Printre fosnetele tainice ale stelelor ce privesc cu uimire mica planeta albastra, printre sunetele stridente ale portilor timpului ce se deschid spre un nou mileniu, printre rasetele nepasatoare si suspinele inabusite ale pamantenilor, printre zborurile ingerilor si furisatul demonilor, se aude un glas rabdator si plin de iubire: …mai lasa-l si anul acesta; am sa-l sap de jur imprejur si am sa-i pun gunoi la radacina. Poate ca de acum inainte va face roada, daca nu, il vei taia… (Luca 13,8-9)
Pentru cei familiarizati cu Biblia, limbajul acesta metaforic este cunoscut. Pilda smochinului neroditor rostita de Isus este imaginea unei realitati mereu repetate. La fiecare sfarsit de an, la ceasul bilantului, atunci cand clipele de ragaz ingaduie o privire lucida asupra zilelor scurse, Stapanul viei, Stapanul Universului si Stapanul nostru constata ca asteptarile I-au fost inselate. Mereu si mereu, finalul anului ne surprinde cu prea putine impliniri, dar cu nenumarate esecuri, iar cea mai mare dezamagire este aceea pe care I-o producem lui Dumnezeu. El a facut de-a lungul anului tot ce a trebuit pentru ca, in final, sa gaseasca rod in viata noastra. El „a incununat anul cu bunatati” inca de la inceputul lui, a facut ca toate sa isi „aiba vremea lor”, „a schimbat vremurile si imprejurarile”, a revarsat asupra noastra atata potop de iubire, cat inima noastra nu poate cuprinde, ne-a dat si S-a dat pe Sine… si a asteptat ca, in sfarsit, sa gaseasca rod in noi… rodul cerului: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor… (Galateni 5,22.23)
Si, vai, ce roade ciudate ascunde frunzisul pretentiilor noastre de onorabilitate, de respectabilitate si religiozitate! Sub acest frunzis decorativ colcaie patimi, ipocrizii, resentimente, minciuni si lasitati. in loc de rodul cerului, rodul iadului. in loc de fructe, otrava… E trist tabloul, dar e autentic. Comparandu-ne cu masura cerului, constatam ca toti am ajuns ca niste necurati si toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita. (Isaia 64,6) Dar ceea ce este formidabil in aceasta scena nu este starea noastra lipsita de speranta, ci interventia incredibila a Celui numit in parabola ingrijitorul viei: „mai lasa-l si anul acesta…”
Pe garantia sangelui Lui, pe garantia sangelui varsat pe crucea Golgotei, Vierul mai cere si mai ofera timp „…si anul acesta…” si 1998. Mai lasa-l, poate isi va reconsidera atitudinea, poate ca va raspunde asa cum ar fi normal potopului de binecuvantari revarsat asupra lui, poate va fi de acord sa isi schimbe directia vietii, poate va aduce rod… Este de-a dreptul impresionant modul in care iubirea divina spera si se sacrifica pentru ca aceasta faptura ciudata, omul, sa nu se piarda, sa poata fi salvata. Cerul a facut totul si asteapta sa vada roadele actiunilor harului Sau. Dumnezeu nu forteaza vointa nimanui. in iubirea Sa ne-a creat liberi si cu potential de rodire. Dar noi suntem cei care decidem… Mai lasa-l si anul acesta… De cate ori oare au rasunat aceste cuvinte in decursul milenarei istorii a planetei? De cate ori oare au fost rostite aceste cuvinte in dreptul meu? Si oare de cate ori va mai fi nevoie sa fie rostite?… Sau oare vor mai fi rostite?… Caci finalul interventiei Vierului suna a teribil avertisment: „…daca nu, il vei taia…”
Ce frumos pare sa fie 1998, privit din perspectiva unui an uzat, golit de sperante si plin de dezamagiri! Ce frumos si promitator este un an nou, neintinat inca! Si anul acesta… inca un an… mai lasa-l… mai lasa-l si anul acesta… Ce frumos ar fi ca, la finele lui 1998, Stapanul sa gaseasca rod! Si ce frumos ar fi ca 1998 sa fie anul cand Stapanul isi va strange rodul si-l va duce acasa, la El acasa, in cer!
Semnele timpului – decembrie 1997
______________________________
de Valeriu Petrescu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.
