O sărbătorire a iubirii

O sărbătorire a iubirii
Îmi amintesc o dimineaţă de duminică, în care soţia mi-a adus micul dejun la pat. Nu era nici ziua mea de naştere, nici aniversarea nunţii noastre. Nu era nici măcar Sfântul Valentin. Era doar o dimineaţă de week-end în care m-am trezit mai târziu. A intrat în dormitor cu o tavă plină de bunătăţi, ce ştia ea că-mi place mie mai mult: clătite, ouă jumări cu un pic de caşcaval, pâine neagră prăjită şi suc de portocale. Nu-mi aduc aminte să mai fi fost vreodată trezit într-o manieră aşa de savuroasă! Când am terminat de mâncat şi ultima firimitură, am simţit un val de afecţiune intensă faţă de ea.
Dacă mi-ar fi cerut să fac ceva, aş fi făcut fără preget. Aş fi mers la mall şi aş fi admirat cu ea ore în şir vitrinele magazinelor; aş fi făcut toate paturile şi aş fi făcut curat în toate băile din casă. Ba chiar m-aş fi uitat cu ea la patinaj artistic. Acele sentimente calde şi afectuoase semnifică puterea pe care o are dragostea, ca influenţă transformatoare, chiar dacă expresia este o mică faptă de bunătate. Şi nu este teren mai important pentru această expresie a iubirii decât familia creştină.
Ţinta vrăjmaşului
Relaţia maritală stă la baza tuturor relaţiilor omeneşti: sociale, industriale şi religioase. Reprezintă piatra de colţ a culturii umane, depinzând de tăria sau slăbiciunea, fidelitatea şi infidelitatea, durabilitatea sau perisabilitatea ei. Nu este deci o surpriză că familia va fi principala ţintă a atacurilor vrăjmaşului, în încercarea de a descalifica omenirea de la mântuirea veşnică. Succesul diavolului în zilele noastre în destabilizarea acestei relaţii critice între creştini şi în afara bisericii este alarmantă. Ceva s-a stricat rău de tot în relaţia maritală, în timpurile moderne, inclusiv printre creştini. Legătura dragostei maritale a devenit fragilă şi capricioasă, nedurabilă sub influenţa valorilor împuţinate, lăsând în urmă devastarea inimilor zdrobite şi ale căminurilor destrămate.
Un raport din 2002, din Statele Unite, prezicea în baza tendinţelor curente, că 43% din cuplurile aflate la prima căsătorie vor divorţa în curs de 15 ani (Bramlett & Mosher, 2001, pag. 21). Statisticile din 2004 arătau că, în medie, primele căsătorii aveau să se sfârşească prin divorţ în decurs de 8 ani (U.S. Census Bureau, 2004). Potrivit recensământului federal, statele care alcătuiesc „centura biblică” au cele mai mari rate ale divorţului din Statele Unite. Cu excepţia statului Nevada, care oferă divorţuri „instant”, statele Arkansas, Alabama, Oklahoma şi Tennessee conduc naţiunea americană, în ce priveşte rata divorţurilor. Între 1970 şi 1996, numărul americanilor divorţaţi a crescut de 4 ori, de la 4,3 la 18,3 milioane (Saluter & Lugaila, 1996). Ultimele date arată că întâii născuţi din America sunt mult mai pasibili să se nască în afara căsătoriei decât din părinţi căsătoriţi (Stanley, 1998). Prin urmare, mai mult ca niciodată înainte, înţelegerea căsătoriei dintr-o perspectivă biblică şi o reconsacrare acestei relaţii vitale este esenţială pentru ca familiile să fie stabile şi biserica să aibă succes în misiunea ei.
Uniune sacră
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup.” (Genesa 2:24). Astfel este descrisă în Biblie uniunea indisolubilă a căsătoriei – două fiinţe ca un singur organism, trăindu-şi vieţile împreună, ca şi cum ar fi o singură viaţă. Este o unitate minunată şi sacră, care include uniunea sexuală, ca dăruire intimă şi exclusivă a unuia celuilalt, în iubire. Biblia înalţă căsătoria la loc de cinste, făcând din ea simbolul legământului harului. În Apocalipsa, Isus este prezentat ca fiind Mirele, iar Biserica – Mireasa Lui; consumarea uniunii lor are loc cu ocazia ospăţului de nuntă, ospăţul de nuntă al Mielului (Apoc.19:9).
Relaţia de legământ stă la baza existenţei umane, la fel ca şi la baza vieţii divine. În familia omenească, soţul şi soţia sunt făcuţi să fie unu, aşa cum în familia divină, Dumnezeu este Unu, ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. În Biblie, relaţiilor li se acordă cea mai mare prioritate, chiar mai mare decât păzirii poruncilor. Pentru că de fapt, Biblia spune că adevărata păzire a poruncilor exprimă relaţia de dragoste dintre om şi Dumnezeu. „Să nu ucizi, să nu furi, să nu pofteşti şi oricare altă poruncă ar mai fi se cuprind în porunca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dragostea nu face rău aproapelui. Dragostea este împlinirea Legii.” (Rom. 13:9,10).
Familia a fost prima instituţie afectată de blestemul păcatului.  După ce a fost dată făgăduinţa răscumpărării în Gen. 3:1,5, consecinţele păcătuirii asupra căsătoriei – diviziune şi rivalitate între soţ şi soţie – au fost anunţate cu următoarele cuvinte: „dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Gen. 3:16). Această descriere criptică a decăderii căsătoriei descoperă obstacolul cel mai vital care trebuie depăşit de soţii şi soţiile creştine, şi care nu poate fi remediat decât după formula fericirii maritale date în Noul Testament. Dacă impactul negativ al dominanţei este evident în favoarea bărbatului, acţiunea din partea femeii este mai puţin clară. Nu este de aşteptat ca o soţie să-şi dorească bărbatul?
Sensul dorinţei. Cheia înţelegerii relaţiei soţiei cu soţul ei, după cădere, se găseşte în decodificarea cuvântului „dorinţă”. Folosirea aceluiaşi termen ebraic în Gen. 4 ne ajută să-i descifrăm înţelesul în cap. 3. Când Dumnezeu îl confruntă pe Cain după uciderea fratelui său, Domnul îi spune aceste cuvinte de apel şi avertizare: „Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă, dorinţa lui se ţine după tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti.” (Gen. 4:7)
Aici, folosirea cuvântului dorinţă pare mai clară. Face aluzie la impactul potenţial al păcatului asupra lui Cain, sub forma controlului şi dominării (Kostenberger & Jones, 2004, pag. 54). Aplicat la prăbuşirea maritală din Gen. 3, cuvântul descrie un ciclu în care soţia încearcă să-şi controleze soţul prin manipulare, în timp ce soţul încearcă să-şi domine soţul prin forţă. Este o distorsiune clară a idealului „un singur trup” instituit de Dumnezeu la început (Gen. 2:24). Întrebarea acum devine: cum pot soţii şi soţiile creştine să evite efectul negativ care apare în mod firesc din natura umană căzută? Răspunsul se găseşte în principiile relaţiei maritale descrise în Epistola către Efeseni: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. Nevestelor fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului, căci bărbatul este capul nevestei, după cum Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului…Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” (Efes. 5:21-23,25)
Dragostea care se jertfeşte pe sine
În această poruncă, virtutea încoronatoare a căsătoriei creştine ni se spune că este dragostea. Fiecare trebuie să iubească pe celălalt, aşa cum ne-a învăţat Hristos în Ioan 13:34, dar ca şi cap al familiei, soţul trebuie să preia conducerea în manifestarea iubirii. Practic, de 4 ori în Efes. 5, Pavel le porunceşte soţilor să-şi iubească soţiile. Pentru a lămuri ce anume vrea să spună, el adaugă expresia descriptivă: „aşa cum Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Piatra de colţ a căsătoriei creştine este deci această dragoste care se sacrifică pe sine, după modelul lui Hristos, prin care soţul împlineşte partea lui de răspuns la „supuneţi-vă unii altora”.
Fundamentul acestei relaţii de dragoste este respectul mutual bazat pe crearea soţului şi soţiei după chipul lui Dumnezeu. Soţia are valoare inerentă, ca persoană individuală, independent de felul în care satisface nevoile soţului. Dumnezeu a creat-o şi pe ea şi ea este copilul Lui. Reverenţa faţă de soţ, ca şi „cap al nevestei”, nu înseamnă că bărbaţii sunt mai valoroşi decât femeile.
Soţilor li se porunceşte să-şi iubească soţiile. În versiunea NKJV, sensul este precizat de cuvântul însoţitor „preţuiţi-vă”. „A preţui” denotă ideea de îndrăgire, de tratare a cuiva cu grijă şi afecţiune. Este un cuvânt care implică sensibilitate faţă de sentimentele şi nevoile cele mai profunde ale unei persoane. O altă definiţie a cuvântului aduce mai multă lumină asupra principiului de la baza lui: „a păstra în memorie drept o sursă de plăcere”. Când un soţ îşi preţuieşte soţia, chiar gândul la ea îl delectează şi nimic nu ar putea oferi o satisfacţie mai mare unei femei îndrăgostite. Când o femeie îşi dăruieşte inima unui bărbat, ea doreşte să ştie că va avea un loc în mintea şi inima lui. Ea doreşte un bărbat cu care poate fi vulnerabilă în siguranţă, care nu doar că nu îi va pricinui nici un rău niciodată, dar nici nu o va expune cu bună ştiinţă vreunui rău. Ea îşi doreşte un bărbat care se va urca pe un scaun şi va omorî păianjenul ca ea să poată dormi. Ar putea s-o facă şi singură, iar când soţul nu e acasă, va strivi singură gângania. Dar nu s-a căsătorit ca s-o facă ea însăşi. Ci s-a căsătorit ca să ofere şi să primească dragoste de la cineva care o îndrăgeşte şi o protejează. Prima obligaţie a soţilor creştini faţă de soţiile lor este iubirea altruistă, care determină natura susţinerii şi siguranţei pe care le vor procura familiilor lor.
Respect
Soţiile creştine sunt chemate să-şi respecte soţii şi să-i privească cu consideraţie (Efes. 5:33). Respectarea soţului este modalitatea primară prin care o soţie creştină răspunde la porunca de a se supune unul altuia. Respectul este atitudinea, supunerea este actul. Supunerea unul altuia, din reverenţă faţă de Hristos, reprezintă planul lui Dumnezeu pentru căminul creştin într-o lume căzută. Apostolul Pavel prezintă conexiunea unică dintre respect şi frumuseţe: „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor.” (1Pet. 3:5)
După aprecierea lui Dumnezeu, respectul unei femei pentru soţul ei o face frumoasă. Este o frumuseţe naturală care nu necesită cosmetice şi care poate creşte odată cu vârsta. În această poruncă se găseşte însă o provocare semnificativă, ţinând cont de istoria subjugării femeilor de către bărbaţi. Societatea omenească cunoaşte o istorie oribilă a reprimării şi abuzării femeilor de către bărbaţi. În fiecare generaţie şi cultură femeilor le-au fost negate drepturile date de Dumnezeu, au fost trate ca cetăţeni de rang inferior, în vremurile bune, şi asemenea unor sclavi, în timpurile cele mai sumbre. Toate acestea stau scrise în analele istoriei şi nu pot fi negate.
Dar niciodată să nu facem greşeala de a-L judeca pe Dumnezeu prin prisma oamenilor. Dumnezeul care ne-a creat nu ar sancţiona niciodată abuzarea vreunei femei. Petru nu are în vedere subjugarea femeii atunci când le porunceşte soţiilor creştine să fie supuse soţilor lor. Petru descrie o relaţie de egalitate în care un partener este dispus să se supună celuilalt, în conformitate cu ordinea stabilită de Dumnezeu pentru cămin. Soţia care face aşa nu suferă vreo diminuare, ci, dimpotrivă, spune Petru, lucrul acesta o face frumoasă. Există o analogie cu Dumnezeirea care ne ajută să ne explicăm un asemenea fapt. Dumnezeu Fiul S-a supus Tatălui pentru răscumpărarea noastră, fără a pierde nici măcar o fărâmă din divinitatea Lui. Dumnezeu Fiul a părăsit cerul asumându-şi o poziţie inferioară cu scopul de a înfăptui planul de mântuire. Însă, Isus nu a fost coborât la un statut inferior atunci când a îmbrăcat trupul omenesc. În noaptea naşterii Lui, îngerii sfinţi care nu se închină decât Tatălui s-au închinat lui Isus, făcând cerurile să răsune de cântările lor (Luca 2:13,14).
Ordinea pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru familie, în contextul căderii, este în acord cu natura de bărbat şi femeie. Aşa cum dragostea şi afectivitatea o ajută pe femeie să înflorească, tot la fel respectul şi susţinerea îl fac pe soţ un bărbat mai bun. Încrederea acordată de soţie îl va ajuta să întreprindă lucruri şi mai mari. El ştie că tovarăşa lui crede în el, nu îl vorbeşte de rău pe la spate; poate ţine fruntea sus în public, pentru că soţia lui este acolo şi-l susţine, chiar dacă ea ştie mai bine decât oricine că nu este perfect. Rezultatul se vede în afara şi în interiorul căminului: „Bărbatul ei este bine văzut la porţi, când şade cu bătrânii ţării.” (Prov. 31:23)
Distincţia unei căsătorii creştine
O căsătorie creştină se deosebeşte de o căsătorie seculară într-un mod foarte semnificativ. Poate fi exprimată sub forma deosebirii dintre un legământ şi un contract. Contractul este un acord între două părţi care prestează servicii sau oferă bunuri în schimbul altor bunuri şi servicii. Baza este performanţa. Dacă una dintre părţi nu asigură ceea ce a promis, atunci contractul este desfăcut şi cealaltă parte este eliberată de orice obligaţie. Este o relaţie 50-50%.
Legământul aduce cu un contract, dar similaritatea este doar superficială. Un legământ este totodată un acord între părţi; în cazul căsătoriei, este un aranjament legat, cu acordarea permisiunii, ceremonie şi întocmirea unor documente oficiale. Chiar dacă acestea sunt convenţii sociale şi îşi au locul lor, aceste lucruri nu constituie esenţa mariajului. Cuvântul NT pentru legământ este dia’theke, însemnând voie sau testament, a cărui idee definitorie este unilateralitatea. Un testament nu este reciproc. Testatorul dă totul şi nu primeşte nimic în schimb. Făcând jurământul de căsătorie, ambele părţi se angajează să facă ceea ce au promis, indiferent de performanţa celuilalt. În acest punct căsătoria comportă sanctificarea. A fi căsătorit înseamnă să accepţi nedesăvârşirile partenerului tău, în acelaşi timp rămânând deplin conştient de ale tale şi hotărând să practici faţă de această persoană expresia deplină a harului pe care l-ai primit de la Dumnezeu. Căsătoria este oportunitatea de aur de a-i oferi celuilalt ceea ce Isus ne-a oferit nouă – dragoste necondiţionată.
Jurământul de căsătorie întrupează esenţa relaţiei de căsătorie ca angajament fără paralel al unuia faţă de celălalt. În jurământ nu există „dacă” şi „dar”, nici excepţii, nici declinări de responsabilitate; nu este nimic precizat în legătură cu iubirea primită. Prin acest jurământ fiecare partener îşi asumă responsabilitatea deplină pentru succesul mariajului, într-un mod irevocabil. Provocarea căsătoriei nu este să iubeşte persoana cu care credeai că te-ai căsătorit, ci să iubeşti persoana cu care te-ai căsătorit în realitate şi care nu se descoperă decât cu trecerea anilor. Urmând planul lui Dumnezeu pentru căsătoria creştină, distorsiunea adusă de căderea în păcat este depăşită, soţul şi soţia iubindu-se cu dragoste jertfitoare de sine, iar soţia respectându-şi soţul şi supunându-i-se în toate lucrurile.
Iubindu-se unul pe celălalt, pentru Hristos
Se povesteşte despre o soţie casnică, furioasă pe soţul ei pentru că mereu se întorcea târziu acasă. Niciodată nu venea la timp pentru cină, la ora 6:00, chiar dacă împreună stabiliseră ora la care vor mânca. Aşa că soţia a recurs la măsuri drastice. A hotărât că la 6:35, mâncarea avea să fie aruncată. Însă tot nu a obţinut rezultatele sperate. Următoarele trei luni de zile, soţul a mâncat în oraş. Atunci pastorul i-a făcut soţiei următoarea sugestie: „Revocă regula. Spune-i soţului că îl vei hrăni cu bucurie, indiferent de ora la care va sosi, dar că vei fi foarte recunoscătoare dacă se va strădui să ajungă acasă pe la 6:00”. Rezultatul: următoarele trei luni, soţul a fost acasă la 6 fix. (Timmons, 1983, pag. 41).
Este un exemplu trivial, dar principiul este bun. În căsătorie este nevoie de lepădare de sine şi unul trebuie să facă primul pas. Unul trebuie să fie dispus să facă sacrificiul pentru ca un nou model să fie stabilit. Iată cheia: faceţi-o pentru Isus. Dacă încerci să fii un soţ iubitor doar de dragul tău, nu vei reuşi; nu eşti suficient de bun ca să fii iubitor în permanenţă. Dacă încerci să o faci de dragul soţiei, iarăşi nu vei reuşi: soţia va trebui să fie perfectă pentru a merita o iubire necondiţionată. Dar dacă vă angajaţi să vă iubiţi unul pe celălalt pentru Isus, veţi primi putere ca să fiţi iubitori tot timpul, chiar şi atunci când soţia nu o merită şi chiar şi atunci când nu ai dispoziţia s-o faci. Cu Isus în centru, fiecare căsătorie creştină poate deveni o celebrare a iubirii.
John S. Nixon, pastor, Biserica Collegedale, Diviziunea Nord-Americană
 
Referinţe
for Health Statistics. http://www.cdc.gov/nchs/data/ad/ad323.pdf.
Kostenberger, A. J., & Jones, D. W. (2004). God, marriage, and family: Rebuilding the Biblical foundation. Wheaton, IL: Crossway Books.
Saluter, A., & Lugaila, T. A. (Martie, 1996). Marital status and living arrangements. http://www.census.gov/prod/3/98pubs/p20-496.pdf.
Stanley, S. (1998). The heart of commitment. Nashville, TN: Thomas Nelson Publishers.
Timmons, T. (1983). Maximum marriage. Old Tappan, NJ: Fleming Revell.
U. S. Census Bureau. (2004). Median duration of marriages for people 15 years and over by sex, race, and Hispanic origin: 2004. Detailed Tables – Number, Timing and Duration of Marriages and Divorces: 2004. Table 6. http://www.census.gov/population/www/socdemo/marr-div/2004detailed_tables.html
Sursa: http://www.popatatu.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=35:o-srbtorire-a-iubirii&catid=2:familie&Itemid=11