Postura în timpul rugăciunii

Postura în timpul rugăciunii

Nu de puţine ori membrii bisericii pun întrebări în legătură cu postura adecvată în timpul rugăciunii, dacă în biserică trebuie să ne rugăm exclusiv de pe genunchi sau şi în picioare sau aşezat sunt de asemenea posturi corecte. Întrebarea a fost iscată de afirmaţiile unor membri bine-intenţionaţi care, în urma studiul personal, au ajuns la concluzia că în biserică rugăciunile trebuie înălţate fără excepţie de pe genunchi. Dezbaterea arată că pentru mulţi membri ai bisericii, rugăciunea este de mare însemnătate şi semnificaţie şi de aceea vor să se asigure că respectă instrucţiunile lui Dumnezeu în practică. Vom aborda acest subiect nu cu scopul de a descuraja interesul pentru acest subiect extrem de important pentru practica creştină, ci cu scopul de a oferi informaţii pentru clarificare.]
Informaţie biblică
Potrivit Scripturii, oamenii înalţă rugăciuni lui Dumnezeu în situaţii şi posturi diferite. În continuare voi prezenta succint datele biblice cele mai importante cu privire la acest subiect.
Îngenuncherea. Sunt multe exemple de persoane care se roagă Domnului de pe genunchi, ceea ce indică faptul că aceasta era o practică foarte obişnuită. De trei ori pe zi Daniel îngenunchea şi se ruga (Dan. 6:10), Ştefan a căzut pe genunchi şi a vorbit Domnului mai înainte să moară ca martir (Fapte 7:60), iar Petru a îngenuncheat lângă trupul Tabitei, s-a rugat pentru ea şi Tabita a înviat (Fapte 9:40; vezi de asemenea Fapte 20:36; Efes. 3:14). Uneori persoana îşi aşeza capul pe genunchi în timp ce se ruga (1Rg. 1:13). Îngenuncherea era o expresie ritualică a predării de bună voie lui Dumnezeu, a vieţii închinătorului. Prin îngenunchere, închinătorii coborau în mod voluntar în ţărâna din care au fost făcuţi oamenii, predându-şi vieţile Domnului, în cadrul rugăciunii (cf. 2Rg. 1:13).
Rugăciunea în picioare. Şi rugăciunea în picioare era o practică obişnuită, poate chiar mai obişnuită decât îngenuncheatul. Unul dintre cazurile cele mai impresionante se găseşte în 2Cr. 20, unde este descrisă o rugăciune colectivă. Când Iuda era ameninţat de o invazie a moabiţilor şi amoniţilor, Iosafat a chemat oamenii să se roage Domnului. Iosafat a stat în adunare, în Casa Domnului şi s-a rugat pentru izbăvire, în timp ce oamenii „stăteau înaintea Domnului” (2Cr. 20:5, 13).
Ana şi-a adus cererea înaintea Domnului, stând în picioare şi Domnul a ascultat-o (1Sam. 1:26). Şi Iov s-a rugat stând în picioare (Iov 30:20). Iudeii obişnuiau să se roage stând în picioare în sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Isus a condamnat mândria ce însoţea această practică, iar nu practica în sine (Mat. 6:5). Şi de fapt şi de drept, chiar a aprobat-o: „Şi când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.” (Marcu 11:25).
Rugăciunea în picioare subliniază privilegiul pe care îl avem prin venirea înaintea lui Dumnezeu pentru a-i spune nevoile şi grijile noastre cunoscând că El ne poate împlini cererile noastre. Cei care au fost primiţi în audienţă la un împărat de obicei au stat în picioare înaintea lui şi i-au adresat cererile lor (cf. Estera 5:2). Rugăciunea în picioare înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu ca Împărat al Universului şi a privilegiului de a veni înaintea Lui cu cereri de călăuzire, binecuvântare şi ajutor.
    Rugăciunea stând jos. Practica rugăciunii stând jos nu apare decât foarte rar în Biblie, însă nu lipseşte cu desăvârşire. Un bun exemplu este David care a „mers şi a stat jos înaintea Domnului şi a spus…” (2Sam. 7:18, NASB). Aceasta este poziţia adoptată de cineva care caută sfatul Domnului prin intermediul unui profet (de exemplu, 2Rg. 4:38, Ezech. 8:1, 33:31) şi care este gata să Îl slujească.

Culcat.
Mai găsim în Biblie şi cazuri în care oamenii s-au rugat noaptea, culcaţi în paturile lor. În astfel de momente, şi-au adus aminte de Domnul şi au meditat cu privire la El (1Rg. 1:47). Rugăciunea stând culcat în pat aşează accentul pe rugăciune ca ocazie de meditaţie bunătatea lui Dumnezeu şi de a ne apropia de El în timpul nopţii pentru a-I cere ajutorul. Acesta este un act intim de pietate personală.

Prostraţia.
În astfel de cazuri, oamenii se culcau cu faţa la pământ şi, de regulă, cu mâinile întinse. Un genunchi rămânea îndoit pentru a se putea ridica de la pământ. Rareori în Biblie prostraţia este asociată cu rugăciunea  (de exemplu, 1Rg. 1:47, Marcu 14:35). Este în mod fundamental o expresie de omagiu şi supunere faţă de un superior. Cel care căuta ajutorul regelui se prosterna înaintea lui, în supunere şi dependenţă (2Sam. 14:4).
De asemenea se practica şi pentru a saluta un superior (cf. 1Cr. 20:18). Intensifica convingerea că Dumnezeu este sursa vieţii umane şi Cel care o poate păstra (de exemplu, Num. 16:45; Iosua 7:6; 2Sam. 7:16). Uneori închinătorii veneau înaintea Domnului, prostraţi înaintea Lui, în semn de omagiu, închinare, supunere, dependenţă. În biserica creştină, Prostraţia nu a devenit un act indispensabil al închinării probabil pentru că Dumnezeu nu S-a manifestat sau locuit permanent într-un anumit loc de pe pământ, fiind accesibil prin Fiul Său (cf. Ioan 4:21-24).
Această recapitulare a posturii în timpul rugăciunii, în Biblie, ne arată că nu exista o anumită postură obligatorie pentru închinători atunci când îşi aduceau cererile înaintea Domnului. Posturile sunt importante prin faptul că reprezintă expresia exterioară a reverenţei, simţămintelor lăuntrice şi a consacrării faţă de Dumnezeu, însă una singură nu ar fi fost suficientă pentru a le cuprinde pe toate. Astfel, găsim în Scriptură o diversitate de alternative şi posibilităţi. Orice încercare de a distinge una ca fiind indispensabilă şi superioară celorlalte nu beneficiază de sprijin biblic.
Scrierile lui Ellen G. White
Ellen G. White accentuează şi pledează pentru rugăciunea în genunchi. „Atât în închinarea publică, cât şi în cea privată, este privilegiul nostru să ne plecăm genunchii înaintea Domnului, atunci când ne aducem cererile înaintea Lui” (Gospel Workers, pag. 178). Niciodată nu ar trebui să vedem în îngenunchere o povară, ci un privilegiu. Tot dânsa mai observa că „atât în închinarea publică, cât şi în cea personală, este datoria noastră să ne plecăm genunchii înaintea lui Dumnezeu atunci când îi aducem cererile noastre. Actul acesta exprimă dependenţa noastră de Dumnezeu.” (Selected Messages, vol. 2, pag. 312).
Astfel de declaraţii nu ar trebui folosite pentru a susţine faptul că singura postură potrivită pentru rugăciunea în locuri publice este pe genunchi. Elen White spune clar că nu întotdeauna este nevoie să îngenunchem pentru a ne ruga (Ministry of Healing, pag. 510-511). Au fost ocazii în care Ellen White, fiind prezentă la serviciul public de închinare, a cerut adunării să se ridice în picioare pentru rugăciunea de consacrare. (Selected Messages, vol.3, pag 268, 269) sau să rămână aşezaţi (ibid., pag. 267-268) ori să îngenuncheze (Selected Messages, vol. 1, pag. 148-149). Şi atunci concluzia nu poate fi decât că, potrivit dânsei, îngenuncherea nu reprezintă postura exclusivă pentru rugăciunea în biserică. În viaţa particulară, dânsa s-a rugat chiar şi culcată fiind în pat.
Note  conclusive
În încheiere, putem trage concluzia că potrivit Bibliei şi scrierilor lui Ellen White, există mai multe posturi pentru rugăciune, iar proeminenţa uneia dintre acestea nu le exclude pe celelalte. În biserica adventistă, în cadrul serviciului de închinare, rugăciunea poate fi făcută stând jos, în picioare sau pe genunchi. Pentru că închinarea trebuie să fie caracterizată de ordine, este important ca atunci când credincioşii se strâng laolaltă pentru a-L căuta pe Domnul, cu toţii respectăm elementele liturgice de regulă acceptate în serviciile noastre de închinare. Cei care, în biserică, îngenunchează pentru rugăciune, în timp ce toţi ceilalţi rămân în picioare, pot da dovadă, neintenţionat, de evlavie într-o manieră discutabilă.
Angel Manuel Rodriguez, BRI
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro