Plata pentru păcat
Întrebare: Nu credeţi că omorârea animalelor în cadrul jertfelor din Vechiul Testament era o formă de cruzime faţă de animale?
Nu, nu cred. Astăzi, ideea omorârii animalelor ca act religios este străină de majoritatea creştinilor. De fapt, ni se par suspecte persoanele care omoară animale din motive ce ţin de religie sau de superstiţii. Este adevărat că israeliţii ocazional aduceau jertfe animale Domnului, dar trebuie să citim textul biblic în cadrul sensului pe care îl are. Sistemul de jertfe urmărea cel puţin trei obiective prin sacrificiile animale: obiective devoţionale, obiective alimentare, obiective teologice.
1. Expresia sentimentelor religioase: Uneori, israeliţii aduceau jertfe pentru a-şi exprima recunoştinţa şi bucuria faţă de Domnul: „Să aduceţi jertfe de pace, să mâncaţi acolo şi să vă bucuraţi în prezenţa Domnului, Dumnezeul vostru” (Deuteronom 27:7).
Ocazional, darurile aduse erau din roadele pământului (Lev. 2:1-10; 23:9-11), dar de cele mai multe ori, cel în cauză aducea un dar substanţial, un animal de jertfă. Valoarea darului avea legătură cu nivelul de recunoştinţă pe care credinciosul voia să o exprime şi cu nivel lui economic. Unii puteau aduce un bou, alţii doar o oaie, o capră sau chiar o pasăre (Lev. 1:3,10,14). Faptul de a oferi un bou sau un animal femelă însemna scrierea unui cec substanţial pentru biserică, dacă ar fi să echivalăm cu situaţia de astăzi. Să nu uităm că, pentru israeliţi, animalele reprezentau adevărate conturi bancare.
2. Interes culinar: Foarte des, elementele religioase şi alimentare erau concomitent implicite în jertfele animale. Este cazul în special al darurilor de părtăşie. Erau aduse înaintea Domnului cu scopuri religioase clare, dar în acelaşi timp carnea animalului era împărţită cu alţi credincioşi, în cadrul unei mese comune (Lev. 7:12-18). În timpul unor festivale religioase, regele aducea multe jertfe, pentru a le oferi carne oamenilor în timpul sărbătorii (1 Cronici 29:21,22). În asemenea situaţii, israeliţii beneficiau de bogăţia regelui, fără să se atingă de „conturile lor bancare”.
Carnea era, de asemenea, un aliment accesibil prin sacrificarea de rutină, sau seculară, a animalelor sau prin vânarea animalelor curate (Deut. 12:15; Lev. 17:13). În aceste cazuri, sângele, în loc să fie vărsat la piciorul altarului, trebuia turnat pe pământ şi acoperit tot cu pământ. Acest act însemna respect faţă de viaţa animalului drept creatură a lui Dumnezeu.
3. Ispăşire şi jertfă: Din punct de vedere teologic, jertfa animală avea scopul fundamental de mediere simbolică în cadrul procesului de împăcare cu Dumnezeu, prin eliminarea păcatului şi a necurăţiei (Lev. 4). Pare că în majoritatea cazurilor, ispăşirea se realiza printr-o victimă sacrificată, al cărei sânge devenea un mijloc de îndepărtare a păcatului/necurăţiei din viaţa păcătoşilor pocăiţi. În acest caz, teologia slujbelor de la sanctuar devine importantă, în special natura păcatului şi a ispăşirii. Recurgerea la o victimă sacrificată ridică întrebări referitoare la legătura dintre păcat şi moarte, ispăşire şi viaţă.
Jertfele cu sânge demonstrau categoric faptul că păcatul nu poate fi separat de rezultatul său imediat, moartea. Acest lucru trebuia exprimat în moartea rituală a unui animal. Faptul că animalul sacrificial era o victimă nevinovată făcea trimitere la preţul exorbitant al răscumpărării.
Da, păcătoşii pocăiţi puteau merge acasă iertaţi şi în viaţă; dar numai pentru că viaţa unei alte fiinţe a fost sacrificată în locul vieţii lor. Această dimensiune teologică a sacrificării vieţii în cadrul ritualului are la bază conceptul biblic de răscumpărare şi îşi găseşte expresia supremă în moartea Fiului lui Dumnezeu. Aş îndrăzni să spun, şi nu trebuie să fiţi de acord cu mine, că în ambele cazuri, moartea producea durere în inima lui Dumnezeu, precum şi în inima adevăraţilor închinători.
4. Suferinţa animalelor: Omorârea animalelor în scop ritualic însemna durere şi suferinţă. Nu ştim cum erau înjunghiate animalele, dar s-a sugerat că verbul ebraic şachat, „a sacrifica”, înseamnă, la propriu, „a spinteca beregata”. În acest caz, singura durere era tăietura care drena sângele şi, la scurt timp, făcea ca animalul să-şi piardă cunoştinţa. Intenţia divină era aceea de a reduce la minimum suferinţa, aceasta demonstrând grija lui Dumnezeu pentru animale. Ulterior, tradiţiile iudaice cereau ca, întotdeauna, cuţitul să fie bine ascuţit şi foarte fin, pentru a reduce cât mai mult durerea victimei.
Angel Manuel Rodriguez – directorul Institutului de Cercetare Biblică, din cadrul Conferinţei Generale.
Sursa: http://ro.adventistworld.org/
