Se spune, si de fapt acesta este si adevarul, ca orice calatorie, oricat de lunga sau scurta ar fi, ea incepe totdeauna cu primul pas. Astazi vreau sa te invit , sa faci primul pas in acea lunga calatorie a ta spre spiritualitate, despre care ti-am vorbit data trecuta.
Care crezi ca urmeaza sa fie acel prim pas pe care orice om trebuie sa-l faca in calatoria sa spre spiritualitate ? Te las sa afli raspunsul la aceasta intrebare , din intamplarea pe care vreau sa ti-o povestesc, pentru ca eu insumi am trait-o, si care a ramas adanc imprimata in memoria mea.
Acum 25 de ani, tarziu in noapte,am fost chemat de agentia prin care lucram, sa merg de urgenta la un pacient acasa. Eu trageam nadejdea ca voi petrece acea noapte acasa la mine. Avusesem o saptamana foarte grea, si aveam nevoie de odihna. Nimic neobisnuit pana aici. Elementul neobisnuit al acelei nopti avea sa fie pacientul care era in asteptarea mea. In cercul oamenilor de afaceri din Statul Oregon pacientul meu era supra-numit „Regele Vinului”. Dupa ce am ajuns la adresa respectiva si m-am prezentat pacientului, urmatoarele zece minute le-am petrecut cu el, cu lucruri de rutina profesionala. Locuia intr-un bloc turn, de 16 etaje, plasat pe malul raului Willamette, cum treci podul, spre a ajunge in centrul orasului Portland.
Priveam acum spre pacientul meu, asa cum sta intins in patul lui, si ma simteam cuprins de un cald simtamant de compasiune. Era palid, in faza terminala, dar pastra inca o privire agera si o voce clara, dar cam stinsa.
Nevoia lui de odihna era disperata. Dupa ce i-am dat medicatia, i-am facut o baie generala pentru relaxare, si l-am lasat pentru cateva minute singur, sperand ca il voi regasi dormind.Dar el ma astepta. Nu mi-am dat seama ca el de fapt vroia sa stea de vorba cu cineva. Si am inteles ca eu eram cel asteptat de el. Sotia lui deja se dusese la culcare. Era tarziu in noapte, deja peste miezul noptii. Sotia lui a tinut sa-mi arate camera unde va dormi, ca sa stiu unde s-o gasesc, daca va fi nevoie . Aceea era una , din cele 16 camere ale etajului 16, ale acelui bloc turn cu numarul 16 – un amanunt care nu poate fi uitat usor.
Cand m-am intors la pacientul meu, care era inca treaz si ma astepta, mi-am dat seama ca trebuia sa fie un lucru destul de serios, pentru care m-a asteptat. Mi-a spus ca dorea sa mai stam de vorba; avea ceva sa-mi spuna, si atunci l-am intrebat putin precaut, cu ce pot sa-i fiu de folos.
Reluand conversatia de unde o lasasem, am incercat sa o ancorez oarecum in realitatea care-l confrunta. El isi traia de fapt ultimele zile.
„Imi dau seama- am zis eu- ca ati ajuns la un moment foarte dificil din viata Dvs…. dar cred ca ati avut parte de o viata minunata, care v-a oferit tot ce v-ati dorit.”
„Da, asa este, dar ce folos ca am avut de toate, ca de fapt acum,am pierdut totul.
„Ce vreti sa spuneti ?” prin „am pierdut totul” am zis eu, incercand sa aflu mai multe detalii despre cele la care se referea.
„Da, a continuat el,mi-am consumat ca un nebun totul : timpul, energia, sanatatea: totul ! … si cand stau sa ma gandesc pentru ce ?” …
L-am lasat sa-mi povesteasca tot ce voia el, tot ce avea pe suflet, ca sa-i dau ocazia sa-si ventileze gandurile, dar si pentru a afla incotro dorea sa ajunga cu cele ce imi povestea.
Dupa ce mi-a impartasit si alte impresii din viata lui, la un moment dat, cand a facut o mica pauza, mi-am cerut scuze, si i-am spus: „As vrea sa va pun o intrebare, daca imi ingaduiti. Intrebarea mea o sa va para oarecum cam indiscreta, si poate ca ea va muta conversatia noastra pe alt plan … pe-un plan mai putin umblat, pe un plan spiritual. „Spuneti-mi va rog, in tot acest tumult al vietii Dv., plin de eforturi, succese, infrangeri, si negresit si multe satisfactii, ce loc a avut Dumnezeu in toate acestea ?
Am observat ca intrebarea mea l-a surprins. Nu se asepta. L-am surprins cu respiratia intretaiata. Il urmaream cu atentie, cum se pregatea sa-mi dea un raspuns. Era acum asezat fata in fata cu el insusi… si cu Dumnezeu. Stiam din proprie experienta ca acestea sunt cele mai grele momente din viata unui om, – momentul de adevar- mai ales cand acel om este constient ca este aproape de sfarsitul vietii.
Cu glas meditativ si foarte deschis, mi-a spus: ” Pentru mine, tot ceea ce am cautat si mi-am dorit in viata a fost succesul, sa reusesc in toate cate am intreprins, sa am un statut social si material de varf. Eu m-am bazat pe mine, pe planurile si cunostintele mele, pe munca si pe increderea in mine. E clar ca nu am mai avut timp si pentru Dumnezeu. El nu a avut nici un loc in viata mea. Nu L-am negat niciodata; stiam ca trebuie sa existe pe undeva, dar pur si simplu L-am ignorat in mod pasiv.”
„Oricum, se poate spune ca ati fost totusi un om de succes” … La care el mi-a raspuns prompt si sfasietor de dureros : „Da, dar cu ce pret : fara familie, fara sanatate, fara odihna, si… si fara Dumnezeu”…
Si a continuat: „Intrebarea Dv. m-a trezit parca intr-un fel de trecut de care uitasem – mi-a zis el. Dar de cateva zile ma tot gandesc la acest lucru…” Deodata am simtit ca nu mai pot vorbi. M-am surprins repetand in mintea mea cuvintele lui : … ” fara familie, si fara Dumnezeu…”
Amintise de Dumnezeu si de familia sa, ca si cum vorbea despre doua fiinte de care s-a instrainat in mod constient, care i-au lipsit toata viata, si care la ora aceea pareau sa fie pentru el o pierdere de nerecuparat. Ma uitam la mine si la el. Eram doi straini, care vorbeau in miez de noapte despre lucruri asa de intime, asa de importante : familia … Dumnezeu…
I-am spus ca, in ce priveste familia, lucrurile s-ar putea repara relativ usor. I-am dat sugestia sa-i invite pe toti membrii familiei, ca sa aiba ocazia sa poata sa le marturiseasca iubirea lui pentru ei, si cat de mult i-au lipsit, si chiar sa le ceara iertare cu privire la tot ce le-a gresit prin felul in care i-a neglijat. Acum asteptam in tacere reactia lui. Ma intrebam … cum va privi acum la partea a doua dilemei lui. Dupa cateva secunde a pus intrebarea tuturor intrebarilor:
„Dar cu Dumnezeu ce pot sa mai fac ?” … m-a intrebat cu acelasi glas ganditor.
Niciodata pana atunci nu am trait clipe asa de dramatice. Intrebarea lui era foarte sincera, rascolitoare, greu de suportat s-o auzi, la un om trecut de 80 de ani ! Drept sa-ti spun, am simtit deodata ca trebuie sa fac un efort urias inlauntrul meu, ca sa nu izbucnesc in plans.
I-am spus „Un singur lucru aveti de facut, si acesta este primul si cel mai important pas din viata unui om care Il cauta pe Dumnezeu.”
… Ma asculta fara sa mai scoata vreun sunet, absorbit cazut pe ganduri.
” Noi , oamenii, totdeauna alegem sa stam departe de Dumnezeu, de mult ori chiar fara sa ne dam seama. Dar totdeauna distanta intre noi si Dumnezeu este o distanta mica … de numai o rugaciune. Printr-o simpla rugaciune cred puteti sa-I spuneti lui Dumnezeu, ca unui prieten, in mod sincer ca, desi e poate prea tarziu, doriti sa-L recunoasteti ca Dumnezeu … ca va pare rau ca L-ati ignorat atat de mult timp, si ca doriti din toata inima ca El sa va ierte tot felul gresit cu care L-ati tratat, si ca alegeti ca El sa fie de-aici inainte Prietenul si Domnul vietii Dvs.”
„Dar cum sa ma rog, caci nu m-am mai rugat de nu mai stiu cand?… Nici nu stiu cum sa deschid gura …”
Imi pare rau ca timpul a trecut. In eseul care va urma, iti voi povesti si restul acestei intamplari .
Pe data viitoare …
OCTAVIAN CURETEU
