Se “căieşte” catolicismul? Este pertinenta întrebare care naşte controverse în rândurile bisericilor portestante, ortodoxe, dar şi în minţile cercetătorilor perspicace ai profeţiilor biblice. În definitiv, de ce să fim aşa de rigizi în privinţa posibilităţii schimbării unei persoane sau a unui grup religios? De dragul de a protesta? Asta ar fi aberant şi ne-ar conduce cu paşi iuţi spre groapa pieirii. Aici nu e spiritul lui Hristos! Atunci ce ne face să nu avem ochi mai dulci faţă de un sistem religios? Luther ar fi răspuns sine qua non: Sola Scriptura! (Doar Biblia).
Apocalipsa 13:3 ne spune: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară”. Cele “1260 de zile” sau “o vreme, două vremi şi jumătate” (Daniel 7: 25) au început în anul 538 – naşterea statului papal şi s-au încheiat în 1798, atunci când armata franceză l-a luat prizonier pe papa, care a murit în exil, împlinind astfel cuvintele profeţiei: “Cel care duce pe alţii în robie trebuie să meargă şi el în robie”. Din anul 1929, graţie lui Benito Moussolini, statul papal devine crescendo un stat-biserică în jurul căreia se învârt interesele omenirii. Recent politica Bisericii Catolice este “nomen est omen” (“numele este destinul”). Un papă slav, conciliant, a redus distanţa între Răsărit şi Occident, între ortodocşi şi catolici, refăcând relaţia lor cu Roma. În 2005 a fost ales după cinci secole un papă german pentru a asigura refacerea accelerată a protestanţilor cu Scaunul. Conform programului nomen est omen, treaba merge ca pe roate. Vorba aceea, zis şi făcut. Papa Benedict al XVI-lea l-a reabilitat pe Martin Luther, argumentând că acesta nu a dorit să divizeze Biserica Catolică. Reformatorul protestant din Saxonia a dorit doar sa combată corupţia din sânul bisericii.
Reabilitarea lui Luther face parte dintr-o ofensivă mai ampla a Papei care încearcă să-şi schimbe imaginea conservatoare şi să apropie Biserica Catolica de lumea modernă. Balaurul vorbeşte ca un miel, însă Inchiziţia există, camera de tortură este tot acolo. Îi aşteaptă pe cei care protestează tot aşa cum a fost de “îngăduitore” cu Luther. Galileo Galilei, un alt eretic, a fost şi el reabilitat în 2009.
Punând sub semnul îndoielii autoritatea papală, Martin Luther a zguduit din temelii Biserica Catolică, în sec. al XVI-lea. El susţinea că Biblia este singura sursa a autoritatii religioase. După o vizită efectuată în 1510 la Roma, doctorul în teologie a fost şocat de puterea, bogăţia şi corupţia de la Vatican. În 1517 a protestat public faţă de comerţul cu indulgenţe, fiind judecat pentru erezie. Câţiva ani mai târziu a fost excomunicat de Papa Leon al X-lea, care l-a caracterizat drept “un german beat care îşi schimbă părerea când este treaz”. Cine-i beat şi cine-i treaz? “Beţi de putere” ştim cine sunt. Rămăşiţa sunt cei care se trezesc, chiar şi mulţi dintre catolici. La fel ca Luther PROTESTANTUL!
