Parabole moderne

Parabole moderne

CUPRINS:
1.    Deschidere 256: 1 şi 2
2.    Rugă
3.    Introducere
4.    Tema I:
5.    Poezie
6.    COR
7.    Tema II:
8.    Poezie:
9.    COR
10.    Tema III
11.    Poezie:
12.    COR
13.    Tema IV:
14.    Poezie:
15.    COR
16.    Tema V:
17.    Poezie:
18.    COR
19.    Închidere 256: 3, 4 şi 5
20.    Rugă
21.    Postludiu – ieşire

„Împărăţia cerurile se aseamănă cu…”, începea Isus. Şi, în mod sigur, urma o parabolă. Contemporanii lui Isus care au ascultat cuvintele Sale au exclamat: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”. Într-adevăr, felul în care El a prezentat marile adevăruri ale mântuirii, ca să fie înţelese chiar şi de un copilaş, a uimit lumea de atunci şi până astăzi.
Grâul şi neghina, talanţii şi aluatul, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preţ, năvodul cu peşti, fiul risipitor, semănătorul ieşit la semănat, oaia rătăcită, samariteanul milos, nunta fiului de împărat sau cele 10 fecioare sunt numai câteva din parabolele spuse de Isus, care alcătuiesc un tezaur nesecat de învăţătură. Cu ajutorul lor, Isus a dezvăluit omenirii tainele împărăţiei cerurilor.
Oamenii nu se săturau ascultându-L, pentru că aceste pilde, aduceau cerul mai aproape de pământ.Dacă Isus ar fi astăzi printre orăşeni, ar spune, probabil, pilde cu autostrăzi suspendate, cu avioane supersonice, supermarket-uri şi, poate despre televiziune. Iar noi ne-am aminti de ele şi adâncile lor tâlcuri, de fiecare dată când ne-am afla în preajma acestora.
În această oră oprim să vă prezentăm nişte parabole moderne, cu teme diverse, care să aibă acelaşi efect asupra noastră, a tuturor, asemenea pildelor din vechime: să ne mângâie, să ne dea speranţă, să ne mustre cu bunătate, să ne pună pe gânduri, să provoace o hotărâre, descoperindu-L pe Dumnezeu, şi dezvăluind ce se găseşte în inimile noastre.

„Şi, când se surpă temeliile, ce ar mai putea să facă cel neprihănit?” (Psalm 11:3).
„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11).
Nimeni nu se aştepta ca terminarea construcţiei să dureze atât de mult. Ar fi trebuit să fie gata de câţiva ani dar s-au produs multe întârzieri şi reveniri. De multe ori a existat impresia că această construcţie este mai departe de a fi terminată chiar decât fusese la începerea ei.
Arhitectul a pus la îndemâna constructorilor un Plan care oferea suficiente date pentru realizarea construcţiei. Dar unii au interpretat schiţa într-un fel, alţii în altul, iar alţii, pur şi simplu, au ignorat Planul. În cele din urmă, constructorii au devenit atât de dezorientaţi încât Arhitectul a elaborat un set de Instrucţiuni Suplimentare, cu şi mai multe detalii, sperând că acestea vor oferi suficient explicaţii referitoare la Planul original, astfel ca nimeni să nu mai interpreteze greşit proiectul construcţiei.
La început, se părea că Instrucţiunile Suplimentare au efect. Constructorii au fost încurajaţi de noile explicaţii referitoare la intenţiile Arhitectului şi au început treaba cu un nou avânt şi unitate. A fost solid concepută o temelie, ziduri au fost înălţate (Sfinţirea), iar partea centrală a clădirii a fost completată cu mai mulţi stâlpi de consolidare. Cu toţii aşteptau acum cu nerăbdare ziua când lucrarea avea să fie gata iar Arhitectul urma să vină, aşa după cum promisese.
Numai că venirea Arhitectului a fost din nou amânată pentru că alte interese s-au ivit iar construcţia clădirii a stagnat lungi perioade de timp. Apoi, cei care au ţinut strâns legătura cu Arhitectul au lansat o veste: Acesta va veni, indiferent dacă va fi sau nu va fi clădirea gata! Şi s-a produs război în ţara unde se construia clădirea şi a apărut un Vrăjmaş care dorea mai mult ca orice să vadă această clădire şi tot ce se afla pe lângă ea, pradă pieirii. Străjerii puşi să vegheze şi să anunţe apropierea inamicului raportau că, potrivit observaţiilor lor, forţele vrăjmaşe vor fi, în scurtă vreme, suficient de tari pentru a porni un atac distrugător.
Constructorii s-au reapucat serios de lucru. Dar, nu după mult timp, s-a iscat din nou confuzie între ei. Unii aveau impresia că temelia este nepotrivită pentru susţinerea întregii greutăţi a clădirii. Între timp, interesul pentru clădire a slăbit din nou şi lucrarea a fost abandonată şi mari porţiuni ale fundaţiei au rămas în moloz şi paragină. o bună parte din temelie (Îndreptăţirea), a fost astfel neglijată. Iar când lucrarea a fost reluată, s-a descoperit că unii dintre constructori au zidit pereţi alături de temelii. Cei care înţelegeau absoluta necesitatea a unei temelii solide au ţinut ca lucrarea să vizeze, în primul rând, consolidarea şi completarea fundaţiei. Ei insistau ca temelia să fie făcută exact conform Planului, ceea ce ar fi fost suficient.
Au existat atâtea neînţelegeri că, adeseori, construcţia a fost oprită pentru lungi perioade de timp, în vreme ce lucrătorii îşi aruncau unul altuia învinuiri, insulte şi, uneori, chiar cărămizi în cap.Toţi lucrătorii aveau egal acces la Plan (Biblia), precum şi la Instrucţiunile Suplimentare (Spiritul Profetic) şi totuşi, cei ce le citeau au ajuns la concluzii diferite. Din această cauză, a apărut o crescândă tendinţă de a pune la îndoială aceste surse de informare. Unii susţineau că Însuşi Arhitectul a spus că absolut tot ce era esenţial de ştiut  se află în Planul original. „Dacă ne-am mulţumi doar cu Planul original, lăsând la o parte Instrucţiunile Suplimentare”, insistau ei, „am putea ajunge mai uşor la un consens în ceea ce priveşte construirea clădirii”. Ideea aceasta a avut priză la mulţi dintre lucrători şi astfel s-a ajuns la nesocotirea Instrucţiunilor Suplimentare date de Proiectant şi studierea, în exclusivitate, a Planului original. „Nu este adevărat că nu credem că Instrucţiunile Suplimentare vin de la Arhitect”, le explicau ei celor care le cereau socoteală, „dar simţim noi că Planul original este neglijat şi încercăm, astfel, să îndreptăm lucrurile”.
Apoi, într-o zi, un grup de lucrători s-au adunat în partea centrală a clădirii – partea realizată imediat după ce au fost primite Instrucţiunile Suplimentare. Ei aveau în mâini ciocane şi dălţi şi au început să spargă în pilonii principali ai clădirii. „Am studiat Planul”, spuneau ei „şi am văzut că Instrucţiunile Suplimentare prezintă o schiţă greşită a acestor elemente. Pilonii aceştia sunt făcuţi greşit. Trebuie să-i dărâmăm şi să facem alţii în locul lor”. Şi mulţi dintre lucrători şi-au abandonat partea lor de lucru, alăturându-se acestui grup.
Dar alţi lucrători s-au alarmat. „Dacă veţi dărâma pilonii centrali, clădirea nu va mai sta în picioare” au exclamat ei. „Nu fiţi înguşti la minte”, le-au replicat cei cu ciocane şi dălţi. „ni s-a spus chiar prin Instrucţiunile acestea Suplimentare ale voastre că, până ce va veni Arhitectul în persoană, vor fi tot timpul construcţii noi de făcut. Ceea ce facem noi nu este decât o astfel de construcţie nouă, după cum a fost proorocit”.
„Bine, dar” au insistat ceilalţi, „Instrucţiunile Suplimentare arată cât se poate de clar că nu trebuie demolaţi pilonii originali pentru a construi din nou!”.Maistrul constructor a convocat în grabă o şedinţă pentru oprirea dărâmării pilonilor înainte ca întreaga construcţie să se prăbuşească.
La acea adunare, unii cu considerat că lucrătorii cu ciocane şi dălţi aveau dreptate şi că trebuie să fie lăsaţi să-şi continue treaba. Alţii credeau că aceştia sunt total greşiţi şi trebuie daţi afară din lucrare. Iar alţii erau de părere că fiecare om trebuie lăsat să construiască sau să demoleze după propria înţelegere. Şi încă mulţi nu erau siguri de partea cui este adevărul dar considerau că important este să se vegheze la Inamicul care venea mereu pentru a încerca să distrugă construcţia. Câţiva erau de părere că nu trebuia să se teamă mai mult de duşmanii de-afară decât de cei dinăuntru şi că nu era nevoie de un Vrăjmaş care să distrugă lucrarea, atâta vreme cât constructorii demolau ei înşişi. Glasurile lor, însă, se pierdeau în confuzia generală. Discuţiile şi dezbaterile continuau. Ceea ce, însă, nici unul dintre ei nu părea a fi realizat era faptul că Vrăjmaşul deja venise…

O    VIZITĂ
Un înger, păzitor al unui credincios,
Trecea în miez de noapte către Orion.
Mergea ca un drumeţ, pe jos.
Deşi era grăbit şi parcă supărat,
M-am aşezat în calea lui şi l-am oprit,
Iar el, pentru o clipă-a stat.
Mi-a povestit că se întoarce obosit.
Am observat că-n sinea lui, de fapt, plângea,
Şi-atunci, puţin, l-am iscodit:
Dacă eşti înger păzitor de ce-ai plecat?
De ce laşi omul peste noapte nepăzit?
Sau poate omul te-a mânat?
Nu, omul nu m-a izgonit, e botezat,
E în politică mult implicat.
El nici nu ştie c-am plecat.
Îmi pare rău că noaptea se destramă,
Iar el, atât de ocupat şi de străin,
N-a mai luat nimic în seamă.
În noaptea asta cred că totul s-a sfârşit.
Am fost chemaţi de Dumnezeu acasă.
Şi credinciosul meu nu-i mântuit.
Am vrut să-l mai întreb ceva, dar, a plecat
Din tot ce-am discutat îmi amintesc atât:
Vă spun şi vouă, n-am uitat:
Spunea că Ceru’şi cheamă emisarii înapoi
Retrage ambasadele şi-nchide vama;
Va fi, se pare, ultimul război.
Nu te juca, mi-a spus, de-a credinciosul.
Ia mai bine seama

Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).
Când m-am trezit, de dimineaţă, masa era acolo. Fusese, probabil, şi înainte, dar eu nu observasem. Şi era o masă mare şi frumoasă, încât nu-mi pot închipui cum reuşisem să nu o remarc. Masa era încărcată cu bucate. Pe ea, se aflau pâine şi fructe şi tot ce ţi-ai putea dori. Era, de fapt, cea mai atrăgătoare masă din câte putusem vedea vreodată.
M-am apropiat de masă, pentru a mă uita mai bine şi un bărbat înalt, Amfitrionul, după câte se părea, m-a salutat, invitându-mă bucuros:
–    Rămâi şi serveşte-te! Nu vrei să-ţi găsesc un loc?
Ezitam.
–    Hm, nu ştiu ce să zic… Aş putea, mai întâi, să vă pun câteva întrebări?
–    Desigur, mi-a răspuns.
–    Al cui este ospăţul acesta? Vreau să zic, cine l-a pregătit? Cine a făcut invitaţiile?
–    Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii, fără plată! (Apocalipsa 22:17).
–    Vreţi să spuneţi că nu trebuie să plătesc nimic pentru această masă?
–    Exact.
–    Ştiţi, de obicei, mie nu prea mi-e foame dimineaţa, i-am spus eu cercetând masa pusă. Nu se întâmplă să aveţi vreun sandviş consistent, pe care să-l iau la pachet, în buzunar, şi să-l mănânc în drum spre şcoală? Aş economisi, desigur destul timp…
Gazda zâmbi.
–    Vei vedea că, aici, ai mai multă poftă de mâncare decât bănuieşti. Dimineaţa, organismul este cel mai bine pregătit pentru prelucrarea alimentelor. Dacă îţi iei timp, la începutul fiecărei zile, să mănânci un mic dejun consistent, vei vedea că ai mult mai multă energie şi eficienţă, pe parcurs.
Încă mai ezitam…
–    Ştiţi, eu am cunoscut oameni care-şi începeau ziua cu un mic dejun, o continuau cu un alt mic dejun, după aceea prânzeau şi, imediat, cinau. Apoi, printre aceste mese, luau gustări ajungând, în final, să mănânce toată ziua şi să se îngraşe într-atâta, încât de-abia puteau să mai umble.
–    Este adevărat, mi-a răspuns Gazda, că aceia care nu fac altceva, toată ziua, decât să mănânce, or să se oprească, până la urmă, din mâncat. Dar la fel de adevărat este şi că aceia care nu mănâncă, vor muri. Dacă, însă, vei veni la masa aceasta în fiecare zi şi vei mânca o hrană echilibrată, bazată pe Pâinea Vieţii, vei avea energia necesară lucrării în vie toată ziua.
În vreme ce Amfitrionul se străduia să mă convingă, am observat ceva – la celălalt capăt al mesei, stătea predicatorul comunităţii mele. Farfuria lui era plină de bunătăţi şi el mânca plin de bucurie.
–    Iată-l pe pastorul meu! Am exclamat.
–    Da, mi-a răspuns Gazda. El vine aici în fiecare dimineaţă şi este un credincios beneficiar al micului dejun de la masa Mea.
–    Ce minunat! am spus eu. Asta îmi va aduce multă economie de timp pentru că, vedeţi, în fiecare săptămână, eu am să merg la el să-l ascult. Acum, că ştiu că el însuşi vine aici şi ia masa, pot avea încredere că-mi va spune exact ce trebuie să mănânc. Nu va mai trebui să consum timp venind eu până aici să mănânc. Gândiţi-vă, el are mult talent în a descrie mese şi, sunt sigur, în scurtă vreme, o să-mi lase gura apă auzindu-l.
–    Este adevărat că o invitaţie la ospăţ este cel mai bine transmisă de unul care a gustat deja din bunătăţi, răspunse Gazda, dar nimeni nu poate să mănânce pentru altul. Pentru a primi hrană şi energie, trebuie să vii personal şi să mănânci.
Chiar atunci, am mai descoperit o figură cunoscută. Era domnul H. M. S. Richards, undeva la un alt capăt al mesei.
–    Şi el vine aici în fiecare zi? Am întrebat eu.
–    Da, zăboveşte aici preţ de câteva ore, în fiecare dimineaţă.
–    Câteva ore?! m-am mirat eu. Atunci, mai bine nu mai vin, pentru că eu nu am un aşa mare apetit!
–    Nu se aşteaptă de la tine decât să mănânci cât ai nevoie tu, nu altcineva. Evanghelistul acesta vine şi mănâncă aici de ani şi ani. El face multă treabă şi are, deci, nevoie de multă mâncare. Pentru tine, asta este prima dimineaţă când vii aici. Pentru astăzi, ar putea să vrei să începi doar cu câteva din aceste sticsuri crocante şi un pahar de suc de fructe. Dacă mesteci bine şi atent, vei avea,astfel, hrana de care ai nevoie acum. Vei avea mai multă energie ca niciodată şi vei putea lucra mai mult. Vei fi surprins de felul în care pofta de mâncare îţi va spori, pe măsură ce vei continua să menţii un echilibru între hrană şi lucru.
–    Bănuiesc că aveţi dreptate, am oftat eu. Dar ştiţi, am un program atât de încărcat, am atâtea pe care vreau să le fac… N-ar fi de-ajuns, pentru mine, dacă doar m-aş gândi, toată ziua, la ospăţul de-aici?
Gazda zâmbi.
–    Dacă nu mănânci cum trebuie, toată ziua te poţi gândi la mâncare, dar asta nu te va ajuta să ai putere de lucru.
Eram pe punctul de a-I cere să-mi arate locul meu la masa aceea când, în minte, îmi mai veni un gând:
–    Ia staţi puţin, toată povestea asta îmi cam sună a legalism. Ce se întâmplă, de pildă, dacă am să lipsesc într-o zi? Mâncatul ăsta zilnic aici ar putea uşor fi luat drept o obligaţie. Nu veţi vrea, oare, să vin aici, la acest ospăţ, în virtutea unui obicei, până la urmă?
–    Nu găsesc un “obicei” mai sănătos decât acesta, îmi spuse Amfitrionul. Dar ţie îţi scapă, de fapt, miezul chestiunii. Eu sunt aici în fiecare zi, aşteptând să te servesc, să-ţi fac parte de bunătăţile pe care le-am pregătit pentru tine. Eu sunt aici. Masa este aici. Locul tău este aici. Când ajungi să înţelegi importanţa hrănirii pentru viaţă şi creştere de aici şi când realizezi cât de mult te doresc la această masă, n-ai să te mai eschivezi. De ce stai deoparte?
M-a luat apoi de mână şi m-a dus la locul meu, la masă. Mi-a pus în farfurie struguri şi cireşe şi căpşuni şi fulgi şi… O clipă! De ce vă spun eu aici de bunătăţile mele preferate? Poate că dumneavoastră vă place altceva… De ce nu veniţi şi dumneavoastră la ospăţ, să luaţi masa pe cont propriu?

„Căci, dacă este cineva în Hristos, est o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi „(2 Corinteni 5:17).
Lupul Leonard se simţea din ce în ce mai penibil. Părinţii lui care, desigur, erau şi ei lupi, începuseră să ţină aproape de societatea aceea de oi care trăia în vecinătate. E normal ca lupii să stea aproape de turma de oi, dar asta numai din considerente de dietă. Ceea ce îl intriga, însă, pe Leonard, era caraghioasa încercare a părinţilor lui de a se comporta ca nişte oi şi de a-i face şi pe alţii să creadă că, într-adevăr, ei sunt oi. Pentru asta purtau, chiar, piei de oaie!
Şi, culmea, la fiecare sfârşit de săptămână, îl obligau şi pe el, pe Leonard, să se îmbrace în pielea de oaie pe care i-o pregătiseră. Apoi îl luau cu ei la stână, unde unul din ajutoarele păstorului ţinea prelegeri despre cum poţi fi o oaie mai bună.Comunitatea aceea de oi părea să aibă şi membri de bună credinţă, oi veritabile, ce păreau a fi înţeles şi tradus în fapte cele predicate de asistentul baciului. Existau, însă, în comunitate şi o mulţime de lupi care, îmbrăcaţi în haine de oaie, pretindeau că sunt oi şi încercau să păcălească, astfel, oile şi chiar şi pe ceilalţi lupi.
Dar cu Leonard nu mergea! El îi „citea” imediat ce plecau de la adunarea oilor. Nici nu era greu, pentru că majoritatea dintre ei, încă de pe drum, îşi scoteau hainele de oaie şi trăiau ca nişte lupi, tot restul săptămânii.
Destul de ciudat, însă, părinţii lui Leonard îşi purtau tot timpul haina de oaie sau, cel puţin, el nu-i văzuse niciodată fără ea. Probabil că ei se gândeau că, purtând pielea de oaie mai mult timp, ar putea, chiar, deveni oi.Mama şi tatăl lui Leonard păreau cu disperare preocupaţi de asigurarea că fiul lor se comportă ca o oaie, chiar dacă lui îi plăcea mai mult să fie lup şi detesta necesitatea de a fi oaie.
Părinţii lui Leonard l-au trimis la o şcoală pentru oi, cu toate că le-ar fi fost mult mai uşor şi economic să-l dea la una din nenumăratele şi rentabilele şcoli lupeşti. Şcoala aceasta era o pacoste pentru tânărul lup. Aici, el trebuia să ia lecţii de oaie. Uhh! Şi existau, în această şcoală, zeci de mii de reguli pentru oi. Trebuia să citească Manualul Păstorului şi să stea de vorbă cu Păstorul (cu toate că niciodată Leonard nu-L văzuse pe Păstor şi, uneori, chiar se întreba dacă El există, cu adevărat). Mai trebuia să meargă printre lupi, cu literatură de la stână, pentru a-i convinge şi pe alţii să se facă oi. Şi trebuia să participe la toate adunările oilor şi să studieze, în fiecare săptămână, Marea Lecţie Săptămânală a Oilor.
Dar cel mai rău dintre toate era faptul că lucrurile pe care nu trebuia să le facă aici, printre oi, erau tocmai lucrurile care le plac lupilor cel mai mult. Adică: ieşiri nocturne prin împrejurimi, împreună cu alţi lupi tineri, folosirea delicioaselor băuturi lupeşti, plimbarea cu isteţe şi simpatice vulpiţe, urmărirea programelor Lup Tele Show, fumatul, ascultarea şi trăirea captivantei muzici rock-lup… Hotărât lucru, şcoala asta de oi este ruptă de realitate!
La şcoala de oi, întocmai ca şi în marile adunări de la sfârşitul săptămânii ale oilor mature, unii elevi – câţiva, poate – erau oi adevărate. Ei vorbeau tot timpul despre Păstorul Suprem, studiau Manualul Lui, mâncau iarbă şi zâmbeau tuturor. Ceea ce, pe Leonard, îl stresa.
Cei mai mulţi dintre prietenii apropiaţi ai lui Leonard erau ca şi el – lupi ce purtau haine de oaie pentru că erau obligaţi dar, atunci când erau numai ei între ei, îşi lepădau hainele de oaie şi blestemau faptul că sunt obligaţi să fie ca nişte oi toante. Potrivit observaţiilor lor, a fi oaie se rezuma la: „Cât priveşte tot ce-ţi place, porunca spune clar: NU FACE!”
Şi se aştepta de la ei să-L iubească pe Mare Păstor când, de fapt, ei Îl urau, mai degrabă, pe acest adversar al distracţiei, acest “sfânt” al cărui Manual este atât de greu de citit şi care nu este deloc interesant.„Simt că trebuie să-mi fac bagajul şi să ies din închisoarea asta, să mă pot bucura şi eu de faptul că sunt un tânăr lup, aşa cum o fac cei din şcolile lupeşti!” îşi spunea Leonard din ce în ce mai des, în ultima vreme.
Într-o zi, una dintre oile colege din clasă cu Leonard l-a auzit vorbind astfel cu prietenii lui. După ce a rămas singur, ea a venit şi s-a aşezat lângă el.  „Vrei să stăm puţin de vorbă?” „De ce nu? gândi Leonard, deşi ştia că, fiind oaie adevărată, colega lui nu putea să-l înţeleagă cu adevărat. Şi-i spuse despre frustrările lui, în vreme ce Wendy îl asculta cu atenţie.
„Leonard”, i se adresă ea, după ce tânărul îşi descărcase toată povara sufletului, „cunosc exact ceea ce simţi pentru că, vezi tu, până acum câţiva ani şi eu am fost lup!” Urechile lui Leonard se ridicară brusc. „Şi eu am crescut ca tine” – continuă Wendy – „obligată să trăiesc ca o oaie şi urând asta tot timpul. Părinţii mei erau ca ai tăi – lupi care doar purtau haine de oaie, chiar dacă, probabil, încercau sincer să fie oi. Finalmente, n-am mai suportat, simţind că trebuie să-mi iau câmpii şi să mă lămuresc. Aşa că am părăsit şcoala de oi, comunitatea lor şi căminul în care am crescut. Am fugit şi m-am alăturat unei comunităţi de lupi adevăraţi, undeva, departe. O vreme m-am distrat de minune, făcând tot ce doream. Dar, nu după mult timp, am descoperit că a face totul de capul meu nu era chiar atât de pasionant cum îmi închipuisem eu. Nu vreau să spun că unele din lucrurile pe care le făceam nu erau pasionante. Erau! Dar pasiunea nu este durabilă. Ea este ceva superficial şi durează doar aproape două minute şi se stinge. Apoi, din nou, te simţi gol…
Iar unele lucruri de care mi s-a spus că trebuie să fie cu adevărat interesante, s-au dovedit a mă costa un preţ regretabil. Cineva, de pildă, mi-a spus că dacă îmi pompez direct în venă venin de păianjen, mă voi simţi cel mai mare lup din câţi au trăit vreodată. A fost o cruntă dezamăgire…
În cele din urmă, când n-am mai avut bani, n-am mai avut nici prieteni. Am încercat totul. Sănătatea mea aproape dispăruse. Nici tu senzaţii tari, nici tu pasiune… Un gol imens, pe care părea că n-am cu ce-l umple…Într-o noapte, m-am hotărât să mă arunc în faţa unei maşini şi să termin toată povestea. Dar, nu ştiu cum, înainte de a o face, s-a întâmplat să răsfoiesc puţin Manualul Păstorului. Nimeni nu mă îndemnase, de data asta, să fac aşa ceva. Pur şi simplu, simţeam că vreau eu să citesc…
Şi, surpriză! Eu mă aşteptam să găsesc în Manual uriaşe liste cu toate acele reguli ce ni se impuneau la şcoala de oi… Dar am descoperit cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care aş fi putut-o auzi vreodată. Scria acolo despre o vreme de demult, când nu existau lupi deloc, exceptându-l pe unul mare, care-L ura pe Păstorul Suprem. Acest lup mare a atacat turma de oi a Păstorului şi, pe multe din ele, le-a transformat în lupi. De atunci încoace, noi toţi am fost despărţiţi de Păstorul Suprem. Aşa că nu este de mirare că ne descoperim iubind ceea ce iubesc lupii…
Dar Păstorul Suprem încă ne iubeşte şi S-a făcut Miel şi a murit pentru noi, astfel încât orice lup care doreşte, să poată să devină miel şi să aibă şansa vieţii veşnice, într-un loc cu păşuni verzi şi ape de odihnă… Ei bine, Leonard, am citit şi am răscitit, până când n-am mai putut de oboseală. Dar, până să adorm, am descoperit ceea ce căutasem tot timpul vieţii mele de până atunci. Am găsit pe Cel Mai Bun Prieten, din toată lumea. Şi când mă gândesc că tot timpul, la şcoala de oi, fugisem tocmai de El!…
Am descoperit că Cineva care mă iubea, în loc să mă condamne, care vroia să mă facă mai fericit chiar decât îndrăznisem să visez vreodată…După acea noapte, mi-am petrecut tot timpul disponibil încercând să aflu mai mult despre Păstorul Suprem. Şi, cu cât stăteam mai mult de vorbă cu El şi citeam despre El, cu atât observam mai tare că se întâmpla ceva ciudat…
Astfel, descopeream că nu mai îmi plăcea ceea ce, de obicei, le place lupilor şi că mă entuziasma ceea ce fac oile. Şi apoi, într-o zi, am aflat şi de ce. Am descoperit, Leonard, că devenisem o oaie! Nu doar un lup îmbrăcat în oaie, ci o oaie adevărată… Şi nu-ţi poţi închipui, Leonard, cât sunt de fericită aşa!”
După ce a ascultat-o câteva ore pe Wendy, Leonard şi-a dat seama că ea descoperise ceea ce el dorea cu disperare. În acea seară, tânărul merse acasă şi găsi un loc liniştit unde putea fi singur şi unde putea să-şi descarce sufletul înaintea Păstorului Suprem. Şi, înainte de culcare, îşi scoase şi zvârli cât colo pielea de oaie… Acum nu mai avea nevoie de aşa ceva!

I N V I T A Ţ I E

Tinere,
În seara asta te aştept la mine.
Ţi-am pregătit ceva distrugător:
Un film îngrozitor
Cu răul travestit în bine.
Nu-ţi fă probleme, tu eşti numai slujitor!
Băiete,
De atâtea mii de ani te-am aşteptat,
Peţindu-te cu insistenţă, dar tu prea credincios
Te pleci, umil, cu reverenţă
Numai în crezul ce te ţine încurcat.
Încearcă
Să descoperi gustul unor clipe tari,
Nu fi sectar şi îndărătnic:
Păcatul nu mai este rar,
Aruncă-te-n blestem eroic
Şi spală-ţi gândul de chemările prea mari!
Pricepe,
Că sunt mulţi de-ai tăi mai păcătoşi
Şi nu uita că mâine nu e sigur.
Nu aştepta prea mult;
Vor trece iute anii tăi frumoşi
Şi vei rămâne pentru totdeauna singur.
……………..
Oricine-ai fi,
Tu, voce insistentă şi vicleană
Răspunsul meu e Nu, fierbinte.
Mai bine temniţa
Întunecată şi duşmană
Decât păcat în viaţă şi-n cuvinte.

„Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta, Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15:8).
Vreau acum să vă spun povestea unui petic de pământ care dorea să fie grădină. Ea începe cu un fermier care şi-a cumpărat, pe un preţ foarte mare, un petic de pământ. Apoi, el a făcut rost de seminţe de cea mai bună calitate, cu care a semănat peticul de pământ.
Peticul de pământ se bucura. Întotdeauna dorise să fie grădină! Şi, deîndată, încercă să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a deveni o grădină a frumuseţii şi a belşugului. Uitându-se la sine, el observă că era acoperit de buruieni deloc arătoase, de ciulini şi mărăcini de tot felul de bălării. Asta îl îngrijora şi-l umplea de ruşine.
Până înainte de venirea fermierului, peticul de pământ nu dăduse prea multă atenţie acestor lucruri, iar buruienile se dezvoltaseră nestingherit. Rădăcinile lor erau bine fixate acuma în pământ. „Cum aş mai putea beneficia de cultura mea când aceste buruieni cresc fără control?” se întreba peticul de pământ. „Orice om ştie că grădina trebuie plivită pentru ca plantele cultivate în ea să se dezvolte”.
De aceea, începu îndată să încerce să smulgă buruienile, vrând să conlucreze cu fermierul pentru ca să nu mai dureze mult până ce să nu mai fie o jalnică pârloagă. Peticul de pământ îşi dădea toată silinţa, pentru asta. Dorea cu sinceritate să scape de buruieni, dar problema era că nu prea ştia cum. Toate instrucţiunile referitoare la smulgerea buruienilor păreau vagi şi contradictorii. Auzise undeva că, dacă el îndepărta frunzele şi tulpinile buruienilor, fermierul urmează să le scoată rădăcinile. Dar descoperi că era prea slab pentru a putea îndepărta frunzele şi tulpinile. I se spusese că, dacă terenul îşi face partea lui, atunci părea incapabil să realizeze ceva pentru propria-i curăţire de buruieni. În repetate rânduri, i se spusese să se străduiască să scape de buruieni dar el nici măcar nu ştia acum ar putea-o face.
Şi, buruienile apărând săptămână de săptămână, cei din preajma peticului de teren şi chiar şi el însuşi, începură să se întrebe dacă acesta chiar era sincer în ceea ce privea dorinţa de a scăpa de buruieni. Cineva îi sugeră peticului de pământ că ar fi mai uşor să nu mai încerce să extermine buruienile din toată grădina dintr-odată, ci să se concentreze pe câte o buruiană, la un anumit timp. Numai că, peticul de pământ descoperi că nu era în stare să îndepărteze nici măcar o buruiană.
Uneori aproape îi venea să renunţe, descurajat de lipsa efectului înregistrat dar, în minte, îi revenea imaginea grădinii care ar fi dori trebuie să fie şi îşi reînnoia eforturile în îndepărtarea buruienilor. Numai că, toate eforturile lui nu aveau nici un rezultat.Într-o zi, peticul de pământ se văzu nevoit să admită faptul că niciodată, cu de la sine, n-ar putea deveni o minunată grădină. Şi, chiar atunci, la el veni fermierul cu note veşti teribile. El mai trecuse de multe ori pe-acolo, dar peticul de pământ fusese atât de ocupat cu lupta lui împotriva buruienilor, încât, realmente, nu a avut timp să-l vadă şi să-l audă. Şi i-a mai spus ceva fermierul, ceva aproape incredibil, ceva ce părea contrar întregii ştiinţe despre grădinărit a peticului de pământ – că nu este lucrarea terenului să îndepărteze buruienile, ci este a grădinarului! El este cel care scoate buruienile din pământ…
Ştirea aceasta a pus în încurcătură peticul de pământ. Dar trebuia, fie să admită realitatea, fie să renunţe la orice speranţă de a mai deveni grădină. De aceea, el s-a lăsat pe mâna grădinarului şi i-a permis să-i smulgă buruienile. Şi, trebuie să ştiţi, de data aceasta, buruienile au fost smulse cu tot cu rădăcină şi îndepărtate, iar terenul a început să se transforme vizibil într-o grădină.
În continuare, peticul de pământ, devenit acum o frumoasă grădină, a continuat să-i dea voie grădinarului să-şi facă lucrarea. Iar grădina, şi ea, a continuat să-şi facă partea – a continuat să primească sămânţa de grădinar, să absoarbă conştiincios apa dată de el şi să se bucure de lumina şi căldura soarelui. Şi plantele cultivate în ea au crescut şi au adus roade multe.

„El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit „(Psalm 1:3).
„…ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:3).
Everett privi şirurile de puieţi din livada unde lucra ca ajutor de pomicultor şi se încruntă. Unul dintre aceştia, aflat chiar în mijlocul livezii, creştea strâmb. Era aplecat într-o parte şi crengile lui aproape atingeau pământul. Livada aceea era renumită ca o producătoare de calitate şi, felul în care creştea puietul cu pricina, nu încadra reputaţiei.
Dacă ar fi continuat aşa, stăpânul livezii ar fi putut observa şi porunci să fie scos din rădăcină şi aruncat. Asta era “legea livezii” şi se justifica. Puieţii erau plantaţi foarte aproape unul de celălalt. Şi dacă vreunul din ei era strâmb, i-ar fi putut influenţa pe mulţi din apropiere şi, atunci, stăpânul livezii ar fi fost nevoit să scoată din rădăcini o întreagă formaţie.Un alt aspect de luat în seamă ar fi acela al limitelor spaţiului livezii. Spaţiul ocupat de un puiet strâmb ar putea fi mai bine folosit dacă acesta ar fi înlocuit cu unul drept.
Numai că Everett nu suporta ca puietul lui să fie scos şi din livadă şi aruncat şi, de aceea, s-a hotărât să întreprindă ceva pentru salvarea acestuia. Everett era un tip studios. El citise mai mult ca toţi despre cultura pomilor. Aşa că, se grăbi spre camera lui, unde căută tot ce avea mai bun în materie de documentaţie referitoare la puieţi. Apoi merse drept la puietul strâmb şi-i citi solemn:
–    Puieţii trebuie să fie drepţi şi cu ramurile ordonate!
Şi, uitându-se pe coperta cărţii din care citea, menţionă:
–    Am citat din „Sfaturi Pentru Crescătorii de Pomi”, pag. 94.
Puietul stătea nemişcat, la fel de strâmb şi cu crengile în neorânduială. Everett continuă:
–    Aici, la pagina 351 a aceleiaşi cărţi, se spune: „Crengile lui nu trebuie să atârne, ca să poată fi considerat un viitor pom bun”…
Puietul nu clinti. Everett îi arătă o altă carte, încercând să-i atragă atenţia.
–    Am citit aici, în „Mărturii pentru Copaci şi Arbuşti”, la pagina 177 că, dacă un puiet porneşte să crească strâmb, nu mai poate fi îndreptat decât prin eforturi hotărâte… Va trebui, deci, să te străduieşti să te îndrepţi.
Puietul nu dădu nici un semn…
Everett, însă, nu se lăsa uşor. Vreme de o lună întreagă, în fiecare zi, el trecu pe la puietul strâmb citându-i din cărţi despre bucuria de a fi copac matur, de a aduce roade, de a primi vizite, de a face umbră şi despre teroarea focului în care vor fi mistuiţi pomii scoşi din rădăcină din cauza defectelor lor… Dar fără efect! În cele din urmă, Everett renunţă. Şi puietul se mai aplecă niţel iar crenguţele lui se apropiară mai mult de pământ…
John era şi el lucrător în livadă şi, într-o zi, ajunse să observe, la rândul lui, puietul strâmb. John era un tip mai radical. Privind copăcelul, el îşi spuse: „Puietul acesta e strâmb! Am să mă duc direct la stăpânul livezii şi am să-i spun despre el. În felul acesta, nimeni nu-mi va putea reproşa existenţa pomului cu defect…”
Merse la stăpân dar, în dreptul biroului acestuia, se opri. Parcă nu-i venea să meargă aşa, direct la el şi să-i spună. De ce, n-ar fi putut spune precis. Era adevărat că stăpânul nu-i plăceau pomii strâmbi şi puietul acela era strâmb, fără îndoială. Totuşi, ceva îl ţinea în loc.
Apoi avu o idee „salutară”. Îi va scrie un bilet stăpânului. Un bilet anonim era rezolvarea… Zis şi făcut! Scrisese „o anonimă”, în care prezenta exact locul unde se afla puietul strâmb şi descria starea lui, cât de deformat era. Stăpânul, însă, văzând că scrisoarea nu avea identitatea, nici nu se obosi să o citească, aruncând-o la coş. Şi crengile puietului crescură mai departe strâmb, apropiindu-se mai mult de pământ.
În aceeaşi livadă lucra şi Richard, care observă şi el puietul strâmb. Richard era un tip indiferent. Deviza lui de viaţă era „Lasă-mă să te las” astfel că el nu întreprinse nimic. Se întâmpla ca, uneori, ceilalţi lucrători din livadă să-i prezinte starea puietului strâmb dar el ridica din umeri şi spunea:
–    Nu-i nici o problemă, omule! Puieţii nu sunt toţi la fel, ştii bine. Ce treabă avem noi cu asta?
Şi-şi vedea de ale lui, recunoscător faptului că învăţase să fie tolerant.
Iar puietul se apleca şi mai mult spre pământ…
Apoi, într-o zi, un nou lucrător îşi făcu apariţia în livadă. Era o tânără, pe nume Andreea. Andreea petrecuse mult timp citind manuale despre pomicultură dar, în plus, întâmplarea făcea ca ea să-L cunoască pe Autorul cărţilor pe care le citise. De aceea, ea înţelesese bine tehnica de lucru a acestuia. Andreea ştia că Autorul iubea toţi pomii şi că, de asemenea, cei mai dragi din livada proprie îi erau tocmai aceia care, odată, arătaseră rău.
Fiind mereu alături de Autorul cărţilor, Andreea deprinsese de la el răbdarea de a lucra cu pomii. Ea ştia că un pom creşte strâmb în timp şi, că, de asemenea, este nevoie de timp pentru îndreptarea lui. Şi agrea filozofia Autorului potrivit căreia chiar dacă puietul nu răspunde deloc pozitiv tuturor încercărilor îngrijitorului de a-l îndrepta, singurul care poate lua o decizie corectă în ceea ce priveşte scoaterea lui din rădăcină este cel care l-a iubit şi a lucrat cu el, încercând totul pentru a-l salva.
Tânăra ştia că dacă ar încerca să îndrepte pomişorul printr-o metodă mai aspră, nu ar reuşi să-l salveze ci, poate, numai să-i rupă câteva crengi. Când a văzut puietul strâmb, Andreei i-a păsat îndată mult de el. Ea s-a apropiat de pom şi l-a cercetat atentă. Lunile de neîngrijire îşi făcuseră lucrarea lor nefastă. Micul pom era foarte aplecat şi fata începu imediat să se ocupe de le.
Ea n-a vorbit prea mult. Dar a început să petreacă mult timp cu puietul. I-a săpat la rădăcină, i-a ridicat crengile căzute şi i le-a descurcat. Apoi a luat un arac puternic şi a legat tulpina strâmbă a puietului de el, drept sprijin. La început, puietul s-a opus. Andreea, însă, n-a încercat să folosească forţa. Ea a continuat să fie alături de pom, udându-l, punându-i îngrăşăminte, săpându-l la rădăcină şi îngrijindu-i crengile. Pentru lucrătorii livezii devenise o imagine familiară vederea Andreei în prejma puietului strâmb, îngrijindu-l.
Dar, odată cu trecerea săptămânilor şi a lunilor, aproape imperceptibil, cu puietul nostru s-a petrecut o schimbare. El era acum puţin mai drept iar crengile lui se orientau tot mai sus. În cele din urmă, cu toate că aracul i-a fost scos, puietul era acum drept, asemeni tuturor pomilor din livadă. Iar cine-l vedea, nici nu bănuia că el fusese vreodată strâmb…

ZODIA   PREŢURILOR

Plătim.
În fiecare zi plătim,
Pentru păcat, pentru iubiri şi pentru vise.
Plătim mereu, la toţi, la orişicâţi
Pretind despăgubiri pentru speranţele ucise.
Cât costă plânsul unei mame,
În nopţile târzii cu pulberi de tăciune?
Mai mult, sau mai puţin, decât privirile bolnave,
De cât comorile pământului, deşertăciune?
Cât costă azi prin târguri untdelemnul?
–    E scump, dar mult mai scump va fi de mâine.
Şi totu-i rar; şi laptele şi mierea,
Iar undeva, prin cărţi, citim
Că cel mai mult vom da pe pâine.
Cât costă apa dintr-o singură fântână?
Să ştim dacă mai vrem şi altceva
În ceas de târguială.
Ce mult ni s-a scumpit salutul!
Şi zâmbetul ce mult ni s-a zgârcit!
Suntem înşelători ca lutul
Suflat cu neiubire şi spoială
Şi vine El, din târguri de lumină
Să vândă pământenilor balsam de har
Şi untdelemn din floarea cerului cea mai senină
Să nu mai plângă muritorii
În revărsatul zoilor peste hotar.
Cât costă? – întrebăm,
Un dram curat de mântuire?
–    Nimic, şopteşte Cineva,
Şi-acest nimic aşa ciudat ne pare,
De ne-nţeles când peste tot plătim,
Să ai pentru nimic, da, chiar nimic,
Atâta limpezime de scăpare.
Îl refuzăm…
–    Nu. Ori plătim, ori pleacă de la noi!
Ce dacă Untdelemnul este sfânt şi apa vie,
Pentru nimic, nu vrem, avem cu ce plăti;
Dacă nu vrei aşa, întoarce-Te mai bine înapoi
………..
Şi plânge Domnul Vieţii peste lume:
N-am vrut decât sub aripi să vă strâng, ca o găină
S-aveţi căldură, viaţă şi iubire.
Doar nu veţi fi ştiind vreun pui
Plătind la mama lui păzire…
De ce?
De ce rămâneţi muritori?
Cu inima de piatră şi străină?
Daniel Chirileanu, „Un vuiet pe ‘nălţimi”, pag. 48
Sursa: www.cercetatiscripturile.org