Prietenia

Prietenia

CUPRINS:
1.    Deschidere  352 Pretutindeni cu Isus
2.    Rugă
3.    COR 10 E zi de Sabat sfânt
4.    Prezentare –
5.    Poezie: Revelaţie –
6.    Tema I: A căuta sau nu prietenia –
7.    COR
8.    Tema II: Trei coordonate de bază –
9.    Poezie: Vindecare –
10.    Tema III: Secretele prieteniei –
11.    COR 148 Imnul prieteniei
12.    Tema IV: Ascultă ce zice bisericilor Duhul! –
13.    Citate E.G. White –
14.    Experienţă: Un bloc de marmură preţioasă
15.    COR + COR 10 /100 Mare eşti Tu Doamne
16.    Poezie: Pune în nădejdea mea veşnicia –
17.    Încheiere –
18.    COR 184
19.    Închidere 292 Numai cu Isus voiesc a merge
20.    Rugă
21.    Postludiu

Tema programului tinerilor, de astăzi, reprezintă unul dintre cele mai importante imperative ale tineretului: prietenia. De ce această apreciere? Pentru că ea decide întotdeauna şi în mare măsură formarea caracterului. Dacă de pildă o prietenie este bună, sinceră, aleasă, productivă şi devotată, va imprima în suflet aceste virtuţi, întocmai ca nişte coordonate ale vieţii de mai târziu, dacă nu chiar pentru întreaga viaţă.
Vom căuta, deci, ca în materialele prezentate astăzi să punem o seamă de accente ce trebuie puse asupra a tot ce este necesar să cunoaştem şi să reţinem în legătură cu plăcutul gând al prieteniei. Cum se poate obţine, continua şi păstra? Care sunt ingredientele necesare apariţiei şi avantajele prieteniei? Dacă este posibilă sau nu în condiţiile omului grăbit şi stresat al epocii în care trăim, avându-se în vedere că pentru a lega şi avea o prietenie ai nevoie de timp. Dacă se merită să legi o prietenie cu cineva. Dacă este drept sau nu, ca printr-o prietenie să urmăreşti nişte avantaje materiale sau profituri personale.
Care sunt trăsăturile caracteristice ale unei prietenii creştine şi cum se poate păstra? Este necesară dragostea, sinceritatea, renunţarea, sacrificiul şi spiritul de echipă? Pe care anume virtuţi se poate înfiripa şi menţine? Glumele, resentimentele, subtilităţile, privirile sub semnul întrebării, îndeplinesc roluri pozitive sau negative?
Iată doar câteva din complexitatea calităţilor sau chiar deficienţelor ce pot produce sau întrerupe prietenia. În speranţa că ceea ce se va prezenta vă va entuziasma, vă dorim colaboratori şi… prieteni.             Amin!
REVELAŢIE
Dumnezeu
ţi-a dat mâinile,
ca să-ţi curgă în ele balsam
pentru atâtea neputinţi pe lângă tine,
pentru căldură,
pentru iubit şi pentru bine.
Dumnezeu
ţi-a dat urechile,
ca să culegi în ele freamătul stelelor,
pentru ca în spatele ochilor tăi
să poată fi zărită o geană de lumină
spre fiecare inimă străină.
Ţi s-au dat cele două buze,
să-ţi străjuiască ieşirea spre lume,
să măsoare fiecare şoptit,
să tacă orice gând nefrumos,
să reverse peste prag orice fărâmă de iubit.
Ţi s-a dat ca să dai,
ţi s-a luat ca să n-ai;
Dumnezeu a cântărit totul chibzuit.
Într-o zi te vei trezi
Că tot ce-ai dat te-a-mbogăţit.

Meditaţia de astăzi poartă în ea o neobişnuită însemnătate. În primul rând pentru că şi-a propus să dezbată o principală legătură de dragoste între oameni: prietenia, şi în al doilea rând, pentru că aceasta, în experienţa generaţiilor trecutului, cunoaşte o istorie tulburătoare, aducătoare chiar de îngrijorări.
Priviţi-o pentru început. O tainică legătură care atrage sufletele într-un ataşament profund care sfidează chiar şi moartea… Seninătatea şi zâmbetul ei, mărturisesc că dincolo de interese şi coincidenţe, prietenia este o legătură a dragostei şi a încrederii reciproce, ocazie când, inima unei persoane răspunde inimii altei persoane; când unul prinde ideile, sentimentele şi spiritul celuilalt; când altfel zis, între persoane prietene se realizează implicit un schimb de personalitate, fapt prin care prietenia devine cea mai puternică influenţă modelatoare, care poate modela întreaga moştenire a educaţiei cuiva.
Aşadar dragoste, încredere reciprocă, schimb de personalitate. Dar tocmai din această tridimensională realitate a prieteniei izbucnesc miile de motive de îngrijorare ce le ridică prietenia. Au existat părinţi care, uimiţi, nu-şi mai recunoşteau copiii de când aceştia legaseră anumite prietenii; când dragostea şi încrederea prieteniei au servit de poartă şi paravan intenţiilor ticăloase care, în mod treptat au corupt fiinţa lor. S-au mai văzut persoane cu un fond sufletesc bun, dar care, tocmai prin acest schimb de personalitate ce îl mijloceşte prietenia, şi-au schimbat întâi gusturile, criteriile, apoi chiar identitatea, în urma influenţelor mediocre sau rele.
Cazurile au devenit atât de numeroase încât sublima prietenie a devenit o adevărată sabie cu două tăişuri, o trambulină a forţelor rele, care, negreşit fermentează mai cu grăbire, decât poate binele să zidească. „O, nu-mi vorbi despre prietenie! Prefer să nu cunosc apropieri între oameni. Decât să trăiesc între lupi şi să învăţ să urlu ca ei, mai bine mă lipsesc”, gândeşte dezamăgitul. Dar, oricât nu am vrea, această tristă experienţă ne obligă să vorbim despre prietenie, nu doar în lumina roză a unei discuţii entuziaste, ci în culorile severe ale realităţii, recunoscând teribilele urmări spre rău pe care greşit înţeleasa şi aplicata prietenie, îl poate produce.
Inspiraţia Spiritului Profetic afirmă:
„Gusturile şi obiceiurile cuiva pot să fie la început cu totul deosebite de ale acelora a căror prietenie o caută, dar umblând cu cei de felul acesta, gândurile şi simţămintele se schimbă, principiile drepte se sacrifică, şi, pe nesimţite şi inevitabil, se coboară la treapta prietenilor. După cum un râu se împărtăşeşte de însuşirile terenului pe unde curge, tot aşa principiile şi obiceiurile tineretului, fără excepţie, se îmbibă cu caracteristicile tovărăşiilor în mijlocul cărora stau.” ST 110
Dar atunci, ce şi cum să aleg? Să rămân condamnat la zbuciumul celui ce se zbate între „foamea de prieteni”, marea foame a dragostei, sau între „groaza de prieteni”, pe care prevestirile de rău ale atâtor experienţe mi le reînnoiesc, încât, cu timpul, neputând îndura acest „divorţ” sufletesc, să-mi dedic iubirea vreunui căţeluş, sau vreunei necuvântătoare rămânând în turnul de fildeş al izolării?
O, nu! Căci adevărul lui Dumnezeu aduce eliberare şi din această strâmtoare. Ca prim pas ne rămâne să descoperim prietenia, ale căror lumini credem că vor aduce clarificarea şi pentru aceste confuzii. La aceasta să ne ajute Domnul.
Amin!

La umbra unor vechi ziduri, întinşi pe o pătură în iarba necosită, doi prieteni creştini discutau. Fiind în ajunul despărţirii pentru un timp mai îndelungat îşi luaseră timp pentru ultima oară ca să-şi depene gândurile. Cufundaţi în sânul naturii, furaţi de alergarea norilor, vorbeau de una, de alta…
– Este o taină şi prietenia. De acord? O prietenie se leagă prin dragoste şi încredere. Dar, poţi să oferi dragostea şi mai ales încrederea oricui? Eu zic că dragostea este şi ea condiţionată de motive. Iubesc pe cineva din anumite motive, după cum altuia, in motive contrare, nu-I pot deschide inima. Oare este ceva greşit în acest raţionament? Gazda, un om mai în vârstă, răspunse liniştit:
– Este bine, dar cu o precizare. Dacă referindu-te la iubire, faci distincţie între iubirea creştină altruistă, cu care eşti dator în mod egal tuturor şi între dragostea articulară cu destinaţie precisă pentru un prieten. Domnul Hristos iubea în mod particular pe ucenicul Ioan. Îl iubea ca prieten, fără să diminueze iubirea Sa pentru cei unsprezece… Dar dacă-mi dai voie, aş continua discuţia asupra motivelor pentru care acorzi dragostea şi încrederea cu deosebire doar unor persoane şi nu oricui.
– Uite, continuă el, noi ne ataşăm de cineva în măsura în care ne regăsim pe noi înşine în el. altfel zis, faptul că cineva simte la fel, gândeşte şi năzuieşte la fel, spre acelaşi idealuri, operează o apropiere tainică, care va dura atâta timp cât vor gândi la fel şi vor voi în acelaşi ritm… Am avut un prieten: Dorel. Eram cei mai buni prieteni. Nu aveam taine, până când a intervenit o schimbare de concepţii. Eu L-am cunoscut pe Domnul. Am început să studiez şi să trăiesc Biblia; dar aceasta ne-a despărţit… Îmi amintesc că antic remarca: „Prietenia adevărată se bazează pe faptul de a voi şi a nu voi aceleaşi lucruri.” (Sallustius)
– Adică, remarcă cel mai tânăr, unitate de concepţii, vrei să spui?
– Da, din care decurg şi afinităţile comune ca un rezultat. Este prima condiţie a prieteniei, dar nu este şi ultima, căci mai sunt încă două. Egalitatea este, căci fără aceasta nu poate fi reciprocitate. În prietenie, nu dă doar unul, iar celălalt consumă, cum se întâmplă în cazul altruismului creştin, ci amândoi dau şi primesc în egală măsură. De aceea trebuie să fim egali. Sau mai corect să se considere egali şi să se simtă egali. Am găsit o maximă care zicea: „Egalitatea este sufletul prieteniei” (Aristotel). Şi acum să amintim şi a treia condiţie care urmează primelor două şi nu poate exista fără ele.
– Aceasta este părtăşia. Prietenia între doi egali care gândesc la fel începe de la părtăşie, de la deschiderea inimii, când, unul intră în sufletul celuilalt, când tainele devin comune şi când cercul jenant al problemelor intime dispare. Abia acum două persoane se pot socoti cu adevărat prietene.
– Să reţinem deci, esenţialul, cele trei coordonate: unitatea de concepţii, egalitatea şi părtăşia. Sunt principii de bază în prietenie, dar nu sunt singurele. Sfintele Scripturi de exemplu, ne vor aduce în atenţie şi altele iar noi să le ascultăm. Şi, cu ajutor divin şi har, le vom înţelege bine.
Amin!

VINDECARE
Prietenul meu,
prietenul lui Dumnezeu,
du-mă acolo unde se dă vindecare,
acolo unde păcatul găseşte iertare.
O boală e-n mâini, o boală-n picioare.
Cine poate să urce?
Cine poate s-apuce, să strige:
Isus e salvare, priviţi către cruce!
Prietenul meu du-mă la El,
la Dumnezeu, care curăţeşte
tot ce e-n mine dureros,
omeneşte.
E cerul atât de senin
şi eu pe pământ
văd mulţimi mergând spre Isus.
Prieteni, urcaţi-mă sus
peste acoperişul acestei lumi,
mai aproape de Cel ce cuprinde tăria
în ochii Săi buni.
Mă-ntorc dinspre apus suspinând printre şoapte,
Vorbeşte-mi, Doamne, înainte de noapte.
Peste cer, peste pământ, peste ape
glasul Lui sfărâmând lanţuri legate
răsună vibrând:
Îndrăzneşte, om ferecat de păcate!
Şi ca să ştiţi că Hristos
are putere să ierte, ţie îţi zic:
Ridică-te şi mergi lângă mine de-acum
pe-al luminilor drum

Conform concepţiei Sfintelor Scripturi, ceea ce-l face pe om să nu suporte egalitatea, este mândria, lăudăroşia vieţii, fie că îl simte pe altul mai bun şi în acest caz suferă un complex de inferioritate, fie că se socoteşte pe sine mai presus decât altul, când suferă de celălalt complex, de superioritate. Egalitatea nu-i chip să fie tolerată în firea pământească. Dar, de ce le-o fi oamenilor greu să fie mai comunicativi între ei şi să aibă o părtăşie a prieteniei unii cu alţii? Care ar putea să fie motivul adevărat?
Cauza cauzelor este păcatul, păcatul sub toate formele lui ascunse sau tainice. Gândurile sunt murdare pentru că omul are întotdeauna ceva de ascuns. S-ar ruşina de alţii dacă s-ar afla păcătoşenia din el. ca şi cum, dacă păcatele lui ar fi scrise pe fruntea lui, omul ar merge întotdeauna cu capul plecat ca nimeni să nu poată citi ce îi este scris pe frunte.
Să nu uităm niciodată că noi am fost chemaţi să alcătuim o lume mai bună în care interesul, mândria şi păcatul sub toate formele lui, să nu mai existe. O lume curată, cu oameni curaţi, vindecaţi de metehnele firii: lumea în care tronează Domnul Hristos. Atunci când El intră în inima omului, El instaurează acea concepţie a dragostei pentru oricine. Nu mai poate exista atunci interesul egoist ci, unul altruist, ce va căuta binele aproapelui şi prosperitatea lui. Atunci când Isus intră în sufletul tău, firea cea veche sau mândria, este pironită pe cruce, iar în locul complexelor rămâne singură aprecierea între oameni: egalitatea. Cât despre ascunzişuri, s-au dus toate. Pentru că nu mai există păcatul, omul nu mai are ce acoperi. Casa creştinului este din sticlă: toţi au voie şi pot să privească prin ea.
Odată primit Isus în inimă, prietenia se leagă de la sine. Nu mai este nici o piedică şi nici o greutate. Două persoane înnoite de Hristos se găsesc deja ca fiind prietene, fără nici o sforţare. Şi astfel se naşte prietenia adevărată care nu se strică niciodată, ci durează cât viaţa.
Se poate spune deci că principalul secret al prieteniei este însăşi persoana Mântuitorului, care, odată interiorizată, aduce şi instaurează în suflet toate celelalte secrete ale prieteniei: dragostea de adevăr şi unul faţă de celălalt, spiritul de a-l privi mai presus de tine însuşi, principialitatea, spiritul de consens şi condescenţă, acela de unitate şi jertfă, absolut necesar într-o prietenie sinceră. De asemenea frăţia şi înfrăţirea, tovărăşia şi camaraderia, colegialitatea, ataşamentul, cordialitatea, nobleţea şi afecţiunea, simpatia, tandreţea, obiectivitatea, dreptatea şi consecvenţa, cinstea şi integritatea. Toate colaborând şi armonios existând.
Ne împiedică cumva, ceva, să avem astfel de realizări în caracter, atunci când avem un prieten sau o prietenă? Totul este posibil: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte!”

Ne-am gândit oare de ce există printre noi persoane care sorb până la fund plăcuta cupă a prieteniei? Pe care le vedem necurmat schimbând zâmbete, strângeri de mână, obosind chiar sub ploaia solicitărilor, în timp ce, tot printre noi, găsim şi retraşi în universul tăcerii lor, tineri neluaţi în seamă, aşteptând să răsară şi pentru ei zorile unei prietenii, obosind şi ei în lungi aşteptări?
De ce oare nu avem toţi prieteni, căci bine ştim că prietenia poate exista în dreptul oricui? Atâta timp cât Mântuitorul ne dăruieşte pe toţi cu acelaşi destin al fericirii, de ce oare unora întârzie să le sosească binecuvântările? Aceasta de fapt este partea programului de astăzi care trebuie să ofere nu teorie, ci rezolvări practice.
Mai întâi, există o lege nescrisă, aceea că oamenii aspiră după prietenia celor mai tari decât ei, în dorinţa de a sălta sufleteşte, de a creşte prin acea prietenie. Vrei să fii căutat de prieteni? Atunci devino tare. Poate vei zice: uşor de spus, dar cum se poate realiza? Vă vom spune atunci că tăria nu ne-o dau muşchii, fizionomia sau coafura, ci starea lăuntrică, echilibrul sufletesc, caracterul şi pentru aceasta este nevoie de experienţa cu Isus. Odată, un tânăr îşi consuma zilele la periferia bucuriilor, în zadar alergând după prieteni. Dar atunci când a intrat în sine însuşi, când şi-a mutat centrul de gravitaţie din exterior în interior şi când a început o viaţă pe propriile-i picioare, fără cârje, într-o directă părtăşie cu Domnul, a descoperit că prietenii după car alerga mai înainte, acum caută să-l câştige de prieten.
Nu alerga după prieteni. Cu cât vei alerga mai mult, cu atât îi vei depărta de tine, ci, zideşte-te în omul dinăuntru (Efeseni3), ridică-ţi propriul tău nivel spiritual şi moral, iar asta te va face vrednic de dorit. Este important de reţinut că prietenii nu se cumpără, ci se culeg în urma unui fel de a fi, ca un fel de roade ale propriei noastre ţinute.
Ştiam că prietenii adevăraţi, cu nici un chip nu sunt de găsit, atunci când stai să-i cauţi anume? Implicaţi-vă însă în lucrarea lui Dumnezeu, căutând să produceţi pentru El şi pentru semeni.  Mai ştiam că pe lângă prieteniile care se descoperă cu ajutorul lucrării, mai există şi un alt tip de prietenii, care trebuie deşteptate la existenţă, adică trezite din adormire? Acestea sunt prieteniile care nu se pot obţine de la sine, ci se câştigă printr-un mod deosebit de purtare. Prietenia, va naşte prietenie!
Cum eşti, aşa vei fi tratat! Poate zici: eu sunt un om retras, închis… aşa mi-e structura. Dar, încearcă să iubeşti pe oameni fără să aşteptă motivaţii şi vei vedea că iubirea te va scoate din bârlog şi te va purta în întâmpinarea aproapelui tău. Iubeşte şi vei trezi iubire. Zâmbeşte mai întâi tu şi ţi se va răspunde cu zâmbete, după marea lege a ecoului sufletului. „Dar, cum aş putea? Să fiu făţarnic?” Nicidecum! Doar pentru aceasta ai nevoie de Isus.
Nu fii bănuitor sau temător de oameni; ei nu-ţi pot lua nimic din ceea ce aparţine sufletului tău. Deschide-ţi inima! Acordă încredere şi vei primi încrederea prieteniei. Simţi că este un lucru greu şi parcă te-ai jena? Atunci ai nevoie de Isus.
Dacă vrei să ai prieteni şi să te bucuri de undele dragostei lor, tu, care încă mai stai alături şi aşteptă prieteni, iată marea ta rezolvare: „Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi… te vei bucura de fericire!”.
Numai părtăşia cu El îţi va deschide inima unui prieten. În Isus, Marele Numitor comun între oameni, vei găsi alături de tine, ca spiţele în butucul roţii, pe prieteni. Prietenia cu Isus, este şi va fi măsura prieteniei tale, căci prietenia cu Isus va topi interesele egoiste, mândria şi păcatul, şi atunci nu va fi greu. Cum se deschide floarea sub puterea blândelor raze de primăvară, tot aşa viaţa noastră îşi va deschide porţile şi vom avea pregustările marilor înfrăţiri de care ne vom împărtăşi în ziua veşniciei, când paharul fericirii noastre, va da peste el în multe şi negrăite bucurii… Tinere, ascultă ce zice bisericilor Duhul!

(se vor prezenta alternativ de către un tânăr şi o tânără)
1.    Este un lucru de neînlăturat ca un tânăr să aibă prieteni… Dar, prieteniilor pot fi binecuvântare sau blestem.
2.    O, cât de mare este puterea prieteniei, de a creşte mintea şi caracterul copiilor şi tinerilor!
3.    Trebuie să fiţi cu mare băgare de seamă în ceea ce priveşte legarea de prietenii. Luaţi seama ca nu cumva, ceea ce credeţi acum că este aur curat, să se întâmple să fie metal de rând. Prieteniile lumeşti tind să pună piedici în calea servirii voastre faţă de Dumnezeu şi multe suflete sunt ruinate prin legături cu cei ce nu pot să înnobileze şi să înalţe.
4.    Este cu totul primejdios pentru tine să intri în legături de prietenie, între prieteni care nu au o experienţă religioasă. Lucrurile veşnice trebuie să aibă rima voastră atenţie.
5.    Este tot atât de rău când creştinii se întovărăşesc cu aceia a căror morală este dezorientată. Întâlnirile amicale zilnice, care răpesc timp fără a zidi morala sau intelectul, sunt nişte lucruri primejdioase.
6.    Nimic nu poate împiedica mai cu succes impresiile serioase şi dorinţele bune ca împrietenirea cu persoane uşuratice, nepăsătoare şi cu cugete stricate. Nimic nu poate avea o influenţă primejdioasă, mai subtilă asupra sufletului şi care să contribuie mai mult la îndepărtarea convingerilor Spiritului lui Dumnezeu, ca prietenia cu cei nepăsători, a căror conversaţie are ca subiect lumea şi deşertăciunea. Spiritul lor glumeţ, sarcastic, hazul lor, şi faptul că tratează religia cu uşurinţă şi indiferenţă, sunt motive îndestulătoare pentru care trebuie ocolită tovărăşia lor.
7.    Cel care are mai multă plăcere de tovărăşia celui ignorant şi decăzut decât a celui înţelept şi nobil, dă dovadă că însuşi caracterul lui este stricat.
8.    Doriţi să vă formaţi obiceiuri bune? Atunci, căutaţi tovărăşia celor care ţintesc spre cele bune.
9.    Isus va fi ajutorul tuturor acelora care-şi pun încrederea în El. Aceia care sunt uniţi cu Hristos vor avea la îndemână fericirea. Ei şi-au clădit nădejdile lor în Hristos şi furtunile lumii nu pot să-i clintească de pe temelia cea sigură

„Şi voi ca nişte pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu.” 1 Petru 2:5
Este bine ştiut că destinaţia noastră este deosebită de a celorlalţi oameni. Astfel, noi ne pregătim asiduu pentru această viaţă, să intrăm onorabil şi constructiv în rândurile societăţii actuale care contează pe noi, fără să uităm însă că partea cea mai importantă a vieţii, este să lucrăm împreună cu Acela care ne-a ales şi chemaţi pentru a ne fasona pentru casa duhovnicească despre care apostolul Petru ne aminteşte în versetul citat la început.
Indiferent deci, de treapta pe care o vom urca sau am urcat-o în ascensiunea acestei vieţi, să ne asigurăm că în planul divin ocupăm poziţia intenţionată de Dumnezeu, căci, ce ar folosi unui om să câştige toată lumea dacă ar pierde Împărăţia Cerurilor?
În anul 1452, consiliul oraşului Forenţa din Italia, a comandat unui sculptor o magnifică statuie a lui David. Artistul, un om cu o deosebită experienţă şi foarte talentat, cumpără un bloc din cea mai frumoasă marmură de Carara şi curând începu treaba. Dar omul acesta se simţea incapabil de a duce la bun sfârşit această antrepriză, dat fiind implicaţiile religioase ale vieţii lui David, ce în mod obligatoriu trebuiau să fie exprimate în fiecare trăsătură a statuii. Şi văzându-se din ce în ce mai mult în dificultate, căzu în descurajare, după care nu mai trăi aşa mult şi muri. Lucrarea sa rămase aproape în faza incipientă.
Destul de mulţi sculptori au fost chemaţi apoi să continue lucrarea, dar toţi declarau că piatra era mult prea stricată ca să mai poată ieşi ceva bun din ea. Astfel blocul de marmură mutilat rămase aproape un secol în curtea palatului regal. Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, atunci când renumele lui Michelangelo umpluse deja Italia, compatrioţii săi s-au gândit să-l angajeze pe el a relua realizarea operei de mult abandonată. Propunerea fiindu-i făcută, el o acceptă cu plăcere.
Au urmat doi ani de muncă asiduă, îndrăzneaţă şi plină de răspundere, la capătul cărora artistul secolelor putu să prezinte Ducelui de Medicis admirabila statuie a lui David, care şi astăzi este considerată chiar o capodoperă a sculpturii moderne.  Asemenea unui bloc de marmură este şi omul, făptura mâinilor divine, destinat să fie fasonat după chipul desăvârşirii divine, dar care a fost stricat de păcat. Păcatul, acest orgoliu satanic, care îndeamnă pe om a se crede egalul lui Dumnezeu şi care doreşte să-l ştie fugind mereu de El!
Omul nu contează decât pe om, pe această statuie neterminată, un bloc de marmură mutilată, pe care privindu-l direct în faţă, nu-i poţi vedea decât trăsături ce nu mai corespund deloc cu ceea ce a fost iniţial. Este chiar atât de departe de original încât te înspăimântă. Dar Dumnezeu este Maestrul-sculptor, care, preţuind valoarea blocului de marmură mutilat, a reluat lucrarea părăsită, în spiritul celui mai răbdător artist, spre a-l reda destinaţiei de la început, după chipul Celui ce l-a făcut. Eu sunt marmura. O, Doamne, fii Tu propriul meu sculptor!
(din volumul „Soarele este gata să apună”)

PUNE   ÎN   NĂDEJDEA   MEA   VEŞNICIA
Doamne,
Pune pe buzele mele Cuvântul Tău.
Şi dă un scop vieţii mele
Cerându-mi să-l spun tuturor ce vor mântuire.
Iar mie dă-mi putere
Să-l trăiesc.
Doamne,
Pune în mintea mea gândurile Tale.
Şi dă un scop cugetului meu
Cerându-mi să contemplez la frumuseţile Tale.
Iar pe semenii mei ajută-i
Să-mi simtă sfinţirea.
Doamne,
Aşează în inima mea pacea Ta.
Şi dă scop tihnei mele
Cerându-mi s-o-mpart şi fraţilor mei.
Fă din inima mea un izvor de pace
Să tot umplu vieţi omeneşti
Ca din vasul văduvei din Sarepta.
Doamne,
Pune în nădejdea mea veşnicia.
Şi dă scop bucuriei mele
Cerându-mi s-o propovăduiesc tuturor.
Iar pe mine binecuvântă-mă
s-o pot aştepta în smerenie
cu credinţă.

Ni s-au prezentat în această oră destul de multe gânduri frumoase în legătură cu prietenia. Multe, dar au rămas neamintite, mult mai multe. S-a făcut doar un început. Să continuăm în particular restul, pentru că tema discutată, nu este aşa, ceva, printre altele, ci constituie o problemă de principiu, un punct de referinţă, crucial în viaţa tineretului.
În privinţa aceasta este mult de lucrat şi mult de discutat. Să începem aşa cum se zice, cu începutul, adică cu deviza noastră: „Isus este prietenul tinereţii mele”. Şi-apoi toate vor fi bune. Împreună cu El, viziunea prieteniei capătă alte coordonate şi o viziune totală. Numai atunci se pot încheia cele mai bune şi mai recomandabile prietenii în această lume. Şi Domnul ne aşteaptă în privinţa aceasta şi chiar ne doreşte prietenia. Să avem grijă să nu-L lăsăm să aştepte mult, căci s-ar putea să avem surprize neplăcute. Dimpotrivă: căutaţi, pornind la acţiune, găsiţi astăzi calea către prietenia Lui, preţuiţi-o şi păstraţi-o şi acum şi-n veci de veci.
PĂSTREAZĂ – MI   DOAMNE!
Păstrează-mi Doamne sufletul curat,
Ca roua clară-a florilor de mai,
Ca lacrima ce pică pentru rai,
Atunci când sunt de nori înconjurat,
Păstrează-mi Doamne sufletul curat!
Păstrează-n el puterea şi credinţa,
Şi aurora dragostei dintâi,
O inimă plecată, ca-n ea tu să rămâi,
Ca un balsam înviorând mereu fiinţa,
Să pot zări prin nor, făgăduinţa!
Păstrează-mi Doamne sufletul curat,
De-un alb ce-l poartă crinul în petale;
Să pui în el elanul slavei Tale;
Când în adâncu-i două firi se zbat,
Păstrează-mi Doamne sufletul curat!

ŞI   DACĂ   ASUPRA-ŢI   VIN   CERCĂRI…
Şi dacă-asupra-ţi vin cercări
Ce greu pot să te-nfrunte,
E ca-n credinţă, peste zări,
Spre Hrist să-ntinzi o punte…
Şi dacă ele vin mereu
Şi cad ca bruma rece,
E că aşa vrea Dumnezeu
Credinţa ta s-o-ncerce.
Iar de cercările vin des
Din sferele curate,
E ca Acel ce te-a ales,
Iubire să-ţi arate.
Spre tine Domnu-ndurător
E gata să Se-aplece;
Dar, de-i nevoie, prin cuptor,
Spre-a te salva, te trece.
Iar de-i ascuns de ochiul tău
Sublimul cer feeric,
E ca în rugă tot mereu,
Să-l vezi prin întuneric.
Nădejdea ta-n iubirea Sa,
O clipă nu-nceteze;
Prin suferinţă, El nu vrea,
Decât să te salveze
Gh. Indricău

CUNOSC   UN   DRUM
Cunosc un drum între pământ şi cer,
Şi-aşa-s de fericit că îl cunosc!
În fiecare zi alerg pe el,
Pe el… În fiecare zi
Cu Domnul mă-ntâlnesc.
Alerg în zori
Căci ştiu că El m-aşteaptă,
Şi-apoi pornim în sus;
Şi mâna mea-n puternica Lui dreaptă,
Îmi e tărie pentru înc-o treaptă,
Şi mi-e de-ajuns,
Căci la Cetatea Slavei
Aş vrea să-ajung până-n apus!
Şi-aştept o zi,
Când pe-acest drum voi fi departe…
Departe de pământ, de cer aproape,
Ca la un pas.
Şi Domnul îmi va spune
Ca lui Enoh cel drept:
E ceru-aşa de-aproape,
Vino acas’!
Coconcea T. Octavian
Sursa: www.cercetatiscripturile.org