Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Un cal troian in biserica

Scris la: 30 noiembrie 2010

Un cal troian in biserica

În unul din faimoasele sale poeme, Homer descrie strategia folosită de greci pentru a cuceri oraşul Troia, în timpul Războiului Troian.
Pentru ca grecii să poată intra în oraşul legendar fără să fie observaţi, tâmplarul Epeius a construit un cal uriaş din lemn, gol pe dinăuntru. Conform lui Homer, 100 000 de soldaţi au cucerit Troia. Asediul, care a durat zece ani, s-a sfârşit în momentul în care grecii au ascuns în cal nişte soldaţi şi l-au lăsat în Troia, prefăcându-se că se retrag.
În ciuda avertizării lui Laocoön, Sinon i-a convins pe troieni să aducă înăuntrul cetăţii calul. Noaptea armata greacă s-a întors, iar soldaţii ascunşi în interiorul calului au deschis porţile cetăţii pentru tovarăşii lor. Astfel Troia a fost invadată şi distrusă.
Deşi războiul dintre greci şi troieni este considerat în general un fapt istoric, episodul referitor la calul troian a fost considerat o legendă. Totuşi, din această povestire putem trage anumite învăţături care se aplică la starea în care se află biserica noastră astăzi.
Mulţi ani Biserica a rezistat cu vitejie şi perseverenţă asalturilor înspăimântătoare ale vrăjmaşului. Zidurile “oraşului sfânt” au fost de necucerit. Dar în hotărârea sa de a cuceri şi distruge biserica lui Dumnezeu, conducătorul acestei lumi a început să folosească arme secrete, inteligente şi mortale.
“Nu este nimic de care marele înşelător să se teamă aşa de tare,” scria Ellen G. White, “ca de posibilitatea ca noi să aflăm care sunt armele sale.” (Marea luptă, p. 516)
După multe încercări de a cuceri “oraşul lui Dumnezeu”, apelând la acelaşi fel de înşelăciune ca cea folosită de greci, marele vrăjmaş a reuşit să îşi implinească scopul, introducând pe ascuns, între zidurile Sionului, calul troian al liberalismului.
Acum, că liberalismul a devenit activ în biserică, ne dăm seama cât de vulnerabili putem fi la asalturile lui Satana. Ca biserică am fost înclinaţi să credem că marele pericol de a fi înfrânţi de puterea celui rău are să vină din afară. În timp ce poate că suntem în stare să vedem clar, de pe zidurile Sionului, ce face Satana ca să ne cucerească şi să ne distrugă, se pare că nu suntem capabili să ne apărăm prea bine de relele care se dezvoltă în biserică. Ellen White ne avertizează: “Sunt mai multe pericole care vin dinăuntru decât dinafară.” (Mesaje Selectate, cartea I, p. 122)

Ce câştigăm prin aceste încercări de schimbare?
Ce câştigăm din aceste încercări liberale de a face mesajul nostru mai “agreabil” pentru lume? Când se seamănă atâta îndoială, incertitudine şi dispută, la ce ne mai putem aştepta? Liberalismul îşi culege roadele. A semănat necredinţă şi va culege apostazie.
După ce s-au semănat atâtea seminţe de îndoială şi nesiguranţă de către cei care sunt obsedaţi de dorinţa de a reinterpreta teologia bisericii, după atâţia ani de dispute teologice, la ce altceva ne putem aştepta? Suntem martorii roadelor inevitabile ale liberalismului. Când este semănată necredinţă recolta va fi cu siguranţă apostazia.
După ce a intrat pe furiş între zidurile cetăţii lui Dumnezeu, liberalismul, în diferitele lui forme, a reuşit să să deschidă uşile bisericii invaziei multor rele.

Pluralismul
Pentru a răspândi criza cu care ne confruntăm, unii sugerează să se adopte oficial pluralismul teologic, acceptarea coexistenţei paşnice în rândurile noastre a părerilor contradictorii, chiar opuse.
“În privinţa doctrinelor de bază – unitate; în privinţa celor neesenţiale – libertate; şi dragoste în toate” este dictonul care îi inspiră pe apărătorii pluralismului, în apelul lor la flexibilitate şi deschidere. Dar cine hotărăşte ce este esenţial şi ce poate fi negociat? Membrii laici, pastorii, instituţiile teologice, consiliile anuale sau biserica sub conducerea Duhului Sfânt? Am putea să ne menţinem poziţia de ultima mişcare profetică a lui Dumnezeu dacă ne-am fragmenta părerile teologice, acceptând diferite şcoli de gândire?
Răspândirea cu succes a Evangheliei în lumea mediteraneană pe vremea apostolilor a ameninţat unitatea creştină. Erau botezaţi oameni din medii diferite, care aduceau în biserică unele din ideile religioase populare la acea vreme. Astfel, era pericolul ca învăţăturile bisericii să fie afectate de sincretism. Conştient de acest pericol, apostolul Pavel i-a îndemnat pe efeseni să menţină unitatea. Vezi Efeseni 4:4-6.
Scriind “bisericilor din Galatia,” apostolul şi-a exprimat regretul pentru felul în care galatenii, sub influenţele pluralistice, îşi schimbaseră ideile şi se întorseseră de la harul lui Hristos la o “altă” Evanghelie (Galateni 1:6). Era Pavel îngust când făcea apel la unitate? La urma urmelor, evreii creştini cu siguranţă că predicau mântuirea prin Hristos. Din câte ştim, ei nu au negat niciodată că ar fi necesar să crezi în Isus ca Mesia şi Mântuitor. De ce era atunci Pavel aşa de vehement în opoziţia sa faţă de predicarea iudeo-creştinilor? Pentru că iudaizatorii denaturau Evanghelia lui Hristos, lăsându-i pe credincioşi într-o stare de confuzie mentală şi spirituală. Riscând să fie considerat intransigent, Pavel i-a îndemnat pe galateni să nu le acorde atenţie celor care, pretinzând autoritate eclesiastică, distrugeau pacea şi unitatea care exista între sfinţi.

Să învăţăm din experienţa metodiştilor
Metodismul modern este cunoscut pentru varietatea doctrinei. Pastorii lor au libertatea de a adopta diferite şcoli de interpretare a Bibliei. Încercarea de a defini doctrina de bază a metodismului a avut parte de multă opoziţie, iar teologia metodistă nu mai este ce era odată. Cei care vor să fie acceptaţi ca membri ai bisericii nu mai trebuie să adopte anumite învăţături de credinţă. La întrebarea “Ce cred metodiştii?” pastorii şi membrii de rând răspund că ei cred în Isus.
Biserica metodistă a pirdut foarte mulţi membri. “Între 1965 şi 1975 Biserica Metodistă Unită a pierdut peste un milion de membri,” spune C. Peter Wagner în lucrarea Leading Your Church to Grow (Cum să faci ca biserica să crească), p. 32. Cine este vinovat pentru asta? Exodul cu care se confruntă Biserica Metodistă nu este cauzat de factori exteriori. Adevărata cauză este în interiorul bisericii. Dacă ar fi atacată de duşmani din afară, dacă ar fi persecutată ca rezultat al eforturilor de a evangheliza lumea, ar fi speranţă pentru metodism. Dar lumea nu persecută o biserică ce se pare că nu susţine nimic. Biserica Metodistă este în declin ca rezultat al faptului că nu şi-a păstrat moştenirea teologică.
Putem să învăţăm o lecţie din această experienţă dureroasă?

Secularismul
Un alt intrus care îşi face tot mai simţită prezenţa înăuntrul cetăţii lui Dumnezeu este tendinţa cunoscută sub denumirea de “secularism,” definită adesea ca organizarea vieţii ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Influenţa crescândă a acestui curent face să scadă frecventarea bisericii şi consacrarea faţă de idealurile creştine, iar biserica – orice fel de biserică – să fie considerată învechită şi irelevantă. Dezvoltarea profesională, prestigiul, afacerile şi câştigul, statusul economic şi realizările academice sunt supraestimate, în timp ce virtuţile creştine sunt neglijate sau trecute pe al doilea plan.
Conform lui Norman Blake, astăzi creştinii din America pot fi împărţiţi în două grupuri: “supranaturaliştii” şi “secularizaţii”. “Supranaturaliştii”, observă Blaike, sunt în general teologi de dreapta, iar “secularizaţii” de stânga. “Supranaturaliştii”, afirmă el, laudă virtuţile creştine cum ar fi devoţiunea, evlavia şi consacrarea faţă de biserică, în timp ce “secularizaţii” admiră toleranţa, succesul, eficienţa şi realizările academice. (2)
Procesul secularizării nu îi afectează doar pe credincioşi, ci şi instituţiile. Conform lui George Marsden, istoric la Universitatea Duke, caracterul creştin al multor instituţii creştine de odinioară a fost eclipsat, acum “părându-se că nimeni nu observă nimic şi că nimănui nu îi pasă.”
Secularismul îşi face pe ascuns drum în instituţiile noastre, tinzând să le eclipseze caracterul creştin. Serviciile divine au încă loc în capele, dar ele sunt mai mult o formă decât o putere spirituală. (3)
Respingând autoritatea bisericii, a Bibliei şi a adevărurilor fundamentale, liberalismul teologic are o contribuţie uriaşă la secularismul acesta înşelător care se observă în biserici şi instituţii. Există o toleranţă tot mai mare faţă de modelarea religiei conform spiritului vremii.

A cincea coloană
Războiul Civil din Spania (1936-1939) a lăsat un milion de morţi. Când conflictul se părea că ajunge la punctul culminant, generalul Emilio Mora a poruncit ca patru coloane să se îndrepte către capitală. Dar pe lângă aceste patru coloane, el conta pe a cincea, care reuşise să intre în Madrid, pentru a elibera oraşul când avea să sosească momentul decisiv.
Printre lecţiile pe care ne învaţă istoria, este cea a căderii imperiilor şi a instituţiilor care au cedat forţelor interioare. Istoricul Gibbon (1737-1796) atribuie chiar şi căderea Romei unor cauze interne, nu externe. El vorbeşte despre faptul că Petrarca, poetul italian din secolul al XIV-lea, a descris astfel căderea Romei: “Priviţi rămăşiţele Romei, umbra fostei ei măreţii! Nici timpul, nici barbarii nu se pot lăuda că au pricinuit această nimicire uimitoare. Roma a fost nimicită de proprii ei cetăţeni, de cei mai iluştri copii ai ei.”
Multe civilizaţii au fost învinse de sabotajul unei a cincea coloane. Istoria ne avertizează cu privire la ce poate să aibă loc în biserică. Nu duşmanii din afară sunt cei mai de temut. Cel mai mare rău este provocat de influenţele perfide şi distrugătoare introduse de Satana, marele nostru vrăjmaş.
Care a fost cea mai mare înfrângere pe care a suferit-o biserica creştină? Pierderea vieţilor ca rezultat al violenţei, al martirajului sau al torutrei? Nu. Cea mai mare înfrângere a bisericii creştine a avut loc atunci când a fost acceptată favoarea Imperiului Roman şi s-au pierdut curăţia şi zelul. Când a părăsit catacombele, biserica a început să se modeleze după splendoarea lumii. A cincea coloană a Satanei – calul troian – a slăbit biserica din interior, pavând calea către scăderea credinţei şi stabilirea pseudo-creştinimsului

Concluzie
Imaginea pe care am prezentat-o mai sus, poate fi considerată sumbră şi întunecată. Dar în ultimele mele cuvinte mi-ar plăcea să prezint o parte mai luminoasă. În ciuda problemelor cu care ne confruntăm, avem multe motive pentru a crede în triumful mesajului nostru, atâta timp cât rămânem credincioşi Bibliei. Va avea loc o redeşteptare şi vom fi martori ai minunilor evanghelizării.
Mesajul şi mişcarea noastră merită să fie caracterizate de un spirit de biruinţă, pentru că nu se bazează pe “basme meşteşugit alcătuite,” ci pe “cuvântului proorociei făcut şi mai tare.”
“Biserica s-ar putea să pară că e pe punctul de a cădea, dar nu va fi aşa. Ea va rămâne, în timp ce păcătoşii din Sion vor fi cernuţi – pleava despărţită de grâul preţios.” (Mesaje selectate, cartea 2, p. 380)
Convingerea că Dumnezeu conduce această mişcare ne permite să declarăm, fără nicio urmă de îndoială, că focul de pe altarele adventiştilor nu se va stinge niciodată. Hotărârea de a câştiga lumea pentru Hristos ne va motiva în programele noastre evanghelistice. Lumea va fi luminată cu gloria mesajului adventist.

de Enoch Oliveira

Enoch Oliveira (1924-1992), de origine din Brazilia, a slujit ca vicepreşedinte al Conferinţei Generale

Traducere si Adaptare de JR

NOTE
1. Vezi Australasian Record, 28 octombrie 1989.
2. Vezi N.W.H. Blaike, “Altruism in the Professions: The Case of the Clergy,” () Australia and New Zealand Journal of Sociology 10 (1974), p. 87.
3. Time, 22 mai 1989.