Rascumparati vremea !

Rascumparati vremea !

CUPRINS:
1.    Cântare deschidere nr. 90 IC Fraţilor, sosit e ceasul
2.    Rugăciune
3.    Psalmul 90 –
4.    Introducere –
5.    Tema I: Valoarea timpului –
6.    COR + COM – 13/52 Isus îmi e păstorul Bun (Ps. 23)
7.    Tema II: Căutând timpul –
8.    Versuri: Timp numărat –
9.    Tema III : Timp pentru Isus –
10.    COR  +  COM – 48/52 Ne pregătim de drum
11.    Tema IV: Programare sau schimbare –
12.    Tema V: Metode în răscumpărarea timpului –
13.    COR + COM – 95/100 Din nou se-arată o dimineaţă
14.    Versuri: Doar noi –
15.    Experienţă: Martino, evanghelistul voluntar –
16.    Cântare închidere 106 IC – Când ziua cea mare e atât de aproape
17.    Rugăciune
18.    Postludiu – ieşire

PSALMUL   90
Doamne, din veşnicie
Tu eşti Dumnezeu!
Tu întorci pe oameni în ţărână
şi zici: „Întoarceţi-vă fiii oamenilor!”
Căci înaintea Ta, o mie de ani
sunt ca ziua de ieri
care a trecut,
şi ca o strajă din noapte.
Toate zilele noastre pier…
Vedem cum ni se duc anii
ca un sunet.
Şi lucrul cu care se mândreşte omul
în timpul lui,
Nu este decât trudă şi durere.
Căci trec iute şi noi zburăm!
învaţă-ne să ne numărăm bine zilele
ca să căpătăm o inima înţeleaptă;
Satură-ne în fiecare dimineaţă
de bunătatea Ta,
Şi toată viata ne vom bucura
şi ne vom veseli.
Să se arate robilor tăi
lucrarea Ta,
Şi slava fiilor Tăi!
Fie peste noi
bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru
Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre.
Da, întăreşte,
lucrarea mâinilor noastre!
Amin!

Un zbârnâit prelung tulbură liniştea… E timpul! În fiecare dimineaţă, ca la un semnal, mii de inimi tresar începând să bată mai repede. Banda rulantă a programului zilei, îşi reîncepe cursa. Coloane de maşini, şiruri de tramvaie, rânduri de trecători, măsoară minutele, secundele… Sirene, ceasuri, cadrane, îşi torc tic-tacul îngrijorător, ca să aducă omului aminte că timpul trece…
Timpul, acest lux atât de capricios şi fragil, care se duce… ireversibil… Acest articol de primă necesitate, răstoarnă tihna patriarhală, lipsindu-l pe om de rarele sale răgazuri. Timpul, lipseşte !…De la jumătatea veacului trecut când gongul profetic a bătut începutul ultimului timp, omenirea s-a angajat într-o uriaşă competiţie cu timpul. Dar ciudat lucru: cu cât se accelerează, parcă tot cu atât timpul se îngustează. Şi, iată că – paradoxal – secolul vitezei este handicapat tocmai de „criza de timp”, în accese de dăruire frenetică, se încearcă orice, se aruncă în lupta cu timpul toate forţele.
Timpul ! Se poate cumpăra timpul ?!…Totuşi, în învălmăşeala milioanelor de paşi agitaţi de stresul încins al alergării, în tic-tacul lot mai haotic, se aude bine un glas: „Omule, opreşte-te ! Dumnezeu, da Domnul vorbeşte!” Psalmul 46,10. El, părintele veşniciilor, El, Făuritorul timpului, „cheamă pământul de la răsăritul soarelui, până la asfinţitul lui”. E timpul să-L lăsăm să vorbească !

O avere dacă ai pierde, cu muncă stăruitoare şi voinţă de fier, o poţi recâştiga ! Sănătatea, dacă ar fi să nu o mai ai, cu tratament şi răbdare, încă ai mai putea-o redobândi! Dar timpul, oricât ai da, odată ce a trecut, s-a dus pentru veşnicie. Omul cărunt, după ce a ajuns sărac în „timp”, recunoaşte valoarea timpului. Inspiraţia Spiritului Profetic spune: „Valoarea timpului întrece orice preţuire. De nici unul dintre talanţii încredinţaţi nouă, Dumnezeu nu ne va cere o socoteală mai amănunţită decât de timpul nostru”.
Timpul, ce nemăsurată bogăţie! Dacă urmărim firul gândirii vom rămâne surprinşi să descoperim că, timpul în sine, nu are nici o valoare, nu îmbogăţeşte pe nimeni. Toţi oamenii, mic sau mare, bogat sau sărac, îl au în mod egal, pentru toţi o zi are 24 de ore, iar această egalitate nu şterge nici o diferenţă, lăsând pe fiecare aşa cum este. Căci ceea ce dă preţ grămezii de clipe, factorul determinant care dă valoare clipei, este folosirea modului de întrebuinţare, scopul în care se foloseşte.
Ce înseamnă acest scop pentru timp? Este asemenea curentului care transformă filamentul cenuşiu al becului, în sursă de lumină; este ca puterea aburului care pune în mişcare tone inerte de oţel.
Dar ce înseamnă ca timpul să nu aibă scop ? Pe strada noastră locuia un om vioi şi bine dispus. Harnic în lucrul lui. Nimeni nu i-ar fi dat cei 63 de ani pe care îi avea. Toţi îi prevesteau o bătrâneţe lungă. Dar, într-un singur an, a îmbătrânit cât zece odată; buna dispoziţie i s-a ofilit văzând cu ochii şi îndată după aceea a murit. Oare pentru că i-a lipsit timpul? Dimpotrivă! Fiind pensionar, nevoi nu avea; la grădină sau albine, nu se pricepea. Timpul său liber, prea mult, l-a sufocat şi a murit…
Deci timpul „fără scop” înseamnă moarte. Aşa se explică de ce unii se sinucid. Pierzând din vedere scopul, după ce încearcă să-şi rezolve povara timpului liber şi neizbutind să evadeze din nespusa evadare, curmă firul timpului şi al vieţii…
Înţelegem! „Scopul” este cheia de aur a victoriei timpului care conferă valoare unică fiecărei secunde. El este magnetul care direcţionează erele zilei către polul nord al împlinirii. Scopul, este elementul hotărâtor, care separă ceasurile bune de timpul morţii- „Nici un moment de timp, să nu fie petrecut fără scop” 3. T. 540
Să facem ca timpul să se înalţe din lumea controverselor fizice, într-o lume biblică a înălţimilor morale !…

Mai mult sau mai puţin conştient, orice om trecut de copilărie, intuieşte că timpul lui devine o valoare doar în perspectiva unei ţinte. Desigur, când piaţa c plină de negustori, nu este uşor să afli cea mai bună afacere.
Priviţi lumea: mirajul unui dute-vino multicolor, atrage spre calea cea largă o primă categorie de „căutători de scop”. Ei nu vin cu o intenţie precisă. Sunt oameni dispuşi să primească orice în schimbul clipelor pe care oricum le au. Curioşi în dreapta şi în stânga, sunt gata să guste din ce sclipeşte: puţin aici, puţin dincolo, îndrăgesc multe şi nu se pot hotărî asupra nici unui lucru. Iar seara, când comoara clipelor li s-a risipit, destul de mulţumiţi că n-au pierdut decât timpul, dorm fără griji.
A doua categorie n-ai s-o mai întâlneşti pe bulevarde sau plimbându-se curioşi în faţa vitrinelor poleite cu staniol. Aceştia sunt grăbiţi şi absenţi; ci n-au timp de irosit, pentru că sunt prinşi de un scop. Timpul, este cu grijă adunat, şi totuşi… Pe patul ultimului său rămas bun, acelaşi om „cumpărător de ţinte”, descoperă cea mai dureroasă realitate, fie că a bătătorit asfaltul, fie că a robotit la îmbogăţirea eului, tot ce a iubit şi a câştigai i se va lua.
Un bărbat de seamă englez, primul care a înfiinţat un trust de diamante şi aur în Africa de Sud, ajuns guvernatorul coloniilor, om de afaceri şi temperament de fier, aşteptând zadarnic duhovnicul pentru ultima împărtăşanie, cu mâna tremurândă a scris în loc de testament câteva rânduri memorabile: „Am căutat în Africa diamante, aur şi pământ… şi am găsit! Dar plec fără să iau nimic cu mine, iar cu ceea ce aş fi putut rămâne, n-am căutat şi n-am găsit ‘” Zadarnic, nu mai era timp ! „Ce are înţeleptul mai mult decât nebunul ? Şi ce folos are el că s-a trudit în vânt ?” Suntem încă pe drum, căutăm acel unic scop care să poată întinde, numai el, o punte între timp şi veşnicie…

TIMP   NUMĂRAT
Aicea pe pământ
şi timpul e muritor
se-ngroapă în propriile clipe
ţărână măruntă
spulberată prea des
adunându-se ca martor
împotriva celor ce n-au ştiut
să-l răscumpere
Când veşnicia va-ncepe
timpul nu se va mai număra
atunci îi va rămâne un singur nume:
trecut,
A-mbătrânit timpul,
plete albe şi lungi
cine să se-ngrijească de el?
Prin pieţe, la colţuri de stradă
tot mai des se strigă;
e vremea să răscumpăraţi
pentru cele câteva clipe
pe tejgheaua murdară
rămase
o veşnicie se vinde.
Hanna Bota, Dincolo de sine, pag. 62

„Toate lucrurile îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” Eclesiastul 3,1.
Dar gândul Eclesiastului e cu atât mai adânc cu cât reversul acestui text cuprinde soluţia pentru acel unic scop care să dea timpului adevărata valoare de „avere nestricăcioasă”, „care nu se va lua omului”. Dacă toate lucrurile îşi au vremea lor şi orice lucru îşi are ceasul lui, atunci se poate spune cu adevărat că orice vreme îşi are lucrul ei şi orice ceas îşi are lucrarea lui.
Nu este destul să „împrumuţi” un scop oarecare timpului pe care-l administrezi, ci din toate scopurile să-l afli pe acel unic scop, singurul cerut de timpul dat. Aici este înţelepciunea ! David inspirat de Duhul Sfânt îşi înconjura tronul cu bărbaţi care se pricepeau cu înţelegerea vremurilor.
Dar, degradat de păcat, omul a pierdut înţelegerea vremii care i-a fost acordată. Dezorientat, se lasă momit de himere uitând că împărtăşeşte soarta unui osândit la moarte, că el îşi va încheia alergarea în ţărână, ignorând scurtimea şi nesiguranţa vieţii. Aceasta reduce ghemul timpului la o singură certitudine: „astăzi”. Doar atât revine în mod sigur omului. Este tot timpul. Şi această vreme nespus de scurtă îşi are lucrarea ei.
Ce credeţi, ce va face un condamnat la moarte în cele câteva zile dinaintea execuţiei? Se gândeşte el la meciuri sau la meniuri copioase, la moda zilei, la reclamele străzii? Oare nu-şi va încorda toate puterile minţii, oare nu va stărui cu disperare spre a găsi un timp de amânare, de scăpare? Singura lucrare justificată în starea de condamnat în care ne aflăm, nu va fi decât izbăvirea, mântuirea! Orice altceva ce ar fi pe lângă acest ţel, răpeşte bietului condamnat la moarte noua valoare a timpului acordat, îl jefuieşte de ul¬tima şansă.

Este o mare iscusinţă a diavolului de a oferi cu dărnicie mii de alte ţinte pentru fiecare vârstă, pentru fiecare gen, spre a ocupa răgazul vieţii acesteia în alte direcţii. Neobosit, el zideşte în jurul omului o grădină frumoasă, fermecată, care să-i umple tot timpul camuflându-i scopul real al timpului. Dar aici, se află taina isprăvniciei timpului! Nu de a măsura şi de a împărţi convenabil timpul între diversele preocupări; nu de a ţine o contabilitate amănunţită a orelor zilei, ci de a descoperi din toată inima unica nevoie a omului: timpul pentru Isus.
Vom înţelege atunci că orice minut folosit în alte scopuri considerate a fi chiar nevinovate după opinia lumii, dar care este în afara planului de izbăvire, va fi un timp care ne va acuza la bara judecăţii. Vor striga atunci minutele folosite pentru plăcere, poftele şi plăcerile egoiste; vor striga secundele jertfite cu atâta largheţe şi bunăvoinţă dumnezeilor moderni; ne vor încărca atunci cu o povară atât de mare, încât moartea ni se va părea o eliberare!
Inspiraţia Spiritului Profetic ne avertizează: „Viaţa este prea importantă spre a fi absorbită de lucruri vremelnice şi pământeşti, iar omul să fie învârtit ca o morişcă, de griji cu privirile la lucrurile care nu au un interes veşnic.” 4. T. 130 ‘Timpul nostru aparţine lui Dumnezeu şi datoria noastră cea mai sfântă este de a-l folosi pentru proslăvirea Lui” P. D. 311 Dacă credem aceste avertismente şi le luăm la inimă ca să devină o realitate, vom deveni slujitori ai timpului pentru cauza lui Dumnezeu.

Timpul! Se poate cumpăra timpul ? Atunci când lumea sceptică zâmbeşte, Dumnezeu înalţă speranţele: „Răscumpăraţi vremea !” Un gând cu totul extraordinar ! Timpul care s-a dus, să-1 mai aduci înapoi ? Ziua de ieri s-o poţi trăi din nou ? Sau ce ar vrea Cuvântul să spună ?
Dacă timpul reprezintă o valoare sau nu, în funcţie de scopul valoros sau nu, căruia îi slujeşte, atunci răscumpărarea vremii înseamnă răscumpărarea scopurilor uitate sau lăsate în umbră. Oare câte ocazii am pierdut, câte scopuri bune în planul lui Dumnezeu am abandonat ? Chiar acum sunt invitat să revin asupra lor, nu dând ceasul înapoi, ci hotărându-mă să recuperez restanţele.
Cuvântul „răscumpăraţi vremea”, ne cheamă nu atât la un fapt restrâns, limitat, ci la o schimbare de optică, de mentalitate. Aceasta, cere o puternică legătură cu Dumnezeu şi atunci minutele cheltuite în tramvai, cu ochii pe geam, nu vor mai fi „clipe pierdute”, ci ocazii de vestire a mântuirii.
Ştiţi că Domnul Hristos nu făcea planuri ? Că El doar le primea în fiecare dimineaţă de la Tatăl în rugăciune ? De aceea Domnul nu avea pierderi. „A răscumpăra” după exemplul lui Isus, înseamnă a primi, prin rugăciune, zi de zi, programul infailibil ce nu va putea da greş, pentru toate amănuntele zilei. Eu, neştiutorul, pot spune: „voi face… şi mă voi duce… voi cumpăra !” Dar, de câte ori planul meu întocmit aparent fără cusur, s-a dovedit o adevărată capcană pentru pierderea de timp ! Pe cutare, nu l-am găsit acasă… La magazin era închis încât am pierdut timpul degeaba ! Dar, Tatăl Ceresc, care le ştie pe toate mai dinainte, mă poate călăuzi în mersul celor mai mici amănunte, ca să nu pierd nici o clipă din timpul Său. Dar asta necesită o umblare cu Dumnezeu, doar este reţeta Domnului Isus.
„Si noi, dacă zicem că rămânem în El, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus”, l Ioan 2,6. Aşa au umblat copiii lui Dumnezeu din vechime, aşa şi eu trebuie să-mi răscumpăr posibilele clipe irosite, „în folosirea timpului„, spune E.G.White, fie ca orice creştin să caute călăuzirea lui Dumnezeu.” D.V. 208 Un bărbat al credinţei mărturisea: „În viaţa mea au existat trei perioade: prima, când n-aveam nici un plan şi mă conduceau ocaziile, a doua, când m-am trezit şi am început să mă conduc eu pe mine însumi, iar a treia, cea de acum, când, mulţumesc Domnului că nu mai am planurile mele, ci doar, îl las pe El să mă conducă!”Minunată experienţă!

Dar, Cuvântul Domnului „răscumpăraţi vremea”, trebuie să se mai aplice într-o direcţie, care mă priveşte în princi¬pal pe mine. Lucrarea şi călăuzirea lui Dumnezeu nu exclude voinţa şi capacităţile mele. Dimpotrivă, ea le solicită din plin. Iar eu prin neglijenţă sau dezordine, pot să împiedic lucrarea Sa. De aceea, iată nevoia avertismentului ceresc care are un caracter mai practic şi priveşte procedura în lucrarea obişnuită a zilei. Cum îţi rânduieşti lucrările? Cum te odihneşti? Cât de mult te sileşti? E.G.White scrie în cartea Parabolele Domnului, aceste cuvinte cu adevărat memorabile: „A răscumpăra timpul, însemnează folosirea conştiincioasă, în marele Său plan de mântuire, a timpului care ne-a mai rămas”.
Ca să lămurim termenul „conştiincios”, să ne apropiem prin două întrebări care descoperă două principii călăuzitoare:
1.  Eşti ordonat în lucrări ?
Modul în care Domnul a ordonat pământul nostru, ne desfăşoară principiul ordinii. Nu putea oare ca Domnul să zică un cuvânt şi totul să apară într-o singură zi ? Dar El a creat lumea în şapte zile: aceasta pentru o învăţătură de căpetenie: ordinea şi pentru ca eu s-o aplic în tot ceea ce fac. „Nici un moment nu trebuie trecut fără un plan” zice serva Domnului în Mărturii voi. III, p. 540. „Unii sunt întotdeauna la lucru în cele gospodăreşti, nu pentru că au prea multe de făcut, ci pentru că nu-şi programează lucrul.” P. D.

2. Cum te odihneşti după muncă?
Întrebarea se pune în sensul răscumpărării timpului. Lâncezind sau nefăcând nimic? Medicii au constatat că cel mai eficient mod de a odihni mintea sau timpul de osteneală în timpul unei munci, este de a face altceva, de a nu sta.Odihneşte-te de muncă, printr-o altă muncă! Cei ce au procedat în felul acesta au câştigat în longevitate zeci de ani; cei mai mulţi au atins suta şi au fost activi până în ultimele zile. De două ori au răscumpărat aceştia timpul: prin viaţă lungă şi printr-un program zilnic dublu.
Cunoaşteţi cazul muncitorului englez Stephenson, care se odihnea alternând umila sa muncă cu studiul aritmeticii şi al geometriei, ca, după ani de răscumpărare în felul acesta, să devină inventatorul locomotivei cu aburi: celebrul Stephenson. Sfatul inspiraţiei Spiritului Profetic, este să îmbini efortul mintal cu munca fizică, preocupările personale cu activităţile altruiste, cele materiale cu cele spirituale.
De tine şi de mine depinde să răscumpărăm timpul celor calea minute de aşteptare care se scurgeau de când era chemat la masă şi până se servea mâncarea. Se cunoaşte şi cazul unui băiat de prăvălie care a învăţat câteva limbi numai în timp ce străbătea drumurile cu comisioanele, devenind în cele din urmă un poliglot de renume. Şi câţi alţii, care, răscumpărând cele 60 de bătăi ale minutului, au depăşit un start greşit şi chiar au întrecut pe favorizaţii soartei, doar prin faptul că au ştiut să răscumpere vremea.
Acum, după atâtea limpeziri privind valoarea timpului şi răscumpărarea lui simţim oare o apăsare mai mare a răspunderii noastre? Vom continua ca ieri, vom deveni noi, ca noul răsărit al zilei ce vine? Să ajute bunul Dumnezeu ca toate aceste cuvinte să conteze ca un ceas hotărâtor, iar timpul, acest talant, atâta timp cât mai există un astăzi, să fie dat la schimbător.  Amin !
DOAR   NOI
A trecut vremea
şi trece
ca visele pe care dimineaţa le uităm
ca ploile anilor ce-au curs în trecut,
florile vieţii se ofilesc
sub a trecerii vremilor brumă,
iar noi rămânem nimic
poate că doar o trecere a vremii din urmă.
Că totu-i trecător
o ştie pomul, frunza, floarea,
o spun atâtea cruci peste morminte
şi amintirea celor mulţi care-au plecat
doar ni ne facem că trăim
şi c-am uitat.
Că tot ce s-a născut sub soare
e goană după vânt, deşertăciune,
o ştim şi noi,
o spune fiecare
când seara mulţumim Celui de sus
c-am mai trăit un timp,
un fir din orizontul curs în depărtare.
Că fiecare zi e împrumut ceresc
şi că dobânda lui e clipa unui bine,
o ştim chiar de atunci
când zorii se desfac
şi când visările sunt numai amintirea
clipelor ce vin
şi-n drumul lor nebănuit se duc şi tac.
Doar noi ne facem că trăim
ori c-am uitat…
Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag.230

Sub soarele torid, încovoiat de greutatea genţii, Martino înainta gânditor. Nu mai era tânăr, iar acum când se uita în urmă şi când compara pe omul încovoiat cu ceea ce ar fi dorit să fie, îl cuprindea tristeţea… Priveşte, s-a scurs timpul, aproape 40 de ani şi Martino a rămas tot în micul atelier, pe când alţii care au prins timpul şi i-au smuls binecuvântările, şi-au făurit un rost, un nume.
Martino era un mecanic umil şi credincios, în dimineaţa aceea pornise ca evanghelist voluntar. Când a ajuns în dreptul primei case s-a mai înviorat. Cu zel începu să prezinte cărţile şi vându câteva din ele. Trecuse câtva timp, când a ajuns în dreptul unei uşi mari. Bătu cu nădejde. Din casă nu se auzea nici un zgomot. Abia după ce repetă bătăile cu mai multă insistentă cineva îi deschise.
–   Bună ziua, pe cine căutaţi?
– Sunt un vânzător ambulant cu cărţi religioase… Ştiţi,
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu…
–   O, intră te rog, înăuntru.
Surprins de o asemenea invitaţie, Martino păşi pragul rugându-se în gând după ajutorul lui Dumnezeu. Când ajunse în dreptul uşii de la sufragerie, zări de jur împrejur 16 persoane şezând liniştite, cu Biblii în mâini, ca şi cum aşteptau pe cineva.
–   Dumnezeu v-a trimis! Spune-ne totul! Emoţionat, Martino scoase 16 lecţiuni din geantă, le împărţi şi începu cu ei studiul cuprinzător, desfăşurând rând pe rând adevărul prezent, chemarea lui Dumnezeu, adevărul despre Biserica pe care o are pe pământ. Când ajunse către sfârşit, unul din cei de faţă, luă cuvântul:
– Cu adevărat Dumnezeu v-a trimis. Aceasta este ceea ce aşteptam cu nerăbdare de mult timp. Pe cineva. Iată-ne, suntem gata să ascultăm.
Şi povesti totul. Erau un număr de 16 persoane, toţi prieteni şi rude, fără vreo apartenenţă religioasă, însetaţi după Pâinea Vieţii, foarte puţin cunoscători ai Biblici. Dar toţi se hotărâseră să afle adevărul. Tocmai în ziua aceea se adunaseră să se roage Domnului cu post şi rugăciune. Iar Domnul a fost cu ei. În seara acelei zile, Martino se întorcea fericit acasă. Îşi povesti de două ori experienţa, după care spuse soţiei sale:
–  Ştii că mi s-a luat o grea povară de pe sufletul meu? De mult mă gândeam că s-au irosit anii degeaba, când puteam face ceva pentru Domnul prin avere sau rang… Gândeam omeneşte. Dar astăzi, Domnul mi-a răsplătit de două ori mai mult. Când înţeleg că zilele mele sunt în mâna Domnului şi El îmi programează clipele, iar eu, un om păcătos, pot să intru în planul divin, simt că cerul se coboară peste mine. E prea mult pentru mine, dar ştiu că prin asta am realizat totul! O, numai de n-aş uita această experienţă!

E   O   VREME
E o vreme
când soarele oricât de ascuns printre nori
ţi-e lumină şi viaţă,
când luna oricând de mereu palidă
deşi arareori e plină
întotdeauna îţi picură visuri pe pleoape
ca un mănunchi înflorit de lumină,
şi somnul te cuprinde uşor,
dar… întotdeauna această vreme a trecut.
Se întâmplă uneori o vreme nemăsurată de nimeni
nimeni nu ştie când vine,
o recunoaştem târziu, când îşi adună minunile,
când strânge cântecele de iubire
şi pleacă cu visele noastre cu tot
în urmă lăsându-ne doar zâmbetul bătrân şi fals.
În această vreme nu se opreşte deloc.
Vine vremea
când îngenunchează gândul peste inimă
şi inima bătută de-atâtea emoţii
bătută de bătăile ei mai iuţi ori mai rari,
se va opri ca de popas într-o sclipire de bucurie
sau mai curând
la umbra unui întunecat de necaz
şi când această vreme a trecut
e-ntotdeauna prea târziu,
e prea târziu pentru vreun bine
şi fericit de prea târziu pentru vreun rău.
E-un timp rămas de aşteptare doar,
atât de scurt cât zori să curgă din luceferi
cât somnul celor buni să iasă din ţărână
şi-această vreme vine,
e singura ce poate să rămână.
Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 232
UN   CLOPOT
În suflet, funii parcă
De-un clopot sunt legate,
Şi vreuna dintre toate
Când rău să mişte-ncearcă,
El bate, bate, bate…
Nu funii care-nhamă
La oişte telegarul
Să tragă iute carul;
Nici clopot de aramă
Ce-l toarnă argintarul.
Ci fapte, care toate
Se prind de bolta mintii
Şi ţin lumina fiinţei;
Iar clopotul ce bate,
E clopotul conştiinţei…
O faptă ce te-atrage
Dar n-are haină bună,
El n-o să te răpună,
Căci funia-i se trage,
Iar clopotul răsună…
Dar, nu la toţi; la unii
Al faptei rele tropot
N-aduce-n suflet hohot;
În van vor trage funii
De ruginitu-i clopot!…
Cornel Greissing
Coconcea T. Octavian
Sursa: www.cercetatiscripturile.org