Liliecii şi ultrasunetele

Liliecii şi ultrasunetele

În secolul al XVIII-lea, unul dintre întemeietorii biologiei experimentale, naturalistul italian Lazzaro Spallanzani a realizat un experiment remarcabil: a întins într-o încăpere o plasă, punând deasupra ei mulţi clopoţei, a acoperit ochii unui liliac şi l-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va încurca în plasă. Clopoţeii ar fi sunat de îndată ce plasa ar fi fost atinsă. Cu mare uimire, omul de ştiinţă a constatat că mamiferul insectivor nu a lovit plasa nici măcar o singură dată, ceea ce dovedea existenţa unei modalităţi de orientare necunoscute. Cercetările ulterioare au lămurit misterul…
Straniul chiropter se poate mişca uşor şi rapid pe întuneric deşi are privirea foarte slabă. Prinde numeroase insecte noaptea, fără ca vreodată să se împiedice de crengi, sârme, coloane sau ziduri. În peşterile mari, unde trăiesc mii de lilieci, nu se înregistrează ciocniri între cei care se mişcă, zboară, vin şi pleacă.
Chiar dacă li s-ar scoate ochii, tot s-ar mişca foarte uşor în mediul nocturn. De ce? S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcţionează ca un radar, folosind în locul undelor electromagnetice ultrasunete. Sistemul este numit detector sonic sau sonar [orientare cu ajutorul sunetelor, de la acronimul expresiei englezeşti So(und) na(vigation) r(anging)]. Cu ajutorul laringelui osos, compact şi dotat cu muşchi puternici, crepuscularul zburător emite sunete ca nişte bătăi, depăşind capacitatea noastră auditivă. În funcţie de specia liliacului emisiunea sunetelor este scurtă şi intermitentă (20-30 de secunde). Aceste ultrasunete sunt emise prin nări (sau prin gură la unele specii), care, uimitor, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă sunetul spre un anumit punct.
Cu „detectorul de lilieci” putem auzi şi noi, fiindcă aparatul „converteşte” sunetele, încetinindu-le. Este impresionant apoi ca, prin intermediul unui spectograf, să vizualizăm plescăitul intermitent. O cortină lasă să se vadă minunatele taine ale Creaţiei. Nu există nici o îndoială că receptorii ultrasunetelor sunt plasaţi în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt înfundate urechile, liliacul îşi pierde pe loc simţul orientării. Pentru a nu-şi auzi glasul în timp ce emite sunetele respective, îşi astupă urechile cu o pereche de muşchi auditivi care se contractă. Ei se relaxează după emiterea sunetelor pentru ca mamiferul să poată auzi interesanta „reflectare” a sunetelor.
Aşadar din laringe sunt emise ultrasunete care, mai apoi, sunt trimise în exterior prin nas, se reflectă şi sunt receptate de urechi, mergând apoi la creier spre prelucrare, ca într-un desăvârşit radar. Naturaliştii nu au reuşit să descopere toate tainele acestui complex mecanism, cu atât mai mult cu cât are dimensiuni foarte reduse: „Toate acestea presupun un şir de mecanisme (emiterea clic-urilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate şi exactitate provoacă admiraţia mai ales în ce priveşte creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este infinit mai perfecţionat decât cele mai bune radare ale noastre. Semnalele liliacului, de exemplu, mult mai rapide decât ale noastre, străbat 30 de km., în timp ce ale noastre doar 3-4 în acelaşi interval de timp. În plus ne uluiesc – lucru uimitor pentru electronişti şi pentru ciberneticieni – dimensiunile minuscule ale mecanismului analitic ce nu se poate compara cu radarele noastre” (Jean Mondorsie în Minunile creaţiei, Arhim. Daniil Gouvalis, Ed. Bunavestire, 2001, pag. 143-144).
Şi delfinii sunt „dotaţi” cu un radar asemănător celui al liliecilor, iar molia a luat-o înaintea telegrafului lui Marconi şi a diodei lui Fleming dispunând de un „aparat” de radio. Cu aceste date, cum ar mai putea ateii să susţină că hazardul a născut minunatele mecanisme fără intervenţia Fabricantului divin?
Dacă am analiza trei verigi succesive din lanţul împărăţiei zoologice, A, B, C (C- reprezentat de liliac), cum am explica faptul că, deşi C prezintă un excelent mecanism radar, nici B, nici A nu prezintă nici cea mai rudimentară formă a acestui tip de mecanism? De ce nu se observă nici o „evoluţie”?
Uimirea ne cuprinde văzând cum, animale şi insecte umile şi neînsemnate, precum liliecii, moliile, mrenele şi delfinii au în „dotare” radio, telegraf şi radar! Argumente în plus care ne amintesc de Mintea Supremă, „Căreia îi sunt descoperite toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii”.
Cornel Dragoş
Sursa: www.creationism.info.ro