Pseudosmerenia – sindromul victimizăriiObservăm cu toții copii care pur și simplu se smulg din mâna părinților și încep să plângă agonizant, să bată cu picioarele de pământ, să dea din mâini, să țipe. De ce? Pentru că nimeni nu face ca ei. Poate că vor o jucărie, dar una scumpă. Sau o mașină teleghidata. Mai nou, văzând la prietenii de joacă adevărate mașini cu care fac furori, își doresc să șofeze ATV-uri. În mintea lor nu există cuvintele ,,nu se poate acum’’. Este o generație modelată și aruncată efectiv în brațele tuturor posibilităților comandate de mici vrăjitori care dirijează cu baghete magice. Din fericire, atacul de panică la cei mici are probabilități semnificative să fie înțeles.
Parafrazăm fericirea pe care a rostit-o Domnul Isus din Matei 5: 3: ,,Ferice de cei ce fac pe victimele, căci a lor este Împărăția Cerurilor’’ sau ,,Ferice de cei ce sunt victime, căci a lor….’’ ,,Ferice de cei săraci cu duhul………’’. În realitate fericirea sună așa: ,,Ferice de cei săraci în duhul (nu ,,sărac cu duhul’’), căci a lor este Împărăția Cerurilor’’.
OMS ne șochează cu declarația conform căreia boala predominantă a sec. al XXI-lea este de natură psihică/mentală (uluitor! pe I loc nu se află cancerul sau atacul de cord).
Care este antonimul smereniei/umilinței? Mândria! Trufia! Îngâmfarea! Dar una din falsele fațete, dimensiunile obscure ale smereniei?
Complexul sau sindromul de victimizare.
Smerenia este de origine divină. Victimizarea de origine firească/satanică. Psihologic vorbind, acest sindrom de natură mentală/ipohondrică (ce ține de imaginație) se manifestă printr-o complacere profundă a pacientului în această stare de victimizare și totdeauna necesită, comportă termenul de comparație. Fără o a doua sau o a terța persoană nu există starea de victimizare. Indiferent de mediu/ambient dacă este pozitiv, propice sau nu, cel care suferă de acest complex se comportă ca atare.
Întotdeauna autovictima crede că cineva are ceva cu el. Alteori toată lumea nu îl suferă sau nu îl simpatizează îndeajuns, pozând în imaginea unui martir. Toată lumea îl vorbește de rău. Orice cuvânt și orice gest îl transpune pentru sine ca o ofensă din partea celorlalți. Suntem de multe ori fataliști și ipohondrii (o persoană ipohondră este acea persoană care privește viața numai în nuanțe de gri-negru), făcându-ne viața mult mai complicată decât este în realitate.
Puțini conștientizează faptul că exercitarea controlului asupra gândurilor și asupra imaginației constituie o datorie. Uneori, boala este generată de imaginație și, de cele mai multe ori, este agravată de aceasta. Sumarizând, a privi viața cu un ochi optimist, în loc de a o vedea în negru, este altfel spus a o descifra prin ochii lui Dumnezeu. Din nefericire, mulți oameni nu au forța sufletească și echilibru să evalueze viața măcar așa cum este. Ei reușesc să o dramatizeze și să o traducă în realități sufletești morbide, chiar patologice.
Într-o zi, după multe momente de durere și luptă crâncenă pentru propria-i supraviețuire, d-na B. observă ceva cu totul nou, ceva luminos pe chipul d-rei C., ceea ce o face să exclame persuasiv:
„Ce bine ești astăzi, ce frumos îți stă! De mult așteptam această rază de speranță pe chipul tău. Să continui în același fel.”
După câteva clipe de stânjenire, parcă fără să bage de seamă cu cine dialoghează, luând aceeași postură de martir cu un chip de neom, agonizant și macabru, d-ra răspunde:
„Vi se pare d-voastră d-nă, eu mă simt foarte rău, ba chiar mai rău decât ieri. Categoric vă înșelați în privința mea. Nu sunt deloc mai bine!”
Și se închistă și mai tare în cochilia ei de țestoasă, parcă părându-i rău că astăzi a lăsat ca și cei din jurul ei să-i privească o rază de lumină de pe chip. Dialogul acesta nu exprimă o singură relitate, din nefericire este comportamentul multor persoane care se complac în autovictimizare.
În periplu nostru prin Sfânta Scriptură aș vrea să ne oprim și să vedem care sunt victimele autentice și atitudinea pe care o au în momentele de criză versus autovictimele și comporatmentul lor față de ‘vrăjmași’’.
Suprema Victimă este Modelul, Mântuitorul Isus Hristos. Meditând la cuvintele celui mai mare evanghelist al V.T,. Isaia, identificăm prefect ipostazele Victimei, suferințele, poverile, durerile și atitudinea (refularea tensiunii acumulate) Aceluia care a fost făcut Victimă pentru mântuirea noastră (Isaia 53: 3-5; 1 Petru 2:23). O victimă nu răspunde pe măsură, ci te surprinde plăcut cu manifestările suferinței ei: ,,Iartă-i, Tătă, căci nu știu ce fac!’’ (Lc. 23:34).
A avut parte de cele mai groaznice suferințe. Poate că regizorul Mel Gibson în filmul ,,Patimile lui Isus’’ prezintă o realitate a durerii Domnului Isus dusă la paroxism, pe care însă nu o putem nega în totalitate. Cine ar mai putea să repete acest gest? Și tu și eu. Ne confruntăm ce-i drept cu realități crunte ale eșecurilor noastre în ceea ce privește iertarea, acceptarea sau chiar îngăduința ‘’dușmanilor noștri’’. De multe ori, cei mai mulți dușmani de soiul acesta sunt în închisoarea minții noastre.
Suntem întemnițați și legați cu cătuțșe de mâini și de picioare în această temniță de maximă securitate. Poate că am pierdut o bătălie, dar nu războiul. Cel mai mare dușman al nostru nu este păcatul, nici chiar Satana, ci noi înșine. Îmi aduc aminte de întâmplare petrecută acum câțiva ani în orașul meu natal. Mă întorceam de la biserică. Era o zi de toamnă. Frunzele se așterneau alene într-un covor multicolor care îți dădea senzații de melancolie. În timp ce mergeam spre casă, de sus de la un balcon al unui bloc ca o bombă a căzut lângă mine o pungă plină cu apă al cărui jet mi-a udat pantalonii pe o suprafață destul de mare. Cineva din spatele meu, extrem de iritat a început să înjure de mama focului. Apoi, și mai nervos, mi-a spus:
„Hei, eu pentru tine injur. Tu chiar nu zici nimic. În locul tău, m-aș duce la ușa acelui derbedeu și l-aș arunca de la balcon cu tot cu pungă. Să vedem dacă îi mai trebuie joacă și lipsă de bun-simț. No, ție așa îți trebuie. Bine ți-a făcut!”
A fost unul din cazurile în care Duhul lui Dumnezeu m-a ajutat să trec ușor peste acel moment. Nu toate au fost la fel. Care ar trebui să fie atitudinea victimei autentice față de victimizator? Domne, să se pogoare foc din cer peste ei! Blesteme, acatiste sau resentimente? ,,Roata mori se-n vârtește’’? Cuvintele evanghelistului Vechiului Testament cred că nu suportă nici un comentariu: ,,Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este lovit de Dumnezeu și smerit. Când a fost chinuit și asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care îl duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. ’’ (Isaia 53: 3.4.7).
Cel care își acopere trupul cu mâinile mimând a victimă, nu face altceva decât să se pregăstească lansarea săgeților otrăvite împotriva dușmanilor din închisoarea minții lui. Se strânge ca un arici doar că să se poată arunca asupra prăzii ca un leu. Victima nu dorește răzbunarea asupra victimizatorului, mai degarbă schimbarea.
Iosif, unul din tipurile Domnului Isus a fost transformat într-o victimă din cauza invidiei fraților lui. Ca adolescent exilat a avut de întâmpinat multe încercări, care în loc să-l determine să se răzbune pe ’’trădători’’, a învățat să-i iubească atât de mult încât și în loc să răspundă cu aceeași monedă, le salvează viața. Avea toate motivele să se simtă nedreptățit de Dumnezeu și de semeni. Copilăria lui nu lăsa să se întrevadă nici măcar o frântură din exilul într-o țară păgână, cu zei străini și practici imorale.
Plecase tocmai în momentul în care în mod normal trebuia să ramână. Firește avea toate argumentele să își regăsească noua identitate profitând de orice prilej să poată să își asigure un trai decent. A preferat mai bine să moară decât să Îl vândă pe Isus pe aceeași sumă de sclav cu care el însuși a fost vândut. A dovedit un caracter de aur. ,,Cum aș putea eu să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?’’ (Gen. 39:9).
Inima lui Iosif a fost umplută de iubire profundă pentru frații lui și de cea mai adâncă compasiune atunci când se gândea la deficiențele caracterelor lor. Nici măcar un moment nu s-a gândit la răzbunare. Zi de zi rugăciunile lui se înălțau la tronul lui Dumnezeu, implorându-L să le schimbe viața. Întruchiparea acestei năzuințe a sufletului său și-a găsit implinirea atunci când realizând transformarea din viețile lor, rostește celebrele cuvinte ale legii ,,inversării răului în bine’’: ,,Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ceea ce se vede astăzi, și anume, să scape viața unui popor în mare număr’’ (Gen. 50:20).
David, un alt simbol al persoanei Domnului Isus, prigonit în nenumărate rânduri de socrul său Saul, Abner și chiar de propriul fiu, Absalom, a avut parte de tratamentul victimei. Este foarte interesant de observat cum își măsoară și privește David dușmanii. În psalmii imprecatori, el invocă puterea lui Dumnezeu în aceste conflicte victimizante: ,,El îmi va trimite izbăvire din cer în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări’’ (Ps. 57:3; vezi de asemenea Ps. 64). ,,David a suit dealul măslinilor. Suia plângând și cu capul acoperit și mergea cu picioarele goale și toți cei ce erau cu el au făcut la fel’’ (2 Sam. 15.30).
Isus a vindecat multe victime posedate de Satana trup și suflet. Cred că mai ușor a fost pentru Dumnezeu să vindece victimele posedate/muncite decât pe cele posedate mai subtil, cele care pozează două vieți, care se dedublează.
La religiile ezoterice există cele două ipostaze fundamentale ale credinței: pentru ca marea majoritate a ’’goimului’’ (credincioșii laici) să nu relizeze ocultismul practicilor religioase, cei inițiați în tainele religiei sunt exhibiționiști (jongleri) creștini veritabili, însă pentru cei ezoterici (inițiaiți), ei devin adevărați ’’fii de demoni’’. Cine suntem noi în în societate sau la biserică față de ,,monștrii intimitații’’?
Prima pseudovictimă a fost Lucifer. În urma comportamentului victimizator, cel persecutat are nevoie de reabilitare. Satana nu avea nevoie de nici un gram de reabilitare. A pozat într-o persoană marginalizată, exclusă, privată de anumite drepturi, tocmai pentru să obțină în urma acestui comportament trofeul râvnit: locul lui Dumnezeu – ,,Tu ziceai în inima ta: mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei’’ (Is. 14:13).
Critica lansată împotriva Dumnezeirii care descria un Dumnezeu nedrept, egoist, care guverna după o lege proprie ce nu avea în vedere binele ființelor create, nu a făcut altceva decât să demaște în timp caracterul lui Lucifer. În plus, din nefericire, și-a atins și scopul, acela de a guverna peste cei care au simpatizat cu el: ,,Și împreună cu el a fost aruncată a treia parte din îngeri’’. Victimele autentice au nevoie de reabilitare. În cazul lor, cei abilitați și în mod deosebit Dumnezeu îi readuce la starea inițială. Autovictimele nu au nevoie de restabilirea prestigiului sau a onoarei știrbite. Ei țintesc către lucruri neîngăduite.
Core este un tip perfect al pseudovictimei. Acest prinț al lui Isreal se autovictimizează pe sine în comparație cu exigentul, neînduplecatul, asprul Moise, care tot timpul le predica evreilor depsre pocăință, reformă și pedeapsa divină. Mesajele pe care robul Domnului trebuia să le aducă înaintea a acestui neam de oameni cu inima netăiată împrejur și tari la cerbice îl așeza întotdeauna într-o poziție ingrată față de majoritatea care vroia să asculte un cuvânt care să le gâdile urechile.
Să nu ne gândim că era ușor să fii port-vocea lui Dumnezeu în acele vremuri, pentru un popor cu simțurile tocite. Core aduce ca argument înaintea adunării unul foarte bine ticluit, chiar persuasiv, care prinde repede teren în masa mare a celor neconsacrați: ,,Ei s-au adunat împotriva lui Moise și lui Aron și a zis: Destul! căci toată adunarea, toți sunt sfinți și Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicați voi mai presus de adunarea Domnului?’’. Core, Datan și Abiram nu aveau nevoie de nici un dram de reabilitare. Aveau în schimb nevoie de pocăință. de motivații curate, sincere, transparente, de o viață nedublată. Și-au jucat bine piesa până într-un punct. Pentru mulți a prins.
Există un ingredinet esențial creștinului, fără de care nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu: curăția de cuget. Este acel fir roșu care îi poate unii în Hristos pe creștini care sunt de altfel atât de diferiți, atât de dificili uneori: sinceritatea motivațiilor acțiunilor noastre. Cât de asiduu ne luptăm noi să avem un cuget curat și sfințit înaintea lui Dumnezeu? Se prea poate să ne dăm mai multe silințe să păstrăm un cuget și o motivație sinceră înaintea celor ce ne văd și ne aud. Idealul creștin este conchis de apostolul Pavel în următoarele cuvinte,,De aceea mă silesc să am întotdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.’’ (Fapte 24: 16).
,,Core și tovarășii lui de conspirație erau bărbați favorizați cu manifestări deosebite ale puterii și măreției lui Dumnezeu. Ei făceau parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte și au văzut slava dumnezeiască. Dar, de la data aceea a avut loc o schimbare. O ispită, la început slabă, fusese hrănită în inimă, ispită ce se întărise pă măsură ce era încurajată, până când mintea lor ajunsese să fie controlată în întregime de Satana, iar ei se avântară în lucrarea lor de nemulțumire. Spunând că sunt foarte mult interesați de prosperitatea poporului, la început ei își șopteau unul altuia nemulțumirea, apoi au spus-o bărbaților de frunte ai lui Israel. Insinuările lor au fost atât de repede primite, încât se avântară și mai departe și, în cele din urmă, au ajuns să creadă cu adevărat că sunt mânați de râvnă pentru Dumnezeu’’. (E.G.White/ Patriarhi și Profeți, 396). În cele din urmă i-a înghițit pământul!
Absalom: fiul de împărat, o altă victimă prefăcută. Fiu de rege, iubit și prețuit de David, Absalom a avut parte de multe onoruri. Bogăție, educație la un nivel înalt, cinste cuvenită ca unui prinț, frumusețe, au fost darurile de care a avut acest tânăr parte. Cine nu și-ar fi dorit să fie fiu de împărat? Cine nu și-ar fi dorit să locuiască în palatul regelui, să fie în permanență înconjurat de servitori care să îi împlinească toate dorințele? El era. Nemulțumit de statutul pe care îl avea, acest prinț a început să nutrească pizmă față de tatăl său. Se scula de dimineață și se ducea la poarta cetății, locul unde își aduceau oamenii litigiile pentru a fi judecate de împărat. El îi întreba pe evrei de problemele cu care se confruntau și îi îndemna plin de perfidie să nu meargă la regele David, tatăl său, pentru că nu-i va asculta.
,,Absalom zicea: dacă m-ar pune pe mine judecător în țară! Orice om care ar avea o neînțelegere și o judecată ar veni la mine și i-aș face dreptate. Și când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca și-l săruta. Absalom se purta așa cu toți aceia care se duceau la împărat să ceară dreptate. Și Absalom câștiga inima oamenilor lui Israel’’. (2 Sam. 15:5-6). Ce avea Absalom să îi reproșeze tatălui său? Nimic! Făcea pe victima, dar el era în realitate victimizatorul. Își dorea puterea tatălui său, dar nu și caracterul lui. Lacrimile care i-au umplut sufletul de durere lui David atunci când acesta a fost ucis au arătat caracterul unui ,,om după inima lui Dumnezeu’’.
Mulți nemulțumiți de statutul lor, chiar de viața pe care o trăiesc încearcă să își descarce frustrările și să le derive asupra altor persone care ar fi vinovate de eșecurile și neîmplinirile lor. Pozează într-o pseudovictimă dar nu are atitudinea unei victime reale. Nu au caracterul și echipamentul moral necesar pentru a se detensiona în slujire, binefacere, în Hristos. De la o durere de măsea, la cea mai simplă operație de apendicită, reușesc să strângă în jurul lor surplusuri de simpatii tocmai pentru a demonstra cât de ’’victime’’ sunt ei. Se pare că tocmai acel simțământ de luptă a devenit etimologic vorbind anticariat, ce se vinde doar la cei care supraviețuiesc cu demnitate și luptă în Hristos.
Trăim într-o lume a extremelor și a extremiștilor, o lume măcinată de logo-uri de tipul: ,,n-am timp’’, ,,nu pot’’, ,,nu vreau’’, ,,nu îmi mai trebuie’’, ,,el e de vină’’, ,,Dumnezeu este responsabil pentru tot’’. Mângâiați-i pe ei care au nevoie de susținere, încurajați-i pe cei care se prăbușesc dar nu cerșesc milă, reabilitați pe cei care sunt disperați și mustrați-i pe cei care pozează în victime. Cuvintele suferindului Iov ar trebui să ne inspire pe toți: ,,Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele lui binecuvântat!’’. Harul Meu îți este îndeajuns!!
Nițulescu Daniel
