Păcatul “cu mâna ridicată”
Marele preot de la sanctuarul din vechime nu era decât un tipar al Domnului Isus Hristos ca Mare Preot. Aaron şi fiii lui trebuiau să facă mai întâi ispăşire pentru păcatele lor: “Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi casa lui” (Levetic 16: 6). Studiind aceste ritualuri, observăm că slujitorii altarului nu erau plini de aroganţă. Nu pretindeau altora ceea ce ei nu realizau. Unii dintre fiii lor au fost aspru pedepsiţi din cauza labilităţii lor spirituale. Vechiul Testament descrie mai multe tipuri de păcate, cristalizate în două categorii: păcatele fără voie şi cele cu voie.
Păcatele fără voie nu însemnau neapărat acte comise inconştient. Câte păcate comitem din ignoranţă? Diferenţierea o constituie atitudinea. Atunci când se stabileşte gradul de culpabilitate se ţine seama de motivaţie şi atitudine. “Dar dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.” (Numeri 15: 30). Expresia din limba ebraică folosită în acest verset este “a păcătui cu mâna ridicată”, sugerând un gest de aroganţă şi răzvrătire. La Cades, israeliţii au păcătuit “ridicând mâna” împotriva Domnului: “Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în toată noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis:’De ce n-m fi murit noi în pustia Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?’ ” (Numeri 14: 1-2). Aceeaşi expresie – “cu mâna ridicată” este utilizată şi în situaţii pozitive: Numeri 33: 3 – “gata de luptă”, Exod 14: 8 – “cu îndrăzneală, curaj”, Deuteronom 32: 37 – “mâna cea puternică”. Din aceste studii desprindem ideea că hula vetero-testamentară este săvârşită cu intenţie, îndrăzneală, sfidare, într-un spirit mândru şi refractar.
Pentru a determina nivelul atitudinal, puneţi-vă următoarele întrebări retrospective: atunci când critic pe cineva, o fac fără nicio durere, strângere de inimă, lacrimi în suflet? În momentele proxime unui conflict, îmi pare rău pentru tonul, intensitatea, spiritul discuţiei, chiar dacă am avut dreptate? Când mă simt discriminat, nedreptăţit imaginar sau real, ce atitudine îmi scapă din priviri? Sunt gata să accept şi alte variante, metode, căi şi să mă supun planului ceresc? Oamenii smeriţi au dreptul la replică, mai degrabă la opinie, dar şi la supunere. Imaginaţi-vă profilul elevului care ridică mâna pentru a-şi susţine afirmaţia, a cere detalii lămuritoare privitoare la o anumită chestiune în dezabatere. Nu-mi plac profesorii care nu dau dreptul la întrebări şi replici. Sunt lacunari din punct de vedere informaţional şi nu numai. Nu-mi plac nici elevii care doar replică. Sunt atotsuficienţi!
Dumnezeu vede pe cei smeriţi şi cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi (Psalmul 138: 5).
Daniel Niţulescu
