Iubeşte pe cel de lângă tine

Iubeşte pe cel de lângă tine
Fariseii l-au încercat pe Isus cu o întrebare izvorâtă din mintea unui dintre cei mai buni şi mai inteligenţi dintre ei. „Care este cea mai mare poruncă din lege?” (Contextul: Matei 22:37-40). Nu era o întrebare oarecare şi nici una adresată de către un căutător sincer al adevărului, ci era o capcană isteaţă plănuită pentru a-L prinde în cursă pe Isus. În tradiţia iudaică au fost dezvoltate un număr mare de legi, numite Mitzvot , care cuprindeau toate poruncile din Tora. Una din jocurile favorite ale studenţilor din şcolile rabinice era să discute care era cea mai importantă dintre ele. Aşa că întrebarea fariseului era imposibil de răspuns şi planificată să-l expună, jeneze şi chiar umilească pe tânărul rabin. Orice încercare de a răspunde ar fi adus asupra lui Isus atât controverse cât şi ocară.
O definiţie concisă a vieţii spirituale
Ceea ce nu realiza acest tânăr expert obraznic era faptul că în faţa sa stătea Dătătorul Legii. Era Iniţiatorul legii, Arhitectul legii. Se afla de fapt în faţa Domnului legii. Slavă Domnului, întrebarea fariseului l-a expus pe Isus şi i-a oferit posibilitatea să descopere esenţa planului lui Dumnezeu pentru noi!
Dragostea în două direcţii. Aşa cum arhitecţii fac proiectul construcţiei – arătându-ne ceea ce se află dincolo de ceea ce se vede – aşa a arătat şi Arhitectul Divin oamenilor din toate timpurile ceea ce se află în spatele legii, o perspectivă ce schimbă pentru totdeauna felul în care creştinii privesc legea şi răspuns acesteia. Răspunsul lui Isus arată o dragoste bi-dimensională ce stă la baza spiritualităţii. În răspunsul Său din Matei 22:37-40, Isus s-a referit la două imperative vechi-testamentale: dragostea faţă de Dumnezeu (Deuteronom 6:5) şi dragostea pentru semeni (Levetic 19:18). Aceasta este o definiţie concisă a vieţii spirituale: iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi semenii.
Viaţa spirituală implică relaţie atât cu Dumnezeu cât şi cu semenii noştri. Cele două părţi sunt inseparabile, asemenea celor două feţe ale unei monede. Este asemenea trupului lui Isus care a fost întins pe lemnul crucii – una perpendiculară şi alta orizontală – şi arată cum El a răscumpărat ambele relaţii. În trupul Său, El a reînnodat umanitatea cu Dumnezeu şi oamenii între ei. În natura noastră păcătoasă, este imposibil să-L iubim pe Dumnezeu şi semenii desăvârşit. Dar Isus L-a iubit pe Dumnezeu desăvârşit şi oamenii la fel. Când îl primim pe Isus în inima noastră, suntem împuterniciţi să iubim la fel.
Aproapele de acasă
Aproapele de lângă tine. Hai să ne uităm mai atent la cuvântul „aproapele”. În uzanţa contemporană, cuvântul acesta se referă la persoana sau persoanele care stau lângă casa noastră. Dar sensul original al cuvântului are o conotaţie mult mai intimă şi familială. Vecinul nostru în sens biblic este literal „cel de lângă noi”. Cei are l-au ascultat pe Isus au înţeles cuvântul „aproape” ca referindu-se la propria familie. Pentru a fi cât se poate de explicit , Isus a citat din Levitic unde sinonimul pentru „aproapele” este „poporul tău” şi „fratele tău” (cf. Levitic 19:16-18).
Legăturile de familie contează, spune Isus. În timp ce trebuie să avem grijă de cei care stau lângă casa noastră sau în localitatea în care trăim, relaţiile din cadrul familiei noastre trebuie avut în atenţie în mod deosebit.
Aproapele din familie. Cea mai apropiată persoană este cel care stă lângă noi. În căsătorie, cel aproape „aproape” este soţia sau soţul care stă chiar lângă tine. Aşa că atunci când noi cei căsătoriţi citim „iubeşte-ţi aproapele”, prima aplicaţie a acestei porunci este relaţia cu partenerul de viaţă.
Dragostea în centru
Fiecare dintre cele două porunci pe care le-a spus Isus cuprind cuvântul dragoste: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” (Matei 22:37, cf Deuteronom 6:5); „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:29, cf Levitic 19:18). Isus s-a referit la ele care fiind porunci „noi”:
„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” (Ioan 13:34)
„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.” (Ioan 15:9-12)
Sublinierea lui Isus cu privire la dragoste este inima soliei Sale. Mesajul despre dragoste şi iubire este esenţial pentru poporul lui Dumnezeu păstrător al poruncilor. Nu putem înţelege deplin păzirea poruncilor fără înţelegerea dragostei.
„Aşa cum v-am iubit Eu.” Declaraţia lui Isus „aşa cum v-am iubit Eu” trebuie să fie în atenţia noastră în primul rând. Ioan era unul dintre ucenicii lui Isus care a învăţat despre dragoste de la Învăţătorul lui. Aşa cum am citit, în evanghelia sa, Ioan scris mult despre învăţătura lui Isus cu privire la dragoste, amintind iar şi iar apelul lui Isus pentru ucenicii Săi ca să se iubească unul pe celălalt. Ioan clarifică în epistolele sale că dragostea este centrul mesajului creştin pentru că natura lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8,16). Când ne iubim unul pe celălalt, dăruim din aceasta esenţă a evlaviei. Conştientizarea faptului că suntem iubiţi de Dumnezeu ne motivează să iubim şi pe alţii. „Noi Îl iubim”, scrie el, „pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Pavel are o idea asemănătoare: „Dragostea lui Cristos ne strânge…” (2 Corinteni 5:14).
Autorul creştin Philip Yancey povesteşte despre o vizită de sărbători la mama sa atunci când acesta a scos un album cu fotografii vechi de familie. Tatăl acestuia murise de poliomielită la 24 de ani. Şi-a petrecut ultimele trei luni din viaţă la spital în 1950, complet paralizat într-un cilindru mare din oţel, muşchii săi fiind atât de slăbiţi  încât nu putea respira fără ajutorul a ceea ce se numea pe atunci plămân de fier. Frica de poliomielită era atât de mare încât copiii nu aveau voie să intre în spital şi atunci când soţia a mers să-şi viziteze soţul a trebuit să stea într-un loc în aşa fel încât acesta să o vadă cu ajutorul unei oglinzi.
Yancey avea aproximativ un an când tatăl său a murit aşa că nu are memorii despre el decât din fotografii. În cutia cu fotografii vechi era una a lui Philip, ciopârţită şi mototolită, la vârsta de 10 luni. De ce o păstra pe aceasta atât de stricată când avea multe altele nestricate? Mama îi explica că păstra aceasta fotografie ca o amintire pentru că în timpul bolii soţului, acesta a fost prins în plămânul de fier. El ceruse fotografii ale ei şi a celor doi fii ai săi şi singura modalitate de a le arăta era să le strângă între două bucăţi de metal din plămânul de fier. Aşa au ajuns mototolite. În timpul ultimelor zile ale vieţii, tatăl său a stat în timpul de veghe uitându-se la aceste trei fotografii ale familiei sale. Nu era nimic la care să te uite. Yancey a explicat cât de importante au devenit aceste fotografii pentru el:
„M-am gândit de multe ori la acea fotografie mototolită, pentru că una din singurele mele legături cu străinul care era tatăl meu, un străin care a murit la o vârstă mai cu zece ani mai tânăr de cât am eu acum. Cineva pe care nu mi-l amintesc, nu am nici o cunoştinţă despre el, petrecând zi după zi gândindu-se la mine, rugându-se pentru mine, iubindu-mă – aşa cum a putut el…
Am menţionat această istorie pentru că sentimentul pe care l-am avut atunci când mama mea mi-a arătat fotografia mototolită este identic cu cel pe care l-am avut într-o seară de februarie în dormitorul de la colegiu când a crezut pentru prima dată într-un Dumnezeu al dragostei. Există cineva, am realizat. Cineva supraveghează viaţa de pe planeta aceasta. Mai mult, Cineva mă iubeşte pe mine. A fost un sentiment neaşteptat de speranţă extraordinară, un sentiment atât de nou şi copleşitor pentru care merită să-mi dedic viaţa. (Citat din Holmes, 2006, p. 26-28).
Dragostea lui Dumnezeu în Cristos pentru noi este vestea cea bună a Evangheliei. Suntem chemaţi să iubim, dar imperativul etic uman este întotdeauna de declaraţia teologică divină: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10). Chemarea omului de a fi sau a face este totdeauna bazată pe ceea ce este Dumnezeu şi ceea ce a făcut deja El! Dumnezeu este dragoste! El ne-a iubit! Şi Pavel declară: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8). Trebuie să permitem acestei veşti bune a dragostei generoase a lui Dumnezeu să coboare peste noi, aşa încât sufletele noastre uscate şi sterpe să absoarbă dulceaţa ei.
Comentând Matei 22:37-40, William Barclay descrie cu grijă legătura dintre dragostea noastră pentru Dumnezeu şi dragostea noastră unul pentru celălalt:
„Dragostea noastră pentru Dumnezeu trebuie să se cuprindă şi dragoste pentru oameni. Dar trebuie să notăm ordinea în care poruncile sunt date; prima este dragostea faţă de Dumnezeu şi apoi dragostea pentru oameni. Doar atunci când iubim pe Dumnezeu omul devine de iubit… Dragostea pentru om îşi are fundalul stabil în dragostea lui Dumnezeu” (Barclay, 1975, p. 278).
Iubeşte-ţi aproapele din casa ta
Dragoste cu angajament. Să privim cu atenţie iubirea, în mod deosebit în contextul iubirii aproapelui care sunt în casa noastră – membrii familiei noastre şi a partenerilor de căsătorie. Cuvântul pe care îl foloseşte Isus pentru dragoste este agape. Este cuvântul cuprinzător pentru dragoste în limba originală a Noului Testament. Mai întâi, această dragoste este dragostea necondiţionată, de neschimbat, plină de dăruire de sine a lui Dumnezeu arătată nou prin Cristos. Agape este dragostea angajamentului.
Cât de bine ne aducem aminte de ziua când copii noştri ne-au adus vestea de la şcoala bisericii că mama unuia dintre colegii lor a plecat din oraş – lăsându-l pe el şi tatăl lui singuri. Singurul motiv oferit de ea era că nu dorea să mai fie mamă sau soţie. Nu a mai revenit niciodată. Aceasta tragedie a explodat atât de brusc, atât de neaşteptat, în ceea ce apărea a fi o familie robustă, încât zdruncină coloana vertebrală a bisericii şi a relaţiilor din comunitate. Nici un motiv satisfăcător nu putea fi găsit, cu excepţia dragostei care în mod evident s-a răcit.
Urmaşii lui Cristos sunt chemaţi să se iubească unii pe alţii cu angajament. Când ne gândim la iubirea faţă de cei de lângă noi – partenerii de viaţă şi alţi membrii ai familiei – cu angajament înseamnă să ne ţinem de promisiuni, ţinem legământul de căsătorie (Maleahi 2:14) pe care-l facem să iubim şi să purtăm de grijă partenerului atât cât vom fi în viaţă. Cineva spunea că darul cel mai bun lucru pe care-l poate face pentru copiii săi este să o iubească pe mama lor. Nimic nu este mai fundamental pentru binele emoţional, relaţional şi spiritual a copilului decât să trăiască în familii în care promisiunile sunt păstrate.
O creştere în intensitate extraordinară apare la sfârşitul uneia dintre cărţile Bibliei care vorbeşte despre dragostea din familie: „Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ.” (Cântarea Cântărilor 8:7). Dragostea după care Sulamita tânjeşte este dragostea angajamentului.
Dragostea angajată echipează cuplurile să îndure provocările pe care le vor întâmpina în mânuirea diferenţelor lor, în creşterea copiilor, în a face faţă schimbărilor rapide şi tranziţiilor atât de prezente în societate şi în mânuirea pierderilor de tot felul care apar în familie.
Nu departe de casa copilăriei lui Ron din Canada sunt prezente cele mai mari maree din lume se vor ridica şi se retrag în Parcul Fundy National, New Brunswick. Măreţia este uluitoare când fluxul ajunge la apogeu şi cum noroiul de sub ape apare la reflux. Aşa este şi viaţa – dragostea creşte şi credem că nimic nu ne poate despărţi; dragostea descreşte uneori, noroiul apare şi ne întrebăm dacă ne mai ţine ceva împreună. Dar mareea este un fenomen întâlnit la marginea oceanului. Apele din care pornesc sunt adânci şi mari, constante în prezenţa lor uimitoare – ca şi dragostea lui Dumnezeu. Din oceanul dragostei lui Dumnezeu de neschimbat trebuie să ne alimentăm atunci când apar refluxuri în relaţiile noastre. Dragostea Sa este „răbdătoare… plină de bunătate. Nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor 13:4-8). Isus s-a rugat ca această dragoste să fie în noi (Ioan 17:26). Prin prezenţa Duhului Său în noi, rugăciunea Sa va fi împlinită (Romani 5:5).
Dragoste cu sentimente. Şi cu toate acestea, Isus a învăţat că dragostea nu este doar angajament, este de asemenea caldă şi afectuoasă. Dragostea adevărată, deşi ancorată în voinţă, este exprimată prin sentimente.
Un soţ şi o soţie care erau creştini practicanţi au căutat sfat pentru dificultăţile pe care le întâmpinau în căsătoria lor. Soţia povestea îngrijorarea ei în cadrul sesiunii de consiliere ca nu cumva relaţia lor tulbure să îl determine pe soţ să divorţeze. Soţul a dat asigurări consilierului: „Biblia îmi spune că trebuie să-mi iubesc soţia. Aşa că nu voi divorţa. Voi rămâne credincios faţă ea. Dar nimeni nu va fi mai fericit ca mine atunci când trâmbiţa va răsuna şi eu voi fi liber.”
Nu vom înţelege dragostea agape dacă ne gândim la ea în termeni unui angajament strânge-dinţii-şi-taci-din-gură. Dragostea lui Isus era angajament, dar era şi purtare de grijă. Biblia foloseşte şi alt cuvânt pentru dragoste – filos, care era folosit pentru dragostea şi afecţiunea pe care un prieten o are pentru alt prieten. Ioan 11:36 foloseşte acest cuvânt cu privire la relaţia pe care o avea Isus cu Lazăr. Când Isus a plâns la mormântul lui Lazăr, cei care se priveau la sentimentele lui au spus, „Iată cât îl iubea de mult!” De mai multe ori Ioan vorbeşte despre sine ca „ucenicul pe care-l iubea Isus” (cu agape)(Ioan 13:23; 21:7.20). În Ioan 20:2 apostolul se referă la sine ca fiind „ucenicul pe care-l iubea Isus” (cu filos).
Dragostea demonstrată în bunătate, afirmare şi afecţiune este viaţa relaţiilor apropiate. Isus a arătat şi simţit dragoste şi afecţiune pentru oameni prin lacrimi şi atingere, prin privire, atenţie concentrată şi luându-şi timp pentru a fi cu ei. Ca rezultat, oamenii erau ataşaţi de El şi îl urmau.
Cei care studiază familiile sănătoase arată rolul crucial al legăturii emoţionale în căsătorie. Când oferim complimente sincere, când sunt generoşi în a arăta afecţiune, când oferim daruri – în special timp – când arătăm că ne pasă şi că respectăm sentimentele celuilalt, când depun efort să ascultăm – nu doar cuvintele, ci şi inima celuilalt – acestea sunt lucrurile care ajută la întărirea legăturii noastre emoţionale şi păstrează viaţa relaţiei.
Apropiindu-se amândoi de Dumnezeu. Când experimentăm căldura dragostei acasă, înţelegem deplin dragostea lui Dumnezeu (1 Ioan 4:11-12). În planul lui Dumnezeu, familia este primul loc unde un copil experimentează dragostea şi începe să înţeleagă pe Dumnezeu ca dragoste. Uneori este adevărat faptul că în dragostea celuilalt, un partener experimentează dragostea adevărată pentru prima dată. De aceea este mai uşor să se gândească la Dumnezeu ca fiind dragoste. Aceasta ne poate ajuta să înţelegem sfatul lui Pavel pentru cei care sunt credincioşi căsătorie să continue să rămână în relaţie cu cei necredincioşi. 1 Corinteni 7:14.
Dar chiar şi pentru cei care au crescut în familii pline de iubire, căsătoria ca o experienţă a dragostei este un ingredient esenţial. Partenerii într-o relaţie de căsătorie plină de dragoste se ajută unul pe celălalt în intimitate cu Dumnezeu. Aceasta explică de ce abuzul în familie are efecte atât de devastatoare spiritual – ceea ce a fost gândit ca un portret al dragostei divine a fost în mod dramatic stricat şi distrus.
Experienţa noastră în ceea ce priveşte dragostea în familie fie ne face să înţelegem şi să răspundem la metafora Scripturii în care Dumnezeu este un partener plin de dragoste în căsnicie sau ne va face imposibilă, fără intervenţia unei minuni a harului, să înţelegem pe Dumnezeu ca fiind dragoste.
Darul lui Dumnezeu
Prin natura lor, oamenii nu au dragostea lui Dumnezeu în ei (Ioan 5:42), dar tânjim după ea. În Isus vedem dragostea întrupată. În Isus vedem Dragostea mergând printre noi. Murind  -nu într-un plămân de fier, ci pe o cruce romană – Isus are o fotografie mototolită cu fiecare dintre noi înaintea ochilor Săi. Fiind conştienţi că Isus ne iubeşte, inimile noastre sunt cucerite, înmuiate şi făcute receptive la dragoste.
În aceste inimi receptive, Duhul lui Isus vine. Şi cu El vine şi dragostea.
Karen şi Ron Flowers
Sursa: http://bacaucentru.adventist.ro