O Biblie nouă?În 1986, la universitatea Berkeley din California, grupul de studiu „Jesus Seminar”, cu 134 semnatari, toţi doctori în teologie, au „decis” că, din cele 1.500 rostiri ale lui Iisus, doar 83 (18%) sunt autentice, iar din cele 176 acţiuni, numai 29 (16%) ar putea fi reale.
Mă identific cu omul de rând, neteolog, ca să-mi exprim nedumerirea: Mai este oare Biblia cartea de căpătâi? Este ea Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu dat lumii? Sau poate este doar o versiune, precum Coranul sau Vedele ? Să aibă profeţii Noii ere dreptate?
Provocarea Coranului
Coranul este un sumar de 114 „sure” (capitole). O parte din titlurile surelor sunt nume de animale, de mirosuri, de pietre, etc…, fără vreo legătură sau explicaţie. De exemplu: sura 2 se cheamă „vaca”; sura 6 – „boul”; sura 57 – „fierul”; sura 72 – „demonul”; sura 95 – „smochina”; sura 105 – „elefantul”. Surele nu sunt organizate cronologic, nici pe categorii tematice, ci pur şi simplu după lungime: Coranul începe cu sura cea mai lungă şi se termină cu sura cea mai scurtă. Din această pricină, naraţiunile se succed aleatoriu, lipsite de context şi de explicaţii. Pe lângă această dificultate, Coranul mai este şi scris în „araba religioasă” – o limbă considerată de unii lingvişti ca a doua ca dificultate după chineză, din pricina gramaticii sofisticate şi a vocabularului antic, ieşit din uz. Apoi textul suferă de cuvintele lipsă şi fraze fără sens. Toate aceste motive fac din Coran o carte greu de asimilat, pentru priceperea căreia depinzi de înţelepciunea vreunui imam. Acesta şi este cazua pentru care cei mai mulţi dintre musulmani n-au habar de ce scrie în Coranul.
Cine, când şi cum s-a redactat Coranul? Despre Biblie se ştie cu oarecare exactitate cine şi când a scrisă fiecare din cele 66 cărţi ce o compun. În ce priveşte Coranul, planează difuzia. Pentru arabi, Coranul este o carte „tabu”. O analiză critică sau investigarea din partea lor ar fi blasfemie.
Ce ştiu musulmanii este că că Jibril „cel cu 600 de aripi” i-a dat lui Mahomed învăţătura, pe parcursul a 23 ani; că Mahomed a transmis credincioşilor învăţătura în mod oral; că ea a primit forma definitivă la cca. 20 ani după moartea lui Mahomed, din porunca califului Othman; şi că în forma prezentă, Coranul este chiar copia „tablelor eterne” care există în ceruri (Sura 85,22). În conscinţă, toate celelalte „scripturi” (Vechiul şi Noul Testament) sunt nişte versiuni corupte şi amăgitoare!
Pentru cercetători, în schimb, autenticitatea Coranului este umbrită de două probleme serioase. Primul – modul în care a fost alcătuit. Şi al doilea – lipsa documentelor.
Mai multe Coranuri
În bătălia de la Yamama (632 d.Hr.), cei mai mulţi dintre bunii musulmani care memoraseră Coranul au căzut pe câmpul de luptă. Îngrijorat de soarta Coranului, califul Abu Bekr a poruncit lui Zaid bin Thabit – unul din scribii lui Mohamed – să strângă toate resursele existente şi să redacteze Coranul. Cutremurat de o lucrare atât de sfântă, Zaid a început să adune bucăţi de oase, frunze, scoarţe de copac, piei şi pietre care purtau inscripţii din Coran. A chemat şi martorii aflaţi în viaţă. Dar nu exista nici un musulman care să fi memorat în întregime Coranul. Nici chiar Mohamed nu reţinuse tot din ce-i descoperise întruna, vreme de 23 ani, Gabriel. Sahih al Bukhari (810 – 870), redactorul cel mai de seamă al tradiţiei orale Hadith consemnează o replică bizară a lui Mohamed: „Profetul a spus: ‚Este foarte rău că unii din voi spun: Am uitat cutare şi cutare verset din Coran. Căci, cu adevărat, şi eu am uitat acel verset. De aceea trebuie să continuaţi să recitaţi Coranul pentru că el fuge din mintea omului mai repede decât fuge o cămilă.”
După doi ani, Zaid a oferit în cele din urmă lui Abu Bekr manuscrisul Coranului. Dar n-a trecut mult şi s-a ivit un necaz şi mai mare: Versiunea lui Zaid nu era singura aflată în circulaţie! La nici 20 ani de la moartea lui Mohamed, existau nu mai puţin de şapte versiuni diferite ale Coranului, unele mai scurte, altele mai lungi, cu o sumedenie de neconcordanţe . Şi toate pretindeau că erau „originalul” ! De unde aceste variante?
Tot Bukhari e cel care sugerează în Hadith o explicaţie: „Omar (viitorul Calif) spunea: „L-am auzit pe Hişam bin Hakim recitând sura Al Furqan (a 25-a sură) pe când Apostolul încă trăia. Am urmărit recitarea sa şi am observat că o recita altfel de cum m-a învăţat pe mine Apostolul lui Allah. Când a terminat, l-am apucat de guler: „Cine te-a învăţat să reciţi sura în felul acesta?” El a replicat: „Apostolul lui Allah m-a învăţat aşa”. I-am spus: „Minţi! Apostolul lui Allah m-a învăţat altfel!” Aşa că l-am dus la Mahomed. „O, Apostolule al lui Allah! L-am auzit pe individul ăsta recitând sura Al Furqan altfel decât m-ai învăţat tu!” Atunci Profetul a spus: „Hişam, recită!” Şi Hişam a recitat exact aşa cum îl auzisem eu. La care Apostolul lui Allah a spus: „Chiar aşa mi-a fost descoperit că trebuie recitat!” Apoi profetul mi-a spus: „Omar, recită şi tu!” Eu am recitat altfel, aşa cum ştiam de la Mohamed. Apostolul lui Allah a spus: „Şi în felul ăsta mi-a fost descoperit că trebuie recitat!” Apoi a adăugat: „Coranul mi-a fost descoperit în mai multe feluri, aşa că recitaţi în felul în care vă este vouă mai uşor.”
Izvoarele arse !
Pentru că multiplele variante riscau să scindeze pe musulmani, califul Othman a chemat pe Zaid şi pe alţi câţiva, poruncindu-le să redacteze un nou manuscris, zicându-le: „Acolo unde diferiţi de varianta lui Zaid, scrieţi numai în limba Kuraişă, căci ea era limba în care a fost revelat Coranul.” Când noul „canon” a fost gata, Othman a cerut versiunile originale şi a comis incredibilul: Le-a ars! A ars chiar şi manuscrisul primar al Coranului, cel al lui Zaid, pe care Hafsa, una din nevestele lui Mahomed, îl păstra cu sfinţenie !
Fireşte, te întrebi: de ce le-a ars ? Cum poţi să mai ştii cât corespunde actualul Coran cu originalele? Răspuns la aceste întrebări nu avem.
Manuscrisele lipsa
A doua problemă este generată de lipsa manuscriselor din timpul califului Othman (650 d.Hr.). Când e vorba de documente, musulmanul arată totuşi spre două manuscrise vechi: manuscrisul Samarkand (aflat în muzeul dinTaşkent, Uzbekistan), şi manuscrisul Topkapi (în muzeul din Istanbul). El „ştie” că acestea sunt chiar originalele lui Othman.
O simplă cercetare a stilului scrierii şi a ornamentelor grafice care înfrumuseţează pagina te conduc inevitabil către începutul secolului 9. Ceea ce nu cunosc cei mai mulţi musulmani este că ambele manuscrise sunt scrise cu caractere Kufite, scriere care nu era folosită nici în Meca şi nici în Medina din timpul primilor patru califi (sec. 7). Scrierea Kufită, numită după oraşul Kufa din Irak, a început să se impună abia după ce persanii din Bagdad şi Kufa au preluat puterea în lumea arabă. Aceasta s-a petrecut către sfârşitul sec. 8. Atât manuscrisul Samarkand, cât şi Topkapi datează din perioada ultimului deceniu al sec. 8 şi primele decenii ale sec. 9.
Şi chiar nici un manuscris? Dacă te gândeşti, pe vremea Noului Testament nu exista hârtia. Exista doar papirusul, material foarte perisabil; şi pergamentul – material foarte scump. Cu toate acestea, există peste 5,300 manuscrise greceşti, peste 10.000 versiuni ale Vulgatei latine şi peste 9,300 de versiuni în siriacă, coptă, armeană, gotică, etc… Cele mai multe provin din perioada primilor 500 ani ai erei creştine.
Dar în vremea lui Othman exista din abundenţă hârtia! Unde sunt manuscrisele?
O creaţie colectivă
Concluzia profesorului şi imanului Ibrahim Musa, de la Duke Univ. este: „Coranul a fost întocmit la cca. 150 ani după moartea profetului.” Şi atunci câtă acureteţe poate el avea? Dacă în decurs de numai 20 de ani (de la moartea lui Mahomed – 632 d.Hr. – şi până la redactarea primară a Coranului, de către Zaid – 652 d.Hr.) au existat deja şapte versiuni diferite, cu cât mai distorsionată putea fi cea scrisă după 150 ani?
„Creativitatea” arabului este incredibilă. Când acelaşi Sahih al-Bukhari a vrut să strângă toate tradiţiile orale despre Mahomend în Hadith, din peste 600.000 de hadith-uri (povestiri) câte circulau, n-a găsit autentice decât 2.762 – adică doar 0,5% !
„Aproape în mod universal, savanţi care au studiat independent Coranul şi Hadith, au ajuns la concluzia că scrierile Islamice n-au fost revelaţia unui singur om, ci sunt compilaţii ale unor ediţii mai târzii, formulate de un grup de oameni în decursul a câteva sute de ani”, spune un expert al Islamului . „Coranul de azi nu este Coranul din jurul anului 650 d.Hr., ci este un produs al secolelor 8 şi 9. Şi nu a fost produs în Mecca sau în Medina, ci în Bagdad. Iar plămădirea Coranului n-a avut loc în timpul vieţii lui Mohamed, ci s-a dezvoltat în cca. 300 ani…”
Surpriza!
În 1972, cu ocazia restaurării marii moschei din Sana’a, în Yemen, lucrătorii au descoperit între acoperişul exterior şi tavan un un set de 15.000 foi îngălbenite conţinând Coranul. Într-un articol publicat în Atlantic Monthly , Tobi Lester – cel care a condus cercetarea – scria: „Manuscrisul pare să dateze din sec. 8, fiind cel mai vechi manuscris al Coranului. Unele fragmentele dovedesc mari abateri faţă de textul standard de azi!”
Luând notă de aceste diferenţe, autorităţile islamice din Yemen au inerzis cu străşnicie publicarea lor. Andrew Rippin, profesor în ştiinţe islamice la univ. Calgary remarca: „Manuscrisul relevă că istoria timpurie a textului Coranic este, într-o măsură mai mare decât ne-am fi aşteptat, o problemă nerezolvată. Textul se dovedeşte mai puţin stabil şi are mai puţină autoritate decât s-a pretins.”
Telefonul fără fir
Până acum, discursul a urmărit datele „despre” Coran. De-acum, reflectorul pătrunde în conţinutul scripturii musulmane.
Coranul include multe episoade din Vechiul şi Noul Testament, în care se regăsesc eroii biblici: Ibrahim (Abraham); Musa (Moise), Yusuf (Iosif), Daud (David), Suleiman (Solomon), Ali (Ilie), Isa (Iisus), etc… Specific Coranului este că multe din povestiri se cam repetă, cu oarecari variaţii. Comparând aceste istorii cu relatările din Sfânta Scriptură – document antedatat Coranului – descoperim alteraţii majore privind conţinutul şi cadrul istoric al episoadelor.
De exemplu, Coranul pretinde că:
– Dumnezeu a făcut pe om nu din ţărână (Genesa 2,7), ci dintr-un cheag de sânge (Sura 96,1-2). Sângele cui?
– În clipa potopului, Noe nu şi-ar fi luat toţi fiii în arcă (Gen. 7,7), ci doar doi; al treilea, răzvrătit, ar fi refuzat să intre în corabie şi ar fi fost înghiţit de potop (Sura 11, 44-45).
– Arca lui Noe nu s-a oprit pe muntele Ararat (Gen. 8,4), ci pe muntele Giudi (Sura 11, 46), undeva în sud-estul Turciei, la 350 km sud de Ararat.
– Nevasta lui Noe şi-ar fi înşelat soţul, drept care ar fi ajuns drept în iad (Sura 66,10)
– După ieşirea sa din Ur, Avraam n-a locuit în Hebron, Palestina (Genesa 13,18), ci ar fi locuit chiar în Mecca, Arabia (Sura 14, 38-40 ). Iar Isaac este chiar acela care ar fi ridicat templul Kaaba, din Mecca.
– Când Avraam s-a dus să jertfească pe fiul său, nu pe Isaac l-a adus, şi nici pe muntele Moria (Gen. 22,3), ci pe fiul Agarei, Ismael; şi undeva pe lângă Mecca (Sura 37,110).
– Haman, primul ministru al Persiei (474 î.Hr.) şi tartorul evreilor din timpul Esterei, (Estera 3,1), ar fi trăit… cu 1.000 ani înainte. Coranul îl înfăţişează ca ministru şi prieten al lui Faraon şi contemporan cu Moise (Sura 28,7).
– Viţelul lui Aaron ar fi fost turnat de un meşter samaritean (Sura 20,85-87). Istoria însă contrazice categoric această părere: samaritenii apar abia cu aproape 800 de ani mai târziu, odată cu luarea în robie a Israelului (722 î.Hr.) şi aducerea în Palestina a altor popoare păgâne care-şi iau numele de la capitala lor, Samaria.
– Fecioara Maria, mama lui Isus, apare în Coran drept fiică a lui Aaron şi nepoată a lui Moise (Sura 19, 29.53), măcar că Aaron a trăit cu 1.300 ani înaintea Mariei.
– Isus nu S-a născut într-un staul în Betleem (Luca 2,6-7), ci sub un palmier în Nazaret (Sura 19,23).
– Asemeni lui Buddha, Isus, ca nou-născut, ar fi vorbit chiar din leagăn; şi, încă de copil, ar fi săvârşit minuni (Sura 19, 30-34)
– Isus n-a fost răstignit şi nici n-a murit, ci ar fi fost înălţat de Allah la cer şi un altul (fără nume) ar fi murit în locul Lui, pe cruce. (Sura 4, 137)
Pe lângă asemenea discrepanţe faţă de raportul biblic, Coran include episoade preluate aproape cuvânt cu cuvânt din literatura iudaică apocrifă – dovadă a influenţei pe care Mahomed le-a primit de la creştini şi iudei în perioada de început.
Episodul din sura 5,31-32, cu „corbul trimis de Dumnezeul la Cain, ca să-l înveţe cum să-l îngroape pe Abel”, este preluat din Mishnah Sanhedrin 4:5. Episodul din sura 21, 51-71, cu aruncarea lui Avraam în cuptorul de foc şi izbăvirea lui miraculoasă – este preluat din Midraş Rabbah. La fel, scena hazlie din sura 27,17-44, cu papagalul vorbitor al împăratului Solomon şi cu împărăteasa din Şeba, care-şi ridică fusta când e să păşească pe o pardoseală care imita apa – este un împrumut din Al doilea Targum al Esterei. Celebra călătorie nocturnă a lui Mohamed pe un cal înaripat, de la Mecca la Ierusalim, cu suirea lui până în al şaptelea cer, şi apoi întoarcerea lui în aceeaşi noapte, este o parafrază adaptată din Testamentul lui Avraam (cca. 200 î.Hr.), la rândul său un împrumut dintr-o sursă persană mai veche, Artai Viraf Namak.
În Coran se regăsesc şi împrumuturi din evangheliile apocrife: episodul copilului Isus care modelează păsărele din lut şi apoi le dă viaţă – este luat din Evanghelia lui Toma a copilăriei lui Isus. Iar scena pruncului Isus care vorbeşte ca un adult (sura 19,29-33) îşi are originea în Prima Evanghelie a copilăriei lui Isus, o lucrare apocrifă egipteană. Iar descrierea iadului de către Mohamed se aseamănă izbitor cu iadul din Homiliile lui Efraim, predicator nestorian din sec. 6, material în vogă pe vremea lui Mohamed..
Forţa a trei petice
Istoria redactării Bibliei, în schimb, este presărată cu dovezi ale autenticităţii. Referindu-ne la Noul Testament, găsim o abundenţă de documente şi mărturii arheologice ale autenticităţii.
P52. În 1920, bogatul postăvar şi colecţionar de antichităţi, John Rylands din Manchester, cumpără (la a doua mână) de la un negustor de vechituri din Egipt un petic de papirus scris pe ambele părţi. Papirusul fusese rupt dintr-un sul ce învelise o mumie. Abia după 16 ani (în 1936), un cercetător îi identifică conţinutul şi vechimea – era un fragment din Evanghelia după Ioan, cap. 18 (versetele 31-33 şi 37-38), datat nu mai târziu de 125 – 140 d.Hr.. Acest petic – celebrul „papirus 52”, dezvăluie faptul că, la numai 30 ani de la scrierea ei, copii ale Evangheliei după Ioan depăşiseră spaţiul palestinian şi circulau deja în Egipt!
7Q5. În 1972, cercetătorii au scos la iveală în peştera nr. 7 de la Marea Moartă un străvechi fragment de papirus, datând cel mai târziu din anul 68 d.Hr – anul când comunitatea eseniană de la Qumran a fost măcelărită de legiunile romane. Peticul redă doar câteva cuvinte din Evanghelia după Marcu (6:52-53). Dar impactul unui manuscris apărut la nici 20 ani de la conceperea originalului este incalculabil!
P64. Şi seria descoperirilor umitoare continuă. În ajunul crăciunului din 1994, un cercetător german, Carsten Thiede, scotocind prin biblioteca Magdalen din Oxford, a dat peste o bucăţică de papirus uitat din 1901. Din punct de vedere paleografic, scrisul aparţinea chiar primului secol. La cercetare, peticul a scos la lumină un fragment al Evangheliei după Matei, cap. 26 şi ar putea fi datat prin anii 66-68 d.Hr., în aceeaşi perioadă ca şi 7Q5!
Începând din sec. XIX, parcă o mână providenţială scoate la lumină, piesă cu piesă, dovezi şi argumente ale autenticităţii Sfintei Scripturi. Ultimele mărturii demontează ipoteza ateistă a unei redactări târzii a Evangheliilor şi obligă la o reaşezare de poziţii a criticilor Bibliei. Chiar incomplete sau desperechiate fiind, ele sunt mărturii că Evanghelia, în mod cert, este contemporană cu generaţia martorilor oculari şi că e demnă de crezare.
Lucian Cristescu
