Jocul de-a religiaDe curând stăteam de vorbă cu o persoană apropiată şi încercam să definesc ce înseamnă „să primeşti bine ce cel slab în credinţă”, conform cu sfaturile date de către apostolul Pavel în epistola sa către romani, capitolul 14. Lucrul care mă determina să stărui asupra acestui subiect, era o anumită amintire de pe vremea când copil fiind, obişnuiam să particip la diferite jocuri inventate de către cei de o seamă cu mine sau preluate de la cei mai în vârstă, deja maeştri în a ni le prezenta.
De fapt, orice fel de joc are o anumită încărcătură magică, dacă nu chiar religioasă pentru mintea proaspătă a unui copil. Pe lângă acest lucru, orice joc realizează o divizare a lumii între cei care iau parte la joc şi cei care nu. Scopul suprem este de a rămâne în joc până la capăt, şi astfel, să devii învingător. Bineînţeles, în astfel de situaţii gloria era efemeră, fiindcă mai totdeauna jocul se relua de la capăt, iar învingătorul de acum, putea deveni cu uşurinţă, mai ales dacă şi competiţia era cinstită, cel ce avea să piardă la următoarea rundă de desfăşurare.
Şi fiindcă putem spune că etapa copilăriei reprezintă într-o mare măsură oglinda maturităţii de mai târziu, imaginea jocului ne oferă o răsfrângere a comportamentului adult în faţa diferitelor alte jocuri, de data aceasta considerate serioase, la care oamenii iau parte de-a lungul vieţii de mai târziu.
Însă dintre toate jocurile copilăriei, nu îmi amintesc vreunul în care să fi fost bine primiţi „cei slabi”, fiindcă ţinta era de fiecare dată aceea de a dovedi că eşti puternic, că eşti capabil să fii mai presus decât ceilalţi. Astfel, jocul sublinia elita şi arunca în derizoriu pe cei care pierdeau sau nu erau suficient de abili în a se menţine între cei câştigători.
Cu siguranţă că orice joc are nişte reguli care îl definesc. Dar de multe ori aceste reguli sunt adaptate de către un grup pentru a servi propriilor lor interese, iar toţi ceilalţi care ar intra în competiţie să piardă. Nu este la fel şi în viaţă? Participăm la jocuri pe care le considerăm serioase şi drepte, învăţând pe brânci în timpul şcolii, făcându-ne datoria la locul de muncă, dorind să fim nişte soţi sau soţii de excepţie, sau nişte părinţi autentici. Dar nu de puţine ori constatăm că seriozitatea noastră nu ne este împărtăşită, că de partea cealaltă lucrurile sunt luate mult mai în uşor, că nu există criterii clare de descalificare a celor ce încalcă regulile şi altele în felul acesta.
De multe ori într-o familie, unul dintre soţi tratează jocul cu seriozitatea de adult, iar celălalt doar „se joacă”, se amuză, folosindu-se la celălalt. La fel şi în alte situaţii care pot apărea de-a lungul „locurilor de joacă în mijlocul cărora evoluăm”.
Însă jocul cel mai trist, atunci când este răstălmăcit, contrafăcut prin ipocrizie şi necinste, este cel al religiei, când de o parte avem oameni sinceri ce doresc să intre cu seriozitate în provocarea Evangheliei, iar alţii, care au avut avantajul primilor veniţi, nu fac altceva decât să profite de naivitatea celor prea creduli sau prea sinceri în dorinţele lor.
Un test pentru autenticitatea unui astfel de joc se află în capacitatea de „a primi bine pe cel slab în credinţă”, pe cel care face primii paşi în desluşirea alfabetului spiritual al Bibliei şi Evangheliei lui Hristos. Aici nu este vorba de orice fel de primire, ci de o primire bună, caracterizată de îngăduinţă, simpatie şi dorinţă de călăuzire sinceră.
De câte probleme ar fi fost scutit creştinismul, dacă oamenii care se pretind a fi credincioşi ar fi ştiut să dovedească toleranţă faţă de semeni, şi ar fi demonstrat că au capacitatea de a îndemna cu blândeţe pe noii convertiţi. Dar nu a fost aşa. Impunerea brutală a crezurilor şi dogmelor, intoleranţa aspră a celor întâi veniţi faţă de următorii, au condus la o atmosferă de excludere în care s-a confundat credinţa în Hristos cu ascultarea rigidă de reguli realizate de oameni.
Când la uşa unei comunităţi sau biserici creştine apar persoane noi, dornice să cunoască adevărul mântuitor, ce fel de învăţături le punem înainte? Ce atitudine avem faţă de ele? Le vom judeca după aspect? Le vom descoase pentru a şti ce cred, iar ulterior le vom pune înainte un standard rigid care în mod sigur le va descuraja?
Oare biserica este făcută doar pentru cei puternici? Pentru cei care „strâng din dinţi” în ciuda atmosferei glaciale din interior?
Cunosc o anumită grupare creştină care face mult caz de această „călire” în vederea unei mari încercări sau „strâmtorări” din viitor. Dar oare în aceşti termeni vorbeşte Biblia şi Hristos când se face referinţă la biserică? Ce fel de călire este aceea ce se aplică pe nou veniţi, care sunt siliţi să îndure asemenea militarilor din primul ciclu de instrucţie, loviturile de bocanc ale celor ce nu au alt merit decât că au sosit mai devreme, cel mai adesea prin naştere şi nu prin alegere?
Jocul de-a religia poate fi serios sau profund neserios în funcţie de cei care participă la el şi de interesele ce se manifestă în spatele său. Dar orice pom bun va face roade bune, iar orice om va recunoaşte că într-un anumit loc se află Spiritul lui Hristos după modul în care va fi acceptat în ciuda diferenţelor şi preţuit în ciuda anumitor deosebiri de gândire în acele lucruri ce niciodată nu vor fi un standard pentru adevărata spiritualitate, ci doar pentru ridicarea de ziduri de despărţire între oameni.
Călirea în lupta creştină nu se realizează în mijlocul unei biserici care se luptă fratricid, ci în conflict cu puterile rele ale acestei lumi, fiind în special o chestiune de natură spirituală. Întotdeauna orice formă de război civil nu conduce decât la distrugere, iar acolo unde domneşte discordia, câştigarea de suflete nu mai are nici o importanţă.
Până când vom ajunge să gândim şi să acţionăm ca nişte urmaşi ai lui Hristos, va trebui să ne examinăm propria noastră „joacă de-a religia”, pentru a vedea unde ne aflăm şi dacă nu cumva am ajuns atât de înrăiţi încât să nu mai vedem sentinţa condamnării care stă deasupra noastră, pe care cu siguranţă o vom citi atunci când în mod solemn o voce solemnă din ceruri va anunţa individual sau colectiv că „ JOCUL S-A SFÂRŞIT ”.
Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
Sursa: www.conexiuni.intercer.org
