Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Caravana Sperantei la Tichelesti

Scris la: 15 aprilie 2009
 
 
 
 Caravana Sperantei la Tichilesti           
             
 Mihai Enea . Intercer         
             
            Au fost destule situatii in viata mea cand…mai mult sau mai putin, m-am plans…Ba ca nu am…ba ca, mi-ar trebui…sau ca…Poate si dumneavoastra…? Mereu uitam sa ne gandim ca, sunt altii mai…defavorizati decat noi. Putem sa asemanam suferintele, necazurile si lipsurile noastre cu o scara. Fiecare dintre noi suntem pe una din treptele acestei scari. De pe treapta noastra, privim in general in jos si, vazand multi altii pe treptele inferioare, credem ca noi suntem cei mai in suferinta. Uitam insa sa privim si in sus. Cind vom face asta, vom vedea alti semeni, mult mai in suferinta si necazuri decit noi. Asta a fost experienta noastra, a echipei „ Caravanei Sperantei ” care, pentru a doua oara, Duminica 24 Februarie s-a deplasat la singura leprozerie din Europa, la Tichilesti.
 
Prima deplasare am facut-o pe 30 decembrie 2007 intr-o masina – plina cu…daruri pentru bolnavi. De data asta, am urcat pe bacul ce traverseaza Dunarea cu doua masini pline cu daruri.
 
Un loc foarte bine izolat, la circa 35 km de Galati, departe de orice asezare omeneasca, inconjurat de dealuri inalte, caminul ce adaposteste cei 30 de leprosi din tara noastra pare un loc de groaza. Pare doar…In realitate aici, 30 suflete isi traiesc viata de zi cu zi, izolati de cei dragi, de societate, de familii…unii din colpilarie, altii de la o varsa mai inaintata.
 
Mama Iona, de exemplu, avea 12 ani cand a fost adusa la Tichilesti, impreuna cu sora si cu mama lor. Asta era in anul 1942. Aici si-a petrecut copilaria, tineretea, aici si-a cunscut sotul si s-au casatorit. Aici, in tineretea lor si-a construit o casuta simpla, un hol, ce tine loc si de bucatarie si o camera. Acum, e singura…de peste 10 ani sotul a decedat…si, atat cat mai poate, face singura curatenie, da mancare la cateva gaini, merge in vizita si ajuta pe colegii de suferinta dependenti de pat – datorita bolii. E plina de optimism, de speranta si incredere. In Dumnezeu. In reveniea Lui. In implinirea fagaduintelor Lui minunate. Fiica ei, acum pensionara vine din cand in cand si o ajuta…E fericita din acest punct de vedere, pentru ca, alti bolnavi de aici – de la Tichilesti nu se pot bucura de acest privilegiu. Multi, cu care am vorbit in timpul vizitelor facute in camerele lor de suferinta,
 
( pentru ca, fie nu mai vad, fie nu mai pot merge datorita faptului ca, pur si simplu nu mai au picioare), plangeau de bucurie si ne multumeau, nu neaparat pentru ceea ce Dumnezeu ne-a daruit sa le ducem, ci mai ales pentru ca, am rupt din timpul nostru, si ne-am oprit sa stam de vorba cu ei…” De doi ani, in afara de infirmiera si asistenta de aici, nimeni nu mi-a mai trecut pragul, nimeni nu a mai schimbat o vorba cu mine…” marturiseau unii dintre cei vizitati.
 
Fiecare dintre ei, e o poveste de viata…mai mult sau mai putin atragatoare. Sasa, de loc din Ucraina , a scapat de gloantele mitralierei din timpul razbiului. Era cu sora lui cand au navalit soldatii germani in casa. De frica, din instinct s-au aruncat sub masa…Sora lui a scapat cu o cicatrice la gat prin patrunderea glontului care a iesit – ca prin minune pe sub pielea de la gat, iar el, alta minune…glontul a ricosat din piciorul mesei… si au scapat amandoi cu viata. Este purtat prin mai mlte centre medicale si in cele din urma ajunge la Tichilesti. Se casatoreste cu o „ fata frumoasa” din Germania. Pentru ca i-a placut sa nu piarda timpul, s-a apucat de apicultura si a ajuns in scurt timp unul dintre cei mai renumiti stupari din judet. Cu placere dar si cu durere ne arata amintirile foto din acele timpuri, amuntiri pe care el doar le traieste pentru ca, cu un ochi nu mai vede de loc iar cu celalalt…abia distinge la lumina omul. „… Mai bine poate, muream atunci decat sa triesc in halul asta…dar, cu siguranta, Dumnezeu are un plan cu mine. Nu inteleg de ce a ingaduit boala asta in viata mea, dar, stiu ca atunci cand va veni, sangele Lui ma va curati de orice pacat si ma va face ca pe tine…Ai priceput? Ca pe tine ma va face…”
 
In ciuda faptului ca, nici unul nu este…neafectat de aceasta crunta boala, s-au obisnuit in acest loc care a devenit casa lor.
 
Nenea Mihai, de loc de langa Babadag, a fost omul care a adus primul travai si primul troleu in orasul Constanta. Are copiii, are casa, dar, din cauza bolii, acum, aici la Tichilesti e casa lui… Ii dau lacrimile cand…isi aduce aminte de fostul loc de munca, de fostii lui colegi, de familie…acum, pentru ca e mai sanatos decat multi altii, este unul din oamenii de baza, care da cate o mana de ajutor celor ce au nevoie.
 
Tanti Victoria este de loc de pe meleaguri Prahovene, de langa Valenii de Munte. E tare trista…acum 40 zile, sotul ei a decedat. E singura. Sta la soare, aducandu-si aminte de clipele frumoase petrecute impreuna, dar si de…unele amintiri mai dureroase…De pilda, acum cativa ani, in urma tratamentului administrat s-a constatat ca nu mai prezinta un pericol pentru societatea si a primit o invoire pentru a merge pe meleagurile natale sa-si revada casa parinteasca. Ajunsa in sat, sprijinindu-de de…toiagul ei, mergand agale si intrebandu-se…care o fi casa parinteasca, ( din 1952, de cand a fost adusa, satul s-a schimbat, mai ales acum dupa revolutie), este intampinata de una dintre femeile din sat si intrebata:
 
- Mamaie, de unde esti si pe cine cauti? Te pot ajuta cu ceva…?
 
 
- Pai…eu is Victoria Chiselef si…am venit sa imi vad casa parinteasca…
 
 
- Victoria…nu cumva matale esti femeia bolnava de lepra…?
 
 
- Da, eu is…
 
 
- Oameni buni, a inceput sa strige in gura mare femeia..fugiti… a venit le proasa in sat la noi…Si oamenii, ca potarnichile, au disparut din sat…Nu i-a mai trebuit sa-si mai vada casa… „ Casa mea, e aici…deocamdata. Si stiu ca Mantuitorul meu mi-a pregatit una sus…abia astept sa ajung acolo…”
 
Sunt numai cateva…crampeie din ce am descoperit acolo. Dincolo de rani fizice si sufletesti, dincolo de mainile si picioarele care doar mai seamana cu ale noastre, dincolo de durerea acestor oameni, am gasit inimi care bat ca si inimile noastre, inimi care simt ca si ale noasre, inimi care au nevoi ca si noi, inimi care abia asteapta ca cineva sa le treaca pragul si sa le spuna un cuvant din inima. Ne-am inchinat cu ei, am cantat cu ei, ne-am bucurat cu ei…De bucurie, ne-au condus pe platoul ce strajuieste dupa dealuri acest asezamant sa ne arate si sa culegem ghiocei. Ghioceii, udati de lacrimile lor a fost tot ce au putut sa ne ofere.
 
Am fost bucurosi sa oferim fiecarui bolnav cate un pachet bogat, cu cele necesare…fructe, articole de igiena, produse alimentare. A fost bucuria noastra sa mergem in camerele lor si acolo, sa vorbim cu ei si sa ne bucuram cu ei. Am ramas uimiti cand am vazut tineri care, ca si noi, au venit sa fie sprijin pentru oamenii bolnavi…Scotand unghiera din geanta au taiat unghiile de la picioarele celor ce mai aveau degete… Cu un polizor portabil, special pentru deplasari, au curatat ranile pe care apoi le-au dezinfectat si pansat…
 
Dupa ce am terminat de impartit darurile la bolnavii de lepra, am vizitat si caminul de batrani din apropiere, oferindu-le si lor cate ceva. Si aici, am fost intampinati de bucuria partasiei…Oamei din toate colturile tarii…care ar putea sa traiasca fericiti alaturi de copiii lor..sunt lasati sa-si petreaca ultimile zile cu inimle frante de durere. La plecarea de la camin, unul dintre batrani ( dupa ce primise sacosa cu…ce era in ea, a disparut – nestiind de ce si unde…fugise, cu picioarele impleticindu-i-se pe dealul din apropiere), ne intampina cu o sacosa plina pe jumatate de ghiocei pe care, fara cuvinte, dar tot cu lacrimi in ochi ii imparte musafirilor.
 
La intoarcere…tot druml aproape, nu eram in stare sa scoatem un cuvant. De mult prea multe ori, ne plangem…fara motiv. De mult prea multe ori, tanjim dupa ceva care, nu ne este neaparat necesar…De prea multe ori, alergam si ne chinuim sa adunam…de multe ori, lucruri care nu ne sunt neaprat necesare, bani pe care…ii cheltuim – din pacate- nu asa cu ar vrea Dumnezeu…Cred ca a venit vremea sa ne cantarim bine prioritatile. Pentru ca, privind la Isus, descoper ca, prioritatea Lui nu era lucrurile sau banii ( de care a avut si El nevoie) ci obiectul suprem al atentiei Lui era omul. Omul bolnav, omul in suferinta, omul fara sprijin, OMUL. Dragii mei, nu mai este mult si „ pamantul cu tot ce este pe el…va arde.” Si lcrurile pentru care ne zbatem acum din zi in noapte. Ce vom lua cu noi? Nimc! Doar caracterul si…impreuna cu noi, vor merge cei pentru care, astazi suntem dispusi sa daruim din ce primim din mana larga a Tatalui nostru ceresc. Nu uitati, suntem administratori si nu proprietari a ceea ce avem. Priveste in jurul tau. Vezi nevoile si intreaba pe Isus ce ar vrea sa faci pentru implinrea acestor nevoi. Si te asigur, vei avea o zi fericita daca te vei implica.
 
Multumiri fratilor din Dorobanti, Buhusi, Miron Costin, Doljesti, Milisauti, Suceveni si Galati pentru disponibilitatea de a sari in ajutorul acestor neinsemnati frati ai nostri.

______________________________

de Mihai Enea. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.