria care fusese golita de extravaganta imparatilor anteriori. Mai multe provincii au fost reorganizate iar apararea imperiului a fost intarita spre nord pana in Britania si la hotarele formate de fluviile Rin, Dunare si Eufrat. Acasa cladiri impresionante ofereau un aer de prospetime noului regim. Templul Capitolin care fusese ars a fost refacut, a fost ridicat un Templu al Pacii si s-au inceput lucrarile la giganticul Coloseum, ale carui ruine exista inca. Atat de stabila a fost domnia lui Vespasian intat la moartea lui in anul 79, Titus a putut sa-i urmeze la tron fara tulburare.
Titus, 79-81 d.Hr.-Fiul s-a dovedit un succesor vrednic de tatal sau. Din nefericire, domnia lui a fost scurta; astfel el nu a putut sa indeplineasca prea mult din ceea ce promisese. Memoria lui a fost de asemenea intunecata de doua dezastre. In anul 79, Muntele Vezuviu a erupt si a ingropat in lava sa vulcanica orasele Pompei si Herculane, ale caror ruine explorate fiind s-au dovedit o sursa de cunoastere privind viata romana in secolul intai al erei crestine. Un an mai tarziu Roma a suferit din nou un incendiu dezastruos, care a durat trei zile si a lasat cea mai mare parte a cetatii in ruine. Totusi Titus nu a fost invinovatit pentru aceste catastrofe si, cand a murit in anul 81 d.Hr. a fost mult jelit de imperiu. I-a urmat la tron, fara nici o impotrivire, fratele mai tanar, Domitian.
Domitian, 81-96 d.Hr.-Noul conducator era cu adevarat interesat de viata politica, sociala si literara a imperiului; insa binele pe care l-a facut nu a putut sa fie vazut din cauza urii starnite de metodele sale autrocrate violente. Cu toate acestea, istoria raporteaza progrese ale imperiului sub conducerea sa. El a autorizat o capanie din Britania pana in Caledonia, (Scotia), si el insusi a condus o armata dincolo de Rin in Germania, unde anexase o regiune de la estul fluviului. O revolta a legiunilor ce stationau la Mainz a fost repede inabusita si a dus la statornicirea politicii de a nu avea mai mult de o legiune stationata permanent intr-un anumit punct. O revolta a triburilor dincolo de Dunarea de jos a fost inabusita mai greu, iar intelegerea pe care Domitian a facut-o cu ele nu a fost de durata.
La inceputul domniei sale el a impus respectul pentru imparatii zeificati, si a infiintat un colegiu preotesc al Flavialelor pentru inchinarea la tatal si fratele sau morti. El insusi si-a luat titlul de dominus et deus (“domn si zeu”), si in acest fel a accentuat cultul inchinarii la imparat pretutindeni in imperiu si a contribuit la persecutarea biserici crestine. Fara indoiala ca in timpul sau apostolul Ioan a fost exilat in Patmos si se presupune ca un numar de alti ucenici au fost osanditi la moarte in timpul acestei domnii.
Cat de raspandita si aspra a fost persecutia este imposibil de spus acum, caci exista foarte putine relatari despre aceasta in raportele existente ale domniei. Cele mai multe referinte legate de aceasta se gasesc in scrierile crestine de mai tarziu, cum ar fi cele ale lui Tertulian. Aceasta persecutie nu reprezinta o politica imperiala deliberata, insa ca si cea a lui Nero, a fost urmarea unei atitudini autocrate a imparatului si a urii acestuia fata de un corp de oameni religiosi care refuzau sa fie la unison cu conduita generala a poporului roman. Pentru acelasi motiv el si-a pus mana cu greutate asupra anumitor iudei care supravietuisera cu ceva ani inainte.
Domnia lui Domitian, care a durat pana la asasinarea sa in anul 96 d.Hr., a fost marcata de conflicte tot mai inversunate cu Senatul. Un numar dintre senatorii conducatori au fost executati fiind acuzati de tradare iar cand tiranul a murit, numele lui a fost sters din rapoarte oficiale iar memoria sa blestemata.
Nerva, 96-98 d.Hr.-Conspiratorii care l-au luat din cale pe Domitian in toamna anului 96 au ales ca succesor al sau un senator in varsta, numit Nerva. Era un om cu un caracter deosebit, insa nu suficient de puternic pentru a face fata incurcaturilor mostenite de la predecesorul sau. De aceea, el l-a adoptat pe Traian, legatul Germaniei de sus, pentru a se sluji de el. Asa cum procedase Vespasian cu Titus, Nerva i-a dat lui Traian autoritate tribuna si imperium de proconsul. In afara de transferul costurilor serviciilor pastale guvernamentale din cetati in vistieria imperiala si o decizie imperiala de a se acorda ajutor statal orfanilor, exista putine relatari legate de domnia lui Nerva. Cand a murit in anul 98, Traian i-a urmat la tron.
Traian, 98-117 d.Hr.-Noul imparat era de origine din Italica din Spania, si era primul conducator ales din provincii. Aceasta s-a dovedit a fi o alegere buna. Avea un caracter statornic, avea un talent administrativ mare, era un general de succes si a castigat curand respectul si afectiunea poporului sau. Sub conducerea lui guvernarea ordonata a inflorit, soldatii erau tinuti sub control, copiii sarmani erau hraniti, agricultura a fost incurajata, a fost intreprins un program vast de constructii, iar drumurile din provincii au fost imbunatatite si extinse. Astfel de planuri costa bani insa finantele au fost asezate pe o baza solida, si pe moment s-au dovedit a fi pe masura cererilor puse asupra lor.
O mare parte din domnia lui Traian a fost ocupata cu campaniile militare. Dupa doua razboaie grele, el a anexat Dacia, de la nordul Dunarii, la lista provinciilor romane. Mai tarziu, incepand din 113, el a intreprins cucerirea Partiei. Aceasta a depasit limitele stabilite de Augustus si multi istorici considera ca Traian a fost neintelept pornind o asemenea expansiune a teritoriului roman.
Acesta domnie, de altfel prospera, a fost tulburata de doua evenimente. Unul dintre aceastea a fost revolta serioasa a iudeilor din Nordul Africii, Cipru, Egipt si Mesopotamia. Revolta a fost suficient de mare ca sa necesite un mare numar de soldati romani spre a o inabusi. Pierderea de vieti omenesti a fost mare de ambele parti. Iudeii au luptat cu fanatism, si au fost comise masacre ingrozitoare, atat de iudei cat si de dusmanii lor inainte de infrangerea revoltei.
Celalalt eveniment a fost persecutia crestinilor. Traian a emis o politica in conformitate cu care acestia trebuiau reprimati. Se mai gaseste o scrisoare interesanta scrisa de Pliniu cel Tanar, guvernator in Pont, care scrie imparatului ca crestinismul era atat de raspandit in regiunea sa incat templele erau pustii, iar negustorii care se ocupau cu materiale pentru inchinare nu aveau ocupatie. El afirma ca politica sa a constat in aceea de a chema pe toti cei care erau acuzati de a fi crestini inaintea lui, si daca acestia isi marturiseau credinta, el ii condamnase la moarte. Ca urmare, inchinarea in temple a fost in mare masura refacuta.
Traian ii raspunde si aproba ceea ce facuse Pliniu, insa specifica poruncitor ca daca cineva este acuzat a fi crestin, el nu trebuie judecat decat daca alaturi de acuzatia contra lui este trecut si numele acuzatorului sau si ca aceia care renunta la credinta lor crestina nu trebuie sa fie pedepsiti. Totusi, moartea trebuie sa fie pedeapsa pentru acela care recunoaste el insusi sau se dovedeste, prin marturie, ca este crestin (Pliniu Letters x. 96,97).
Aceasta este cea dintai dintre o serie de politici definite stabilite de imparatii romani pentru tratarea crestinilor. Aceasta politica nu a fost inlaturata timp de 140 de ani si mii de crestini au murit prin aplicarea ei. Doar in anul 250 d.Hr., sub imparatul Decius, a fost emisa o noua politica care s-a dovedit a fi mult mai crunta; aceasta tintea exterminarea intregii biserici.
Printre crestinii care au suferit martiriul sub Traian se numara figura neclara a lui Ignatiu, conducatorul bisericii din Antiohia, Siria. Potrivit traditiilor scoase la iveala din biografiile lui de mai tarziu, el a fost arestat si trimis la Roma. Pe drum se presupune ca ar fi scris o serie de epistole. Aceste epistole au dat nastere la intrebari care au dat mult de furca cercetatorilor. Scrisorile, daca sunt autentice, constituie o dovada remarcabila a intemeierii foarte de timpuriu a unui puternic episcopat.
Istoricii sunt de acord ca domnia lui Traian a fost una din cele mai bune din indelungatele anale ale Romei. A fost o mare pierdere pentru imperiu cand a murit el in anul 117, in Cilicia, cand se intorcea spre capitala.
Adrian, 117-138 d.Hr.-Chiar inainte de a muri, Traian adoptase un var care este cunoscut in istorie sub numele de Adrian si acest om i-a urmat la conducerea imperiului. Era un barbat cu o energie extraordinara, profund interesat de arta si literatura, si o apreciere marcanta fata de elenism. Simtea cu constiinciozitate responsabilitatile guvernarii si a petrecut mult timp calatorind in imperiu. Nu a fost un expansionist, si a retras fortele romane din teritoriile din est recent cucerite de Traian. A facut cateva reforme administrative si s-a angajat intr-un program activ de constructii de poduri, drumuri si apeducte.
Cea mai importanta intreprindere militara a sa a fost inabusirea altei rascoale a iudeilor care a inceput cand el a inceput intemeierea unei colonii pe locul vechiului Ierusalim. Revoltele au fost sporadice la inceput, si au fost tratate local, insa in anul 132 rascoala a ajuns mai bine organizata si a trebuit sa fie aliniata armata impotriva ei. Doar in anul 135 a fost zdrobita revolta, cu mari pierderi de vieti omenesti pentru iudei. (Pentru mai multe detalii cu privire la revolta care a avut loc in timpul imparatului Adrian vezi Vol. V, p. 79.)
Adrian a continuat politica de succesiune prin adoptarea unui barbat demn, care fusese inceputa de Nerva, si mentinuta de Traian. Insa am trecut deja in revista perioada care constituie tema acestui articol -istoria romana in timpurile Noului Testament.
Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
