Pădurile pietrificate din Yellowstone – o dovadă în favoarea catastrofeiParcul Naţional Yellowstone, cel mai vechi parc naţional din Statele Unite, ocupă porţuni din trei state: Wyoming, Montana şi Idaho. Este renumit pentru activitatea geotermală, care include 10.000 de izvoare cu apă fierbinte şi 200 de gheizere printre care şi „Old Faithful”. Cuprinde de asemenea munţi, inclusiv unul de obsidian negru (sticlă vulcanică), scurgeri răcite şi solidificate de bazalt vulcanic, văi adânci şi canioane, râuri, lacuri, păduri, lemn pietrificat şi animale sălbatice.
Păduri pietrificate?
În unele locuri din Parcul Yellowstone, eroziunea laturii unui deal scoate la iveală straturi de copaci pietrificaţi în picioare. La Specimen Ridge se spune că sunt 27 astfel de straturi, în timp ce Specimen Creek conţine cam 50. Aceasta înseamnă că formaţiunea de la Specimen Creek este deosebit de mare – înălţimea totală este de 1.200 de metri. Se pune întrebarea: cum s-au format straturile de copaci pietrificaţi?
Explicaţia evoluţionistă:
Evoluţioniştii şi alţi adepţi ai vârstei de miliarde de ani a Pământului prezintă următorul scenariu:
1. Fiecare strat reprezintă rămăşiţele unei păduri.
2. Fiecare pădure a fost îngropată în locul în care a crescut de către cenuşa vulcanică şi moloz.
3. Mineralele dizolvate au fost absorbite de către copaci, pietrificându-i.
4. După aproximativ 200 de ani, cenuşa s-a transformat în argilă şi apoi în sol, sub acţiunea precipitaţiilor şi a aerului.
5. O nouă pădure a crescut deasupra celei dinainte. Din inelele copacilor care s-au păstrat mai bine, cel mai bătrân copac în fiecare strat avea cam 500 de ani în medie.
6. Pădurea nouă a fost îngropată de cenuşă vulcanică şi procesul s-a repetat.
7. Întreaga structură de straturi a fost erodată, astfel încât marginile lor sunt vizibile acum.
Dacă acest scenariu ar fi adevărat, ar fi fost necesari aproape 40.000 de ani pentru formarea întregii serii de la Specimen Creek. Însă deoarece acest scenariu este bazat pe un trecut care nu poate fi observat, nu face parte din ştiinţa normală, operaţională, care se bazează pe observaţii repetabile în prezent. Dar, după cum vom vedea, există câteva probleme la Specimen Ridge care nu pot fi explicate în acest fel. [1]
Probleme cu acest scenariu
• Copacii au multe rădăcini, de obicei 20-30% din masa uscată totală a copacului. Dar copacii pietrificaţi din Yellowstone au rădăcinile rupte. Asta se întâmplă atunci când copacii sunt smulşi cu forţa din pământ (de exemplu de un buldozer).
• O pădure pietrificată în locul în care a crescut ar trebui să aibă multe crengi pietrificate şi multă scoarţă pietrificată. Dar trunchiurile pietrificate din Yellowstone, majoritatea înalte de 3-4 metri, au foarte puţină scoarţă şi foarte puţine crengi. Ceva a smuls majoritatea scoarţei şi a rupt majoritatea crengilor, lăsând doar noduri în loc.
• Unii copaci ajung până în stratul de deasupra. Dar dacă stratul următor a trebuit să aştepte sute de ani ca cenuşa vulcanică să se transforme în sol (pentru a putea creşte), atunci trunchiul expus ar fi putrezit complet. Dar dacă copacii au fost depuşi acolo rapid, această observaţie nu ar trebui să fie surprinzătoare.
• Atunci când copacii dintr-o pădure cad, mai ales într-una în plan orizontal, sunt probabilităţi egale să cadă în orice direcţie. Dar în „pădurile” pietrificate, copacii întinşi pe jos par să fie aliniaţi pe aceeaşi direcţie. De asemenea, şi cei în picioare sunt întorşi astfel încât axa mai lungă este aliniată după aceeaşi direcţie. Aceasta arată că o forţă comună (apă sau mâl în mişcare) a acţionat asupra lor după ce au fost smulşi din rădăcini.
• Dacă straturile de copaci au fost îngropate de erupţii vulcanice separate de mii de ani, probabil că fiecare ar trebui să conţină minerale diferite. Dar conţinutul în minerale rămîne acelaşi pe o înălţime de peste un kilometru. Aceasta indică unul sau doar câteva episoade vulcanice, cu multe impulsuri în cadrul fiecăruia, toate însă într-un interval de timp destul de redus.
• Pădurile în creştere au straturi clare de sol şi humus, cu multe rădăcini şi o faună înfloritoare. „Pădurile” pietrificate nu au aşa ceva.
• Studiile despre plantele din Yellowstone, inclusiv analiza polenului, arată că se găsesc mult mai multe specii de plante decât ar trebui într-o pădure. De asemenea, de multe ori polenul nu se potriveşte cu copacii din jur. Aceasta însă ar fi explicabil dacă aceştia au fost smulşi din rădăcini şi aduşi din locuri diferite.
• Într-o pădure reală, rămăşiţele plantelor formează un strat organic deasupra solului. Cu cât mai adânc, cu atât mai vechi şi cu atât a avut mai mult timp să putrezească. Dar pădurile pietrificate nu prezintă acest fenomen de putrezire mai accentuată cu adâncimea. De asemenea se găsesc frunze foarte bine conservate – de vreme ce frunzele nu îşi păstrează forma pentru mult timp după ce cad din copac, acestea au fost probabil îngropate foarte repede.
• Mineralele vulcanice cum ar fi feldspatul se transformă în argilă destul de repede atunci când sunt expuse la apă şi aer. Dar straturile de „păduri” pietrificate nu conţin argilă. Aceasta indică că nici unul dintre straturi nu a fost expus pentru mult timp.
• Modul în care sunt sortate după mărime granulele în straturi indică adesea cum au fost formate. De exemplu nucile dintr-o pungă de obicei vor fi destribuite la întâmplare. Însă dacă sunt scuturate, cele mai mari ajung deasupra iar cele mai mici cad prin goluri. Dar multe straturi de rocă care au fost depuse sub apă prezintă efecte diferite de acestea. Granulele mari s-au lăsat la fund, şi au fost acoperite de unele mai mici – fenomen numit depunere graduală.
De asemenea, dacă apa se deplasează orizontal, se formează straturi alternante de granule mari şi mici. [2,3,4,5] Printre „pădurile” din Yellowstone se găsesc roci care prezintă acest model de distribuţie al granulelor, sugerând că au fost formate sub apă. Unele straturi de granule mai mari se intersectează cu limbi de cenuşă ce trec prin ele. De asemenea, aceste straturi par să fi necesitat o cantitate mare de apă pentru ca materialul să fi putut parcurge distante mari. În Noua Zeelenadă există roci vulcanice despre care se consideră că s-au depus sub apă şi care arată foarte similar cu cele din Yellowstone. [1]
• În condiţii normale, un copac îşi adaugă câte un inel pe an. Cu cît inelul este mai gros, cu atât copacul a crescut mai mult în acel timp, şi aceasta depinde, printre alţi factori, şi de vreme. Deci copacii care cresc în acelaşi timp în zone relativ apropiate, ar trebui să prezinte secvenţe similare de inele subţiri şi groase. De asemenea, copacii care au crescut la sute de ani diferenţă, ar trebui să prezinte secvenţe diferite de inele. Deoarece a crezut în intervalele de timp descrise în Biblie, Dr. John Morris a prezis în 1975 că copacii din straturi diferite din formaţiunile din Yellowstone prezintă secvenţe de inele similare. [6]
Câţiva ani mai târziu, dr. Michael Arct a analizat secţiuni din 14 copaci de pe diferite nivele, pe o înălţime de 7 metri. A descoperit că toţi prezentau aceeaşi secvenţă distinctă, şi că 4 dintre ei muriseră cu numai şapte, patru, trei şi respectiv doi ani înaintea celorlalţi zece. Aceşti zece se pare că au murit împreună, iar aceasta susţine teoria că toţi au foşti dezrădăcinaţi şi transportaţi de mâl. [7]
Este nevoie de o nouă explicaţie
După cum s-a văzut mai sus, explicaţia că straturile de copaci pietrificaţi din Yellowstone au fost depuse încet, unul după altul, este incompatibilă cu dovezile adunate. De asemenea este incompatibilă cu Scriptura, care ne învaţă că Pământul are o vârstă mică. Noi nu am fost acolo să vedem cum s-a întâmplat, şi nu ar trebui să credem astfel de scenarii când contrazic Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Judecând pe o bază biblică, ar trebui să deducem că „pădurile” au fost îngropate recent, probabil de o catastrofă.
O catastrofă recentă ne-a dat câteva indicii despre ce anume ar fi putut produce „pădurile” pietrificate din Yellowstone. Pe 18 mai 1980, muntele Sfânta Elena din statul Washington a erupt cu energia a 20,000 de bombe de tipul celei folosite la Hiroshima. Cu toate că mică în comparaţie cu majoritatea erupţiilor, această erupţie a culcat la pământ milioane de copaci de pe 625 de kilometri pătraţi de pădure. Erupţia a mai topit şi zăpezi, gheţari, şi a provocat ploi torenţiale.
Rezultatul a fost un curent de mâl care a cărat buştenii căzuţi (dintre care unii au fost transportaţi în picioare), şi ambele braţe ale râului Toutle au fost blocate. Un cutemur cu magnitudinea 5.1 pe scara Richter a cauzat o alunecare de teren care a aruncat o jumătate de kilometru cub de pământ şi resturi în lacul Spirit din apropiere. Aceasta a provocat valuri de până la 260 de metri înălţime, care au colectat un milion de buşteni în lac, formând din ei un strat plutitor. Majoritatea buştenilor nu aveau crengi, scoarţă şi nici rădăcini complete.
Din cauză că rădăcinile sunt proiectate să absoarbă apă, rămăşiţele rădăcinilor buştenilor ce pluteau au absorbit apă din lac. Aceasta a făcut capetele cu rădăcini să se scufunde şi buştenii au ajuns să plutească orientaţi vertical. După ce au absorbit şi mai multă apă, s-au scufundat şi au ajuns pe fundul lacului. Resturi din copacii care pluteau şi un flux continuu de sedimente de pe uscat (ca urmare a catastrofei) au îngropat apoi buştenii, aceştia rămânând în poziţie vertială. Copacii care s-au scufundat mai târziu au fost îngropaţi mai sus, pe un nivel mai înalt, cu toate că au crescut în aceeaşi perioadă cu cei de mai jos. Aceasta a fost confirmat de sonar şi de explorări subacvatice conduse de dr. Steve Austin şi dr. Harold Coffin. [8,9] În 1985 erau approximativ 15,000 de buşteni în picioare pe fundul lacului. Mai încolo lacul a fost desecat parţial, o parte din fundul său devenind vizibil şi prezentând buşteni în picioare înfipţi în mâl.
Există multe dovezi care arată că procesul de pietrificare nu are nevoie de mult timp. Apa fierbinte, bogată în minerale ca siliciu, care se găseşte în unele izvoare din Yellowstone, a pietrificat o bucată de lemn în interval de un an. [10]
Să ne imaginăm că buştenii de pe fundul lacului Spirit ar fi găsiţi mii de ani mai târziu. Evoluţioniştii probabil că i-ar interpreta ca fiind rămăşiţele a numeroase păduri îngropate în locul în care au crescut, şi nu ca rămăşiţele unor copaci care au crescut în aceeaşi perioadă, au fost dezrădăcinaţi, transportaţi şi scufundaţi la momente diferite.
De ce contează?
Un istoric al ştiinţelor, Ronald Numbers, şi-a pus încrederea în teoriile umane despre trecut, supuse greşelilor, şi a folosit aceasta ca o scuză să apostazieze (să îşi abandoneze credinţa). După cum a spus în cartea sa despre istoria creaţionismului, [11] care se vrea obiectivă: [12]
„Îmi amintesc bine de seara în care am participat la o prezentare ilustrată despre faimoasa secvenţă de păduri fosile din Parcul Naţional Yellowstone, şi apoi am stat treaz aproape toată noaptea… în agonie, apoi acceptând posibilitatea tulburătoare că Pământul are măcar 30.000 de ani. Apoi, după ce m-am decis să urmez ştiinţa şi nu Scriptura în problema originii, am alunecat repede, dar nu şi fără durere, pe proverbiala pantă spre necredinţă.” [13]
Bineînţeles, el nu urma „ştiinţa” în sensul de observaţii repetabile făcute în prezent; adică tipul de ştiinţă care a trimis omul pe Lună. Şi mai important, el a presupus că ştia tot ce trebuie ştiut despre această problemă, ceea ce evident nu era cazul. Ne putem aminti de lecţia „Omul de Piltdown”. Înainte ca frauda să fie descoperită în 1953, a convins mulţi oameni că teoria evoluţiei este adevărată.
Printre cei convinşi a fost şi eminentul chirurg creştin britanic Arthur Rendle Short, care însă nu a apostaziat niciodată, cum a facut Ronald Numbers. Dar Rendle Short a fost foarte tulburat de posibila existenţă a lungilor perioade de moarte şi suferinţă, care sunt în conflict clar cu învăţătura biblică conform căreia nu a existat moarte înainte de căderea lui Adam (Geneza 1:29-30, 3:19; Romani 5:12; 1 Corinteni 15:21-22). [14] Există indicii că viziunea lui se ducea înapoi spre creaţie, însă nu a trăit să vadă demascare fraudei „Omul de Piltdown”.
Acum avem răspunsuri şi pentru problema Piltdown şi pentru problema Yellowstone. Ar trebui să ne amintim, dacă vom fi confruntaţi vreodată cu probleme „irezolvabile” pentru viziunea biblică asupra lumii, că dacă noi nu avem toate răspunsurile, Dumnezeu le are. Şi, la timpul potrivit, El va ridica oameni de ştiinţă credincioşi care să le descopere.
Bibliografie
[1.] Harold Coffin (împreună cu Robert Brown), Origin by Design, Review and Herald Publishing Association, Washington DC, 1983.
[2.] Don Batten, Sandy stripes: Do many layers mean many years?, Creation 19(1):39–40, 1996.
[3.] P. Julien, Y. Lan and G. Berthault, Experiments on stratification of heterogeneous sand mixtures, Creation Ex Nihilo Technical Journal 8(1):37–50, 1994
[4.] Guy Berthault, Experiments on lamination of sediments, Creation Ex Nihilo Technical Journal 3:25–29, 1988.
[5.] 5. H.A. Makse, S. Havlin, P.R. King şi H.E. Stanley, Spontaneous stratification in granular mixtures, Nature 386(6623):379–382, 27 March, 1997. De văzut şi Andrew Snelling, Nature finally catches up, Creation Ex Nihilo Technical Journal 11(2):125–6, 1997.
[6.] John Morris, The Young Earth, Master Books, Colorado Springs, CO, 1994, pp. 112–117.
[7.] Michael J. Arct, Dendroecology in the fossil forests of the Specimen Creek area, Yellowstone National Park, Ph.D. Dissertation, Loma Linda University, 1991; Dissertation Abstracts International 53–06B:2759, 1987–1991.
[8.] Steve Austin, Mount St Helens and catastrophism, Proceedings of the First International Conference on Creationism, 1:3–9, ed. R.E. Walsh, R.S. Crowell, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, PA, USA, 1986; Ken Ham, I got excited at Mount St Helens!, Creation 15(3):14–19, 1993.
[9.] H.G. Coffin, Mt St Helens and Spirit Lake, Origins (Geoscience Research Institute) 10(1):9–17, 1983.
[10.] A.C. Sigleo, Organic chemistry of solidified wood, Geochimica et Cosmochimica Acta 42:1397–1405, 1978; cited in J. Morris, ref. 6, p. 113.
[11.] Ronald Numbers, The Creationists: The Evolution of Scientific Creationism, University of California Press, 1992.
[12.] În pofida efortului depus în cercetare, prejudecăţile lui sunt evidente. Cartea pune mult accent pe personalităţi, cu subtile (şi nu prea subtile) asasinări a personajelor, în timp ce înalta calificare ştiinţifică a multor creaţionişti este scăpată din vedere. Tot timpul lasă ultimul cuvânt evoluţioniştilor, care lasă o impresie diferită de ceea ce se poate vedea examinând sursele. Demască totuşi eforturile exagerate de a re-interpreta Scriptura ca să se potrivească evoluţiei, şi prefăcătoria unor profesori universitari adepţi ai „evoluţiei religioase”, care „forţează adevărul până să-l rupă” încercând să ascundă ceea ce cred cu adevărat de părinţii conservatori şi de donatori. De văzut şi recenzia făcută de prof. Edgar Andrews, Origins (Journal of the Biblical Creation Society)
[13.] Ronald Numbers, Ref. 11, p. xvi.
[14.] De văzut cartea scrisă de fiul său, Prof. John Rendle-Short, Green Eye of the Storm, Banner of Truth Trust, Edinburgh, 1998, Part 3; şi relatarea mai scurtă, From theistic evolution to creation, Creation 19(2):50–51, 1997.
Sursa articolului: www.answersingenesis.org. Traducere de Bogdan Fărcăşanu
Jonathan Sarfati
Sursa: www.creationism.info.ro
