Predarea sforilor în mâna lui Dumnezeu
„Pentru copilul acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului.” (1Sam. 1:27,28)
Vremurile din 1Samuel erau vremuri grele în Israel; ţara era apăsată de multe dintre popoarele vecine. Filistenii căutau în permanenţă să se războiască cu ei şi să-i invadeze. Poporul Israel era în necaz din cauză că oamenii Îl uitaseră pe Domnul. A fost un timp de mare apostazie. Mulţi dintre ei se închinau la dumnezeii vecinilor lor, la Baal şi Astartea. Cu toate acestea, Dumnezeu încă mai mişca inimile poporului Său. Iubea pe Israel şi dorea să-i asigure că El întotdeauna avea să fie cu ei şi că ei îşi puteau pune încrederea în El.
Elcana, un levit credincios, a rămas credincios Dumnezeului celui adevărat. Şi-a păstrat integritatea, indiferent de ce ar fi făcut ceilalţi, hotărând că el şi familia lui aveau să slujească Domnului. În fiecare an, mergeau la Silo, unde se găsea cortul lui Dumnezeu, să se închine şi să aducă jertfe Domnului. În ciuda loialităţii lui faţă de principiile lui Dumnezeu, avea un punct în care urmase obiceiurile locale – căsătoria. Când soţia lui, Ana, nu a putut să rămână însărcinată, şi-a mai luat o soţie. Această greşeală avea să aducă multă nefericire în această familie israelită.
Ana – speranţă în mijlocul greutăţilor
Ana era stearpă, sau cel puţin temporar. În timpurile acelea, infertilitatea atrăgea asupra femeii batjocura şi dispreţul lumii. Ana a suferit mult din cauza dispreţului Peninei, a doua soţie fertilă a lui Elcana. Penina a găsit în aceasta o modalitate excelentă pentru a obţine favoruri de la soţul ei şi ca să demonstreze că ea era mai valoroasă decât Ana. Dispreţul şi gelozia Peninei erau alimentate de declaraţia clară a lui Elcana, că Ana era dragostea lui adevărată, favorita lui.
Aşa se face că o găsim pe Ana la Silo, pentru închinare, în depresie totală. Plângea, plângea şi nu mai avea nici poftă de mâncare. Soţul nu putea s-o consoleze şi nici nu înţelegea de ce se simţea atât de nefericită, după toată dragostea cu care o potopea. În 1Sam. 1:9,10, se spune că după ce au terminat una din mesele lor la Silo, Ana s-a ridicat şi s-a dus la sanctuar. Acolo a plâns cu amar şi s-a rugat, deschizându-şi sufletul înaintea Domnului. Preotul Eli, care răspundea de sanctuar, a interpretat greşit lacrimile ei şi buzele care se mişcau fără sunet, bănuind-o că ar fi în stare de ebrietate. Însă după ce Ana i-a explicat, a înţeles-o şi a rostit o binecuvântare asupra ei: „Du-te în pace şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o.” (1Sam. 1:17).
Rugăciunea aceea fierbinte a fost ascultată la scurt timp, Ana a rămas însărcinată şi a născut un băieţel, pe care l-a numit „Samuel”. După aceea, Ana nu a mai mers în pelerinajul anual la Silo, cu Elcana, ci şi-a focalizat atenţia asupra copilului (ver. 21). Ce bucurie trebuie să fi fost pentru ea să-l alăpteze pe Samuel şi să-l vadă crescând. Cât de minunaţi trebuie să fi fost primii paşi şi ziua când a început să vorbească. Ellen White ne spune că Ana era grijulie să-l înveţe pe fiul ei dragostea şi reverenţa pentru Dumnezeu şi să se considere ca aparţinând Domnului (Patriarhi şi profeţi, pag. 572). În mod deliberat l-a condus să înţeleagă cine este Dumnezeu şi scopul pentru îi fusese dăruit Samuel.
Apoi, când Samuel a fost înţărcat la vârsta fragedă de 3 ani, Ana l-a însoţit din nou pe Elcana la Silo. Cu această ocazie avea să-şi împlinească jurământul că dacă va avea un fiu, îl va dărui Domnului. Astfel, Ana l-a lăsat în grija preotului Eli care a binecuvântat-o.
Isprăvnicia lui Samuel. Care au fost simţămintele Anei, atunci când şi-a lăsat copilul în urmă, la Silo? Cum te-ai simţi tu dacă ai face acelaşi lucru? Biblia nu ne spune că Ana ar fi plâns cu disperare. Ana era foarte raţională şi îi era limpede că acest copil Îi aparţinea lui Dumnezeu, iar ca slujitoare a lui Dumnezeu, nu a avut decât primii 3 ani din viaţa lui ca să-l modeleze şi să-l formeze. În loc să plângă, Ana a izbucnit în rugăciune de laudă şi mulţumire pentru ceea ce a făcut Domnul pentru ea (1Sam. 2:1-10). Ea s-a focalizat asupra promisiunii făcute şi asupra scopului pentru care îi fusese dat Samuel. Ea trebuia să-l crească pe băiat pentru a-l înapoia Domnului, ca slujitor la sanctuar împreună cu preotul Eli. Ana l-a ţinut pe băiat aproape de ea şi l-a învăţat tot ce trebuia. Iar acum, la 3 ani, era timpul ca să-l lase să plece de la ea.
Fără îndoială că Anei îi era foarte dor de Samuel, dar îşi făcea de lucru cosându-i în fiecare an o hăinuţă specială, pe care i-o dădea cu ocazia pelerinajului anual al familiei la Silo. Ellen White scria astfel:
„Fiecare fir din hăinuţă era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil şi sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o preţuieşte Cerul – să-L onoreze pe Dumnezeu şi să fie o binecuvântare pentru semenii lui.” (PP, pag. 572)
Istoria Anei nu se încheie aici. Dumnezeul nostru generos a binecuvântat-o cu mai mulţi copii – trei fii şi două fiice (1Sam. 2:21). Când s-a hotărât să-şi împlinească juruinţa făcută lui Dumnezeu, la Silo, încă nu primise această binecuvântare ulterioară. Într-un act de mare credinţă, ea şi-a cedat singurul ei copil lui Dumnezeu.
Returnarea copiilor la Dumnezeu
În împrejurări normale, Dumnezeu nu ne cere să ne dăm copiii la vârsta de 3 ani. Însă, dispoziţia Anei de a accepta să se despartă de Samuel atunci când a venit timpul s-o facă e o lecţie pe care toţi părinţii trebuie s-o înveţe. Când copiii sunt tineri, au nevoie să fie ţinuţi foarte aproape, să fie învăţaţi, instruiţi, să li se arate ce este bine şi ce este rău. Însă, pe măsură ce copilul se dezvoltă şi învaţă să raţioneze şi să gândească pentru el însuşi, părinţii trebuie să-l ajute să-şi dezvolte dreptul acesta înnăscut, dat la Creaţie – puterea de a gândi şi de a alege. Părinţii care îşi iubesc cu adevărat copiii au nevoie să recunoască faptul că nu sunt decât ispravnici. Responsabilitatea noastră este doar pentru un timp scurt, după care trebuie să-i returnăm lui Dumnezeu pentru ca ei să relaţioneze cu El direct, ca şi copii ai Lui.
„Părinţi, predaţi-vă copiii lui Dumnezeu şi spuneţi-le mereu că sunt ai Lui, că sunt mieluşeii turmei lui Hristos, aflaţi sub supravegherea adevăratului Păstor”, sfătuieşte Ellen White (Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, pag. 143).
Pentru cei mai mulţi părinţi, este destul de uşor să aducă un copil pe lume, dar adevărata încercare vine în anii ce urmează şi mai ales în perioada adolescenţei, când copiii îşi afirmă propria independenţă. Ca părinţi, avem responsabilitatea şi posibilitatea minunată de a ajuta la modelarea unui copil după voia lui Dumnezeu. Din nefericire, mulţi părinţi îşi arogă copii şi încearcă să-i modeleze pentru a-şi împlini propriile vise, astfel forţându-i să crească potrivit dorinţelor şi capriciilor lor. Dumnezeu nu vede aşa lucrarea de părinte.
La fel ca înălţarea unui zmeu. Lucrarea parentală poate fi asemănată cu înălţarea unui zmeu. Dumnezeu ne încredinţează zmeul, copiii noştri, atunci când se nasc. El ne spune: „Ajutaţi-Mă să înalţ acest zmeu pentru o vreme.” Ca ispravnici, noi ajutăm la înălţarea zmeului, ţinând bine sforile, ajutând zmeul să se înalţe şi să zboare. Pe măsură ce zmeul se înalţă tot mai sus, noi trebuie să-i dăm mai multă sfoară, pentru ca zmeul să ajungă la înălţimi mai mari. Apoi, într-o zi, e ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Daţi-Mi înapoi sfoara; zmeul este al Meu şi am să-l înalţ Eu Însumi.” Când se întâmplă aceasta, noi, ca părinţi trebuie să învăţăm dăm drumul la sfori în mâna lui Dumnezeu. Poate fi dureros, însă fiecare copil ajung la un punct unde trebuie să aibă propria relaţie, directă, cu Dumnezeu. Cum s-a spus, Dumnezeu nu are nepoţi.
Ellen White le dă un sfat bun părinţilor:
„Doar efortul omenesc nu va fi de folos în desăvârşirea caracterului copiilor voştri pentru ceruri; însă cu ajutor divin o mare şi sfântă lucrare poate fi adusă la îndeplinire.
Când vă preluaţi îndatoririle de părinte, în puterea lui Dumnezeu, cu hotărârea fermă de a nu ceda niciodată în eforturile voastre şi de a nu vă părăsi postul datoriei voastre, luptând să faceţi din copii ceea ce doreşte Dumnezeu, atunci Dumnezeu priveşte asupra voastră cu aprobare. El ştie că faceţi tot ce puteţi mai bine şi vă va spori puterea. El Însuşi va face acea parte a lucrării pe care tatăl şi mama nu o pot face; El va lucra împreună cu eforturile înţelepte, răbdătoare, bine direcţionate ale mamei temătoare de Dumnezeu. Părinţi, Dumnezeu nu Îşi propune să facă lucrarea care este a voastră în căminul vostru. Nu trebuie să vă lăsaţi pradă nepăsării şi să fiţi nişte robi leneşi, dacă doriţi salvarea copiilor voştri din primejdiile care îi împresoară în lume.
Părinţi, adunaţi razele de lumină divină care strălucesc pe calea voastră. Umblaţi în lumină, căci Hristos este lumină. Când vă hotărâţi pentru lucrarea de mântuire a copiilor voştri şi vă menţineţi pe poziţie în a-i conduce pe calea spre sfinţenie, vor veni cele mai provocatoare încercări. Însă nu vă pierdeţi cu firea. Agăţaţi-vă de Domnul Isus. El spune: „Să se prindă de tăria Mea, ca să poată avea pace cu Mine; şi va avea pace cu Mine.” Se vor ivi greutăţi. Veţi întâlni obstacole. Priviţi în continuu la Domnul Isus. Când se iveşte o situaţie dificilă, întrebaţi: „Doamne, ce să fac acum?” Cu cât este mai grea bătălia, cu atât este mai mare nevoia părinţilor după ajutor de la Tatăl lor ceresc şi cu atât mai însemnată va fi biruinţa obţinută.
Cu răbdare, cu iubire, ca nişte ispravnici credincioşi ai harului nemăsurat al Domnului Hristos, părinţii trebuie să-şi facă lucrarea încredinţată lor. Se aşteaptă să fie găsiţi credincioşi în lucrarea lor. Totul trebuie făcut cu credinţă. Ei trebuie să se roage necurmat, pentru ca Dumnezeu să reverse harul Său asupra copiilor lor. Să nu dea niciodată semne de oboseală, nerăbdare sau nervozitate în lucrarea lor. Ei trebuie să se agaţe strâns de copiii lor şi de Dumnezeu. Dacă părinţii lucrează cu răbdare şi iubire, străduindu-se cu seriozitate să-şi ajute copiii ca să atingă cel mai înalt standard al curăţiei şi modestiei, ei vor reuşi. (Căminul adventist, pag. 207-208)
Ana şi-a făcut lucrarea cu credinţă şi nu a uitat niciodată juruinţa făcută Domnului. L-a ţinut aproape pe Samuel şi l-a învăţat tot ce ştia despre Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu pentru el. Când a venit timpul, a fost dispusă să-l lase pe Samuel în grija celor care aveau să-l îndrume spiritual mai departe. L-a închinat Domnului, deşi era mititel. Cazul Anei este bineînţeles unul neobişnuit; majoritatea părinţilor se bucură de rolul lor mult mai mult timp, până să plece copiii de acasă. Părinţii evlavioşi ca Ana folosesc timpul pe care îl au la dispoziţie, indiferent cât de puţin, pentru a-şi creşte copiii pentru Dumnezeu. Când timpul s-a încheiat, părinţii buni fac pasul următor, predând sforile lui Dumnezeu.
Recunoaşterea libertăţii de alegere în dreptul copiilor noştri. Lyn şi Sam erau părinţi conştiincioşi, dându-şi toată silinţa în creşterea fiului lor, Don. Închinarea în familie, participarea regulată la Şcoala de Sabat şi la serviciile divine, prietenii creştini şi şcolile creştine l-au ajutat pe Don să crească şi să devină un creştin robust. Când a plecat la facultate, părinţii i-au asigurat un fundament solid, trimiţându-l la o universitate adventistă, chiar dacă aceasta însemna un efort financiar.
După absolvire, s-a angajat în biserică, însă aici credinţa lui a fost încercată sever. Atitudinea delăsătoare a lucrătorilor mai vechi, lipsa de încurajare şi absenţa pasiunii pentru Evanghelie l-au împins într-o criză spirituală. Atunci a întâlnit un grup de creştini consacraţi dintr-o altă confesiune. După o luptă de 3 ani s-a hotărât să li se alăture. Don avea 24 de ani atunci.
Dat fiind că relaţia lui cu părinţii era foarte apropiată, Don le-a cerut sfatul imediat ce s-a decis să părăsească biserica adventistă. A fost un proces dureros pentru el, ca şi pentru părinţii lui, dar Lyn şi Sam au decis că era momentul să-l lase să-şi exercite liberul arbitru. Acesta trebuie să fie o valoare supremă pentru noi, aşa cum a fost dintotdeauna şi pentru Tatăl nostru cel ceresc, în relaţia cu copiii Lui. Da, când copiii noştri aleg să părăsească turma adventistă sau vor să meargă în altă parte în căutarea lor spirituală, nu putem decât să ne rugăm să rămână credincioşi lui Dumnezeu şi să se lase conduşi de El.
Concluzie
Dumnezeu ne iubeşte copiii. Cu adevărat, îi iubeşte mai mult decât am fi noi în stare. Atunci când ne încredinţăm copiii lui Dumnezeu, ştim că îi punem în grija Celui care veghează asupra lui Israel, care niciodată nu doarme, nici nu dormitează (Ps. 121:4). Când se fac suficient de mari, copiii noştri trebuie să relaţioneze direct şi personal cu Dumnezeu, iar nu prin intermediul nostru. Cuvintele spuse de tânăra Rut, soacrei ei, Naomi, exprimă credinţa pe care căutăm să o cultivăm în copiii noştri: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.” (Rut 1:16). Este crucial ca părinţii să ştie cum şi când să facă această tranziţie. Este un moment în care credinţa noastră se prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu ca probabil niciodată înainte în experienţa parentală. Putem continua să ne rugăm fierbinte pentru ei, încredinţându-i în mâna Domnului.
Să facem aceasta cu încredere deplină şi să fim împăcaţi, având acest gând: când Isus revine şi coroana slavei este aşezată pe capetele celor răscumpăraţi, mulţi îşi vor ridica cununile înaintea întregului univers şi, arătând spre părinţii lor evlavioşi, vor spune: „Ei m-au făcut ceea ce sunt, prin harul Domnului. Învăţătura lor, rugăciunile lor au fost binecuvântate spre mântuirea mea veşnică.” (Îndrumarea copilului, pag. 564)
Sally Lam-Phoon (Director Familie, Diviziunea Asia-Pacific)
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
