„Mami, mami”, striga din nou fiica mea de patru ani, la miezul noptii. „Mi-e frica. Vino repede!” Am mers impleticindu-ma pe hol pana la camera ei, inabusind un cascat.
„Am avut iar un vis ingrozitor. E un monstru in dulapul meu!” spuse ea tremurand. „Nu e nici un monstru aici”, am spus, verificand debaraua asa cum facusem in fiecare seara in acea saptamana. „Mi-e frica de intuneric”, mi-a raspuns ea. „Cand mi-e teama, ma rog lui Dumnezeu si El intotdeauna imi poarta de grija”, i-am zis, „spune-i doar lui Dumnezeu cat de infricosata esti si El va avea grija si de tine, da?” „Bine, mami.”
Urmatoarea noapte, m-am trezit din nou. Casa era plina de liniste, fiica mea nu mai striga; de ce oare ma trezisem?
Am coborat din pat, m-am strecurat pe hol si m-am oprit la usa camerei ei. „Esti treaza, draga mea?” am intrebat incet. „Da, mami”, a raspuns ea. „Rugaciunea mea a lucrat. Am visat urat din nou, dar nu te-am mai strigat. L-am rugat pe Dumnezeu sa te trimita El la mine. Si asa a facut!”
In timp ce o imbratisam strans, m-am gandit ca Dumnezeu raspunde la rugaciuni in moduri misterioase. Tot ce trebuie sa facem noi este sa cerem, si, exact asa cum m-a trimis la fiica mea in mijlocul noptii, El va gasi un mod de a ne purta de grija de toti „monstri” din viata noastra.
Nancy Burcham, Sullivan, Illinois
Sursa: Signs of the Times, Oct. 1996
