Libertate gravitationala

Libertate gravitationala
“Tată!” “Ce este fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou:” Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot?” “Fiule”, a răspuns Avraam, “Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot.” Gen 22.7,8
Recitind aceste versete, pentru un moment mi-am adus aminte de anii copilăriei amintindu-mi cu plăcere de clipele petrecute cu toţi ai mei la altarele familiale în care tata ne spunea fiecăruia cu ce trebuia să se ocupe. Fiecare din noi aducea ceva sau mai bine zis făcea ceva  pentru a construi acele clipe, care pentru mine au rămas deosebite, poate pentru că eram împreună şi pentru că mie ca şi ţie  acasă îţi redă ceva cu totul aparte.
Dacă pentru prima dată citeşti istoria vieţii lui Avraam, dacă pentru prima dată descoperi că Dumnezeu a cerut ca jertfă o fiintă umană este imposibil să nu-ţi stârnească interes.
Pentru mine focul a fost cel care mi-a atras atenţia şi m-am întrebat, de unde trebuia să vină acesta şi de ce era omul autorul acestei acţiuni de incendiere? Întodeauna am avut convingerea că acest lucru Îi aparţinea lui Dumnezeu.
Jertfele au fost parte indispensabilă din închinarea către Dumnezeu în forma ceremonială. Aceste jertfe au implicat vărsare de sânge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregati pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus. “Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sângele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Lev.1.7 ne descoperă faptul că preoţii erau cei care se ocupau   de incendiere în acest tip de jertfe.
“Ia pe singurul tău fiu, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo,” Gen 22.2
Un lucru ca acesta nu numai că pare dar este îngrozitor şi imposibil de îndeplinit. Ce e de făcut? Această întrebare este o siglă a deliberării? Sau una a nehotărîrii? Pentru Avraam nu afost uşor, dar a ales să scrie o istorie a credinţei, facându-ne să credem într-un simţ al răspunderii faţă de Cel care mai înainte îi făgăduise un fiu, iar acum îi adresase o chemare.  “Porunca trebuia să fie ascultată, şi el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia şi el trebuia să pornească la drum.” “Trecuseră trei zile şi iată-i ajunşi exact la locul rânduit, tatăl şi fiul au zidit un altar şi au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său solia divină. Cu groază şi uimire află Isaac ce soartă îl aştepta, dar nu se împotrivi.” (Patriarhi şi profeţi cap.13- Încercarea credinţei)
Cu sigurnţă că pentru Isaac momentele altarului erau cele mai plăcute, cele mai de dorit din timpul zilei, înţelesese că atât mici cât şi mari trebuie să participe cu bucurie la aceste momente. A pune „sângele pe uşiorii uşii” prin altarul de dimineaţa şi de seara înseamna mult mai mult decât a pune deoparte zece minute de doua ori pe zi. Aceasta implica mai mult decât o preocupare pentru formă. Strângerea celor douăsprezece pietre ale altarului nu exprima esenţa închinării. Punctul central al altarului familial este sângele – meritele sângelui lui Isus ce ne mântuieşte din pacat. Implorând puterea acestui sânge, prin credinţă punem un semn protector sau un sigiliu asupra familiei, astfel încat distrugătorul să nu ne poată face rău.
Nu pot să nu ma gânesc cum astăzi altarul familial a fost înlocuit în milioane de căminuri cu o mulţime de lucruri. Părinţii se întreabă de ce nu găsesc nici foc, nici putere în vieţile lor spirituale, de ce ispita îi învinge aşa de uşor pe copiii lor. Este necesar ca părinţii să sesizeze pericolele pe care le înfruntă copiii lor. Avem nevoie să cerem biruinţa pentru familile noastre, biruinţa posibilă prin sângele lui Hristos. Focul sfinţilor va cădea asupra copiilor consacraţi, iar stropii ploii târzii asupra familiilor adunate la altar.
Este de remarcat faptul cum Avraam şi Isaac, tată şi fiu erau acum împreună înfăptuitorii unui act de credinţă şi tot împreună părtaşi la binecuvăntările cerului. Ceea ce ne descoperă spiritul profetic este  de-a dreptul extraordinar şi demn de urmat. “ Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată şi cu încredere, şi când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe faţã o supunere plină de bunăvoinăţă. El era părtaş al credinţei lui Avraam şi îşi dădu seama că era onorat prin faptul că era chemat să-şi dea viaţa ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioşie el căută să uşureze durerea tatălui şi să încurajeze mâinile lui înţepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar. Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi şi avu loc ultima îmbrăţişare.” ( Patriarhi şi profeţi cap.13- Încercarea credinţei)
De ce dorea Dumnezeu o jertfă  şi nu orice fel de jertfă ci o ardere de tot?
“Avraam dăduse pe faţã o lipsă de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor şi înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greş în a îndeplini condiţiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântãrile lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioşia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât numai o ascultare desăvârşită.” ( Patriarhi şi profeţi cap.13- Încercarea credinţei)
“Avraame! Avraame!” El răspunse îndată: “Iată-mă!” şi din nou se auzi glasul rostind: “Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tãu, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Gen. 22,11-12).
“Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihãnire; şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23).
Fridrch Gottlieb Klopstock spunea: “sufletul libertaţii este dragostea de lege.”
Noi limităm libertatea la ocazia de a ne exprima fară rezerve, de a alege în funcţie de alternativele care ne stau la dispoziţie, la dreptul de a greşi, de a experimenta o mulţime de lucruri pentru a ne satisface stările interinoare, la dorinţa de emancipare şi eliberare. Libertatea înţeleasă doar ca lipsă a oricăror constrângeri este evident o aberaţie. Dar ea funcţionează la fel de bine în mintea celor ce răcnesc în tren: hai liberare!  Cât de liberă este o corabie pe mare fară un vânt care să o conducă sau cât de liberi ne-am mişca pe acest pământ dacă nu ar exista o lege a gravitaţiei? Întradevăr, fără această gravitaţie (constrângere pământeană aşa cum o numeşte Gabriel Liiceanu) am avea şansa de a zbura şi de a ne mişca haotic. Eliberarea de propria greutate produce serioase tulburări organice pe care cosmonauţii trebuie să le recupereze în lungi stadii după întoarcerea pe pământ. Fără această lege a gravitaţiei am fi cu totul neputincioşi.
Ioan 12. 32 ne descoperă o altă forţă de atracţie: “ şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Tot ceea ce ne atrage către Dumnezeu este iubirea Lui fară seamăn pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă. Conştienţi de marea Sa iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.
Sursa:http://www.azsemaus.org