Un filosof italian pe nume Norberto Bobbio spunea că mori doar atunci când moare şi ultima amintire despre tine.
Zilele acestea, afirmaţia lui sună tot mai pregnant în mintea mea. Locuiesc destul de aproape de câteva cimitire: românesc, sârbesc, german şi evreiesc. Toate se-nvecinează, fapt ce-mi demonstrează încă o dată că aici în Timişoara, naţionalităţile s-au înţeles întotdeauna bine şi reuşesc să coabiteze fără niciun iz de conflicte sau reproşuri chiar şi-n viaţa de dincolo. Nu e nicio glumă! Explic. Pe vremea copilăriei, dimineaţa şi seara, pe când îmi deschideam fereastra camerei, îmi îndreptam privirea şi urechile spre acele palme de pământ acoperite cu flori, încercând să captez măcar câteva glasuri rupte din eternitate. Dar nimic. Niciodată nimic. Nici şoapte, nici ţipăte sau certuri, nici…nimic. Tăcere veşnică.
La început simple, acum tot mai spoite în marmură sau granit, mormintele îşi aşteptau tăcute vizitatorii, musafirii sau aparţinătorii, cândva îndoliaţi, însă tot mai bine dispuşi şi coloraţi odată cu trecerea anilor. Asta explică (permiteţi-mi să folosesc o vorbă cât se poate de uzată şi tot pe-atât de falsă) că „timpul le vindecă pe toate”.
O zi însă din tot anul îmi atrăgea atenţia şi-mi înduioşa până şi puţinele imagini sumbre legate de cimitire: 1 Noiembrie. Noi îi mai spuneam „Ziua Morţilor”. Acum lumea s-a şmecherit (adică s-a europenizat sau mai bine spus, s-a americanizat) şi o numeşte Halloween. Adică o tristă zi de aducere aminte la căpătâiul unei cruci de lemn, a ajuns să fie transformată şi cosmetizată într-o sărbătoare cu măşti de vrăjitoare şi babe-cloanţe. Şi cu bostani traşi pe cap, cu câte-o ghirlandă de usturoi sugrumată la gât şi în mână cu o şampanie pe post de lumânare, oamenii abia aşteaptă să gonească spre vreo petrecere de fiţe în vreun club de noapte.
Îmi amintesc cum în fiecare seară de 1 Noiembrie, urmăream de la fereastră cimitirele pline cu lumânări. Oameni cu jerbe de flori în mână se-ndreptau în tăcere pe aleile aglomerate. Doar paşii lor risipeau liniştea serii. Se adunau de departe, de peste tot. Rudele venite din străinătate, familia din ţară, toţi ocroteau mormântul cu lumânări şi crizanteme. Da, mirosul crizantemelor de toamnă! Iar apoi călătoreau toţi în timp aducându-şi aminte de viaţa celui din care acum a rămas doar un nume înscris pe o criptă. Plângeau, zâmbeau uşor, apoi oftau. Toţi îşi aduceau aminte. Povesteau. Erau ceasuri de veghe. Ore care îi strângeau laolaltă şi chiar dacă afară era frig şi se lăsa ceaţa, lumânările ardeau, ceara sfârâia şi mirosul ei împrăştiat în aer aduna amintiri. Erau multe. Şi în fiecare an, ele se-ntorceau odată cu paşii celor care veneau de departe sau de aproape ca să se adune, toţi împreună în jurul lumânărilor aprinse ce se refletau în poza învechită din criptă.
Însă în ultimii ani de 1 Noiembrie observ cum cimitirele se golesc de oameni şi odată cu ei de… amintiri. Lumea se grăbeşte, aproape că aleargă pe alei, printre morminte. Unii vin, alţii pleacă, dar nu împreună. Ci tot mai singuri, tot mai părăsiţi, tot mai trişti. Lor nu le mai pasă de-ai lor. Ei nu-şi mai vorbesc. Ei nu mai simt nimic. Poate o lacrimă seacă ştearsă repede. Doar atât. Sunt grăbiţi, şi-n graba lor au uitat să-şi mai amintească trecutul, adică familia.
De la aceeaşi fereastră privesc şi anul acesta într-acolo. Cimitirul e pustiu, la fel şi memoria. Oamenii fug acasă să-şi îmbrace costumul de Halloween.
Sursa: http://www.adventisttm.org/articole/o-memorie-stearsa.html
Din aceeasi categorie
