Pe munte singur cu Domnul

Pe munte singur cu Domnul


CUPRINS:
1.    Cântare deschidere nr. 327 Ce bine e când tot mereu
2.    Rugăciune
3.    Prezentare: Opreşte-te acum! –
4.    Versuri: Călugării munţi –
5.    COR + COM 1/52 Speranţa mea e doar Hristos
6.    Tema I: Singur pe munte cu Domnul –
7.    Versuri: Un pas mai sus –
8.    PUNCT INSTRUMENTAL –
9.    Tema II: Suie-te pe munte şi rămâi acolo –
10.    Versuri: Curiozitate –
11.    COR + COM 38/52 Îţi predau întreaga viaţă
12.    Experienţă: Hristos trebuie găsit şi însuşit –
13.    Cuvinte de aur –
14.    Cântare închidere nr. 328 Ce fericire am pe Isus
15.    Rugăciune
16.    Anunţuri: cei tineri sunt invitaţi la balcon (după ieşire) pentru Săptămâna de rugăciune a tinerilor!!!
17.    Postludiu – ieşire

Ora tineretului de astăzi are o temă de suflet: Singur pe munte, cu Domnul. Adică, la o parte. Separat de lume, departe de lume, ca şi cum aceasta ar constitui o piedică. Atunci când Mântuitorul doreşte să ne înveţe nişte lecţii de neuitat, cu siguranţă că mulţimea, aglomeraţia poate să aibă o semnificaţie destul de negativă, aşa că El, care n-are timp de irosit cu nimeni, ne doreşte singuri la o parte.
Este cumva aceasta vreo metodă specială în procedeele divine cu omul? Poate să fie o solicitare întâmplătoare? Noi ştim că Isus punea cele mai bune temeiuri pe lucrarea personală cu oamenii, şi că de multe ori o folosea, iar atunci când o folosea, omul rămânea cu totul convins de adevăr. Dacă acesta era procedeul Său de odinioară, cel care a dat cele mai bune rezultate, cu siguranţă că nici astăzi nu a renunţat la el.
Să urmărim deci, cu mult interes în ora aceasta, una din numeroasele metode ale Domnului Hristos, în faţa căreia, în secolul nostru care este atât de grăbit – maladia epocii – omul cu greu se mai poate opri câteva minute. Cu alte cuvinte, ne-ar spune mesajul acestei ore, opriţi-vă din goana vieţii; opreşte-te tu ce alergi necontenit, ca să-ţi iei câteva minute pe care să le petreci cu Domnul tău, separat, în tăcere. Să ai cu el o convorbire tainică: să-i vorbeşti, dar şi să-L asculţi, să-i auzi şoptirea. Să-l priveşti pe munte, să-ţi însuşeşti chipul Său, să-i sorbi învăţătura şi să ai o părtăşie deosebită cu El. Aceasta îţi va schimba orizontul vieţii tale. Ce experienţă unică, poţi începe cu Domnul tău, chiar în această oră. El o doreşte încă de mult, dar o doreşti şi tu? Poţi fi acel om pe care El îl aşteaptă cu ardoare, chiar acum? Să fii ajutat şi binecuvântat de El.    Amin!

NUMAI…
Numai o lună de nu cânt,
îmi pare că s-a stins un soare,
Şi că de veacuri pe pământ,
N-am mai ajuns la sărbătoare!…
Numai o zi de nu citesc
Cuvântul sfânt al Cărţii Tale,
Se pierde gândul meu, şi-mi cresc
Noi temeri şi-ndoieli pe cale…
Numai un ceas de nu mă rog,
Îmi arde inima-nsetată,
Şi-mi pare sufletul zălog
La o’ntristare necurmată…
Numai o clipă de nu-ţi pot
Simţi prezenţa lângă Tine,
Nici cerul, nici pământul tot,
Nu pot fiinţa să-mi aline!…

Se apropia seara, atunci când Isus a chemat la Sine, pe trei dintre ucenicii Săi: Petru, Iacob şi Ioan. I-a condus peste câmpii şi în sus pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul şi ucenicii au petrecut ziua călătorind şi învăţând, de aceea urcuşul muntelui le sporea oboseala. Hristos, despovărase mintea şi suferinţa multor suferinzi; El făcuse să pătrundă fiorul vieţii în fiinţa lor slăbită, dar şi El era împovărat de natura omenească şi, împreună cu ucenicii era obosit din cauza urcuşului.
Lumina soarelui în apus, mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui gata să dispară, poteca pe care mergeau. Curând însă lumina pieri atât de pe deal, cât şi în vale, soarele se ascunse în spatele orizontului spre apus, iar călătorii singuratici au fost învăluiţi în întunericul nopţii. Tristeţea locurilor părea să fie în armonie cu viaţa lor amărâtă, în jurul căreia se îngrămădeau norii.
Ucenicii nu încercau să întrebe pe Domnul lor încotro merg şi cu ce scop. Mergeau acolo unde-i conducea El. Dar se mirau de ce îi duce pe un urcuş aşa de greu când sunt obosiţi şi când El însuşi are nevoie de odihnă.La un moment dat Mântuitorul le-a spus că nu vor merge mai departe. Apoi, trecând mai la o parte, Omul întristării începu să reverse cererile Sale cu strigăte mari şi lacrimi. El se ruga pentru putere, să reziste încercării, pentru binele omenirii. El însuşi avea nevoie de o nouă legătură cu Atotputernicia, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El, îşi revărsa dorinţele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca în ceasul puterii întunericului, credinţa lor să nu scadă.
Rouă se aşternea cu îmbelşugare peste fiinţa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopţii se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristeţea lor. La început, ucenicii îşi uneau rugăciunile cu sincera Lui consacrare; dar, după un timp au fost doborâţi de oboseală şi au adormit. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor şi a dorit să le uşureze durerea.
Dar nu toţi chiar şi din cei doisprezece, puteau să primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei care trebuiau să fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost aleşi să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era ca Tatăl să le dea şi lor o descoperire a slavei pe care o avusese înainte de a fi lumea, iar ochii să le fie întăriţi pentru a putea să o privească. El a cerut ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii, prin cunoaşterea faptului că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui ruşinoasă este o parte a Planului de Mântuire.
Şi, în timp ce El era plecat în umilinţă, cerurile s-au deschis deodată şi o strălucire sfântă îmbrăcă pe Mântuitorul. El, stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Faţa Lui strălucea ca soarele şi îmbrăcămintea Lui era albă ca lumina. Ucenicii trezindu-se, au văzut revărsarea de slavă care lumina muntele. Cu teamă şi uimire, ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Au văzut că Isus nu este singur. Lângă El erau Moise şi Ilie.
În această unică şi deosebită ocazie, Isus a dorit să le dea celor trei, o cunoaştere deplină a suferinţelor Sale şi a slavei care trebuie să urmeze. Dar din cauză că ei au fost biruiţi de somn, o mare parte din învăţătură a fost pierdută.” H.L.L. cap. 46
Acolo, sus pe munte, s-a consumat unul din cele mai mari privilegii posibile, împreună cu Domnul: „Să-şi schimbe viziunea privind misiunea lui Isus, să-I vadă adevărata slavă, să audă glasul Tatălui, să-i recunoască pe Moise şi Ilie în slavă.”
Astăzi, când Mântuitorul ne doreşte tot atât de mult singuri pe munte cu El, nu ne doreşte doar să vadă sau să ştie dacă suntem de acord. Nu ne doreşte să ne salute sau să ne minuneze. El are să ne arate lucruri deosebite, să ne tăinuiască lucruri mari; să ne acorde o părtăşie deosebită. Astăzi, nu este vorba despre o viziune oarecare, ci de încheierea istoriei şi de rolul şi rostul fiecăruia, personal, în acest context. Acolo, El ne aşteaptă. Pe mine şi pe tine. Dacă am înţeles, este momentul acţiunii: Sculaţi-vă şi haidem să mergem împreună cu El, acolo pe munte unde suntem aşteptaţi.  Amin!

ACOPERĂ-MI   INIMA

Acoperă-mi inima-n har, necurmat,
Isuse, acoper-o-n Tine,
Să nu mi-o străpungă vreun duh necurat,
Cu-ndemnuri şi gânduri străine…
Acoperă-mi gura cu har nesfârşit,
Ca pururi vorbirea să-mi fie îndemn
ne-nfricat în spre cerul slăvit,
Şi slavă să-ţi cânte doar ţie.
Acoperă-mi ochii-n har luminos,
Spre Tine mereu să privească,
Şi chipul de lut, să mi-1 facă frumos.
Primind strălucire cerească!
Acoperă-mi zilnic urechile-n har,
Să n-aud ce-nvaţă pământul,
Şi-o jertfă curată s-aduc pe altar,
Deplin ascultându-i Cuvântul!

ATUNCI
Atunci când am fost în lume
Cu mâini de sânge pline,
Atâţia oameni au trecut
Şirag pe lângă mine.
Ce mulţi, cu jale m-au privit,
Căzut, acolo-n cale,
Dar vai, nici unul n-a venit
Din tină să mă scoale…
Nici unul nu s-a-nduioşat
Să-mi şteargă plânsu-n gene,
Tu singur Te-ai apropiat,
Isus, samaritene!
A mele răni adânci le-ai uns,
Durerea să se-aline,
Iar eu, la pieptul Tău ascuns,
Plângeam: „Rămâi cu mine!”

Acum câteva mii de ani, un fugar se avânta din ce în ce mai mult în pustia Madianului, uitându-se atent şi-n urma sa, ca să vadă dacă nu este urmărit de cineva. Asprimea pustiei nu-l iartă prin arşiţa dogoritoarea soarelui, cu nisipul fierbinte sub picioare şi lipsa apei de băut. Fugea mereu, înainta necontenit. Gândea în sine: „S-a năruit orice perspectivă de eliberare din robie a poporului meu. Pe când eram la curtea lui Faraon, un comandant neîntrecut, puteam cu uşurinţă să organizez oştirea lui Israel. Aveam mari şanse de eliberare… Acum însă, totul s-a năruit…”
Aşa gândea fugarul, care nu cunoştea încă pe deplin planul divin cu privire la sine. Şi, tot astfel ar putea cugeta şi mulţi dintre noi, atunci când Domnul hotărăşte şi în dreptul nostru o experienţă asemănătoare.Omul s-ar fi dispensat de acea perioadă de muncă şi rămânere în obscuritate a lui Moise, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar, înţelepciunea Infinită a chemat pe acela care urma să devină Cârmuitorul poporului Său, să petreacă patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor. Deprinderile astfel dezvoltate, şi anume, de a purta de grijă, de a se lepăda de sine şi de a se îngriji cu blândeţe de turma sa, aveau să-l pregătească a deveni păstorul plin de milă şi îndelung răbdător al lui Israel. Nici un avantaj pe care educaţia sau cultura omenească îl putea da, nu putea înlocui această experienţă.
Moise învăţase multe de care trebuia să se dezveţe. Influenţele care-l înconjurase în Egipt, iubirea mamei sale adoptive, poziţia sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privinţele, rafinamentul, subtilităţile şi misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreţia solemnă a arhitecturii şi sculpturii, toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minţii sale în dezvoltare, şi într-o măsură oarecare modelaseră obiceiurile şi caracterul său. Timpul, schimbarea condiţiilor şi a locului şi comuniunea cu Dumnezeu, puteau să îndepărteze aceste influenţe. Din partea lui Moise însuşi se cerea o luptă, să lepede ceea ce era greşit şi să accepte adevărul.
Dar mai erau şi alte lecţii, pe care în mijlocul singurătăţii munţilor, Moise trebuia să le înveţe, în şcoala lepădării de sine şi a greutăţilor, el trebuia să înveţe răbdarea, cum şi stăpânirea pasiunilor, înainte ca să poată cârmui cu înţelepciune, el trebuia să înveţe să asculte. Inima lui trebuia să fie în deplină armonie cu Dumnezeu, înainte ca el să fie în stare să înveţe pe Israel cunoaşterea voinţei divine. Prin propria sa experienţă el trebuia să fie pregătit să se poarte cu grijă părintească faţă de toţi aceia care aveau nevoie de ajutorul său.
Şi planul Domnului a reuşit. Cu toată opoziţia întâmpinată din partea lui Moise, şi cu tot dezacordul său, omul chemat la o lucrare deosebită şi la o colaborare cu cerul în ce priveşte conducerea poporului Domnului, şi-a asumat răspunderea la care a fost destinat. Valoarea unei experienţe în care omul poate să rămână cu Domnul singur pe munte, este deosebită, căci privilegiul este de partea omului. Noi nu facem decât să ne semnăm actul progresului nostru spiritual, iar Domnul să ne transforme fiinţa.
Dumnezeu nu va transmite niciodată omului lumină cerească dacă el este mulţumit să rămână jos pe munte, în întunericul obişnuinţelor rele. Dar, spre a putea dobândi ajutorul ceresc, omul trebuie să recunoască slăbiciunea şi nimicnicia sa. El trebuie să-şi concentreze propriile sale cugete la marea schimbare care trebuie îndeplinită în el. Trebuie să se trezească la rugăciune serioasă şi stăruitoare, precum şi la eforturi perseverente. Deprinderi şi obiceiuri false trebuiesc lepădate şi numai prin străduinţe hotărâtoare de a îndepărta aceste defecte şi a se conduce după principii drepte, se poate dobândi biruinţa.
Şi, astfel lucrează Dumnezeu cu toţi oamenii pe care îi cheamă, trecându-i prin experienţe diferite, ca să-i cizeleze şi să-i apropie tot mai mult de El, fie pentru lucrări importante, fie pentru trăiri alese. Esenţial este ca omul să dorească şi el şi chiar să răspundă întâlnirii pe care Cel Prea înalt i-o dă, acolo, sus pe munte. Iar omul de astăzi care a pătruns şi însuşit învăţămintele experienţei lui Moise, va arăta aceasta printr-o supunere aleasă. Şi, plecându-şi în umilinţă capul, va rosti cuvintele mult aşteptate de Domnul: „Iată-mă Doamne, sunt la dispoziţia Ta şi doresc să Te ascult!”    Amin!

În timpul unei săptămâni de rugăciune la un serviciu divin de dimineaţă, un tânăr a mărturisit cum a crescut el într-un cămin în care nu se auzea altceva decât critică. Evi¬dent, tatăl şi mama sa nu fuseseră niciodată „pe munte, la o parte”, unde să nu mai vadă şi să nu mai audă pe nimeni… Lumea era subiectul conversaţiei lor, şi nu Isus. înclinaţiile lumeşti hrănite de un spirit în care nu era deloc religie şi creştinism, se dezvoltau de la o zi la alta desfăşurând concepţii şi fapte reprobabile. Astfel că perspectiva spirituală a acestui tânăr se ofilea neîncetat în atmosfera dăunătoare a criticii.
Spiritul lipsei prezenţei Domnului Hristos şi al criticismului, opreşte orice creştere spirituală. Copilul are nevoie de Isus, dar Isus nu exista în acel cămin zis creştin. El nu era găsit în judecata altora. El nu era găsit în cuvintele lor de condamnare. Isus nu poate fi văzut atunci când omul priveşte la păcatele celor din biserică şi le discută ca pe ceva important.
O astfel de atmosferă a devenit dezgustătoare pentru tânărul băiat care era foarte atent şi receptiv, încât în cele din urmă şi-a zis că religia nu era pentru el. Aşa că, s-a avântat în lume încercând să-şi satisfacă dorinţele inimii. Dar, a constatat după un timp că lumea nu-i putea da nici un fel de satisfacţie. Şi foarte curând, toate plăcerile lui cu tot ce-a sperat, au dispărut asemenea baloanelor de săpun.
Astfel, neavând nici un suport material şi spiritual, a căzut într-o gravă stare de descurajare. Viaţa a devenit pentru el un lung coşmar. De fiecare dată când vedea o procesiune funerară pe străzile oraşului, spunea el, doream să fiu eu în acel sicriu. El îşi căpătase durerile sale într-un cămin unde numele lui Hristos era mărturisit dar nu şi însuşit. Dar apoi, ochii lui s-au luminat deodată exclamând cu bucurie: „în această săptămână am găsit pe Isus!”
A încercat să ne descrie marea lui fericire, care acum era personală. Buzele lui nu reuşeau să o exprime. Vorbirea lui nu era suficientă să o descrie. Limba sa n-o putea cuprinde, dar experienţa vieţii lui, era tocmai ca a celor trei ucenici care fuseseră „pe munte, la o parte, cu Domnul”. El găsise pe Isus.
Acest tânăr poate fi chiar un simbol ai multora de azi, care caută secretul satisfacţiei. Ei sunt deprimaţi, înfometaţi după Isus, dar nu ştiu. Sunt însetaţi după apa vieţii, dar n-o cunosc. Numai Isus Hristos este acea apă vie. Numai El este răspunsul dorinţelor sufletului. A dezbrăca doctrina noastră de Isus, înseamnă a lua din ea viaţa, puterea şi dinamismul ei.
Ce multe şi deosebite privilegii există la întâlnirile pe care noi toţi le putem avea „la înălţime” cu Domnul nostru. Să avem grijă, să nu scăpăm astfel de ocazii binecuvântate, niciodată!
Amin!

ADÂNCĂ-I   DUREREA
Şiroaie de sânge îţi curg pe obraz,
Şi-n ochii Tăi, lacrimi se-ascund…
Sub lemnul crucii, Tu luneci şi cazi,
Iar spinii în carne-ţi pătrund!…
Sub ploaia cumplită a pumnilor grei.
Te rogi pentru cei ce Te bat:
„Părinte, ai milă de duşmanii Mei,
Şi iartă-i că nu ştiu ce fac!”
Tu, om al durerii, de toţi părăsit,
Pe cruce te stingi, luminând…
A morţii putere, prin moartea-ai zdrobit,
în lume speranţă-aducând!
Adâncă-i durerea ce-n suflet o strângi!
Urcuşul Golgotei, e greu;
Iar, cel pentru care Tu, suferi şi plângi,
O, Doamne Isuse, sunt eu!…
La Tine Isuse mă-ntorc azi, căit,
Şi ştiu că n-o să mă cerţi,
Eu, omul cel josnic, ce-atunci Te-am lovit,
Plângând, azi, Te rog să mă ierţi!…

Infirmitatea sa nu era fizică, ci spirituală. Şi, aceasta era boala pe care a dus-o timp de aproape patru zeci de ani. Acum, era pe moarte, departe de comunitatea în care fusese membru în anii aceştia. Dar nu era pregătit să moară pentru că trăise prea mult într-o atmosferă de critică. Judeca şi condamna pe alţii; îi învinuia pentru propriile sale înfrângeri.
Obiectul atacurilor sale erau vecinii, educatorii săi şi în mod deosebit membrii bisericii şi pastorii. Dar, ceea ce trebuia să facă el, era să se urce sus pe munte, la o parte de toţi ceilalţi, să-şi ridice ochii deasupra eşecurilor şi înfrângerilor, nesăbuinţelor aşa-zişilor creştini şi să privească acolo spre Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.
În dorinţa de a-i fi de ajutor, pastorul său se duse grabnic să-l viziteze.
–    Bucură-te frate, am venit să-ţi aducem pe Isus, îi zise
pastorul cu însoţitorul său.
Ochii bolnavului se umplură de lacrimi şi cu vocea sugrumată de emoţie, răspunse: „Frate, eu n-am reuşit să-L mai găsesc”.
Îţi voi spune cum să-L găseşti.
Şi pastorul deschise Biblia şi citi din epistola întâi a lui Ioan 1,18: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” Apoi citi din nou din Isaia 45,22: „Uitaţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi.”
După toate acestea, ne-am rugat. S-a rugat şi el. S-a rugat ca Dumnezeu să-i ierte propriile sale păcate. N-a mai spus nimic despre greşelile fraţilor săi din comunitate, ale educatorilor sau ale vecinilor. Şi le-a mărturisit pe toate.
Crezi că Domnul Hristos îţi iartă toate păcatele? îlîntrebă pastorul.
Cred, veni stins răspunsul, din toată inima, iar ochii i
se inundară de lacrimi.
Şi atunci, când ispititorul va veni din nou, continuă pastorul, să-i spui cu voce tare: „Eu privesc acum la Hristos, căci El m-a curăţit şi m-a iertat. Sunt mântuit prin puterea Lui.”
După câteva zile, acest om şi-a încheiat alergarea vieţii lui, dar, spunea pastorul său, cred din toată inima că-l vom reîntâlni în glorioasa dimineaţă a învierii când Isus va chema la viaţă pe aceia care au găsit mântuirea în El, „pe munte, singur la o parte”, privind şi părtăşind împreună cu El.”.
Ce minunată încheiere! Oare n-ar fi posibil ca şi noi care n-am ajuns la astfel de momente supreme, să avem încă de pe acum „minunate întâlniri” împreună cu Domnul, iar încheierile să nu le facem atunci, ci acum? Acesta este un adevărat privilegiu! Ferice de cine-l înţelege şi practică!  Amin!

DAR TU, M-AI PRIMIT?
Ca pâine a vieţii,
Ca sânge-al iertării,
Ca jertfă curată
Am fost dăruit.
Iubirea eternă
M-a dat tuturora;
Cu braţele-ntinse,
Dar tu, M-ai primit?
Din ţară în ţară,
Din poartă în poartă,
Din inimi în inimi,
Am binevestit.
Şi-acum când e vremea
Să-nchid uşa vieţii,
Te-ntreb înc-odată:
Dar tu, M-ai primit?
Zadarnic vei bate
La poarta închisă,
Când aspru, în noapte
Vei fi izgonit…
„Primeşte-mă Doamne”
Striga-vei cu lacrimi,
Şi Eu voi răspunde:
„Dar tu, M-ai primit?”

(se vor prezenta de către un tânăr si o tânără, alternativ)
Să te uneşti cu Hristos, este esenţialul, nu numai a
face parte din biserică.
Atâtea suflete aşteaptă rezultatul unirii tale cu Hristos.
N-ai vrea să fii tu omul acela?
Secerişul este momentul în care se va da pe faţă întreaga
ta lucrare şi colaborare cu Domnul.
Cred şi-L ascult, şi-L iubesc tot mai mult…
Creşterea şi rodirea nu poate avea loc în sufletul aceluia
care se ocupă numai de el însuşi.
Dacă dorim să cunoaştem bine pe Mântuitorul, atunci
să studiem Sfintele Scripturi.
Lucrurile la care noi medităm, acelea vor da tonul şi
puterea vieţii noastre spirituale.
Contemplând marile teme ale cerului, credinţa şi
iubirea noastră vor deveni mai puternice, iar rugăciunile noastre vor fi mai mult ascultate de Dumnezeu.
Cu cât cugetele noastre se vor ocupa mai mult cu
Domnul Hristos, cu atât vom vorbi şi altora despre El, şi-L vom reprezenta în lume prin viaţa noastră.
Nimic nu este mai puternic pentru întărirea intelectului
decât studierea Scripturilor.
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi studiat aşa cum ar
trebui să fie, atunci oamenii ar avea vederi atât de largi, caractere atât de nobile şi statornice, cum rar se văd în zilele noastre.
Să aducem înaintea lui Dumnezeu nevoile noastre,
bucuriile, necazurile, grijile şi temerile noastre. Poverile noastre nu-L vor împovăra şi nici nu-L vor obosi.

CĂLUGĂRII   MUNŢI
Vizitaţi măcar o dată pe an
Mănăstirile munţilor.
Călugării munţi
Vă aşteaptă cu albul norilor
Aşezat bătrâneşte pe frunţi.
Cu spatele aplecat dinspre vânt,
Vă aşteaptă munţii tăcând
Toată credinţa părinţilor.
Cu genunchii înfipţi
În pământ,
Cu lacrimile fierbinţi
Ale rugăciunilor,
În izvoare curgând
Curate şi reci printre stânci.
Veniţi măcar o dată pe an
În mănăstirile împietriţilor sfinţi.
Priviţi aceşti patriarhi ai neprihănirii,
Ai vieţii şi-ai morţii martori cuminţi,
Cum se oferă în tăcere înveşnicirii.
Când ei vor cădea de pe genunchi,
Pământul întreg va geme de rărunchi,
Căci atunci se va sfârşi vremea nelegiuirii.
Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 24

UN   PAS   MAI   SUS
Când înălţimile te cheamă
De ce te pierzi în văi adânci
În pieptul tău de ce e teamă
Către seninul de pe stânci?
De ce ţi-adăpi în mlaştini dorul
Ce nu pot setea potoli?
Mai sus, mai sus este izvorul
Cel dătător de ape vii
Dacă albastrul te îmbie
Cu strălucirea lui de veci
De ce-ţi legi inima pustie
De-ale pământului poteci?
De laşi privirea să se-ndrepte
Cercetătoare-n viaţa ta
Găseşti şi-n tine însuţi trepte
Pe care să le poţi urca
Un pas mai sus, lumina creşte
Inundă culmile-n iubire
Un pas mai sus, aceasta este
Şi dor, şi ţintă şi menire
Benone Burtescu, Poezii, pag. 84

CÂND    SUFLETU-MI    SENIN
Când sufletu-mi senin spre ceruri suie-n zbor
Mereu mai sus spre magicele stele
Simt tălpile de glie că-s prinse şi mă dor
Şi-atunci m-ascund în lacrimile mele
De dincolo aud cântări ce-mi plac
Şi-aş vrea s-ajung acolo-ntr-o clipită
Păcatu-n cale însă se răzvrăteşte, tac
Şi-n cumpănă stă inima rănită
Să trec prin val de ce mi-e oare teamă?
Din valuri înspumate de ce nu-mi fac plutiri
Ci plâng pe mal? De dincolo mă cheamă
Liman de Canaan prin limpeziri
Un strigăt Doamne, strigăt de lumină
Îmi caut în supreme sfâşieri
Mai este viaţă chiar în a mea ruină
În ce-a rămas, mai sunt, mai sunt puteri
Pe ţărmul veşniciei du-mă, Doamne
Opreşte apa, sfarmă-mi stânci, fă-mi cale
Când totu-n jur se stinge… să înţeleg minune
Că izbăvirea mea e-n meritele Tale.
Benone Burtescu, Poezii, pag. 28

CURIOZITATE
Ştii vreo cărare
străbătută mai des
ca obrazul ce arde
sub lacrimi?
Ştii vreo cărare
mai urcată cu durere
ca drumul Golgotei
sub cruce?
Ştii vreo cărare
mai lungă şi anevoioasă
sub dor
ca drumul spre casă?
Ştii vreo cărare
mai spinoasă şi respingătoare
ca încercările Sale duioase
la inima ta?
Dacă ştii, spune-mi.
Loredana Olteanu, Lacrimi sub stele, pag. 46
Coconcea T. Octavian