Postromantismul
Prima înflorire a şcolilor naţionale
Concomitent cu romantismul wagnerian în muzica europeană avea loc şi o altă experienţă, deschizătoare de perspective ce păreau mai luminoase. Era experienţa inovatoare a şcolilor naţionale care se încheagă spre jumătatea secolului XIX şi înfloresc pe parcursul a vreo trei decenii. O strălucită întruchipare a ideii de şcoală naţională o găsim în Rusia – reprezentată de grupul celor 5: Balakirev, Borodin, Cui, Musorgski, Rimski-Korsakov, a cărui apariţie a marcat un fenomen de excepţională originalitate în muzica europeană.
Cam în aceeaşi vreme se cristalizează şcoala poloneză cu Moniuszko, şcoala maghiară cu Erkel, şcoala norvegiană cu Grieg, şcoala cehă su Smetana şi Dvorak, iar în ultimele decenii ale veacului şcoala românească. Inspiraţia folclorică a existat dintotdeauna în muzică. La Bach simţi ecoul coralului protestant, în muzica lui Haydn pătrund uneori melodii din folclorul croat sau austriac, Beethoven foloseşte teme ruse în cvartetele Razumovsky sau face prelucrări ale unor cântece populare germane.
În muzica preromantică însă inspiraţia folclorică nu este un principiu de creaţie, are un caracter sporadic şi este subordonată muzicii cu caracter universal-european. Doar odată cu romanticii, datorită rapsodiilor lui Liszt, mazurcilor şi nocturnelor lui Chopin, începe să se întrezărească rodnicia inspiraţiei folclorice ca principiu de creaţie: ea devine o sursă de inedite frumuseţi sonore, de înviorae expresivă a muzicii.
Precupaţi să redea cât mai fidel în creaţia lor adevărul vieţii, compozitorii şcolilor naţionale au tins să înzestreze exprimarea muzicală cu o cât mai evocatoare sugestivitate; ei căutau ca discursul muzical să se desfăşoare cu inflexiuni, avânturi şi căderi asemănătoare glasului vorbit . Mai ales Musorgski a realizat adevărate capodopere de expresivitate intonaţională nu numai în genul operei, unde muzica trebuie să însoţească permanent textul vorbit, cât şi în genul instrumental.
Celebreul dialog al celor doi evrei din suita “Tablouri dintr-o expoziţie” îşi datorează elocvenţa tocmai modului sugestiv prin care compozitorul a ştiut să deosebească muzical vorbirea plină de emfază a evreului bogat, de umilinţa glasului celui sărac. DIntre toate inovaţiile, fundamentală este desigur cea legată de operă. În creaţia şcolilor naţionale opera rusă este cea care a dat tonul unei noi înţelegeri a acestui gen. Paralel cu reforma wagneriană, cei 5 puneau la rândul lor, bazele unui alt tip de operă – realist şi democratic. Respingând convenţionalismul stilului italian, ei căutau să facă din operă o imagine a adevărului vieţii, atât prin subiect (inspirat din viaţa oamenilor simpli), cât şi prin maniera de exprimare (dominată de principiul declamaţiei muzicale).
Această etapă, de primă înflorire a şcolilor naţionale, se încheie spre sfârşitul deceniului IX al veacului trecut. Principiile înnoitoare ale şcolilor naţionale se retrag în penumbra istoriei, pe al cărei prin plan trece marea lupteă dintre continuatorii romantismului (post-romantici urmaţi de expresionişti) şi adversarii exceselor acestuia (şcoala franceză antiwagneriană). Retragerea în penumbră a ideii de şcoală naţională era însă doar temporară. Ea avea să cunoască o a doua mare înflorire, menită să regenereze muzica europeană încercată de criză.
Postromantismul
Dintre toate curentele artistice romantismul a dovedit poate cea mai mare vitalitate istorică. Era şi firesc: estetica romantismului, bazată pe revărsarea generoasă a sentimentului, a atras magnetic în toate timpurile pe compozitori deoarece permitea cea mai intensă punere în lumină a esenţei emoţionale a muzicii. Aşa se face că, după ce creaţia wagneriană, cu o grandoare de sfârşit de epocă, îi încununează dezvoltarea de aproape o jumătate de secol şi-l împinge totodată în braţele crizei, o regenerare interioară face parcă romantismul să trăiască o nouă viaţă – aceea pe care i-o insuflă, în ultimele decenii ale secolului XIX şi în primul deceniu al secolului XX, compozitori ca: Johannes Brahms (1833-1897), Anton Bruckner (1824-1896), Gustav Mahler (1860-1911) în Germania şi Austria, Ceaikovski (1840-1893) şi Skrijabin (1872-1915) în Rusia.
Este perioada postromantismului, când înteţirea reacţiunii burghezo-feudale, însoţită de adâncirea crizei morale şi dezorientarea crescândă a intelectualităţii atrăgea după sine puternica ridicare la luptă a proletariatului internaţional, a cărui dârză împotrivire năştea mari speranţe în inima oamenilor. Ca fiinţe extrem de sensibile la pulsul adânc al vieţii, compozitorii postromantici n-au putut să nu înregistreze aceste două coordonate fundamentale ale epocii şi să vibreze la ele. Aşa s-a constituit o stare de spirit specifică postromantismului, o împletire de elanuri şi prăbuşiri, dovadă a etapei noi în care păşea criza muzicii romantice.
Noul fel de a înţelege viaţa se exprimă printr-un nou fel de a gândi muzical. Se renunţă treptat la sobrietate şi simetrie clasică, încă prezente la Brahms şi Bruckner, armoniile devin din ce în ce mai aspre şi instabile, dependenţa lor de un centru tonal din ce în ce mai ştearsă. Arta compozitorului de a face incursiuni în tonalităţi cât mai îndepărtate pare să atingă cu Mahler şi Skrijabin o limită dincolo de care nu se poate trece fără a sparge tonalitatea însăşi.
Simultan cu tensiunea armonică sporeşte expresivitatea dramatică şi coloristică a orchestrei; mai ales alămurile şi percuţia încep să joace un rol de o importanţă pe care n-o cunoscuseră până acum. Prin ele capătă glas vehement chemarea la luptă, culminaţiile marilor sentimente, obsesiile ameninţătoare. Are loc o creştere enormă a aparatului orchestral: componenţa orchestrei mahleriene este de trei ori mai mare decât a celei beethoveniene iar interpretarea Simfoniei VIII necesitase 1000 de executanţi!
Contemporan cu şcolile naţionale, postromantismul va suferi înrâurirea rodnică a acestuia. Aproape toţi compozitorii postromantici fac experienţa creaţiei în stil popular. Brahms cu “Dansurile ungare”, Ceaikovski cu “Capriciul italian” şi numeroase armonizări de cântece ruse, Mahler cu “Cornul fermecat al băiatului”. Putem spune că moartea lui Mahler în 1911 coincide cu punctul culminant al postromantismului. În Simfonia IX a acestuia acest curent muzical ajunge la cea mai densă, mai pură, mai evoluată expresie a esenţei sale.
Adina Tolan
Sursa: www.crestin.org
