Pierdut şi găsit

Pierdut şi găsit

În anul 1853, într-o dimineaţă de iunie, o trăsură se apropia de casa în care locuiau James şi Ellen White. Ei angajaseră un om care să îi ducă la Vergennes, Michigan. Acum, omul îi aştepta afară. Doamna White ieşi la uşă şi îi zise:
– Vom avea nevoie de mâncare pe drum? Acum este ora opt; vom ajunge acolo înainte de ora prânzului?
– Avem de mers doar 24 de kilometri, răspunse omul. Dacă plecăm devreme, ar trebui să ajungem acolo înainte de masa de prânz.
Vizitiul îi ajută pe călători să urce şi porniră la drum. La început, nu întâmpinară nicio dificultate. Desigur, drumurile nu erau asfaltate. Mergeau prin pădure, pe un drum bătătorit de alte trăsuri. Gropile mai mari fuseseră acoperite cu scânduri, iar vizitiul îi asigură pe cei doi că mai umblase pe drumul acela de câteva ori şi că îl ştia ca-n palmă. Nu existau indicatoare. Drumul lor se intersecta cu multe alte drumuri. Doamna White avea impresia că toate sunt la fel.
Mergeau şi mergeau înainte. Soarele fierbinte al lunii iunie se ridică pe cer. În cele din urmă, James White îl întrebă pe vizitiu:
– Mai avem puţin, nu-i aşa?
Omul îşi dădu pălăria pe ceafă, lăsând să i se vadă picăturile de transpiraţie de pe frunte şi răspunse:
– Frate White, trebuie să recunosc că drumul ăsta nu mi se pare cunoscut. Probabil că am apucat pe un alt drum. Dar, nu vă speriaţi, vom străbate pădurea de-a curmezişul şi vom ajunge la drumul nostru.
Prin urmare, şi-au continuat călătoria prin pădure, printre trunchiuri de copaci căzuţi, pe unde doamna White nu mai zărea nici urmă de drum. Îi era sete, însă toată apa se încălzise.
– Credeţi că am putea să mulgem vreuna din vacile astea? îl întrebă ea pe vizitiu, arătând spre vacile care păşteau în apropiere.
Vizitiul opri trăsura, ieşi, luă un vas şi se apropie tiptil de una dintre vaci. Aceasta păru că înţelege intenţiile lui şi nu se lăsă să fie mulsă. Când se apropie de a doua şi de a treia vacă, ele făcură la fel. În cele din urmă, doamna White îi zise omului:
– Nu-i nimic, voi merge mai departe fără să beau nimic.
După un timp, călătorii au zărit o mică poiană în mijlocul căreia se afla o cabană din lemn. S-au apropiat de cabană şi au coborât din trăsură. Le ieşi în întâmpinare o femeie care le ură bun venit. Era limpede că nu venea prea multă lume în vizită la ea. Aşeză masa şi le dădu să bea, iar în timp ce mâncau, discutau. După ce a aflat că mergeau la Vergennes, ca să ţină nişte întruniri, femeia îi întrebă:
– Aţi dori să ţineţi o întrunire şi aici la noi? Chiar dacă vi se pare că nu sunt mulţi oameni, dacă aţi veni să predicaţi la şcoala noastră, aţi fi surprinşi cât de mulţi ar veni. Avem nevoie de voi! Spiritiştii sunt foarte activi aici. Am fost la câteva dintre întrunirile lor şi mi-e frică de ei. Vă rog să veniţi să ne predicaţi.
Continuă să îi roage cu sinceritate şi apoi izbucni în lacrimi.
Soţii White încercară să o liniştească. Doamna White se gândea la toate întrunirile pe care le aveau şi cât de urgente erau. Nu puteau să îi promită că vor veni în viitorul apropiat, îi explică ea femeii.
– Uite ce vom face, îi zise ea. Îţi lăsăm una dintre cărţile mele şi câteva ziare.
Femeia îşi şterse lacrimile, luă cartea şi ziarele şi le zise cum să găsească drumul spre Vergennes. Apoi se despărţiră, cu speranţa că se vor revedea curând.
Trăsura merse mai departe. Drumul până la Vergennes nu ar fi trebuit să fie mai lung 24 de kilometri, însă ei străbătuseră peste şaizeci de kilometri. Doamna White îi zise soţului ei:
– De ce ni s-a întâmplat una ca asta? Domnul ştie cât de preţios este timpul. De ce a trebuit să rătăcim atât de mult prin pădure?
James White o atinse uşor pe mână şi îi spuse liniştit:
– Nu uita niciodată că El ne conduce viaţa şi că, într-o zi, vom afla de ce am trăit o astfel de experienţă.
După douăzeci şi doi de ani, la o întrunire de tabără din Michigan, o doamnă se apropie în grabă de Ellen White. O salută cu bucurie, dădu mâna cu ea şi o întrebă:
– Vă amintiţi că în urmă cu câţiva ani v-aţi rătăcit prin pădure? Vă amintiţi de cabana din poiană? Nu mai ştiaţi drumul şi eraţi obosiţi, flămânzi şi însetaţi. În timp ce caii se odihneau, v-am dat să mâncaţi şi să beţi. M-aţi uimit că nu v-aţi pierdut timpul cu bârfeli sau cu nemulţumiri din cauza drumului. Aţi vorbit despre Isus şi despre frumuseţea cerului şi mi-aţi dat o cărticică, Experienţe şi viziuni, pe care aţi scris-o dumneavoastră. Să ştiţi că am citit-o de mai multe ori. Încă o mai am. S-a învechit. Le-am împrumutat-o şi unor vecini. De atunci, au venit în zona noastră pastori adventişti de ziua a şaptea. Dar voi aţi pregătit terenul şi când au sosit aceşti pastori, mulţi oameni erau pregătiţi să primească seminţele adevărului. De aceea, acum suntem mulţi păzitori ai Sabatului în zona noastră.
Apoi, femeia o îmbrăţişă cu entuziasm pe Ellen White.
– O, sunt atât de fericită că suntem adventişti de ziua a şaptea.
Apoi se opri ca să respire adânc. Faţa îi radia de bucurie. Nu mai era nevoie să îi povestească despre bucuria pe care o avea în Domnul. Totul în jurul ei transmitea această bucurie.
Şi inima lui Ellen White se umplu de bucurie. În sfârşit, primise răspuns la întrebarea pe care o pusese în urmă cu douăzeci şi doi de ani, când făcuse acea călătorie lungă şi obositoare prin pădure, într-o zi din luna iunie a anului 1853. Ei îndepliniseră însărcinarea lui Dumnezeu. El îi trimisese la această femeie care tânjea să audă adevărul, ca să-i dea o carte şi să îi adreseze câteva cuvinte de încurajare şi ca să-i vorbească despre adevărul care au îndreptat-o spre cer.
Scrierile lui Ellen White sunt însoţite de o frumuseţe deosebită şi de puterea Duhului Sfânt. Ea a zis: „Scrierile mele vor vorbi mereu şi vor continua să existe atâta timp cât va mai ţine pământul”. Ea cunoştea care este sursa scrierilor ei şi, în acest sens, explica: „Ele conţin lumina preţioasă şi liniştitoare pe care Dumnezeu a încredinţat-o prin îndurarea Sa slujitorului Său, pentru ca el să o dea lumii. Din paginile lor, această lumină trebuie să strălucească în inimile bărbaţilor şi femeilor şi să îi conducă la Mântuitorul.”
Fie în pădurile mlăştinoase din Michigan, fie în munţii Anzi din America de Sud, oriunde ajung cărţile lui Ellen White, puterea lui Dumnezeu le însoţeşte, iar Duhul Sfânt le vorbeşte prin ele sufletelor flămânde de pretutindeni.
Sursa: http://lucianfl.blogspot.com