Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

10. SPERAND CAND NU MAI AI NICIO SPERANTA – autor Lori Balogh

Scris la: 26 septembrie 2010

10. SPERAND CAND NU MAI AI NICIO SPERANTA

In pasajul biblic din Romani 4, 18-22 exista o expresie care ne pune pe ganduri, daca incercam sa-i aflam profunzimile:

“Nadajduind impotriva oricarei nadejdi, el a crezut, si astfel a ajuns tatal multor neamuri, dupa cum i se spusese: “Asa va fi samanta Ta.” Si, fiindca n-a fost slab in credinta, el nu s-a uitat la trupul sau care era imbatranit – avea aproape o suta de ani – nici la faptul ca Sara nu mai putea sa aiba copii. El nu s-a indoit de fagaduinta lui Dumnezeu prin necredinta ci, intarit prin credinta lui, a dat slava lui Dumnezeu, deplin incredintat ca El, ce fagaduieste, poate sa si implineasca. De aceea, credinta aceasta i-a fost socotita ca neprihanire.”

Personajul de care e vorba in pasajul citat este, desigur, Avraam, iar subiectul pus in discutie este adevarul despre indreptatirea prin credinta. Insa, desi unii dintre noi am citit acest pasaj poate de zeci de ori, nu i-am atins inca toate profunzimile.

Ce vrea sa spuna apostolul Pavel cand foloseste expresia “nadajduind impotriva oricarei nadejdi” ?

Cu totii cunoastem dictonul : “Speranta moare ultima”. Suntem de acord cu acest adevar, pentru ca noi insine il traim adesea in viata. Cu siguranta ca speranta este unul dintre darurile cele mai de pret lasate noua de Dumnezeu pentru a ne usura, a ne infrumuseta si lumina sufletele adesea obosite de calatoria atat de primejdioasa pe marea vietii.

Aici insa, nu e vorba de speranta in sensul obisnuit al termenului. “Speranta moare ultima”, dar ea totusi moare. Cand nu mai exista izvoare care sa o alimenteze, cand nu mai vezi nicio cale de scapare dintr-o incurcatura, speranta poate muri. Si ce se afla dincolo de moartea sperantei ? Doar deznadejde, descurajare, disperare…Numarul crescand de divorturi si sinucideri este o dovada ca ea, speranta, desi moare ultima, ea totusi poate muri.

In pasajul citat mai sus Pavel vorbeste despre o speranta care nu moare niciodata: o nadejde ( echivalentul de origine slavona al cuvantului speranta, de origine latina ) care se “incapataneaza” sa reziste in ciuda tuturor evidentelor care o contrazic. Cand toate se prabusesc in jurul tau, cand nu mai vezi nicio cale de rezolvare a unei probleme, cand totul devine intunecat si fara perspectiva, sa continui sa speri ca totul se va sfarsi bine, este ceva ce trece dincolo de cotidian.

Permite-mi, te rog,  sa-ti adresez cateva intrebari retorice:

Ai inceput vreodata un proiect bun, despre care ai avut asigurarea ca este dupa voia lui Dumnezeu, avand chiar si experiente positive in aceasta privinta, si pe care totusi l-ai abandonat din lipsa unor rezultate asteptate ?  Te-ai rugat indelung pentru un suflet drag ( poate un an, poate cinci, sau zece sau douazeci de ani ), iar apoi ai abandonat ideea de a te mai ruga pentru el, pentru ca nu ai primit niciun semn al ascultarii rugaciunilor tale ? Ai fost vreodata ispitit sa abandonezi credinta si sa parasesti Biserica pentru ca ani de-a randul ai tot sperat ca Biserica sa devina ceea ce doreste Dumnezeu de la ea ? Ai fost descurajat vazand ca cei din jurul tau se indeparteaza tot mai mult de idealul divin si de modelul neprihanirii lui Christos ?

Sunt sigur ca nimeni nu a fost scutit de astfel de experiente…Sau, daca inca nu le-am avut, viitorul le va aduce cu siguranta.  Biblia e plina de exemple care ne dovedesc ca ispita descurajarii , a abandonarii unor planuri bune, a oboselii in viata de credinta, nu scuteste pe nimeni.

Ilie dorea sa moara , crezand ca el a ramasese singurul israelit loial lui Dumnezeu si nevazand niciun rezultat incurajator al lucrarii sale de profet. Oare cum trebuie sa se fi simtit Noe cand, dupa ce predicase 120 de ani, nu si-a salvat decat familia de la dezastrul potopului ? In inchisoarea lui Irod, Ioan Botezatorul, numit de Mantuitorul cel mai mare dintre profetii tuturor timpurilor, era si el “vizitat” de ispita descurajarii, pana acolo incat punea sub semnul intrebarii mesianitatea lui Iisus, Cel despre care el insusi spusese: “Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii.” ( Ioan 1, 29 ) Ce sa mai spunem despre descurajarea in care au cazut mari oameni ai credintei ca Iov, Ieremia, Habacuc, Asaf…?

Ce inseamna in mod concret sa nadajduiesti impotriva oricarei nadejdi ? Stiti ce inseamna ?

A nadajdui impotriva oricarei nadejdi inseamna sa speri si sa crezi ca poti trai o viata lunga, cat va cansidera Dumnezeu ca va fi necesar, chiar daca medicul curant tocmai ti-a descoperit ca suferi de o boala incurabila si ca mai ai doar cateva luni de trait.  Inseamna sa continui sa speri si sa crezi ca acel suflet pentru care te-ai rugat poate zece sau douazeci de ani fara niciun rezultat, se va intoarce la Dumnezeu in cele din urma, chiar daca tu vei trece la odihna si nu vei vedea minunea intoarcerii lui. Si, sperand in ciuda tuturor aparentelor potrivnice si descurajatoare, vei continua sa te rogi pentru el. A nadajdui impotriva oricarei nadejdi mai inseamna sa nu-ti pierzi speranta chiar daca ai lucrat in ogorul Evangheliei ani de zile fara sa vezi vreun rezultat pozitiv.

William Carey, misionarul care a evanghelizat India, nu a vazut niciun rezultat incurajator in primii ani de lucrare printre hindusi. Dimpotriva, si-a pierdut unul dintre copii,  sotia si-a pierdut mintile si in final a murit, iar piedicile se ridicau la tot pasul. Insa Carey a continuat sa nadajduiasca impotriva tuturor aparentelor potrivnice si, dupa multi ani de lucrare grea, cand nimeni nu se mai astepta la vreun rezultat promitator, primele roade incepeau sa apara: primii convertiti de la hinduism la crestinism coborau in apa botezului.

M-a impresionat deosebit de mult continutul unui articol scris de Jean Giorno si prezentat la Conferinta ANATECOR de la Arad, din 22-24 septembrie 2006. In articol, autorul relateaza o experienta de viata derulata pe parcursul mai multor decenii.

Totul incepe in anul 1913, cu un an inainte de izbucnirea primului razboi mondial. Autorul, un mare iubitor al naturii si al drumetiilor montane, isi propune in acel an sa strabata un traseu prin Alpii francezi. Era un traseu lung ce trecea prin tinuturi pustii, dezolante, la o altitudine de 1200-1300 m.

Dupa trei zile de mers prin stepe golase si monotone, trecand pe langa ruinele unui sat parasit, cu fantanile secate si albiile fara apa ale unor parauri ce disparusera demult, satul de uscaciunea pe care o vedea la tot pasul, deodata zareste silueta unui om. Era un cioban care pastea o turma de vreo 30 de oi. Calatorul intra in vorba cu el si ii cere gazduire pentru acea noapte.

Ciobanul se numea Elzeard Bouffier, un barbat de circa 55 ani, tacut si foarte curat. Ii murise unicul copil, apoi si sotia. In cabana lui totul stralucea de curatenie si ordine. Hainele erau curate si carpite cu cea mai mare grija, podeaua era maturata si spalata…

In timp ce servea din supa pe care tocmai o pregatise gazda, calatorul observa ceva care i-a trezit curiozitatea. Gazda scoate un saculet cu o multime de ghinde pe care le rastoarna pe masa, alegandu-le apoi cu mare grija. Le alege pe cele sanatoase si le aseaza cate 10 intr-un pachetel, pe celelalte indepartandu-le. Apoi, dupa masa, isi scoate turma la pasunat. Inainte de a pleca insa,  inmoaie saculetul cu ghinde in apa si ia cu el o vergea de metal lunga de circa un metru si jumatate.

Prefacandu-se ca se plimba prin preajma, calatorul ( autorul articolului ) il urmareste cu atentie pe ciudatul cioban, dorind sa afle secretul celor 100 de ghinde alese cu atata grija in timpul mesei. Si ce observa ?

Ajuns la locul lui, ciobanul isi lasa turma sa pasca in liniste, in timp ce el se apuca de treaba lui: infige din loc in loc vergeaua de metal in pamant, iar in gaurile facute astfel pune cate o ghinda. Contrariat, calatorul il intreaba pe cioban daca acel pamant este al lui. Nu, nu era al lui si nici macar nu stia cui ii apartine acel tinut secetos si lipsit de viata. Dar el isi face treaba lui, plantand zilnic cate 100 de ghinde.

La acea data, in 1913, facea deja acest lucru de trei ani. Plantase deja 100 000 de ghinde, rasarisera din ele 20 000 de stejari si presupunea ca din acestia vor supravietui circa jumatate. Era insa multumit si fericit, vazand ca acel tinut pustiu si abandonat de oameni, incepea sa prinda viata. Cioanul se gandea deja si la o padure de fagi si chiar la mesteceni…

Apoi a venit razboiul din 1914. Dupa incheierea lui, in 1920, Jean Giorno revine prin acele tinuturi cu dorinta de a-l reantalni pe ciobanul plantator de stejari. Acesta nu murise. Nici nu-i pasase de razboi. In tot acest timp, Elzeard Bouffier si-a vazut in continuare de treaba lui, continuand sa planteze copaci.

In 1920 padurea de stejari era lata de 11 km, aparuse si una de fagi care crescuse pana la umeri, iar din loc in loc, in vaile mai umbroase si umede, aparusera palcuri de mesteceni.

Incepand din acel an, 1920, autorul l-a vizitat in fiecare an pe ciobanul plantator de copaci. Acesta isi continua munca lui tenace in ciuda varstei. La 75 de ani, ciobanul isi construieste o noua cabana si are planuri mari de viitor. Avusese si esecuri. Intr-un an plantase mai mult de de 10 000 de artari, dar au murit toti. Nu s-a dat batut, a continuat cu stejarii, fagii si mestecenii lui…

Elzeard Bouffier a murit la 89 de ani, fericit ca si-a dus misiunea pana la capat. O misiune pe care nu i-o incredintase niciun om si din care nu castigase niciun ban…

Care au fost urmarile ? Autorul relateaza cum an dupa an, vizitandu-l pe ciudatul cioban, vedea acele tinuturi,  altadata pustii si monotone, cum renasc asemenea lui Lazar din mormant. An de an padurile acopereau tot mai multe coline, incepeau sa apara si izvoarele de apa, iar oamenii de la campie au inceput sa repopuleze zona, reconstruind satele parasite. Totul pulsa de viata. Au aparut ferme de animale, fantani pline de apa, lanuri de grane…

Facand un calcul simplu, autorul articolului ajunge la concluzia ca, prin tenacitatea acestui om , care a crezut in misiunea lui, “nadajduind impotriva oricarei nadejdi”, luptand cu singuratatea, greutatile varstei, descurajarea si comoditatea, a reusit sa faca fericiti circa 10 000 de oameni care si-au gasit din nou rostul vietii in acele locuri altadata atat de pustii.

Scriind despre acest “atlet al lui Dumnezeu”, cum il numeste autorul pe ciobanul plantator de copaci, el afirma: “Cand ma gandesc ca un singur om , redus doar la simplele-i resurse fizice si morale, a fost in stare sa faca sa se iveasca din pustiu acest tinut al Canaanului, mi se pare ca, la urma urmei, conditia umana este admirabila. Dar cand ma gandesc cata constanta in maretie sufleteasca si indarjire in generozitate au fost necesare pentru a obtine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest batran taran fara cultura, care a stiut sa duca la capat aceasta opera demna de Dumnezeu.”

Concluziile pe care le trage autorul in urma acestei experiente de viata sunt demne de luat in seama pentru noi, cei care avem avem inainte idealul unui caracter desavarsit: “ Pentru ca o fiinta umana sa-ti dezvaluie calitatile cu adevarat exceptionale , trebuie sa o poti observa in activitate de-a lungul anilor. Daca aceasta activitate e despuiata de orice egoism, daca ideea care o calauzeste e de o generozitate exemplara, daca e absolut sigur ca nu a cautat nicio rasplata si ca, mai mult, a lasat o amprenta vizibila asupra lumii, ne aflam atunci , fara riscul de a gresi, in fata unui caracter de neuitat.

In paranteza fie spus, de cate ori nu facem greseala de a-i judeca ( aprecia ) pe oameni dupa “fotografiile” de moment facute unei persoane?  O vorba spusa intr-un moment de neatentie, un gest necugetat si eticheta e gata. Uneori, mai rau, etichetele puse de noi semenilor nostri nu se datoreaza nici macar propriei noastre experiente, ci vorbelor altora, prejudecatilor…

Pentru a-ti da seama de adevaratul caracter al unui om trebuie sa vezi, nu “fotografiile” facute ocazional, ci “filmul” vietii lui. Ce fericiti trebuie sa fim pentru ca Tatal nostru ceresc nu ne judeca dupa fotografii, ci dupa filmul intregei noastre vieti !

Revin la intrebarile de la inceput:

Ai fost ispitit sa amandonezi un plan, un proiect bun, pe care Dumnezeu ti l-a pus in inima, descurajat de lipsa unor rezultate imediate ? Ai fost in situatia de a renunta sa te mai rogi pentru o persoana doar pentru ca nu ai vazut niciun raspuns la rugaciune ? Ai fost ispitit sa renunti la credinta si sa parasesti Biserica pentru ca nu ai gasit in ea idealul pe care il asteptai de la ea ?

Daca raspunsul la aceste intrebari este Da !, atunci exemplul acelui taran simplu din Alpii francezi care a stiut sa lupte pentru un ideal intreaga lui viata este o mustrare. Nu stim daca ciobanul acela era catolic sau protestant; nu stim nici daca avea o legatura cu Dumnezeu sau nu. Omul acela insa avea un ideal al sau si a stiut sa lupte pentru acest ideal cu toata fiinta, pana la capat. Un astfel de om este o marturie vie ca si astazi, la 4000 de ani de la experienta lui Avraam, se poate nadajdui impotriva oricarei nadejdi, se poate trai si se poate lucra avand o speranta care nu moare niciodata, aducand rod si fericire atat in propria viata, cat si in vietile celor din jur.

Exista in lumea din jurul nostru destule exemple de oameni care au stiut sa nadajduiasca impotriva oricarei nadejdi, care au stiut sa lupte pentru un ideal, fie el chiar si vremelnic, in ciuda greutatilor si esecurilor de moment sau a impotrivirii celor din jur.

Beethoven, un titan al muzicii culte, a carui opera e admirata de intreaga lume, putea abandona idealul sau de a deveni compozitor atunci cand profesorii lui considerau ca nu are nicio sansa in aceasta directie. El a continuat sa creada totusi in idealul lui, s-a luptat cu toate greutatile vietii si a ajuns unul din cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor. Chiar si atunci cand a fost lovit de cea mai temuta boala pentru un muzician – surzenia – el a continuat sa compuna cinci din cele mai valoroase lucrari ale sale, intre care si Simfonia a 9-a , cu celebra sa Oda a Bucuriei. Cand a compus Simfonia a 9-a, Beethoven era deja complet surd…Altii s-ar fi descurajat in fata loviturii date de soarta… El insa a continuat sa spere in ciuda tuturor piedicilor. Si a reusit .

Thomas Alva Edison, inventatorul becului cu lumina incandescenta, era dispretuit de profesorii sai care spuneau despre el: “E prea prost ca sa invete ceva.” A fost concediat de la primele doua locuri de munca , fiind considerat neproductiv. Si totusi, si-a urmarit cu tenacitate idealul. A facut circa 1 000 de incercari nereusite inainte de a inventa becul . Intrebat de un reporter cum este sa esuezi de 1 000 de ori inainte de a avea succes, el a raspuns: “Nu am esuat de 1 000 de ori. Becul a fost o inventie cu 1 000 de pasi.

Albert Einstein, un geniu al lumii stiintifice, a avut destule motive in copilarie si tinerete sa se multumeasca cu o viata mediocra. Pana la 4 ani ani nu a vorbit deloc si pana la 7 ani nu a citit niciun cuvant. Una dintre profesoare il caracteriza pe Einstein ca fiind “incet la minte, nesociabil si pierdut pentru totdeauna in visuri prostesti”. A fost chiar exmatriculat de la scoala si a pierdut admiterea de la Politehnica din Zurich. Si totusi, cine este astazi Einstein in istoria lumii ?

Van Gogh, cunoscutul pictor impresionist olandez, nu a reusit in timpul scurtei sale vieti sa vanda decat un singur tablou. Si acesta, surorii lui, pe un pret de nimic…Aceasta nu l-a impiedicat sa-si urmeze idealul, in ciuda imprejurarilor descurajante, si sa picteze pana la sfarsitul vietii peste 800 de tablouri.

Exemplele pot continua… Gasim in lumea din jur suficiente exemple de oameni care au stiut sa lupte pentru idealul lor, in ciuda greutatilor, a piedicilor puse de semenii lor, in ciuda unor imprejurari nefavorabile sau a unor handicapuri fizice. Chiar daca idealul lor era unul vremelnic, pamantesc, ei au stiut sa “nadajduiasca impotriva oricarei nadejdi” si au reusit.

De ce atunci noi, care avem un ideal cu atat mai inalt, care tintim desavarsirea caracterului lui Christos si viata vesnica, nu am reusi ?

V-ati intrebat vreodata ce s-ar fi ales de mantuirea noastra daca Domnul ar fi abandonat lupta cat timp a fost pe pamant ? Daca El nu ar fi continuat sa “nadajduiasca impotriva oricarei nadejdi”? Au existat in cei trei ani si jumatate de lucrare publica nenumarate ocazii in care Satana Il chinuia cu teribila ispita de a abandona misiunea. Incepand din pustie, cand Satana a incercat sa-L determine sa aleaga o alta cale de a mantui omenirea, o cale mult mai usoara si lipsita de suferinte si cruce,  si pana la Golgota, cand iadul intreg facea presiuni asupra Lui sa renunte si sa coboare de pe cruce, intreaga viata pamanteasca a Mantuitorului a fost marcata de ispita de a renunta , de a abandona…

Oare cum trebuie sa se fi simtit El cand cei pe care ii hranise prin minuni sau ii vindecase de atatea boli si suferinte, strigau impotriva Lui: “Rastigneste-L, rastigneste-L !” ? Oare ce era in inima Lui cand in Ghetsemani , atunci cand avea cea mai mare nevoie de compasiunea si incurajarea ucenicilor Sai, nu a gasit nici macar un umar pe care sa-si sprijineasca Fiinta slabita de lupta cu fortele intunericului ? Oare cum se simtea Mantuitorul pe cruce , batjocorit de mai marii poporului Sau, huiduit de oamenii de rand, parasit de ucenicii sai si ispitit pana la refuz de legiunile de demoni care-si mutasera resedinta in jurul crucii ?

Si totusi, Iisus nu a abandonat lupta si idealul sau…Sta scris despre El in cartea profetului Isaia:

“ Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am rusinat; de aceea Mi-am facut fata ca o cremene, stiind ca nu voi fi dat de rusine.” ( Isaia 50, 7 )

Domnul Iisus a mers inainte, in ciuda descurajarilor, piedicilor, opozitiei oamenilor si a demonilor, ducandu-si misiunea pana la capat. De asemenea sta scris despre El: “Fiindca ii iubea pe ai Sai, i-a iubit pana la capat.” ( Ioan 13, 1 )

Concluzii:

Vor veni in viata destule ocazii sa ne descurajam, sa abandonam lupta credintei, Biserica, rugaciunea, idealul mantuirii sau orice plan bun inspirat de Dumnezeu. Satana va incerca sa ne taie orice sprijin de a mai spera in reusita si biruinta.

Sa nu uitam insa ca singura noastra sansa consta in a “nadajdui impotriva oricarei nadejdi” si a ne increde in intelepciunea si calauzirea lui Dumnezeu, chiar daca momentan nu vedem niciun rezultat al eforturilor noastre. Va veni cu siguranta si ziua roadelor si atunci rasplata va fi pe masura…O rasplata demna de un Imparat al cerului si al pamantului…

Avraam a continuat sa spere in implinirea fagaduintei divine 25 de ani. Si, dupa 25 de ani, credinta i-a fost rasplatita. Noi nu stim cat timp trebuie sa asteptam , sa speram , sa ne rugam si sa lucram in asteptarea rezultatelor. Poate ca , in unele cazuri, raspunsul la unele din rugaciunile si eforturile pe care le facem pentru Dumnezeu si semenii nostri va veni dupa ce Domnul ne va chema la odihna. Dar roadele vor veni cu siguranta.

“ Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii “ ( Apocalipsa 2, 16 )

Lori Balogh

www.loribalogh.ro