Muzica Evului Mediu timpuriuDespre muzica europeană a evului mediu timpuriu putem vorbi cu mai multă certitudine decât despre cântările vechilor Elini. Modul de a nota muzica este acum mai exact şi evoluează treptat în direcţia scrieri actuale, ceea ce permite o desluşire destul de fidelă a textelor ajunse până la noi. Se încheagă portativul nostru modern pe care iau loc, la început sub forma unor mici pătrate negre, iar cu vremea rotunjindu-se, notele semnificând inalţimi şi durate diferite, aşa cum le vedem astăzi insemnate în partituri. Un călugar benedictin, Guido d’Arezzo, care a trăit în jurul anului 1000, a jucat un rol de seama în cristalizarea acestui sistem de notaţie.
Muzica pe care o ascundeau neumele(notele) medievale reprezenta partea cântată a ceremoniilor religioase catolice. În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unică şi firavă linie melodică, adică o monodie(o singura voce), destinată intonării de către un cântăreţ sau un grup. Desfăşurându-se pe un spaţiu melodic(ambitus) restrâns, această cântare putea totuşi îmbraca forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule melodice,până la cântul propriu-zis, bogat în melisme. Unificate şi codificate în jurul anului 600 de către papa Grigore I, cântările liturgice au căpătat denumirea de gregoriene.
Cântul gregorian este expresia atotputerniciei ideologiei creştine în evul mediu, când autoritatea bisericii era temută nu numai de mulţimea credincioşilor, dar şi de regi şi împăraţi. Era unul din mijloacele cele mai eficace prin care biserica se menţinea stăpână pe sufletul mulţimilor. Viaţa poate fi îngrădită, ea nu poate fi însă împiedicată să se manifeste conform ceriţelor ei fireşti. Intimidaţi şi speriaţi de viziunile apocaliptice cu care biserica îi ameninţa, oamenii nu refuzau atunci când scăpau de sub sfânta tutelă, desfătarea prilejuită de cântecele lumeşti mai puţin severe, fremătătoare şi generoase.
Nu putem reconstitui creaţia folclorica a acestori vremuri, dreptul la notare fiind rezervat doar cântului gregorian şi priceperea scrierii neumelor nevând-o decât monahii, dar existenţa unei bogate şi variate muzici populare este mai presus de orce îndoială.Antipod al cântării gregoriene, ea nemulţumea puterea religioasă şi această nemulţumire lua violenţe atunci când ecoul cântecelor pline de viaţă ale mulţimii răzbătea până in biserică, ameninţând integritatea muzicii viguros codificată de către papă.
Spirit evlavios, Carol cel Mare s-a străduit să ajute biserica să-şi menţină neştirbită puterea, chemând la o hotărâtă eliminare a tot ce altera puritatea cântării liturgice. „Revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia manifeste corrupisti cantum” (Voi care stricaţi cântările, respectaţi notarea sfântului Grigore); poruncea el într-o frază rămasă celebră.
Dintre numeroasele influenţe exercitate de muzica populară asupra coralului gregorian, deosebit de rodnică s-a dovedit cea a cântării pe mai multe voci. Ciocnirea cu această modalitate de a cânta trebuie să fi stimulat instinctul muzical al călugărilor cu o sensibilitate mai dezvoltată pentru frumos. Atraşi de bogăţia expresivă a cântului pe mai multe voci, ei si-au propus să transplanteze şi în domeniul liturgic procedeele observate în practica populară. Străduindu-se a depăşi monotonia,ei au tins să lărgească tiparele tradiţionale ale cântării pe o singură voce.
Aşadar, inviolabila psalmodie în unison a coralului gregorian vede la un moment dat alăturându-i-se o a doua voce care evoluează într-un strict paralelism cu ea, la interval de cvartă sau cvintă – aşa zisul organum. Vocea de bază se numea cantus firmus, cea suprapusă era vocea organală. În secolele X – XI, melodia ce se suprapunea peste cantus firmus capătă din ce în ce mai mult independenţă, execută mişcări contrastante în raport cu direcţia vocii fundamentale iar adesea desfăşoară graţioase vocalize în jurul sunetelor tărăgănat expuse ale acesteia. Discantus se va numi această melodie înflorită pe trunchiul străvechii şi severei psalmodii gregoriene care, din cantus firmus a devenit tenor (adica melodia ţinută în registrul grav).
„Cântarea bisericească începe astfel să-şi deschidă alte perspective, muzica începe să sune din ce în ce mai ingenios, mai bogat , făcând din ceremonia liturgică nu numai un prilej de reculegere, dar şi unul de desfătare artistică. Convinsă că o comunicare cu divinitatea nu este posibilă decât în atmosfera creată de cîntecele prescrise de Antifonarul papei, biserica avea motive mai mult decât îndestulătoare să se indigneze. De aici, anatemele pe care diferitele concilii ecleziastice le aruncau aspra acestor fenomene de înnoire şi laicizare, încercând să stăvilească evoluţia, să readuca muzica bisericească pe făgaşul cuminte al gregorianului. Era însă în zadar; oricât ar fi de ameninţătoare, anatemele nu puteau opri torentul impetuos a cărui înaintare era alimentată de o profundă necesitate lăuntrică. Muzica ţinută vreme lungă în cătuşele monodiei, îşi vedea lanţurile cedând şi, pe măsura eliberării, dădea la iveală noi uimitoare posibilităţi de expresie. Erau zorii polifoniei, primele scânteieri ale acestei splendide lumi sonore care avea să se cristalizeze prin dezvoltarea şi perfecţionarea cântării pe mai multe voci. Extrem de importantă, această răscruce dintre cele două milenii; acum se pun bazele unei noi dimensiuni a gîndirii muzicale aceea în virtutea căreia muzica poate fi concepută, redată şi percepută pe câteva planuri concomitente”. ( citat din „Istoria muzicii universale” de R.I. Gruber )
Adina Tolan
Sursa: www.crestin.org
