Maratonul celor tari
Cu câțiva ani în urmă, la Seattle, în cadrul Jocurilor Olimpice Speciale, la linia de start s-au aliniat nouă handicapați fizic și mental, pentru cursa de 100 de metri. Când focul de armă a dat startul, cu toții au început să învârtă din răsputeri roțile cărucioarelor spre linia de sosire. Cu toții, în afară de un baiat, al cărui cărucior s-a opintit în bordură și s-a răsturnat. A căzut și a început să plângă. Ceilalți opt i-au auzit plânsul. Au încetinit cursa și s-au oprit. Apoi s-au întors și au luat-o înapoi, cu toții. O fată cu un grav handicap mental s-a aplecat spre el și l-a sărutat spunându-i: „Așa că e mai bine acum?”. L-au ridicat. Apoi, ținându-se de mâini au pornit cu toții spre linia de sosire. Stadionul întreg era în picioare. Aplauzele și uralele au continuat timp de peste 10 minute.
Este oare neapărat nevoie să fim privați de sănătate pentru a ne da seama că oamenii sunt mai importanți decât realizările noastre? Probabil că cel mai grav handicap de care suferim este subaprecierea ființei umane, egoismul cu care ne zbatem fiecare să fim învingători, să fim înaintea altora în cursa vieții.
Daniel Nitulescu
