Istorie adventistă – Ce este adventismul

Istorie adventistă – Ce este adventismul

Introducere

În sens larg, adventismul este doctrina creştină despre Al Doilea Advent, adică a doua venire a lui Iisus Christos. Într-un sens mai restrâns, adventismul denumeşte un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste şi misionare, care a influenţat creştinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacţii şi noi confesiuni creştine cu idealuri restauraţioniste. Între aceste mişcări, cea mai proeminentă şi mai prolifică a fost mişcarea adventistă americană a lui William Miller (1782-1849).
În sensul cel mai uzual însă, adventismul este spiritualitatea, teologia, mesajul şi doctrina Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, principala şi cea mai cunoscută Biserică adventistă, formând o majoritate de 70% între confesiunile care-şi au originea în mişcarea millerită, cea mai aderentă la numele de adventist şi la semnificaţiile spirituale şi teologice ale marii aşteptări din anii 1840-1844.
Cuprins
1 Adventismul ca mărturisire creştină
2 Adventismul ca mişcare mondială în secolul al XIX-lea
3 Adventismul millerit şi moştenirea actuală
4 Criterii de clasificare a confesiunilor adventiste
4.1 Adventismul „de ziua întâi”
4.2 Adventismul de ziua a şaptea (AZS)
5 Adventismul ca doctrină AZS
6 Note
7 Legături externe

Adventismul ca mărturisire creştină

În sens larg, adventismul este doctrina creştină despre Parusía (gr. παρουσία = venire, prezentare, prezenţă vizibilă), al cărei corespondent teologic occidental este Al Doilea Advent (a doua venire a lui Iisus Christos, gr. η δεύτερα παρουσία), aşa cum este exprimată ca unică speranţă a creştinului, în Crezul niceo-constantinopolitan: „…şi iarăşi va să vie cu mărire, ca să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.
Substantivul „Advent”, ca termen teologic în bisericile occidentale, provine din substantivul latin adventus (venire), folosit frecvent în versiunea biblică Vulgata, cu referire la Parusíe, în multe locuri din Noul Testament: Matei 24:27, 37, 39; 1 Corinteni 1:8; 15:23; 1 Tesaloniceni 2:19; 3:13; 4:15 ; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8; 1 Timotei 6:14; 2 Timotei 4:1; Tit 2:13; Iacov 5:7; 1 Ioan 2:28. Apostolul Pavel, încarcerat, îşi exprimă credinţa, ca un testament lăsat întregii Creştinătăţi, afirmând că, în ciuda perspectivei martiriului, are bucuria primirii coroanei de biruitor pe care i-o va da Domnul la venirea Lui (2 Timotei 4:8 non solum autem mihi sed et his qui diligunt adventum eius = ”şi nu numai mie, ci şi celor care iubesc venirea Lui”).
Evanghelia lui Matei (24:3) foloseşte expresia: signum adventus tui et consummationis saeculi = „semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului (lumii)”; credinţa lui Iacov cel Drept este exprimată în cuvintele (Iacov 5:8) quoniam adventus Domini adpropinquavit = fiindcă venirea Domnului s-a apropiat”. Apostolul Petru, în traducere latină (2 Petru 3:4.12) vorbeşte despre promissio adventus eius (făgăduinţa venirii Lui), şi despre a trăi expectantes et properantes in adventum Dei diei (aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu).
Conceptul şi termenul specific se folosesc însă şi în Vechiul Testament latin, în pasajul profetic şi mesianic din Maleahiet quis poterit cogitare diem adventus eius? = şi cine se va putea gândi la ziua venirii Lui?). Şi pentru că venirea mesianică a lui Iisus nu se referă doar la viitor, ci Crezul mărturiseşte, după Evanghelie, şi Prima Venire, apariţia istorică a lui Iisus mai este numită Primul Advent (Fapte 7:52 praenuntiabant de adventu Iusti = „prevesteau venirea Celui Drept”), punându-se accent pe apariţia publică a lui Iisus, la Botez (Fapte 13:24). 3:2 (
Pentru precizare, trebuie adăugat că termenul Advent se aplică în tradiţia apuseană la perioada corespunzătoare postului răsăritean al Crăciunului, reprezentând invitarea sărbătorii Primei Veniri a Domnului (Naşterea, Întruparea), însuşită spiritual prin euharistie, şi ca pregătire pentru a doua Sa venire, la moartea creştinului şi la sfârşitul lumii. [1]
De la substantivul ”advent” folosit rar şi exclusiv ca termen teologic, s-au format substantivul ”adventism” şi adjectivul corespunzător: ”adventist”. Adventiştii români însă folosesc frecvent, în sens popular şi uneori literar, termenul ”advent” ca adjectiv, printr-o confuzie a terminaţiei specifice (cf. prezent, absent, tranzient), prin intermediul unor expresii traduse din engleză, cum ar fi: poporul advent (Advent people), mişcarea adventă (Advent movement), etc. Acest adjectiv este popular, tradiţional şi preferat în mediul adventist românesc, în timp ce forma corectă ”adventist” s-a substantivizat.

Adventismul ca mişcare mondială în secolul al XIX-lea

de introdus informaţii despre mişcările locale şi zonale din Anglia, Europa, Australia, Asia şi America — altele decât Mişcarea Millerită — şi despre moştenirea lor actuală).

Adventismul millerit şi moştenirea actuală

Într-un sens mai restrâns, adventismul denumeşte un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste şi misionare, care a influenţat creştinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacţii şi noi confesiuni creştine cu idealuri restauraţioniste. Acest curent religios s-a resimţit cu precădere în ţările anglofone, fiind cel mai specific reprezentat de mişcarea de trezire începută de predicatorul baptist William Miller în Statele Unite ale Americii, între 1831-1844.
Ca teologie şi stare de spirit, adventismul s-a diversificat drastic după eşecul aşteptărilor Venirii lui Christos din anii 1843-1847. Din adventismul original (millerit) s-au format mai multe confesiuni şi denominaţii, adesea contestate pe diverse motive teologice sau social-politice. Unele dintre aceste confesiuni, slab organizate şi cu slabă distincţie doctrinară, au dispărut de mult, aşa cum este cazul ramurii majoritare a mişcării millerite, American Millenial Association (numită şi Evangelical Adventists). Alte ramuri adventiste s-au reunit mai târziu, cum ar fi cazul asociaţiilor Life and Advent Union şi Advent Christian Association, care se numesc astăzi Advent Christian Church).
Confesiunile de tradiţie adventistă, care au supravieţuit, au în comun preocuparea pentru escatologia apocaliptică, care culminează cu apropiata venire a lui Iisus; moralitate conservatoare; pietate intensă; „separarea” de lume şi de bisericile populare; nonconformism religios; predispoziţia pentru un studiu al Bibliei mai aprofundat şi revizionist, care poate duce uşor la adoptarea de doctrine şi practici netradiţionale. Confesiunile adventist-millerite se pot clasifica după mai multe criterii.

Criterii de clasificare a confesiunilor adventiste

1. După atitudinea faţă de doctrina tradiţională a Trinităţii: Actualmente, majoritatea confesiunilor adventist-millerite profesează forme de antitrinitarinism (arianism, semiarianism etc.). Excepţie face Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (care însumează aproximativ 70% din totalul numărului actual al adventiştilor milleriţi), urmată de majoritatea confesiunilor desprinse din ea.
2. Referitor la credinţa în nemurirea naturală a sufletului şi în chinurile veşnice ale iadului: Majoritatea confesiunilor adventiste condamnă aceste învăţături ca nebiblice, înşelătoare şi dăunătoare spiritualităţii creştine autentice. Singura excepţie au fost Adventiştii Evanghelici (Asociaţia Milenială Americană), care formau trunchiul principal al adventismului în secolul al XIX-lea, şi care între timp au dispărut.
3. După atitudinea faţă de propria origine istorică şi faţă de mesajul millerit, confesiunile adventiste se clasifică în:
A. confesiuni care îşi condamnă istoria millerită (e.g. Adventiştii Evanghelici, care au dispărut);
B. confesiuni care ignoră originea adventist-millerită, deşi îi moştenesc unele doctrine şi particularităţi (e.g. „Studenţii Bibliei”, „Martorii lui Iehova”);
C. confesiuni care mărturisesc rolul pozitiv al mişcării millerite şi conservă esenţa spiritualităţii şi teologiei lui William Miller (e.g. Adventiştii de Ziua a Şaptea, împreună cu confesiunile derivate şi Advent-Creştinii).
4. După atitudinea faţă de darurile spirituale sau harismele nou-testamentare (cf. 1 Corinteni 12), confesiunile adventiste se clasifică în două:
A. confesiuni care se opun teologiei şi experienţelor harismatice (Advent-Creştinii, Studenţii Bibliei, Martorii lui Iehova, Bisericile lui Dumnezeu, etc.);
B. confesiuni care acceptă darurile spirituale (e.g. Adventiştii de Ziua a Şaptea şi confesiunile derivate). La rândul lor, confesiunile care acceptă harismele se pot subîmpărţi în:
a). harismatici moderaţi, care pun accentul pe responsabilitate comună, ordine şi discernământ în ce priveşte recunoaşterea profetismul, sau a altor harisme. Aceştia acceptă darul profetic al Ellenei White şi accentuează importanţa organizării biblice);
b). harismatici care accentuează libertatea manifestărilor harismelor, având tendinţe extreme şi divizive cu privire la harisme şi organizare bisericească.
5. După tipul de organizaţie, confesiunile adventist-millerite se pot clasifica în:
A. organizare nonierarhică, congregaţională, slab-coordonată;
B. organizare oligarhică, harismatic-dictatorială sau cu putere exlusiv ierarhică;
C. organizare reprezentativă, congregaţional-prezbiteriană, cu două centre de autoritate (una laică, locală, congregaţională; şi alta pastorală), care asigură unitatea şi misiunea la nivel zonal şi global.
6. După atitudinea faţă de ziua de odihnă şi închinare, confesiunile adventist-millerite sunt fie:
A. duminicaliste („de ziua întâi”), fie
B. sabatiste (sabatare / sâmbătare = „de ziua a şaptea”).
Adventismul „de ziua întâi”
The Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), cu aproximativ 60.000 membri, exclusiv în SUA), apărută în perioada 1844-1860, având ca fondatori pe Jonathan Cummings, Charles F. Hudson şi George Storrs (fondatorul asociaţiei Life and Advent Union). Au păstrat specificul recalculării datei venirii Domnului, interesul pentru apocaliptică, dar spre deosebire de milleriţii originali, au adoptat doctrina mortalităţii sufletului şi a desfiinţării iadului, precum şi antitrinitarismul. Un grup separat din aceştia, circa 500 membri, cu numele de Primitive Advent Christian Church, se deosebesc de ceilalţi prin faptul că au păstrat ritualul spălării picioarelor înainte de Cina Domnului şi practică rebotezarea pentru mebrii excluşi care revin în Biserică.
Bible Students (Cercetătorii Bibliei), mişcare fondată de pastorul Charles Taze Russel în 1881, prin separare de „advent-creştini” (grupul menţionat mai sus), unde Russel se botezase în 1874, şi de unde preluase o serie de doctrine specifice (negarea dogmelor despre nemurirea sufletului, despre chinurile veşnice şi despre Trinitate; interesul pentru scheme cronologice apocaliptice etc.). Russel, a cărui autoritate în grup a fost unică, cvasi-profetică, supremă şi pe viaţă, a adoptat doctrina revenirii lui Iisus „în spirit”, credinţa într-un rol special al evreilor în escatologie. şi altele.
Urmaşii lui Russel sunt divizaţi astăzi în două categorii: 1). o serie de grupuri conservator-russelite, modeste numeric, şi 2). o organizaţie majoră, numărând peste 7.000.000 de membri, pe toate continentele, cu numele de Jehovah’s Witnesses (Martorii lui Iehova). Aceasta grupează, din 1917, majoritatea „Studenţilor Bibliei” în jurul doctrinelor şi organizaţiei lui Joseph Rutherford, care a înlăturat unele învăţături russelite şi a adus inovaţii doctrinare caracteristice (obligativitatea folosirii numelui sacru „Iehova”, organizaţia văzută ca teocraţie — „regatul lui Iehova”, etc.).
Unele din aceste convingeri, cu puternice implicaţii sociale (accente antistatale, refuzul de a saluta steagul, pacifismul radical, cu refuzul serviciului militar, refuzul transfuziei de sânge, etc.), împreună cu misionarismul specific itinerant, au stârnit adesea reacţii sociale şi politice de ostilitate. În ciuda unor aparenţe şi prejudecăţi, martorii lui Iehova sunt, în general, cetăţeni morali şi cinstiţi. În anii democraţiei postdecembriste au fost recunoscuţi oficial şi în România.
Church of God of the Abrahamic Faith (Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică), întemeiată în 1888 de milleriţii Joseph Marsh şi Benjamin Wilson, ai căror urmaşi s-au separat în 1921, formând Church of God General Conference (sub 10.000 membri în USA) şi The Church of the Blessed Hope, mult mai modestă numeric. „Credinţa abrahamică” accentuează întemeierea pe pământ a Împărăţiei lui Dumnezeu în mod literal şi profesează antitrinitarismul. Nu au reprezentare în România.
Adventismul de ziua a şaptea (AZS)

■ The Seventh-day Adventist Church (Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea / AZS),
cea mai numeroasă confesiune adventistă (peste 18.000.000 în 202 ţări) şi una dintre cele mai active şi mai crescânde denominaţii protestante. Fondată între anii 1844-1863 de un grup de adventişti milleriţi, sub conducerea lui Joseph Bates, James S. White, Ellen G. White, John N. Andrews şi Uriah Smith. AZS se deosebesc de adventiştii „de ziua întâi” prin adoptarea Sâmbetei ca sabat, după Cele Zece Porunci.
Spre deosebire de adventiştii „de ziua întâi”, aceştia nu condamnă, dar nici nu apără sărbătorile calendaristice (creştine sau iudaice), au renunţat la orice preocupare pentru datarea Adventului, au păstrat calculul profetic millerit, care ducea la anul 1844, dându-i o nouă interpretare (începutul fazei premileniale a Judecăţii, numită şi „curăţirea Sanctuarului”), au dezvoltat teologia apocaliptică şi escatologia millerită, păstrând credinţa în revenirea iminentă a lui Iisus, dar în acelaşi timp şi-au sporit impactul constructiv social-cultural, prin fondarea de şcoli, instituţii sanitare, centre media, instituţii caritabile, organizaţii de tineret şi de cercetaşi, campanii pentru sănătate, etc.; au adoptat un stil de viaţă koşer, de preferinţă vegetarian, şi condamnă uzul alcoolului, tabacului, drogurilor.
Au dezvoltat o teologie respectabilă, acceptabilă astăzi unor cercuri protestante (evanghelice), au abandonat poziţia semiariană (care fusese neoficializată, dar influentă în a doua jumătate a secolului XIX), subliniind în prezent dumnezeirea absolută a Fiului şi personalitatea divină a Spiritului Sfânt. De asemenea, AZS consideră în mod oficial scrierile Ellenei White ca fiind inspirate şi importante pentru Biserică şi pentru credincios, dar cu autoritate subordonată Bibliei.
Percepţia acestui fenomen poate fi însă foarte diferită la nivel popular, sau de la o zonă geografică la alta. În ciuda afirmaţiilor unor critici, Ellen White nu a fost fondatorul, conducătorul sau autoritatea supremă în Biserica Adventistă. Totuşi se recunoaşte că progresul Bisericii AZS se datorează în mare parte mesajelor şi îndemnurilor harismatice ale Ellenei White, ale cărei cărţi sunt în prezent printre cele mai publicate pe glob. Adventiştii de Ziua a Şaptea numără circa 100.000 printre românii din patrie şi din diaspora. Cei mai mulţi AZS pot fi întâlniţi în ţările latino-americane, America de Nord, unele ţări Americane, în ţări insulare şi în Australia.
Church of God (Seventh Day) (Biserica lui Dumnezeu — de Ziua a Şaptea), cu circa 140.000 de membri în peste 20 de ţări. S-a mai numit Church of Jesus Christ, apoi Church of God (a nu se confunda cu alte grupuri care poartă în prezent acelaşi nume, dar au doctrină şi origine diferite). A fost fondată de pastorii AZS dizidenţi, Gilbert Crammer, B. F. Snook şi W. M. Brinkerhoff, din câteva grupuri (The Marion Party, Hope of Israel, The Messengers, etc.) care s-au separat de Adventiştii de Ziua a Şaptea după 1863, respingând numele, organizarea şi conducerea Bisericii, unele doctrine specifice AZS, precum şi credinţa în harisma profetică a Ellenei White. Au experimentat nenumărate schisme până în prezent.
Se deosebesc de AZS prin faptul că au păstrat antitrinitarianismul, au adoptat sărbătorile calendaristice iudaice, condamnă sărbătorile creştine ca fiind păgâne, au abandonat autoritatea scrierilor Ellenei White, reforma sănătăţii şi escatologia AZS, insistând în schimb asupra denumirii oficiale Biserica lui Dumnezeu, ca fiind singura denumire legitimă din punct de vedere biblic. Acest grup nu este reprezentat în România.
The Worldwide Church of God / WCG (Biserica Mondială a lui Dumnezeu), fondată de Herbert W. Amstrong, un afacerist botezat în 1927 în „Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea”, chemat ca pastor în 1931, după care a condus o schismă în 1937. Pe lângă doctrinele moştenite din grupul anterior, Armstrong a formulat o teologie anglo-israelită (popoarele anglofone ar fi cele zece triburi israelite pierdute !), pe care a difuzat-o sistematic prin radio, de une şi numele iniţial al mişcării: “The Radio Church of God”.
După 1970, în urma unor conflicte între Armstrong-tatăl şi Armstrong-fiul, Biserica s-a divizat iarăşi. J. W. Tkach, noul lider al Bisericii după 1986, subminând sistematic doctrinele specifice ale acestei Biserici, inclusiv teologia Sabatului, a încercat să-i imprime un caracter cât mai evanghelic. Faptul a provocat o mare derută şi noi schisme, care au produs noi „Biserici ale lui Dumnezeu”: (The Philadelphia Church of God, în 1989; Church of the Great God, în 1992; The Global Church of God, în 1992; Church of God Fellowship, 1992; The United Church of God, în 1995; The Living Church of God, în 1998; şi The Restored Church of God, în 1998).
În timp ce unele grupuri încă ţin sâmbăta, ca repaus obligatoriu, organizaţia principală a părăsit toate doctrinele distinctive tradiţionale, inclusiv sfinţenia Sabatului, după care, în 2009, şi-a luat numele de Grace Communion International (Părtăşia Internaţională a Harului). Numărul total de membri al acestor grupuri divizate nu este raportat, dar se apreciază sub 200.000.
The Adventist Church of Promise (Biserica Adventistă a Făgăduinţei) este o mişcare cu caracter penticostal (accentuând glosolalia, profetismul, vindecarea miraculoasă etc.) fondată în 1932, în Brazilia, de João Augusto da SIlveira, prin separare de Biserica AZS. Are aproape 200.000 membri, în special pe continentele americane şi în Africa, şi este în relaţii amicale cu „The Church of God (Seventh Day)”.
The Seventh-day Adventists – Reform Movement (AZSMR: Mişcarea de Reformă), cu mai puţin de 50.000 membri în 150 de ţări; fondată în 1922, în Germania, prin separare de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Schisma, condusă de Otto Welp, Wilhelm Maas şi alţii, a izbucnit din motive critice, rigoriste, în urma tulburărilor provocate de participarea adventiştilor în armată şi război, şi a fost alimentată de interpretări şi aplicaţii extreme ale scrierilor Ellenei White de către partida „reformistă”.
În ciuda regretelor oficiale repetate (1920, 2005) ale Bisericii din Europa, pentru greşelile ei privitoare la poziţia adventistă faţă de război, adventiştii „reformişti” preferă separatismul, considerându-se adevăraţii reprezentanţi ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ei insistă în sens legalist, adesea extremist şi dogmatic asupra reformei sănătăţii, în timp ce AZS nu au făcut din toate aceste aspecte, condiţii ale calităţii de membru. Noua generaţie de reformişti însă a devenit mai echilibrată, atât în doctrină, cât şi în atitudini. Grupul acesta există şi în România (AZSMR), unde numără câteva mii şi sunt activi în domeniul promovării stilului de viaţă sănătos.
Mişcarea Shepherd’s Rod, sau The Davidian Seventh-day Adventists (Davidienii), sunt un mic grup care s-a separat de Biserica AZS în 1930 în California, în frunte cu Victor Houteff, un imigrant bulgar, cu veleităţi de profet şi de reformator. Houteff a fost exclus din Biserica AZS pentru insistenţa turbulentă de a impune Bisericii interpretările lui personale. Houteff citea Biblia şi scrierile Ellenei White într-o manieră diletantă, abuzivă, mistică, din perspectivă rigorist-perfecţionistă şi revizionistă, într-un mod asemănător cu înaintaşii „reformiştilor” şi cu alte grupuri asemănătoare care s-au ridicat în istoria adventismului. Între alte specialităţi, grupul lui Houteff crede în restabilirea împărăţiei lui David la Ierusalim, motiv pentru care s-au numit oficial „davidieni”. Toţi liderii succesivi ai acestui grup, care a fost mereu bântuit de lupte pentru putere, au pretins darul profeţiei.
Grupul Branch Davidian (eng. Branch = Ramură, Odraslă, cf. Zaharia 6:12). cea mai notorie dintre facţiunile davidiene care s-au format după moartea lui Houteff, cu centrul la Waco, Texas. În conducerea acestui grup s-a impus în 1990 Vernon Howel, un AZS exclus pentru purtare imorală de Biserica din Tyler, Texas. Howell s-a autonumit David Koresh (David şi Cirus, tipuri mesianice!) şi a dezvoltat noi speculaţii tipologice şi apocaliptice, un stil de conducere neobişnuit de manipulativ şi abuziv, încălcând pe faţă normele pe care atât AZS cât şi davidienii le respectă. A instaurat un regim personal de desfrâu poligam, cu abuz de minore, consum de alcool şi cărnuri, trafic de arme şi muniţii etc.
Această comună sectară de ex-adventişti şi ex-davidieni, număra circa 140 de persoane, din care 76 (inclusiv 20 copii şi două femei însărcinate: familia lui „Koresh”) au pierit în cunoscuta tragedie de la Waco, la 19 aprilie 1993. Comunităţi davidiene există în continuare, inclusiv „The Branch”, numărând cel mult câteva mii de membri, adepţi ai doctrinei lui Houteff. Aceştia condamnă fenomenul David Koresh, pe care nu-l recunosc ca davidian.

Adventismul ca doctrină AZS

Cel mai uzual sens al noţiunilor de adventism şi adventist se referă la identitatea Adventiştilor de Ziua a Şaptea, ca spiritualitate, teologie, doctrină şi trăire (pietate)specifică. În mod special, doctrina (învăţătura) Bisericii este aceea care îi dă identitatea şi viaţa specifică.
Spre deosebire de multe confesiuni creştine, tradiţionaliste sau protestante, doctrina adventistă este exprimată printr-o mărturisire de credinţă, prezentată pe articole (puncte de credinţă, principii fundamentale) care reprezintă credinţa istorică, progresivă (dinamică) şi universală a Bisericii. Aceste articole de credinţă sunt în acelaşi timp doctrine pentru cateheză şi, prin urmare, acceptarea lor ca principiu şi trăire este condiţie de admitere la botez. Articolele de credinţă nu sunt dogme (decizii sinodale nechimbătoare), ci expuneri confesionale pe care candidaţii şi membrii le pot verifica şi confrunta cu ajutorul Bibliei, care este singurul Crez.
Oridecâteori s-a descoperit o nouă învăţătură importantă în Biblie şi, după ce aceasta a fost publicată, studiată de întregul corp al Bisericii, a fost supusă votului Adunării Generale (Conferinţa Generală, cu un mare număr de delegaţi reprezentativi şi participanţi din toată umea). Acest vot nu are autoritatea de a proclama o dogmă, ci de a confirma ca adventistă (reprezentativă), de a oficializa o anumită învăţătură sau practică. Există şi opinii teologice sau practici, care nu au fost votate la nivel general şi nu au caracter oficial, chiar dacă pot fi dominante.
Numărul de articole în care este expusă doctrina adventistă este fluctuant. În primul rând, aceeaşi doctrină poate fi expusă mai detaliat, sau mai concentrat. Din motive practice, numărul „punctelor de credinţă a variat între 4 şi 28 de articole, atât în sens istoric, cât şi geografic. Diferenţa aceasta nu reprezintă o variabilitate confesională în interiorul adventismului, ci o variaţie de expresie a aceleiaşi doctrine. Cea mai rezumativă expunere doctrinală împarte aceste articole în trei categorii:
1. Articole de credinţă comune cu restul creştinătăţii: Autoritatea Bibliei; Creatorul şi creaţia; Dumnezeirea (Trinitatea); Christos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat; Întruparea (naşterea din fecioară), misiunea şi moartea ispăşitoare a lui Iisus; divinitatea, personalitatea şi lucrarea Duhului Sfânt; morala creştină, cele 10 porunci, Biserica, a doua venire, învierea morţilor; etc.
2. Articole de credinţă comune cu o parte dintre confesiunile creştine: Sola Scriptura (Biblia ca singură autoritate pentru credinţa şi practica religioasă); preoţia exclusivă a lui Iisus şi preoţia universală a laicilor; neacceptarea tainelor (sacramentelor) şi ierurghiilor specifice din bisericile tradiţionale; acceptarea botezului evanghelic (la vârsta credinţei şi alegerii personale şi administrat prin scufundare, ca dedicare lui Christos, şi nu ca sacrament mistic); cina Domnului ca memorial sacru, nu ca jertfă reeditată (liturghie) sau ca sacrament mântuitor; credinţa în Iisus şi în puterea învierii Lui ca singură speranţă a nemuririi, şi respingerea credinţelor populare în nemurirea naturală a sufletului. în chinurile veşnice ale iadului, în reîncarnări succesive şi în toate formele de ocultism; respingerea cultului morţilor (sfinţi, strămoşi, eroi etc.); respingerea cultului imaginilor, şi a oricăror forme de materialism mistic (lucrurile pot avea doar rol didactic şi decorativ, nu ca obiecte venerabile); libertatea morală (liberul arbitru) şi responsabilitatea individului, respingând doctrinele predestinaţioniste; separarea între stat şi biserică şi respectarea libertăţii de conştiinţă şi de închinare ca drept al omului, în orice circumstanţe; sabatul zilei a şaptea (sâmbăta), ca sărbătoare şi repaus săptămânal pentru creştini; etc.
3. Articole de credinţă exclusiv adventiste, sau cu accent unic adventist: doctrina judecăţii premileniale („doctrina Sanctuarului”), care afirmă că mântuiţii, candidaţi la nemurirea şi fericirea veşnică, sunt judecaţi în perioada escatologică a istoriei, înainte de revenirea lui Iisus; sabatul biblic ca test escatologic universal şi criteriu al judecăţii ultimei generaţii; marea controversă cosmică dintre Christos şi Satan, explicând manifestările răului, răspunzând întrebărilor privitoare la lume şi viaţă; doctrina reformei sănătăţii, ca parte a sfinţirii trupului, întemeiată pe înţelegerea biblică a unităţii spirit-suflet-trup; acceptarea Ellenei White ca profet modern, cu autoritate subordonată Bibliei, având rol îndrumător în viaţa personală şi comunitară.
1844 şi Milleriada
Chiar şi cei care nu sunt de credinţa noastră ştiu că rădăcinile istorice ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea sunt în America secolului al XIX-lea.
Ne amintim cu evlavie de predicatorul baptist William Miller, care deși nu a intenționat formarea unei noi denominaţii religioase, stă la originea mai multor confesiuni moderne, printre care și Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Din acest motiv, toţi aceşti adventişti mai sunt cunoscuţi şi sub numele de milleriţi, iar Mişcarea Adventistă produsă de predicile lui Miller se numeşte Mişcarea Millerită.
Miller s-a născut la 15 feb. 1782, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: căpitanul William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina,fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se ştie dacă Miller a făcut şi alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învăţat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.
În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, unde au ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist. În 1809 a fost urcat la gradul de sub-locotenent de poliție și la o dată necunoscută a fost ales judecător de pace. Miller a servit poliția din Vermont și a fost avansat la gradul de locotenent pe data de 21 Iulie, 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.
Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist.[1] În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influienți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creştinismul şi a devenit un membru mason (= francmason / germ. Freimaurer) activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“[2] găsim scrise următoarele:
„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăţiei masonice, unde şi-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară şi în această regiune.”
În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susţine că Miller obţinuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toţi biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar şi mai târziu, după ce se va reconverti la credinţa baptistă în 1831, şi se va retrage din masonerie, Miller nu va dispreţui pe masoni şi nu va demoniza niciodată frăţia masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicaţii privitoare la masonerie, iar într-una din scrisorile lui Miller se poate simţi oarecare satisfacţie cu privire la ştirea morţii unui antimason din localitate.
La ibucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent şi cu funcţia de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea şi rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a văzut victoria americană şi supravieţuirea sa ca pe o adevărată minune, ceea ce a început să intre în conflict cu teoriile deiste. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că Fiinţa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei ţări într-un mod special, salvându-ne din mâinile duşmanilor noştri. Un rezultat atât de surprinzător, neaşteptat în asemenea împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului.”[3]
Ororile războiului, precum şi victoria americanilor asupra englezilor,  l-au determinat pe Miller să-şi reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney (cu gradul de colonel? unde ai găsit?), apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii lui descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credinţă de liber-cugetător lipsită de orice speranţă şi care nu oferea vieţii nici un sens. A început să conştientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui şi a sorei lui au accentuat această obsesie. Ca urmare, Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credinţa baptistă a părinţilor lui, preţuind tot mai mult Biblia şi să luând poziţie publică împotriva deismului.  Miller descrie cum amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă şi l-a întors la speranţa creştină care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu.
William Miller a început un studiu tot mai profund şi mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât şi pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deişti, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie şi nu de contradicţii.  S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înţelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profeţiile cărţii lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeaşi seriozitate.
Întemeindu-se pe profeţia din Daniel 8:14, după traducerea KJV („Unto two thousand and three hundred days; then shall the sanctuary be cleansed.”),  Miller a înțeles curățirea sanctuarlui ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins şi plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n.  Calculul foarte simplu arăta că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843.
Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile lui într-un document de 22 puncte, unde articol 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Iisus Hristos este aproape, „chiar la uși”, şi anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte.” În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden.
În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole in ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reuşea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: „Dovezi din Scriptură și Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843”
După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a inflamat populaţia din oraşele americane. O mulţime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenţiona fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mişcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos şi luau în serios revenirea Sa iminentă.
Credincioşii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventişti erau invitaţi, fără a renunţa la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferinţe generale”, care erau prezidate de lideri aleşi. Unul dintre aceştia (Henry Dana Ward) era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mişcarea Millerită, cu puţine excepţii, a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnalişti ostili.
Predicile lui Miller erau serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie religioasă, şi conducea la pocăinţă, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credinţa aceasta ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare şi prin publicaţii care au trecut dincolo de graniţele ţării. Multe proprietăţi au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul a rămas necultivat. Nici un lider însă nu s-a îmbogăţit de pe urma acestor sacrificii. William Miller a fost printre primii care şi-au sacrificat averea.
În ciuda dorinței adepţilor lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie  1843 şi 21 martie 1844.  Data de 21 martie 1844, sfârşitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire şi pierderea multor credincioşi care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiţi.[4] Dar, ca şi datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:
Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “
Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mişcării. Nu se ştie exact cât de mulţi au fost adepţii acestei mişcări în perioada 1840-1844. Unii autori menţionează 50.000, alţii mult mai mult, până la 500.000.
Depinde şi de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar şi cei ce au rămas fideli mişcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, îşi amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”
Miller nu a părăsit niciodată credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată public că interpretarea lui trebuie să fie greşită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este ASTĂZI. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, şi a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low Hampton, NY, care a devenit, între timp, muzeu naţional.
După Marea Dezamăgire, adventiştii rămaşi în jurul lui Miller s-au constituit în Asociaţia Milenială Americană, dintre care unii s-au nimit mai târziu Adventişti Evanghelici. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mişcării millerite aproape s-au stins pe la sfârşitul secolului 19. O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care nu s-a asociat cu pionierii noştri, a condus o mişcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina şi constituirea de kibuţuri  întru împlinirea profeţiei şi aşteptarea Domnului. Această mişcare nu a dus la înfiinţarea unei noi confesiuni.
Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credinţa în nemurirea sufletului şi duminicalismul. Cei care încercau noi explicaţii şi raţionalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva.  Acest grup de adventişti există şi astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influenţaţi de un alt grup adventist cu care s-au şi unit în secolul  20: mişcarea Life and Advent Union. Aceştia evidenţiau credinţa privitoare la starea inconştientă a morţilor şi anihilarea finală a păcătoşilor, precum şi o doctrină antitrinitarienă.
Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobişnuite de “bucurie” şi de “umilinţă”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frăţesc” (inclusiv între bărbaţi şi femei) etc. În 1876 a luat fiinţă mişcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7 milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credinţa familiei lui (prezbiterieni  /calvinişti) şi devenise deist, apoi se reconvertise la creştinism datorită predicării şi învăţăturii adventiste.
Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiştii de Ziua a Şaptea, o Biserică mondială care s-a ridicat la aproape 20 milioane de membri, dar care, după Dezamăgire, încă nu exista. Tentativele dezinteresate ale unor milleriţi, care au preţuit atât autoritatea supremă a Bibliei, cât şi rugăciunea credinţei şi legătura frăţească, fără a renunţa la experienţa adventistă prin care trecuseră, au consituit un grup care nu şi-au dat iniţial nici un nume, dar au fost numiţi de ceilalţi “adventişti sabatarieni”, sau porecliţi “adventiştii uşii închise”.
Acest grup de numai câteva zeci de persoane şi-au clarificat primele punctele de credinţă distinctive în 1848 (sabatul zilei a şaptea, curăţirea sanctuarului, starea morţilor, spiritul profeţiei). În timp ce adventiştii care nu primeau sabatul deveneau tot mai divizaţi şi primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de la 1848), adventiştii sabatişti au apărut şi crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înţelegerea doctrinei biblice şi a vieţii creştine.
După 1860 au adoptat stilul de viaţă sănătos şi organizarea ca Biserică sub numele de Adventişti de Ziua a Şaptea. După 1888 au căpătat un accent evanghelic şi un puternic avânt misionar în America şi în afara Americii. Între 1890-1830 au reuşit să se dezbare treptat de influenţele antitrinitariene.  Nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii şi divizări pe motive diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial.
Totuşi, în timp ce credincioşii care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântaţi de Dumnezeu în mod special, ca indivizi şi ca organizaţie, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric şi ca impact social, totalizând la un loc sub 200.000, aşa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mişcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii şi alţii (foarte puţini).
În ciuda rătăcirilor omeneşti care nu ocolesc nici o Biserică, Mişcarea Millerită ne învaţă că iubirea lui Iisus ne reuneşte, şi că rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 “trebuie să fie crezul nostru”, aşa cum spunea Ellen White. Speranţa Revenirii lui Iisus a creat o mişcare interconfesională care a zguduit bisericile şi oraşele Americii în sec. 19, deşi era practic neorganizată.
Astăzi avem de învăţat şi din greşelile milleriţilor, pe care cei care nu le cunosc, le repetă. Cea mai mare eroare însă nu a fost interpretarea greşită a textului din Daniel 8:14, ci tendinţele divizive şi greşelile de după 1844, în special opoziţia multor lideri faţă de noile descoperiri care veneau din Scriptură şi acceptarea, în schimb, a unor  „lumini noi” care s-au dovedit a fi întuneric vechi. Cei care ascultă însă de porunca Domnului , păstrând unitatea şi iubirea frăţească, vor fi binecuvântaţi ca şi pionierii, cu o mai bună înţelegere a Cuvântului şi cu darul Duhului Sfânt, iar în final vor fi martorii glorioasei Reveniri a lui Iisus, pe care părinţii noştri milleriţi au aşteptat-o cu toată dăruirea de sine.
1844 a trecut, şi mulţi se întreabă până astăzi ce împlinire a avut profeţia descoperită de Miller. Profeţia se referea la începutul procesului ceresc al judecăţii premileniale, cea mai importantă fază a Judecăţii de apoi, în care se hotărăşte ireversibil destinul nostru veşnic. Privind această Judecată prin imaginea pământească a curăţirii Sanctuarului, precum şi prin imaginea parabolelor Împărăţiei rostite de Iisus, înţelegem că nu doar în cer se petrece ceva de la 1844 încoace, ci şi spre pământ au fost trimişi cei trei îngeri care zboară cu un mesaj pentru toate popoarele, anunţând nunta împărăţiei şi acceptarea uniformei cereşti – haina cea albă a meritelor lui Iisus şi a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu.
[1] Sau liber-cugetător. Deismul este o filozofie idealistă, numită şi „religia naturală”, care postulează existenţa unui Dumnezeu Creator al universului, care după Creaţie a lăsat universul să se descurce singur pe baza legilor naturale. De obicei, deiştii neagă orice revelaţie divină, orice scriere inspirată şi orice intervenţie supranaturală. Iluminismul, liberalismul teologic, raţionalismul sunt toate forme de deism. Deismul a fost filozofia principală a mişcărilor politice secularizante din Europa şi America, a militat pentru drepturile omului mai mult decât bisericile, a susţinut separarea între stat şi biserică. Unii dintre primii preşedinţi americani au fost deişti.
[2] Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 13.
[3] Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller, Boston: Joshua V. Himes, 1853, 52–53.
[4] Karaiţii sunt o sectă iudaică foarte conservatoare, care se întemeiază pe Biblia ebraică, fără Talmud.
Sursa:www.florinlaiu.com