„SAH MAT”
Isus le-a zis; „Daca ar fi Dumnezeu tatal vostru , M-ati iubi si pe Mine, caci eu am iesit si vin de la Dumnezeu ; n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis.” Ioan 8;42
Cred ca multi dintre voi stiti sa jucati sah . Sahul este un sport al mintii , in timpul caruia mutand anumite piese pe o tabla dupa reguli stricte, fiecre jucator urmareste sa prinda regele adversarului intr-o pozitie in care acesta nu mai poate sa faca nici o mutare.
Acest sport a fost inventat acum aproape 1500 de ani in India. Chiar de la inceputul acestui joc , cand o persoana ajungea in pozitia in care regele adversarului nu mai avea nici o pozitie pentru mutare , acesta anunta castigarea partidei spunand: „Sah mat”! Insemnatatea acestei declaratii în limba indiana este: ” regele este mort!”
Dupa ce Domnul Isus a fost crucificat si asezat în mormant , cu siguranta ca diavolul si multi dintre adversarii Domnului au fost gata sa spuna „ sah mat !” „Regele este mort !”
Cand însa diavolul a inceput sa sarbatoreasca castigarea partidei, atunci cand nimeni nu se mai astepta, Dumnezeu a mai facut o mutare . El L-a ridicat din mormant pe Fiul Sau, care a învins moartea si este viu in vecii vecilor.
Regele nu mai este in mormant, iar diavolul desi a incercat din rasputeri, n-a reusit sa dea „Sah mat”, lui Dumnezeu si sa castige partida bataliei spirituale. Isus traieste! Dumnezeu este biruitorul! De aceea trebuie sa ne bucuram de biruinta Lui.
Sunt impresionat de moartea Lui în locul meu. Nu prea sunt obișnuit ca altcineva să-mi rezolve treburile. Atunci când am avut o mare nevoie, nimeni nu m-a ințeles și nu mi-a luat povara, așa încât m-am învățat să mi-o duc singur. Dar acestea erau poveri ușoare pe care și eu, cu o concentrare mai bună, am putut să le duc. Există însă o povară mult mai mare, pe care eu nu pot s-o duc. Niciun om nu poate s-o ducă pe a sa proprie, și cu atât mai puțin pe a sa și pe a altuia. Este o greutate pe care singuri ne-o procurăm, singuri ne-o dimensionăm. Povara vinei!
Într-un moment de neanestezie, de sinceritate viscerală și adevăr pur, necosmetizat, conștiința mea simte durerea. O durere profundă, organică, atotcuprinzătoare. Este unul dintre acele puține momente din viață, în care viteza se încetinește până la oprirea care poate facilita întoarcerea împrejur. 180,00 grade!… Celulele strigă după apă și oxigen. Apă pentru sufletul însetat de curat, de înalt, de dăruire. Oxigen pentru mintea frământată de incertitudine, de dualism și obosită de forme goale și egocentrism.
O greutate ce nu se poate ridica de jos, care te trage spre neființă: greutatea de a merge împotriva naturii proprii, împotriva esenței structurale. Povara Păcatului pentru care nu am fost construiți, pe care nu am fost programați să-l gândim, să-l nutrim, să-l adăpostim sau să-l reproducem. Este un mers împotriva naturii noastre, este o direcție înapoi pentru care nu avem marșarier. Ca să mergem împotriva direcției vieții, trebuie să ne întoarcem cu fața în direcție opusă și să plecăm de lângă origini, de lângă centru, de lângă sens. Trebuie să ne reprogramăm să vrem răul, întârzierea, răzvrătirea. Să mergem spre himera căutării de sine, a umplerii cu un gol, a emancipării în neant.
Ce este păcatul? Poate că este prea greu de definit fiindcă ne lipsește perspectiva, la fel cum nu poți descrie turnul Eiffel dacă îl vezi prima dată de dedesubt și apoi ești legat în cătușe de unul dintre cei 4 stâlpi. Nu ai cum să-l vezi de la distanță fiindcă ești legat de el. Trebuie ca mai întâi cineva să te elibereze și să fugi și de sub umbra lui. Cât mai departe.
Și apoi, după o vreme de la descătușare, să te întorci, să te uiți înapoi și să încerci să prinzi în cadru întreaga siluetă, toată înălțimea. Nu poți simți magnitudinea păcatului decât atunci când te-ai eliberat și vezi cât a costat. Oh, dacă am înțelege prețul plătit pentru perspectiva de la distanță, am simți și cât este de greu, de grav și de gol păcatul. Astăzi sunt liber pentru că El s-a legat de un lemn. S-a legat bine. Cu funie strânsă de soldat roman și cuie bătute cu sete de bigot evreu…
Dar El a mulțumit pentru legătura aceea cu lemnul, căci oricine era atârnat pe lemn era blestemat și El asta a vrut. Ca un paratrăznet ridicat pe un deal înalt în mijocul unei furtuni electrice, El a așteptat fulgerul nimicirii pentru a distruge toate păcatele omenirii pe care le purta în sufletul nevinovat și în trupul de căpătat. Știa că trebuie să piară o dată cu păcatul, dar dacă nu se putea să fie luat acest pahar de la buzele Lui, așa să fie: să piară și El odată cu el. Dar eu să fiu liber, eu să fiu pur, eu să redevin eu. Să pot fugi de acolo și să pot sta departe pentru a câștiga perspectiva de la distanță! Pentru a serba moartea Lui, care este învierea mea.
Ca să poată fi paratrăznet, a trebuit să urce, întâi pe un deal și apoi … pe o cruce! … Fantastic!
Astăzi serbez învierea mea! Și libertatea! Acum sunt liber să-L cunosc oricât. Și să-L iubesc oricât! „În bogăție și în sărăcie, în sănătate și în boală, până când moartea ne va despărți”... Chiar dacă numai pentru o clipă. O clipă scurtă pentru noi, dar o clipă lungă și grea pentru El, cât materia neagră… O clipă urâtă și întunecată precum neființa, dar care va face ca reunirea să fie cu atăt mai senină. Și deplină!
Dr. Dinu Costin
Isus si revolverul
Atras de o scanteie solitara, ca o sclipire de demult, tremurand prin anii tulburi, am intrat candva in casa bunicului meu. Nu era prezent, trecuse demult pragul nesfarsitelor taceri, insa obiectele casei ii ramasesera cu grija asezate la locul lor: sculpturi, franturi de vise – ce-i trasasera meridianele vietii – presarate pe peretii vechi si umezi; vioara ce-i mangaiase tristetile, cioplita dintr-un lemn crescut in rai, dupa cum il auzisem povestind demult; un scrin de aur batut, tezaurul pentru care lucrase cinczeci de ani truditi; toate mi-apareau ca poza unui caracter in alb si negru. Prin geamul zgariat de vestile atator ani, strabatea schilodita o raza de luna, facand sa sclipeasca un obiect curios.
Era un revolver. Arma cu care bunicul ajunsese vestit. Era unicul lucru ce mi l-am insusit din acea casa. I-am sters rugina anilor, l-am recompus din piese artistic lucrate si-am facut din el o arma de temut, de care niciodata nu ma desparteam. I-am batut in manerul de argint, imprimandu-i un chip – chipul meu. Parea un obiect de arta ce inspira bun gust si bogatie, dar neasteptate si dureroase erau loviturile lui.
Intr-o dupa amiaza pe cand soarele isi strangea despletitele-i raze de peste fatza lacului framantat, urcam un deal, atras de multimea ce alerga sa asculte un fel de filozof al timpului. Soarele in apus parea ca aseaza o bolta de aur peste ei si natura toata picotea intr-o placuta nemiscare. Departe doar se auzeau tanguirile usoare al lacului, ca muzica unui suflet tulbure in cautarea linistei.
M-am apropiat. Filozoful e imbracat simplu, cu fatza clara si glasul lui curge placut ca sunetul unui flaut, cantat deasupra unei fantani de dor, impletindu-se cu parfumul crinilor. Am ramas surprins. Omul acesta, mi-am zis, pare sa aiba o arma la fel de buna ca a mea, numai ca nu o foloseste niciodata pentru a ataca. Ce straniu, sa ai o astfel de putere in vorbire si sa nu faci din ea o arma care sa-ti slaveasca numele! Fara aceasta arma eu n-as fi nimic! Pe cand gandeam eu astfel, incepu un fel de agitatie printre ascultatori la aparitia unor oameni ai legii. Acestia pun cateva intrebari filozofului nereusind a masca reaua intentie. Revoltat, incerc sa-i vin in ajutor, dar pentru prima data pistolul meu nu a luat foc.
Predicatorul ramase singur si calm asa cum ramane albul crinului oricat s-ar stradui spumele noptii sa-l inece.
-Haide sa merge! imi zise, s-a facut deja noapte.
Coboram impreuna dealul cand ma intreba:
– Ce chip porti pe arma?
– Al meu, ii raspund fara ezitare. Iar revolverul e mostenire de la bunicul meu.
-N-ai vrea sa primesti si o alta mostenire? m-a intrebat privindu-ma interesat.
-Desigur, insa nu mai am pe nimeni, i-am raspuns crezand ca spusele sale sunt pentru a decora timpul. Dar el continua:
-Am o mare mostenire pe care ti-o pot lasa cu conditia ca arma ta sa poarte chipul meu!
Ce vrea sa spuna omul acesta despre moartea lui? gandesc fara a-i raspunde, e destul de tanar! O raza de luna sclipi pe fatza lui, strapungand apoi lacul nelinistit inca. Un abur de neliniste cald imi inunda sufletul. Cine poate fi? Mai multe saptamani l-am urmat pana ce l-am intalnit legat, lovit si torturat cu intrebari.
-Doamne, i-am strigat din multime, i-a revolverul meu!… Cand m-a privit am inteles ca sufletul lui era tot acolo unde il vazusem la inceput, in inima crinilor. Al meu insa plutea intr-o barca fara vasle pe fatza lacului tulburat de vantul noptii. I-au pus in spate o cruce si l-au batut cu ura. Dar in priviri nu-i puteau pune aceeasi ura. I-au pus spini pe frunte, insa in glas nu i-au putut pune.
-Doamne, cu ce te pot ajuta?
-Da-mi arma ta, imi zise si iti voi da in schimb o cruce!
Soldatii loveau in el dar el avea ceva sa le ofere. Un bici lovise si in constiinta mea curmandu-i un somn greu. Se facuse noapte adanca, dar eu zarii lumina dintai. L-au lasat singur pe dealul pustiu si negru chiar si ucenicii, dar aici se vor intoarce oridecateori le va fi sete de lumina. L-au uitat ascultatorii, dar el nu i-a uitat pe ei. Am plecat de la cruce dezarmat de tot ce fusesem eu. Fala mea nu mai e arma mea…
Gabi Nan
