TRICOUL DE CLUB SI TRICOUL ALB
Toata lumea a vazut.
Ma refer la cei care au tangenta cu fotbalul. Dupa marcarea golului, in aplauzele, bucuria si frenezia spectatorilor, Kaka, si-a dat jos tricoul de club ca sa se poata vedea tricoul alb pe care scria cu litere negre ,,I BELONG TO JESUS”.
Un gest la care, de acum viseaza orice fotbalist care are vreo legatura cu Isus. Cum ai putea spune ceva despre tine lumii intregi, fara sa sufli nicio vorba? Cand ai putea face aceasta, daca nu atunci cand esti in plina glorie, cand pentru cateva secunde, esti in centrul atentiei, cand gradul de vizibilitate este la nivelul maxim, cand „cetatea este asezata in varf de munte”?
Dar, nu a durat mult! si-a pus din nou tricoul de club peste tricoul alb. A reluat munca: alergare, pase, driblinguri, ratari, pase, alergare, driblinguri, pase, ratari, alergare, pase, alergare.
Autorul golului revine la rutina sportului de echipa si participa discret la munca echipei. Cetatea coboara din varful muntelui si se aseaza discret, tacut pe masa: devine sare. De fapt, inainte de a fi cetate, a fost sare – sarea pamantului.
Visam sa putem depune marturie pentru Hristos, sa fim vazuti, sa fim in centrul atentiei ca si cetatile asezate pe varf de munte, sa fim in glorie si sa aratam undeva spre Isus. Cel mai adesea avem sansa de a fi asezati pe varful mesei, in solnita: un accesoriu discret, universal, nebagat in seama. Daca este acolo nu-i dai importanta, daca nu este acolo, mancarea nu are gust, viata nu are gust.
De pe varful patului de spital, de boala sau de lauza, dezbracarea nu are nimic glorios. Asa gandesc, unii. Maini fracturate, creiere afectate, inimi disfunctionale, picioare slabe, trupuri vlaguite, nopti nedormite, fete imbatranite, scancete neantelese, limbi necunoscute.
Unii, traiesc cu demnitate, frumusete si glorie durerea suferintei ca si cum toata lumea s-ar uita la ei: cei ce ii ingrijesc sau cei ce ii viziteaza pot vedea cum, sporadic, haina suferintei se da la o parte si se poate vedea pe dedesupt tricoul alb, pe care scrie ceva despre Isus.
Nu o sa vezi astfel de scene nici la televizor si nici pe Youtube, nu pentru ca sunt rare ci, pentru ca nu sunt multi ochi deschisi ca sa le vada; de aparat care sa le imortalizeze ce sa mai vorbim, inca nu s-a inventat, iar in cer nu s-a dat inca ,,dreptul de copyright” niciunui pamantean!
Confesiunile si bisericile sunt ca niste cluburi, cu sigle (unele au si drapele) si tricouri; unele joaca in Champions League; unii sunt foarte mandri de tricourile lor de club, de galeria lor, de succesele lor, de vechimea lor; altora nu le place ca trebuie sa poarte tricouri de club si ar vrea sa poarte doar tricoul alb, sa nu poata fi identificat clubul la care joaca; ba unii, ar vrea sa fie singuri in echipa de fotbal: ei sa alerge, ei sa paseze, ei sa suteze, ei sa dea golul si… ei sa apere!
Ne place sau nu ne place, de buna voie sau fortati de imprejurari, cu demnitate sau cu stanjeneala, sprijiniti sau incomodati, in aparare sau in atac, pe teren sau pe banca, aplaudati sau impiedicati, zambind sau stringand din dinti, purtam pentru o vreme tricouri de club (zdrentuite) tanjind dupa vremea cand vom fi dezbracati de ele, cand nu se vor mai vedea decat tricourile albe si vom auzi genericul muzical al “Ligii campionilor cerului”.
Gili Indrie
Prima scrisoare a lui Noe
MOTTO: „Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, plin de o teama sfanta, a facut un chivot/arca…” (Evrei 11,7)
Dragul meu prieten Noe,
Doresc sa-ti scriu referitor la lucrurile despre care ai inceput sa predici. Te rog sa ma crezi ca, personal, te inteleg si sustin sincer ceea ce spui, desi nu pot inca sa fiu pe fata de partea ta.
Vorbesti despre un potop ce va distruge lumea si desigur ca asta nu poate decat sa-i mobilizeze pe credinciosi si sa-i sperie pe necredinciosi. Sunt insa unele lucruri care necesita o clarificare din partea ta: o atitudine ceva mai ponderata fata de lumea emancipata careia i te adresezi pe un ton cam radical… Sper ca porecla aceasta de „taliban” cu care te-a etichetat un coleg, sa nu ramana prea mult in dreptul numelui tau.
Dragul meu, te rog sa afli ca si eu cred ca va fi o data si o data un potop, poate nu chiar asa cum il predici tu dar oricum, ceva tot va fi, si da-mi voie sa ma alatur tie in grija ca lumea sa inteleaga nevoia credintei in Dumnezeu pentru salvare.
In ceea ce priveste corabia insa, simt ca ai pus prea mult accent pe ea ca mijloc de salvare. Crezi ca nu ar avea Dumnezeu la indemana si alte mijloace mai simple, decat aceasta constructie ridicola si costisitoare? Tot staruind in a chema oameni la lucru nu faci decat sa-i indepartezi pe intelectuali si sa starnesti inutil sindicatele, care interpreteaza politic apelul tau. Tot astfel si teologii sunt divizati: unii vad in corabie un accent prea mare pe mantuirea prin fapte iar altii, fundamentalistii, iti reproseaza ca nu-L rogi pe Dumnezeu sa faca o minune si corabia sa apara din senin ca raspuns la rugaciunile tale, daca tot sustii atat de mult ca Dumnezeu te-a insarcinat cu construirea ei…
Prietene, credinta ta trece drept fanatism pentru ca nu esti cu unul ci cu doi pasi inaintea vremurilor pe care le traim. Poate ca dupa ce va incepe potopul chestiunea corabiei sa devina pertinenta. Dar cine a mai auzit despre vreo solie data de Dumnezeu cu o suta douazeci de ani inainte de a fi nevoie de ea? Asteapta cel putin pana ce va incepe sa ploua pentru ca oamenii sa poata rationa lucid si onest. Cred ca Dumnezeu asteapta de la oameni ca ei sa inoate apoi sa vasleasca pe plute si abia dupa ce vor trece de acest nivel, credinta lor sa se maturizeze si sa vada necesitatea intrarii intr-o corabie. Atunci si numai atunci vom trece corabia pe ordinea de zi a comitetului financiar si vom vota eliberarea fondurilor necesare (care nu sunt putine).
Nu ne-o lua in nume de rau dar acum sunt alte prioritati; pana atunci ai grija de tine si nu insista inutil. Oricum, sunt alaturi de tine cand ma gandesc la sacrificiile pe care ai inceput sa le faci singur…
Salutari sotiei.
Cu sinceritate, al tau prieten,
Ann T. Deluvianu
Ovidiu Radulescu
In ziua aceea eram foarte obosit, lucrasem mult pentru Domnul. De accea, asezandu-ma pe canapea, si gandindu-ma la lucrarea facuta, am atipit.
Eram multumit de lucrarea pe care o facusem, caci fiind plin de ravna, pe unde mergeam, sufletele doreau tot mai mult sa le spun despre Domnul Isus Hristos. Multe dintre ele se intorceau la El primind mantuirea. Adunarea sporea vazand cu ochii iar eu eram iubit si ascultat. Tot ce spuneam era primit cu bucurie ca ceva desavarsit si eram tare bucuros.
Dar in timp ce ma leganam in aceste ganduri, intra in camera mea un strain. Avea in mana o balanta cu greutati si in cealalta un saculet cu instrumente si un mic aparat. Avea infatisare aspra, ochii ca de foc si plini de energie, dar si de bunatate. Asta ma puse pe ganduri, mai ales ca nu-l chemasem si nici nu aveam nevoie de aceste lucruri.
Dar el, cu o liniste grava, se apropie de si imi intinse mana cu putere si ma intreba serios ,, Cum ii merge ravnei dumitale?,, Pentru moment, crezusem ca ma intreaba de sanatate, eu care nu ma laudam prea bine, dar cand am gandit mai bine am inteles ca e vorba de ravna mea neobosita, si, ca sa-i dovedesc, am inceput sa-i arat in cuvinte ravna mea. Dar nu stiu prin ce minune, la picioarele mele se facu un bulgare ca de pamant, care crestea mereu pe masura ce vorbeam, despre lucrarea pe care o facusem.
In sfarsit, el spuse ” BUN, ACEASTA ESTE LUCRAREA RAVNEI DUMITALE” – si-mi arata bulgarul.
Rugandu-l sa-si spuna parerea, strainul lua bulgarul si-l puse in balanta, zicand apoi scurt. ,, ARE 100 DE KG”. Cata bucurie am simtit! Imi venea sa strig de fericire, dar m-am stapanit si l-am privit pe strain. Infatisarea sa serioasa privind bulgarul meu in lucrare ma puse pe ganduri, si am inteles ca era numai inceputul examinarii roadei lucrarii mele, si ca nu aveam un rezultat definitiv. El sfarama bulgarul si il aseza in topitoria ce o scoase din saculet. Unele din produsele chimice le aseza in cazanul topitoriei, iar celelalte le puse deasupra, aprinzand focul. Dupa ce se topi, turna totul intr-o forma de unde-l scoase pe masa. Dar nu mai era ca inainte, amestecat si fara forma, ci acum era in diferite placi, dupa diferite materiale pe care le continuse, deosebindu-se si insirandu-se una dupa alta ca verigile unui lant. Strainul lua forma in mana si cu un ciocan, o desfacu in bucati. Tacand, le cerceta una cate una cu multa seriozitate, le cantari si scrise rezultatul. La urma imi dadu nota sa o vad, iar eu, dupa privirea sa trista, vazui ca nu e lucru bun, apoi ma parasi zicandu-mi cu mila. ,, Domnul sa te izbaveasca!,, Inmarmurit, privind nota, citii:
,,Analiza ravnei lucratorului X, concurent al cununei slavei imparatiei vesnice,,.
Greutate totala – 100 kg, din care:
7 parti interese materiale
16 parti ambitii personale ( lucrarea eului )
15 parti mandrie religioasa
11 parti iubirea de a conduce
10 parti lupta de sectarism
18 parti dorinta de a fi laudat
13 parti iubirea darurilor sale
TOTAL: 90 Kg. lemn, fan, trestie
3 parti dragoste de Dumnezeu
4 parti iubire de frati
3 parti ravna curata de evanghelizare
TOTAL: 10 Kg aur, argint si pietre scumpe
Din toata ravna aceasta 90 de parti erau lemnul, fanul si trestia care vor arde in foc o lucrare si care nu are alta soarta decat nimicirea, si numai 10 parti curate ca aurul, argintul si pietrele scumpe raman adevarata lucrare ce are ca soarta castigarea slavei Dumnezeiesti.
Am ramas uimit cand am citit aceste lucruri si m-am intristat. Inima mi se facu ca a unui bolnav si auzii in urma mea un suspin atat de dureros, incat ma tintui pe loc cu un cui, am vrut sa fug dupa strain, insa ne putand, am renuntat. Gandindu-ma putin, mintea mi se lumina si in mine se ridica un lucrator nou care incepu sa-l judece pe cel vechi. O adevarata intelegere ma patrunse si m-am trezit rugandu-ma. Doamne fie-ti mila de mine. Coplesit, cazut in genunchi cu lista analizei ravnei mele de lucrator. Priveam la ea si parca se prefacuse intr-o oglinda in care vedeam atat de limpede starea in care se afla inima mea in acele momente. Abia atunci am inteles bine analiza strainului. Am vazut ca era desavarsita si bine cantarita, iar eu, nenorocitul de mine nu mai aveam nimic de zis.
Eram atat de lamurit cum n-am mai fost niciodata, dar eram zdrobit de durere. Un foc ardea in mine. Am strigat deznadajduit catre Dumnezeu sa ma scape de mine insumi, dar durerea crestea mereu… Ma strangea de gat, gemeam, iar suferinta crestea mereu incat inima mea era gata sa plesneasca. Nu mai puteam. Inabusit de groaza, incepui sa strig atat de tare si de disperat, incat m-am trezit. Pana in ziua aceea, ori de cate ori ma rugam, ii ceream Tatalui sa ma scape de tot ce e rau si de pedeapsa viitoare. De atunci incoace insa, n-am mai stiut sa ma rog decat sa ma izbaveasca de mine insumi.
E un lucru de mare pret ceea ce am invatat acum la batranete ( lucrul care il uitasem in rugaciunile mele ). Fara sa uit, de atunci asa m-am rugat mereu, nici o clipa n-am mai avut pace pana nu m-am vazut scapat de mine, prin focul curatitor al harului Domnului Isus. Si n-am stiut ce-i odihna pana ce n-am stiut ca in locul interesului religios si mandriei a venit lumina si smerenia dragostei Domnului Isus, astfel incat astazi pot spune: ,, DACA DOMNUL MA VA CHEMA, VOI PUTEA STA LINISTIT LA PICIOARELE Marelui Chimist, Isus Hristos, purtand cununa Imparatiei Vesnice,,. Astfel eu care ma bucuram in lucrarea facuta de mine insumi de credinciosia mea in care stateam, m-am vindecat si acum spun tuturor.
De va rugati Lui Dumnezeu, rugati-va sa va scape de voi insiva, de starea de mandrie ce va stapaneste, de nepasarea fata de slava lui Dumnezeu care se gaseste in viata tuturor crestinilor din zilele noastre. Cel ce se intoarce la Dumnezeu se opreste mai intai de pe calea pierzarii, nu mai paseste spre pacat. In al doilea rand, recunoscandu-l pe Domnul Isus, este atras spre El, se desparte de tot ce nu-i place Domnului si astfel, indreptandu-se cu fata spre Domnul Isus, intoarce spatele lumii si pacatului. In al treilea rand, porneste pe calea curata a ascultarii de Dumnezeu.
A doua scrisoare catre Noe
MOTTO: „Ce s-a intamplat in zilele lui Noe, se va intampla la fel si in zilele Fiului omului: mancau, beau, se insurau si se maritau pana in ziua cand a intrat Noe in corabie; si a venit potopul si i-a prapadit pe toti”. (Luca 17, 26.27)
Mai Noe,
Nu ti se pare ca ai intrecut orice masura? Predici de multi ani si nu exista om de pe aceasta planeta care sa nu fi auzit istoria ta cu Dumnezeu care ti-ar fi spus despre un potop si despre corabie.
Dar au trecut o suta nouasprezece ani de cand ai inceput sa predici, ani in care ai fost singurul care ai vorbit despre potop. Asta eu nu pot sa o inteleg. Te-ai gandit ca s-ar putea sa fi gresit? In definitiv, daca va veni, intr-adevar, un potop, n-ar trebui sa vorbeasca acum toata lumea despre el la cel mai serios mod cu putinta si nu doar in glume proaste si cantece desantate? N-ar fi trebuit ca macar o parte din bisericile si enominatiunile legal constituite, sa anunte acest potop in revistele si cartile lor, in predicile saptamanale si congresele anuale?
Si altceva: de ce te-a trimis Dumnezeu pe tine si nu pe un altul? Cine a mai pomenit ca Dumnezeu sa trimita o solie intregii lumi printr-un singur om? N-ar fi trimis mai degraba un comitet? Te-ai discreditat destul si ne-ai facut si pe noi, cei ce te-am sustinut la inceput, de ras. Ai adus asupra familiei mari probleme, ai distrus carierele baietilor tai tinandu-i in toti acesti ani cu tesla si fierastraul in mana, in loc sa-si termine studiile… Ar fi timpul sa incetezi.
Daca esti de acord, pot aranja ca sa transformi corabia intr-un obiectiv turistic. Poate intr-un restaurant vegetarian (pentru ca iti cunosc gusturile radicale) sau poate intr-un muzeu. Ti-ai putea amortiza investitia in maximum cinci ani, cu o publicitate corespunzatoare, evident. Am prieteni care s-ar implica in afacere si ar iesi ceva nesperat…
Daca esti de acord, suna-ma pe telefonul mobil pentru ca de maine intru in concediu. Ar fi cazul sa-ti iei si tu cateva saptamani de odihna si sa iesi cu familia din corabia aia unde ai ajuns sa mananci si sa dormi…
Oricum, suna-ma pentru afacerea pe care ti-am propus-o. O mina de aur care ne-ar asigura un venit frumos pe zeci de ani de-acum inainte…
Viitorul tau tovaras de afaceri,
Ann T. Deluvianu
Ovidiu Radulescu
CUMPĂNA
M-am născut într-o familie de cumpănari. De sute de ani, cei din familia mea s-au îndeletnicit cu “adusul apei”. Unii săteni preferau să bea apă din bălţile de la capătul mlaştinilor din sud, dar alţii se lăsau în seama noastră.
Fântâna era departe, se făceau cam şase apusuri până să ajungi la ea şi tot pe-atâtea înapoi…
De mică priveam la fraţii şi surorile mele mai mari care se încumetau să plece aşa de departe şi se angajau să poarte o povară atât de grea. Găleţile erau cu mult mai mari decât cele normale, iar greutatea… Până la izvor mergeai numai prin pustie. Totul era nisip, pietre, scorburi. Ziua era bântuită de năluci, demoni ispititori, iar noaptea era stăpânită de fiarele sălbatice.
Într-una din zile, veni rândul fratelui meu… S-a trezit de dimineaţă, şi-a luat bineţe de la părinţi şi de la noi… apoi s-a pierdut în norii de praf ai pustietăţii… Ştiam că eu îi voi urma şi, numai la gândul acesta mă copleşeau emoţiile. Unii dintre fraţii mei nu se mai întorceau. Plecau singuri… şi singuri rămâneau.
În a 40-a zi de mers prin pustie, după numărătoarea tatii, m-am urcat pe movila din spatele casei, aşa cum făceam de multe ori, mi-am făcut mâna straşină… l-am văzut, venea. Silueta lui slabă era învăluită în praf, dar îl vedeam cum înaintează. Mâinile lui se făcuseră parcă una cu cumpăna, iar acum semăna cu o cruce vie. I-am fugit în întâmpinare. Era obosit şi flămând, picioarele îi sângerau din cauza pietrelor ascuţite, iar mâinile la fel… de greul cumpenei…
Când i-am dat jos cumpăna şi am descărcat găleţile… am văzut în ele mai mult decât apă, era chiar izvorul. M-am dat înapoi cu uimire – adusese izvorul la noi în sat. Tata a luat cu grijă izvorul şi l-a aşezat în mijlocul pieţei ca oricine să poată lua din el şi să aibă viaţă. Dar sătenii s-au arătat nemulţumiţi, spuneau că apa aceasta nu are gustul aceleia din pustie.
Apoi fratele meu mai mare a murit din cauza rănilor provocate de cumpăna de ape. Sătenii începuseră să batjocorească izvorul, şi atunci tata l-a luat la noi în curte. Sătenii şi-au făcut alţi cumpănari şi aduceau apă din bălţile de la capătul mlaştinilor din sud. Eu… eu am rămas în continuare cumpănar şi duc apă din izvorul de la noi din curte oamenilor din alte sate. Pentru ei aceasta e apa vieţii.
Amin!!!
Text cules de Geanina Uşurelu
DRUMUL PIERZARII
Privesc surprinsa spre o lume care alearga pe o cale mult prea indepartata,presarata cu frumuseti si bogatii care incanta ochiul si par a-ti umple inima de speranta. Uimita fiind continui sa privesc pentru a observa ce ii atrage atat de mult?Par a avea ochii acoperiti de un intuneric dens,de o bezna groasa ce le incetoseaza privirea iar pasii lor repezi isi continua nepasatorul lor drum pe care au pornit fara a tine cont de semnele care interzic inaintarea si le spun cu atata claritate sa se intoarca inpoi,s-o ia pe un alt drum.
Drumul lor e presarat apparent cu petale de trandafiri frumos mirositoare,atragatoare,ca un magnet care tinteste sufletul lor. In goanna lor nebuna parca au uitat sa se mai opreasca,sa se bucure macar o clipa chiar si de acele lucruri marunte care de fapt au o adevarata valoare si insemnatate.
Cand le privesti cu ochii nu vezi altceva decat o sete adanca dupa niste lucruri care nu prezinta altceva decat provocare,curiozitate si mister.Acest drum pare a nu se mai sfarsi si continui sa privesc de departe aceasta imensa gloata de oameni care seamana cu acele papusi dirijate in neant,conduse de o forta nevazuta si chiar necunoscuta,dar care ascunde in ea multa inselaciune.
Timpul trece cu lacomie inghitind tot mai mult secundele,minutele,orele,zilele apoi anii lasandu-I cu urme vizibile pe trupurile lor perisabile.
Vad bucurie pe chipurile lor darn u este una de durata ci ea este ca si un trandafir a carui petale ofilite mai incearca sa isi adune puterile pt a da impresia ca este ceea ce de fapt a fost odata si nu mai e.Ceata e tot mai groasa si drumul este din ce in ce mai greu dar ei acum inainteaza fara a-si mai pune intrebari de genul:”Oare acesta este drumul cel bun??”si cad astfel,obositi fiind de povara grea sub care gem care se dovedeste a fi crunta si necrutatoare.
Incerc sa ma apropii sa le spun ca drumul pe care sunt e cel gresit si ca trebuie sa se intoarca pe un alt drum care ofera adevarata viata si bucurie si o noua speranta pt o adevarata viata,dar ma resping de indata ce imi deschid glasul si vorbesc,altii chiar ma ocolesc si isi continua drumul lor spre calea de pierzare.
Incerc sa ii fac sa inteleaga caci calea lor nu este buna dar simt ca implicarea mea nu este destula ,ca nu lupt pt ei indeajuns.
Privesc cu inima plina de durere cum unii dintre ei chiar ajunsi la marginea prapastiei renunta la a mai lupta si se arunca in adancul ei sfarsind cu viata .Multi isi sfarsesc viata pe acelasi drum gresit pe care au pornit odata si au continuat sa mearga pana la capat.
Intr-o lume in care oamenii alearga dupa desertaciune,dupa lucruri care promit frumusete,bogatii si faima noi avem pe Cel care ne-a scos din groapa intunericului acestei lumi,ne-a dat o haina noua,spalata in sangele Fiului Lui Dumnezeu care a murit pt.noi pe cruce si mai mult decat atat ne-a facut copii ai Lui Dumnezeu ,a restaurat relatia noastra cu El.El ,Isus a dat la o parte valul de pe ochii nostrii ca sa putem vedea adevarul sin e-a pus pe calea cea buna calea ingusta,care duce catre cer.
Din niste copii orfani ne-a facut copii ai Lui Dumnezeu si ne-a promis ca vom avea o casa in cer pe care El o va pregati pt noi si acea casa va fi una vesnica,nepieritoare.El ne-a redat scopul vietii,a pus in noi bucuria sa deplina sip e chipurile noastre zambetul e unul care dincolo de aparenta lui arata bucuria din sufletul nostru. Inima noastra e plina de o pace care nu dispare in zilele cu nori pe cer si furtuni in calea noastra ,ci ea ramane adanc implementata in noi.
Noi suntem puternic inradacinati in dragostea Celui mai bun Tata care nu ne dezamageste nici o clipa. Ce har sa stim ca odata cu trecerea timpului si a vietii si moartea noastra nu se va sfarsi totul ci vom fi pururea cu El cu Dumnezeu.
Stiind ca viata noastra are un scop atat de maret conceput de Dumnezeu pt noi mai inainte ca sa fim in pantecele mamei noastre,vom putea oare ramane nepasatori la strigatul disperat al acestei gloate care urla zi si noapte dupa un raspuns si un scop in viata?
Cat timp suntem dispusi sa mai stam deoparte ,nepasatori vazand cum tot unul cate unul dispare cazand in abis,intr-o vesnicie plina de chin si de durere care nu va avea sfarsit.
Azi e sansa ta,cat inca mai ai ocazia lupta pt aceasta „gloata de oameni” care alearga inspre moarte …
Decizia iti apartine… Vei asculta oare acest indemn?
