Papagali si…papagali
Tammy, ca recunoștință, mi-a făcut cadou o pereche de papagali albaștri. Erau pui ieșiți din ou nu de mult. I-am dus acasă, le-am cumpărat o colivie încăpătoare pe care am agățat-o lângă o lampă aproape de ușa spre balcon. Am mobilat-o cu bare și cu un leagăn mic.
În fiecare dimineață le schimbam așternutul de hârtie albă, le puneam grăunțe și apă proaspătă. Ușa coliviei era tot timpul deschisă. Ieșeau, zburau prin casă, ciuguleau franjurile de la perdele și ciripeau fericiți. Uneori se așezau încrezători pe capul sau pe umerii noștri. Niciodată nu a trebuit să îi închidem în colivie.Intrau singuri înapoi ca să mănânce, sau să-și spună câte ceva în limba lor maternă.
Tot acolo se retrăgeau când apărea vreo primejdie. A fost o plăcere să-i privim și să le auzim glasul în fiecare dimineață. Când am plecat la Chicago, papagalul-bărbat nu a mai vorbit, n-a mai mâncat nimic și a murit. Familia mea nu l-a putut salva. Am crezut că a murit de supărare că l-am părăsit.
Mai știu de o familie de papagali. Băiatul-papagal era mai vorbăreț. Se cam plictisea acasă. Vedea mereu aceleași fețe lungi. Auzea aceleași rugăciuni la masă. Casa nu era zugrăvită din secolul al XIX–ea. Și culorile! Numai alb, negru și albastru. O singură carte de citit și aceeași carte de cântări demodate. Nu mai putea. Trebuia să iasă dintre pereții aceștia.
Văzuse cândva la piață o papagaliță roșie. Era fermecătoare. Trebuia să o găsească. Ascultase și la un papagal mare, îmbrăcat în togă. Cine îi făcea reclamă zicea că e un filozof. Îi plăcuse ce zicea și chiar putea să repete, papagalicește, câteva ziceri ale lui. Un vecin, care îl auzise, îl lăudase că știe enciclopedie. Acum trebuia să-l găsească și pe filozof. Ce fericire o să fie, când o să învețe mai multe de la el!
Așa că baiatul-papagal a plecat din enclava pe care o urâse. Voia să se bucure de libertate. A fost nemaipomenit. Prieteni de toate culorile, muzică și veselie. Nimeni nu-i mai spunea ce să facă. Nimeni nu-l întreba de unde vine la ora aceasta. Aproape uitase cum era acasă.
Dar a venit frigul. În țara lui nu era așa iarnă. Nu știa ce să facă. Nu avea pene mai groase. Prietenii lui noi au fugit toți, fiecare la cuibul lui. El nu avea unde să se ducă. Nimeni nu l-a chemat și pe el la vreun adăpost. Mâncare nu era pe nicăieri. Păsările subțiri și frumoase au zburat spre țările calde. Pe acolo mai erau doar niște ciori negre, iliterate, care croncăneau îngrozitor.
N-a vrut nici să adoarmă. Știa că asta înseamnă moarte sigură. Și-a adus aminte de o cântare din copilărie. Nu era modernă, dar avea melodie. Acum nu mai avea timp de mofturi culturale.
“Fie ce-o fi”, și-a zis el. ”Mă duc înapoi. Știu că ușa nu se încuie niciodată. Sora mea o să facă ochi mari și o să mă disprețuiască. “Ce fel de bărbat mai ești și tu?” “Dar o să mă umilesc. Poate că mama, dacă n-o fi murit … “Mamă, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta…” Nu vreau să pier prin străinătate”.
Colivie-închisoare. Colivie-protecție. Familie-sclavie. Familie-cuib plăcut. Comunitate-ghetto. Comunitate-Casa Tatălui meu. Papagali și… papagali. Oameni și…oameni. Oameni și… perspective.
Titus Cazan
Sursa: www.tituscazan.com
Sursa foto: www.poze-gratis.ro
