Muratura – pisicuta cea fricoasa

Muratura – pisicuta cea fricoasa


Nu-i asa ca Muratura este un nume cam nastrusnic pentru o pisica? Muratura, pisica mea, nu aduce nici pe departe a muratura. Este o mata in toata regula: dungata ca un tigru, insa cu gri, galben si alb. Are un an.
Copiii de la care am luat-o ii spuneau Muratura pentru ca avea ochii verzi. Numele ei mi se pare asa de stanjenitor, incat uneori o strig, pur si simplu, Pisica. Nu pare sa se supere.
Muratura este o fricoasa. Se teme de mine. Cateodata sta langa mine, adoarme seara pe patul meu, si uneori se alinta la picioarele mele. Dar, atunci cand vede ca intru in camera, fuge. Uneori, fuge doar pentru ca ma uit la ea. Acest lucru ma intristeaza. Muratura nu-l place pe baiatul meu Paul, care are doisprezece ani, si nu o baga in seama pe fiica mea, Maria, de cincisprezece ani. Il accepta insa pe Petrica, celalalt baiat al meu, care are zece ani si este incantat sa se joace cu ea.
Muratura o iubeste pe sotia mea, Margareta. O urmeaza peste tot, se catara pe umerii ei, ii adulmeca mancarea si adoarme la ea in brate. Niciodata nu se poarta asa de atent cu mine.
Este drept? Oare asa de frumos sa te porti cu un tata care isi iubeste familia? Nu cred. Ganditi-va doar cat de multe am facut eu pentru muratura:
– Cine a salvat-o cand era inca pui, cine a adus-o acasa si a primit-o in familie? Eu!
– Cine a dus-o la veterinar, ca sa o „aranjeze” si sa o scape de motanii care nu o lasau in pace? Eu!
– Cine i-a cumparat vase stralucitoare pentru apa si mancare si cine i-a pregatit un patut confortabil? Eu!
– Cine ii cumpara mancarea si are grija sa-i umple vasul si sa-i schimbe apa? Eu!
– Cine ii cumpara soricei de jucarie, ca sa se joace cu ei? Eu!
– Am lovit-o, m-am purtat asupru, am gonit-o sau am tipat la ea vreodata? Nu!
Atunci de ce se teme de mine Muratura? Poate fiindca sunt atat de inalt si am voce asa de joasa. Poate ca Muratura ma priveste ca pe gigantul Goliat.
Insa eu sunt cel care a avut grija de ea pana acum. Nu pare sa stie sau sa-i pese, si acest lucru ma intristeaza.
Uneori, cand Muratura fuge de mine, ma gandesc la cat de fricosi suntem noi cand trebuie sa ne intalnim cu Dumnezeu, cu Tatal nostru ceresc.
Cand israelitii erau infricosati si fugeau dinaintea Lui, Dumnezeu le-a spus: „Cat de bucuros v-as numi copii ai Mei!… Credeam ca ma veti chema ‘Tata’ si nu va veti mai abate de la Mine” (Ieremia 3:19, NIV).
Ganditi-va: Dumnezeu ne-a oferit un camin, o familie, hrana si jucarii. De ce nu venim la El cand ne cheama? De ce nu Il urmam oricand si oriunde? De c enu ne cuibarim langa El, multumiti si increzatori? De ce ne temem atat?
Post scriptum: Sase luni mai tarziu Muratura s-a nascut din nou. Inca o iubeste pe Margareta, insa acum ma iubeste si pe mine. In fiecare dimineata, la cinci si jumatate, zgarie cu labuta pe covor sau la usa si miauna de doua ori. Alearga inaintea mea pe scari, se asaza pe spate si imi da de inteles ca vrea sa o mangai pe piept si pe gat. Apoi, se alinta la picioarele mele, in timp ce ii pregatesc hrana.
Ma place numai fiindca o hranesc? Nu cred. Cand vin acasa, simt ca i-a fost dor de mine, macar putin. Am avut rabdare cu ea. Chiar daca temerile ei ma intristau, am continuat sa am grija de ea. Si rabdarea mea a dat rezultate.
Dumnezeu a folosit aceeasi metoda cu mine si a functionat. Intr-un fel, si eu sunt un fricos. Dar am invatat sa am incredere in El. Stiu ca II pasa de mine. Si am invatat sa ma bucur de timpul rezervat pentru El in fiecare dimineata.
Dar voi? Sunteti si voi niste fricosi?
Traducere de Oana Ghiga
Autor: Ed Christian

Sursa: www.cercetatiscripturile.org