1. Reforma în Transilvania
Autor Oltei Cristina
1.1. Context
Printre numeroasele cauze, cele politice au jucat un rol determinant, asigurând succesul procesului Reformei în principat. Transilvania era angajată într-un proces de restructurare politică, care a dus la constituirea principatului, în care voinţa stărilor locale era de a se emancipa atât de sub autoritatea regală centralizată, cât şi de sub regimul ecleziastic, dominat de o puternică ierarhie catolică. Atitudinea ostilă a acestor factori ai puterii faţă de orice încercare de reformă, se desprinde şi din cunoscuta lege a dietei Ungariei din 1525, prin care „ereticii”, adică reformaţii, trebuiau să fie extirpaţi din regat şi arşi peste tot unde se găseau.[1] În acelaşi spirit se înscriu şi câteva măsuri promulgate de Gheorghe Martinuzzi până în 1545, dată după care în Transilvania şi în părţile vestice îşi face loc treptat o politică de toleranţă faţă de înnoirile aduse în materie de credinţă. Libertatea politică şi de conştiinţă nu s-a obţinut fără a trezi opoziţia puternică a bisericii catolice, care nu a lăsat neutilizat nici un mijloc, inclusiv forţa militară. Pentru a-şi asigura succesul factorii politici din Transilvania, dominaţi de o concepţie provincială şi preocupaţi să pună bazele principatului rupt de Ungaria, au recurs la lupta armată şi la sprijinul militar al domnilor români şi al sultanilor turci.
1.2. Luteranismul
1.2.1. Apariţia luteranismului
Ideile Reformaţiunii au pătruns rapid în numeroase ţări ale Europei, transformând credinţa religioasă a sute de mii de creştini. Datorită legăturilor cu vestul Europei, în Ardeal, Reformaţiunea a pătruns mult mai repede şi mai uşor. Învăţăturile lui Martin Luther au fost răspândite prin saşii de aici, care aveau legături culturale şi comerciale neîntrerupte cu fraţii lor din Germania. Negustorii şi studenţii saşi, apoi misionarii fervenţi aduc cei dintâi sămânţa protestantismului în Ardeal.
Sub raport confesional, constituirea principatului a adus cu sine sporirea numărului religiilor existente în Transilvania, adăugându-se catolicismului şi ortodoxiei, religiile noi rezultate de pe urma Reformei. Rapida propagare a acesteia în principat se explică atât prin legăturile strânse pe care le avea Transilvania cu Europa, cât şi prin condiţiile proprii care au favorizat înnoirile reformatoare din sânul bisericii. Primele simptome ale acestei mişcări, abia apărute în Europa Apuseană, în special în Germania, au provocat şi la noi schimbări însemnate. Cu toate nume-roasele piedici care s-au ridicat în calea Reformei încă de la început, aceasta a găsit în Transilvania, Banat si Partium mulţi susţinători.
În Principat, Reforma nu a fost în realitate nici dogmatică, nici un episod al luptei eterne între biserică şi stat, ci mai degrabă, un efort colectiv al stărilor, adică al celor trei naţiuni politice(ungurii, saşii şi secuii), de a edifica noile structuri statale.[2] Biserica catolică s-a opus acestui efort al nobilimii şi al orăşenimii înstărite, cu mijloacele obişnuite din care nu a lipsit forţa militară a habsburgilor. De aceea, evoluţia ideii de libertate politică şi de conştiinţă în Transilvania a dus inevitabil la conflicte violente cu clerul catolic şi armata imperială.
Progresul rapid al Reformei în principat se explică în primul rând prin îmbrăţişarea sa de către nobilime şi saşi, mai apoi, chiar de principe, încât noii convertiţi au dobândit în viata publică tot mai multă influenţă şi putere. În special, sub domnia lui Ioan Sigismund Zapolya, principe trecut rând pe rând la calvinism şi unitarianism, Reforma s-a stabilit solid în ţară iar stările au câştigat un ascendent decisiv asupra vieţii politice, influenţând de acum puternic politica internă şi externă a principatului.
Locul primei implantări a protestantismului în Ungaria este Buda, unde Simon Grymaus era director la Biblioteca Corviniana şi profesor de teologie, înainte de a merge la Basel şi de a-l întâlni pe Calvin. El este unul din primii redactori ai lucrării Confessio helvetica prior.[3] În Transilvania unde saşii, constituind importante colonii germanice, şi-au păstrat limba şi obiceiurile, luteranismul a pătruns cu uşurinţă, fiind importat în decursul anilor 1520 prin intermediul studenţilor şi negustorilor. Relaţiile tradiţionale încordate ale bisericii săseşti cu ierarhia catolică din regat şi preocuparea Universităţii săseşti de a-şi consolida individualitatea şi statutul juridic autonom, explică hotărârea fermă a subscrierii la Reformă.[4] Ca urmare, preoţii şi studenţii germani se îndreaptă spre Universitatea din Wittemberg, în timp ce începând din 1530, un Colegiu este înfiinţat la Sarospatak de baronul Petru Perenyi.[5] Ideile luterane difuzate la Sibiu, beneficiază de protecţia comitelui saşilor, Markus Pemflinger, încă de la începutul anului 1522, dar oraşul nu trece definit la Reformă decât în 1529. Reforma se propagă la Braşov, Mediaş, Bistriţa şi în alte oraşe săseşti.[6]
Înfrângerea de la Mohacs din 29 august 1526, în cursul căreia şapte din cei şaisprezece înalţi demnitari unguri sunt ucişi, împiedică Biserica Catolică să lupte în mod eficient împotriva Reformei, deoarece multe scaune episcopale sunt vacante iar unii din titularii lor chiar au îmbrăţişat Reforma. Cucerirea unei mari părţi a Ungariei după Mohacs, înlesneşte dezvoltarea Reformei.[7]
Cei doi regi ai Ungariei , Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, au manifestat un spirit de toleranţă, deoarece ei aveau nevoie de partizani din interior şi nu de duşmani. Un eveniment important care a favorizat dezvoltarea protestantismului a fost secularizarea averii episcopului de Transilvania, în anul 1542.[8]
1.2.2. Johannes Honterus
Cel care a răspândit luteranismul şi l-a adaptat referinţelor de viaţă ale romanilor a fost Johannes Honterus. G.D.Teutsch, eminent istoric al saxonilor scrie despre J. Honterus: „cel care a devenit fondatorul şi temelia unei noi federaţii, campionul lui Dumnezeu, prin care Domnul şi-a întemeiat Biserica Lui, o fântâna din care ţâşneşte o nouă viaţă religioasă şi morală pentru multe generaţii.”[9] Tinereţea lui rămâne ascunsă în legendă. Născut probabil în 1498, fiul unui tăbăcar saxon, Gerg Grass, se crede că a studiat în Cracovia, Wittemberg şi Basel. Se ştie că a studiat la Viena, că a petrecut un timp însemnat în Cracovia şi că a fost un om foarte erudit. I-a cunoscut pe Luther şi Melanchton. La Basel a învăţat arta tipografiei.[10] Se întoarce la Braşov în 1533 şi înfiinţează o tipografie. În 1546 înfiinţează împreună cu Fuchus şi Benker prima fabrică de hârtie în Transilvania inaugurând o intensă activitate culturală. Johannes Honterus a transformat Braşovul într-unul din cele mai importante centre ale umanismului orăşenesc din mediul german. Se impune ca istoric prin „Descrierea lumii” mai întâi în proză apoi în versuri, ca filolog prin gramaticile limbii latine şi a limbii greceşti, ca poet prin „Odele” sale, ca jurist prin publicarea „Pandectelor” lui Justinian şi a unui Compendiu de drept civil al oraşelor ardelene, ca geograf prin lucrările sale Chorographia Transilvaniae şi Rudimenta cosmographica.[11] El a scris pe harta sa, publicată în 1542, numele Dacia, suprapus peste aria celor trei ţări româneşti – Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.[12]
În anul 1542, Honterus păşeşte în public cu planul de a reforma biserica săsească ardeleană în sensul învăţăturilor lui Luther. În primăvara aceluiaşi an a murit şi episcopul romano-catolic de Alba-Iulia, Ioan Statilco, care avea sub supravegherea sa şi bisericile săseşti. Acest scaun episcopal rămâne unsprezece ani neocupat, timp suficient pentru răspândirea luteranismului nu numai printre saşi ci şi printre maghiarii din Ardeal. Honterus scrie o carte intitulată „Reformaţiunea bisericii din Braşov şi din toată ţara Bârsei”, insistând asupra însemnătăţii predicii şi cultului divin în limba naţională a credincioşilor, combătând abuzurile preoţilor catolici la împărtăşirea Tainei Mărturisirii şi unele superstiţii. In ultimul capitol al cărţii, Honterus combate celibatul preoţilor, sărbătorile şi posturile. Dintre Sfintele Taine recunoaşte doar Botezul şi Cuminecătura.[13] In noiembrie 1542, clerul săsesc din Ţara Bârsei s-a întrunit într-o adunare la Braşov şi a primit cartea lui Honterus ca bază pentru organizarea bisericii luterane săseşti. In urma acestei întruniri preoţii saşi renunţă la celibat, căsătorindu-se, scot din biserici icoanele. În acelaşi an, 1542 Honterus a fost ales paroh al Braşovului şi cartea lui simbolică, primită mai întâi doar de saşii din Ţara Bârsei, a fost acceptată apoi de către toţi saşii din Ardeal. In 1547, a tipărit şi o carte de ritual pentru serviciul divin (Agenda) pentru preoţii şi slujbaşii bisericeşti din Transilvania. Astfel, în urma activităţii lui Johannes Honterus în 1545 luteranismul era acceptat de toate comunităţile „Universităţii săseşti”[14] iar în adunarea de la Mediaş saşii pot declara unitatea lor religioasă.[15] In 1545 aderă la confesiunea evanghelică şi primele comunităţi ungureşti: Cluj, Dej, Aiud, Turda. In 1550 Dieta îşi exprima pentru prima data toleranţa faţă de noul curent.
Evanghelizarea românilor. Saşii nutresc speranţa cuceririi romanilor. Luther declarase în 1520: „Greco-orientalii au aceeaşi credinţă ca noi, botează ca noi, predică la fel, trăiesc la fel.”[16] Philipp Melanchton, teoreticianul Reformei, celebrul „Praeceptor Germaniae” considera ca nu există bariere dogmatice între cele două religii şi era un foarte activ propagator al fuziunii lor. Informaţiile pe care le avea de la discipolii lui din Transilvania îl convinseseră încă din 1539, că românii sunt pe cale de a fi convertiţi.[17]Aceeaşi convingere este exprimată şi în corespondenţa altor propagatori ai Reformei. In 1546, Farel îi scria lui Viret „se spune ca valahii au acceptat şi ei evanghelia”.[18]
Pentru evanghelizarea românilor, saşii au recurs la forţa literaturii scrise Ei urmau prin aceasta unul din principiile fundamentale ale Reformei: credinţa trebuie sa fie întemeiată pe cunoaşterea nemijlocită a Scripturii, sursa exhaustivă şi unică a adevărului divin. Aceasta poziţie a stat la originea primelor traduceri ale Bibliei în limbile naţionale, cu toate consecinţele care au decurs de aici pentru conturarea şi fixarea limbii literare, pentru accesul la carte al unor pături mai largi ale populaţiei şi implicit pentru progresul cultural al popoarelor.[19]
Reforma religioasă a avut oarecare influenţă şi asupra bisericii româneşti. Din dorinţa de a-i câştiga pe români, tipăresc în 1544 la Sibiu un catehism românesc, cu învăţături luterane. Aceasta e prima carte românească tipărită. Nu se ştie numele traducătorului, doar că e un preot român din Răşinari[20]. La 12 martie 1559, luteranii din Braşov hotărăsc să-i silească pe românii care locuiau în cartierul Şchei să înveţe un catehism pe care l-au tradus în limba română.
La 1 noiembrie 1538 fratele Gyorgy, devenit mai târziu cardinalul Martinuzzi, reuşeşte să limiteze propagarea Reformei la Sighişoara cu ocazia controversei sale cu luteranul Istvan Szantai.[21]
Aderarea nobilimii la luteranism. În timp ce ideile lui Luther erau adoptate de saşi şi aceştia îşi alegeau primul lor superintendent, în sinodul din 1553, nobilimea îmbrăţişa şi ea aceleaşi idei. Multe din familiile nobiliare au trecut din proprie iniţiativă la noua doctrină, cu deosebire în Banat şi Partium, acolo unde la Torony (1549) şi Timişoara (1550-1551) sârbul Petru Petrovici, respectiv la Ardud (1555), văduva nobilului de origine română Gaspar Dragffy au organizat sinoade şi au ales superintendenţi, punând bazele unei ierarhii luterane distinctă de cea săsească.[22] In cazul nobilimii mulţi din cei care deveniseră luterani sau erau înclinaţi spre luteranism s-au convertit în cele din urmă la calvinism şi unitarianism. Nobilimea din principat a devenit aproape in totalitate calvină.
1.3. Calvinismul
Răspândit la început în oraşul Debrecen şi în împrejurimile sale, calvinismul se extinde curând şi în Transilvania, câştigând nobilimea luterană şi populaţia maghiară. După ce au primit favorabil ideile reformatorului elveţian Zwingli, maghiarii le adoptă pe cele ale lui Calvin şi începând din 1539, autorităţile maghiare protejează religia helvetică.[23] In Ungaria şi Transilvania, ţări cu întinse proprietăţi, convertirea marilor proprietari duce automat la aceea a supuşilor lor.
1.3.1. Reformatori calvini
Gaspar Heltai. Ceea ce a făcut Honterus pentru saşi, a făcut Gaspar Heltai, un sas maghiarizat, pentru unguri. Heltai s-a pus în slujba culturii maghiare, a renunţat la catolicism în favoarea calvinismului şi apoi a unitarianismului şi a devenit un intelectual de elită al vremii. La Cluj prin scrierile sale, prin tiparniţa şi prin moara de hârtie pe care le poseda, s-a dovedit un bun întreprinzător în chestiuni culturale şi în propagarea Reformei. El este editorul primei tipărituri româneşti cu litere latine (cunoscute până astăzi) – o culegere de cântece bisericeşti reformate, publicate în vederea atragerii românilor la noua credinţa.[24] De asemenea, Heltai este autorul unor fabule şi a unei „Cronici maghiare”, o prescurtare după cronica lui Antonio Bonfini.[25]
Mathias Biro. Un alt mesager al calvinismului din Transilvania a fost Mathias Biro. Foarte îndrăgit de Luther şi Melanchton, adoptă Confesiunea de la Augsburg. În urma citirii lucrării „Instituţia religiei creştine” publicate de Calvin în 1536, alege calvinismul pe care reuşeşte să-l implanteze la maghiari în detrimentul doctrinei luterane.[26] Astfel din 1550, luteranismul este concurat de calvinism, care se răspândeşte în rândurile patriciatului orăşenesc şi ale nobilimii maghiare, ce căuta să se deosebească de populaţia de origine germanică şi care vede în aceasta un mijloc de a domina biserica. Asistăm la o separare religioasă în funcţie de originea etnică sau lingvistică a populaţiei. De acum calviniştii maghiari se vor îndrepta pentru studii spre Zurich şi Geneva, în locul Wittembergului. Începând din aceeaşi perioadă, Debrecen devine o a doua Genevă şi difuzează calvinismul în Ungaria şi Transilvania.
În 1550, dieta transilvăneană proclama libera practică a religiilor catolică şi protestantă. După asasinarea cardinalului Martinuzzi de către un ofiţer al lui Ferdinand I de Austria, catolicismul pierde teren. Transil-vania şi regiunile din Ungaria supuse familiei Zapolya trec la calvinism în decembrie 1552, sub conducerea pastorului Martin Kalmancsehi Santa, fost canonic catolic de Alba Iulia, care după ce a predicat doctrina lui Zwingli la Debrecen, hotărăşte să se instaleze la Cluj şi va fi primul episcop calvinist. Predicile lui la Cluj devin fără efect, iar în 1558, dieta Transilvaniei interzice doctrina lui Calvin.
Pastorul Peter Meliusz Juhasz, care se întoarce de la Universitatea din Wittemberg în 1556, îi urmează lui Martin Kalmancsehi. În 1559, el reuşeşte să determine clerul din Cluj să adopte calvinismul, denumit pe atunci religia ungară, în opoziţie cu luteranismul german. El îşi orientează activităţile în trei direcţii: împotriva catolicismului, împotriva luteranismului şi împotriva unitarianismului, în momentul în care se dezvoltă contrareforma condusă de arhiepiscopul de Eztergom, Nicolaus Olahus.[27]
1.3.2. Evoluţia calvinismului
În Transilvania, lupta dintre luteranism şi calvinism este încheiată în 1559, când superintendentul luteranilor maghiari, Francisc David îmbrăţişează credinţa helvetică, atrăgând după sine întreaga dioceză a Clujului. Cu ocazia sinodului de la Oradea, din 12 aprilie 1564 (cu opt zile înainte de moartea lui Calvin), acesta acceptă calitatea de şef al bisericii calvine din Transilvania, ajungând şi predicator oficial al curţii princiare.[28]
In 1563, doua sinoade generale calviniste adoptă drept confesiune oficială pe cea care a fost redactata la Geneva de care Theodore de Beze. Creator al teocraţiei calviniste, Theodore de Beze, devine un simbol pentru Europa reformată. Relaţii regulate se stabilesc între Geneva, Ungaria şi Transilvania, din care numeroşi teologi merg în Elveţia. Aşa se explică adoptarea rapidă a aşa numitei Confessio din 1566, în Ungaria. În iunie 1564 Reforma calvinistă, ca şi cea luterană, este admisă oficial de Dieta parţială ţinută la Turda.[29] De acum nobilimea calvină şi patriciatul luteran îşi sporesc influenţa în afacerile religioase, iar principiul cuius regio, eius religio permite atât principelui trecut la calvinism, cât şi nobilimii şi magistraţilor din oraşe să secularizeze averile bisericeşti.
1.3.3. Episcopii româno-calvini
Calvinismul, devenind confesiunea stăpânitorilor oficiali ai ţării, avea toate mijloacele necesare pentru a face ca noua lor religie să prindă rădăcini şi la românii din Transilvania. Pentru aceasta ei s-au folosit de tipăriturile în limba română, au înfiinţat o ierarhie calvină pentru români, punând în fruntea ei superintendenţi – episcopi români trecuţi la calvinism. Nikolae Forro, un nobil calvin foarte bogat, pune să se tipărească pe cheltuiala sa, o carte de rugăciuni în română. De asemenea, el recomandă să se renunţe la ceea ce el numea limba sârbă din biserică, adică slavona.[30]
Gheorghe de Sângeorz. În 1566, întâlnim primul episcop calvin printre români, Gheorghe de Sângeorz. El este numit în 1576 episcop şi superintendent al Bisericii româneşti din Transilvania. Dieta ardeleană, ţinută la Sibiu în noiembrie 1566, sprijină activitatea episcopului româno-calvin, hotărând ca erezia (ortodoxia) să fie lepădată de către români, Principele să le poruncească, celor care nu vor să asculte adevărul, „să se predice cuvântul lui Dumnezeu curat şi să se înlăture superstiţia”. Preoţii şi episcopii care nu vor să primească adevărul să fie „supuşi unui examen în faţa episcopului şi superintendentului Gheorghe, să aducă dovezi din Biblie şi să caute a cunoaşte adevărul”[31]. Cei care nu ar fi ascultat nici în urma acestei examinări urmau să fie pedepsiţi cu pedeapsa necredinţei, care echivala cu confiscarea averilor.
În acelaşi an, 1566, un sinod calvin ţinut la Debrecen, dispune alegerea de protopopi din rândurile românilor, care să se îngrijească ca întoarcerea preoţilor la calvinism să se facă din convingere şi nu din interese personale, cum ar fi eliberarea de iobăgie.
O altă măsură care avea în vedere convertirea românilor a fost promulgată la 11 noiembrie 1567 în sinodul de la Teiuş. Cu acea ocazie s-a decis introducerea în biserică a limbii poporului, astfel ca limba liturgică a bisericii calvine române să nu mai fie slavona ci româna.[32] La început, această dispoziţie a fost aplicată parţial de către români, deşi mai târziu limba româna a rămas limba de cult chiar şi după ce biserica calvină română a fost desfiinţată. Nu fără a întâmpina opoziţia ierarhiei superioare ortodoxe, care a combătut multă vreme introducerea limbii poporului în cultul bisericesc, considerând-o drept tendinţă calvină. După mai bine de un secol, mitropolitul de Bălgrad va primi de la patriarhul Dositei al Ierusa-limului indicaţia: „Slujba bisericească… ce se cântă duminica şi sărbătorile şi slujba de toate zilele să te străduieşti cu dinadins să se citească toată pe limba slavonească, iar nu româneşte sau vreun alt chip”.[33]
Trecerea de la limba slavonă la cea română în serviciul religios nu s-a făcut uşor, întâmpinând opoziţie şi din partea clerului român. Acesta nu dorea ca slujba religioasă să se facă în română ci în slavonă. Zapolya chiar se vede nevoit să poruncească tuturor dregătorilor români să-i oblige pe preoţii români să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în limba română. Păstorirea lui Gheorghe de Sângeorz a fost însă de scurtă durată. El moare la sfârşitul anului 1568 sau începutul anului 1569.
Paul Tordaşi. Este numit în locul lui Gheorghe de Sângeorz la 8 februarie 1569. La 16 octombrie 1569, Paul ţine un sinod la Aiud pentru a reforma liturghia şi serviciul bisericesc. Cu acea ocazie decide să fie înlăturaţi acei preoţi care continuă să oficieze în limba slavonă. Hotărârile sinodului sunt rezumate în şase puncte:
Ø Se dispune păstrarea tuturor normelor de credinţă întemeiate pe Sfânta Scriptură şi renunţarea la acele norme introduse prin tradiţie, de către oameni.
Ø Se interzice oficierea rugăciunilor şi slujbelor pentru morţi.
Ø Se permite căsătoria a doua oară a preoţilor.
Ø Preoţii au datoria de a-i învăţa pe credincioşi temeiurile credinţei, de a le explica „simbolul credinţei”, „Tatăl nostru” şi „Rugăciunile”
Ø Credincioşii care nu vor frecventa biserica şi care nu vor învăţa rugăciunile nu vor fi împărtăşiţi, în cazul morţii.
Ø Preoţii care nu vor oficia slujba în limba română vor fi scoşi din serviciul preoţesc.[34]
În ianuarie 1571, Paul Tordaşi convoacă un sinod la Cluj, ocazie cu care preoţilor li s-a pus la dispoziţie Psaltirea şi Liturghia în limba română.
Politica de calvinizare ajunge la apogeu spre sfârşitul domniei lui Ioan Sigismund Zapolya. În aceşti ani românii ardeleni sunt păstoriţi doar de episcopul calvin, fiind lipsiţi de vlădici de lege veche. Moartea lui Ioan Sigismund Zapolya (14 martie 1571) are ca urmare decăderea calvinismului.
Eftimie. După 1571, principii catolici din familia Bathory vor admite ca alături de episcopii calvini să fie reinstalaţi vlădici ortodocşi la Vad şi Silvaş. La conducerea principatului urmează Sigismund Bathory, care îl numeşte pe călugărul moldovean Eftimie în locul lui Paul Tordaşi. Noul episcop, care are reşedinţa la Alba Iulia, va fi sfinţit de patriarhul ortodox sârb de la Pec şi stabileşte relaţii cu patriarhul de Constantinopol.
Mihail Tordaşi. La scurt timp este înlocuit cu Mihail Tordaşi. Despre acesta avem puţine date. Cu ajutorul pricipelui Sigismund Bathory, înfiinţează o tipografie la Orăştie. Mihail Tordaşi a tradus în 1582, după textul unguresc al lui Heltai, într-o română frumoasă, o parte din Vechiul Testament, de fapt primele două cărţi ale lui Moise. Această lucrare a devenit una din cele mai importante monumente ale străvechii literaturi române.[35] Lucrarea cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, a fost tipărită cu ajutorul material al nobilului calvin Geszti Ferenc, şi al colaboratorilor lui Tordaşi: Ştefan Herce (predicator de Caransebeş), Efrem Zăcan (dascăl la şcoala din Caransebeş), Moise Peştişel (predicator din Lugoj) şi Achirie (protopopul Hunedoarei). Cu Mihail Tordaşi se încheie şirul episcopilor româno-calvini.
1.3.4. Biserica si evoluţia Reformei în timpul domniei lui Mihai Viteazul
În mai 1595, ierarhii bisericeşti şi boierii Ţării Româneşti, încheiau în numele lui Mihai Vodă, un tratat de vasalitate faţă de principele Ardealului, Sigismund Bathory. În acest tratat se întăresc şi vechile legături tradiţionale ale bisericii româneşti din Ardeal cu mitropolia Ţării Româneşti. Se specifică că toate bisericile din principat vor fi în subor-dinea mitropolitului de Târgovişte.
În timpul lui Mihai Viteazul se înfiinţează Mitropolia Bălgrădeană, prima ierarhie stabilă a Bisericii române din Ardeal. Vlădicii de la Bălgrad, unşi în Ţara Românească, îşi puteau ocupa scaunul mitropolitan doar după confirmarea lor de către principe şi trebuiau să îndeplinească anumite condiţii:
– Să contribuie activ la orientarea bisericii lor în sensul Reformei.
– Să vegheze ca liturghia să se oficieze în limba poporului.
– Să înlăture din biserică tot ce nu deriva direct din cuvântul Bibliei, ci era opera tradiţiei.
– Să înfiinţeze şcoli, să tipărească şi să răspândească texte pentru cultivarea credinţei pe înţelesul poporului.
– Urmau să fie supravegheaţi de superintendentul calvin şi supuşi autorităţii acestuia.[36]
După victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul a încercat să întărească autoritatea bisericii române din Ardeal şi să o elibereze de dispoziţiile calvinismului. Astfel, a dat dispoziţie ca preoţii să nu se mai căsătorească a doua oară. Deoarece această practică a fost introdusă prin influenţa calvină, ea trebuia desrădăcinată, chiar prin pedepse financiare. De asemenea a mai zidit încă două biserici în vederea dezvoltării bisericii ortodoxe din Ardeal, una la Ocna Sibiului şi mitropolia de Muncaciu.
1.3.5. Gabriel Bethlen – susţinător al Reformei
Domnia principelui Gabriel Bethlen, cuprinsă între anii 1613-1629 este socotită ca o epocă de înflorire pentru istoria Transilvaniei. Gabriel Bethlen considera că o cultură a maselor în spirit protestant constituie un sprijin pentru puterea centrală faţă de anarhia nobiliară. Puterea suverană protestantă a lui Bethlen punea în serviciul cârmuirii nu numai mijloace de politică externă şi militari, el slujea nu numai prin diplomaţie şi campanii militare interesele pe atunci mai progresiste ale protestantismului faţă de expansiunea catolică, ci apăra cu tărie şi pe plan intern caracterul protestant al statului, dezvoltându-i cu însufleţire cultura.[37] În acest sens, în 1624, hotărăşte abrogarea articolului de lege care acorda doar celor trei naţiuni privilegiate dreptul de a frecventa şcoli mai înalte. Se deschid, astfel, porţile învăţământului pentru români, chiar şi pentru cei proveniţi din familii iobage. De acum românii vor fi întâlniţi în colegiile de la Alba-Iulia, Aiud, Cluj şi Târgu Mureş.[38]
Înzestrat cu multă iscusinţă politică şi cu mari calităţi militare, Gabriel Bethlen a reuşit să dea principatului Transilvaniei o strălucire care îi întrecea puterea reală. Pe plan intern el a favorizat Biserica calvinistă, înnobilând în 1629 pe toţi pastorii şi descendenţii lor. Gabriel Bethlen a încercat să unească Biserica calvinistă cu Biserica Ortodoxă română din Transilvania. În acest scop, s-a adresat Patriarhului de la Constantinopol, Chiril Lukaris, care îşi nemulţumise propriul cler cu o profesiune de credinţă apropiată de calvinism.
Textul scrisorii lui Bethlen nu s-a păstrat. Se bănuieşte că principele i-ar fi scris Patriarhului că o asemenea schimbare a credinţei românilor nu l-ar nemulţumi pe sultan. Pentru a obţine consimţământul Patriarhului, principele îi prezentase înapoierea culturală şi mizeria populaţiei, a preoţilor şi a călugărilor români din Transilvania. Întrucât Chiril Lukaris era în relaţii strânse cu puterile calviniste din Europa Centrală şi Occidentală, Gabriel Bethlen nu uită să sublinieze aprobarea cu care un asemenea act avea să fie întâmpinat în Suedia, la Curtea electorului de Brandenburg şi în alte regiuni ale Germaniei. Patriarhul îi răspunde la 2 septembrie 1629, scrisoare care a fost păstrată până în prezent. Această scrisoare cuprinde răspunsul negativ al Patriarhului, care invocă argumente dogmatice şi îşi exprimă teama că o asemenea acţiune ar întrerupe legăturile tradiţionale ale românilor din Transilvania cu fraţii lor de dincolo de Carpaţi.[39]
Gabriel Bethlen a încurajat literele, creând în 1622 o Academie la Alba Iulia, trimiţând studenţi în universităţile protestante din Anglia, Germa-nia, şi din Provinciile Unite.
1.3.6. George Rakoczy I (1630-1648)
În timpul lui George Rakoczy I se înfiinţează un protopopiat calvin românesc în comitatul Zarandului şi sunt active biserici calvine româneşti în Lugoj şi Caransebeş. Sub autoritatea superintendentului calvin român se afla Hunedoara, Haţeg, Orăştia şi Ţara Făgăraşului.
Proiectul de instaurarea a spiritului Reformei în Biserica românilor cuprindea şi planul înfiinţării unor şcoli cu limba de predare română. Ele au luat fiinţă acolo unde influenţa calvină era dominantă: în Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi cea mai importantă la Făgăraş. Şcolile din Lugoj şi Caransebeş au fost înfiinţate încă din timpul domniei lui Ioan Sigismund, dar epoca lor de înflorire este cea în care ban al Lugojului este românul Acaţiu Barcsai, viitorul principe al Transilvaniei. El le reorganizează şi sprijină substanţial, convins fiind de importanţa lor atât pentru românii lipsiţi de un învăţământ instituţional în limba lor, cât şi pentru cauza Reformei. Zelul calvinizant al lui Barcsai s-a manifestat şi în finanţarea editării unui nou catehism calvin, tradus în româneşte de Ştefan Fogarasi şi tipărit cu litere latine în 1648. Tot el a fost acela care a contribuit la planurile de organizare ale şcolii din Făgăraş, înfiinţate în 1657 de văduva principelui George Rakoczy I, văduva Suzanna Lorantffy. Este prima instituţie de învăţământ cu plan de studii avansate, de model occidental pentru românii din Ardeal.[40]
1.4. Tipărituri religioase sub influenţa Reformei
1.4.1. Umanism şi Reformă în Transilvania – sec XV-XVI
Renaşterea, umanismul şi reforma, au adus şi în cultura Transilvaniei un suflu nou. Autorii operelor culturale umaniste au continuat să scrie în latină, greacă sau slavonă, dar, treptat, din veacul al XV-lea şi mai cu seamă în veacul următor au trecut la utilizarea limbilor naţionale sau vernaculare. Începând cu veacul al XVI-lea, sub influenţa Reformei, apar manifestări umaniste şi în mediul orăşenesc, mai ales la Braşov, Sibiu şi Mediaş. Spre deosebire de centrele umaniste de la curţile episcopale[41], centrele orăşeneşti au raporturi mai strânse cu lumea germană. Un rol important în răspândirea ideilor umaniste l-au avut şcolile orăşeneşti, cum sunt cele de la Braşov, Sebeş, Cluj, Oradea, Bistriţa, Sibiu etc. La Cluj, în 1581, începe să funcţioneze prima Universitate de nivel european, condusă de iezuiţi, avându-l în frunte pe umanistul Antonio Possevino. Universitatea avea trei facultăţi – teologică, filosofică şi juridică – şi putea acorda toate cele trei titluri obişnuite în lumea academică de atunci: baccalaureus, magister artium, doctor. Pe lângă şcoli, mănăstiri şi episcopii, funcţionau biblioteci ca cele din Cluj-Mănăştur, Sibiu, Braşov, Şcheii Braşovului sau, cea mai valoroasă, Oradea. Scrisul şi cititul, deşi penetrează mai adânc în societate, cuprinzând cercuri mai largi, interesate nu numai de cultură, ci şi de meşteşuguri, de negoţ, de călătorii, nu ajung fenomene de masă.
Viaţa cotidiană începe să pretindă şi trecerea la folosirea limbilor naţionale în scris, lucru care se petrece în secolele XV şi XVI. Textele în limbile germană, maghiară şi română devin tot mai frecvente: pe la 1430, în Moldova, care îi primise pe husiţi, se traduce Biblia în maghiară; ceva mai târziu se realizează în germană, „Povestirea despre Dracula”. În acelaşi secol, se traduc din slavonă în româneşte aşa numitele texte rotacizante – Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzaki – traduceri realizate în zona Haţeg – Hunedoara – Banat. Evident, texte în limba română au apărut şi în Maramureş sau în regiunea Braşov – Făgăraş. Ulterior, în sec XVI, sub influenţa Reformei, scrierile în limbile vernaculare devin tot mai numeroase.[42]
Un rol important în propagarea Reformei îl va juca tiparul, apărut în Transilvania în jurul anului 1528, când se tipăresc la Sibiu primele cărţi în Germană, şi apoi, în română. Cea mai activă dintre tipografiile Transilvaniei a fost cea din Braşov, unde, prin efortul lui Johannes Honterus, au fost tipărite 37 de cărţi în limbile latină, greacă şi germană, între anii 1535 – 1549. Pe la mijlocul sec al XVI-lea, se înfiinţează o tiparniţă şi la Cluj de către învăţatul sas Gaspar Heltai. În acelaşi veac, alte tipografii iau fiinţă la Oradea, Alba Iulia, Abrud şi Orăştie. Braşovul a devenit în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, cel mai important centru cultural românesc, prin concentrarea de instituţii şi de creaţii culturale destinate românilor din toate provinciile româneşti. Aici funcţiona o biserică aflată sub conducerea domnilor de la sud şi est de Carpaţi, exista o şcoală în care erau pregătiţi tineri din toată Transilvania pentru a deveni preoţi, erau o bibliotecă şi o arhivă, o şcoală de copişti şi de traducători, toate susţinute de o puternică comunitate urbană de meşteşugari şi negustori.
În acest mediu a găsit diaconul Coresi, cărturar şi meşter tipograf, cadrul favorabil pentru imprimarea cărţilor în limba română, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea. Limba acestor tipărituri destinate întregului spaţiu românesc este graiul din sudul Transilvaniei şi nordul Munteniei (zona Braşov – Sibiu – Câmpulung – Târgovişte) şi a stat la baza formării limbii române literare.
1.4.2. Istoricul tipăriturilor în limba română.
Pentru a uşura conaţionalilor săi înţelegerea Sfintelor Scripturi, Martin Luther a tradus Biblia din limba latină în germană. Acest principiu formal a Reformaţiunii, adică predarea Cuvântului lui Dumnezeu în limba naţională a poporului a avut urmări culturale de cea mai mare importanţă pentru toate popoarele creştine[43], chiar şi pentru cei ce nu primiseră învăţătura religioasă a lui, deci şi pentru noi, românii. Cultura scrisă a fost cultura elitelor, deoarece scrisul, ca peste tot în acel timp, era un fenomen de excepţie, accesibil unor grupuri restrânse. În plus, limbile de cultură erau altele decât cele vorbite, predominând în Transilvania latina şi, pentru români, slavona, înţelese doar de iniţiaţi. Românii gravitau spre aria de cultură bizantino-slavă şi utilizau ca limbă a creaţiei scrise slavona, ca şi elita românească de la sud şi est de Carpaţi.[44]
Reformaţiunea din Transilvania a avut un impact deosebit şi asupra vieţii bisericii româneşti. Saşii încearcă să-i câştige pe români pentru a urma învăţăturile lui Luther. Propaganda reformată a năzuit, potrivit cu spiritul propriei sale biserici, să câştige prozeliţi mai mult prin convingere religioasă, pe baza studiului personal al Bibliei, şi a interpretării raţionale a adevărurilor religioase. De aceea a promovat cu un zel particular instruirea, cultivarea şi literatura bisericească a românilor.[45] În acest scop, au tipărit în anul 1544, la Sibiu, un Catehism românesc, cu învăţături luterane. Aceasta este prima carte românească tipărită. Nu se ştie numele celui ce a tradus în româneşte acest catehism. Posibil ca traducătorul să fie un preot român din Răşinari.
Urmaşul lui Honterus în parohia Braşovului, Valentin Wagner, a tradus un astfel de catehism şi în limba greacă, tipărindu-l la Braşov, în anul 1550. În 1558, judele Braşovului, Hanăş, sileşte pe preoţii români din Şchei, Toma şi Dobre, să recomande catehismul luteran credincioşilor din parohia lor. În 1560, a venit la Braşov „Vlădica Românesc” al Ardealului care şi-a exprimat bucuria referitoare la introducerea luteranismului printre românii din Şchei.[46] Sub domnia lui Pătraşcu cel Bun, domnul Munteniei şi prietenul saşilor, se aşează în Braşov tipograful român, diaconul Coresi. Aici încep a se tipări cărţi româneşti încă din 1557. În acest an se tipăreşte un Octoih mic, de către logofătul Oprea şi diaconul Coresi, din porunca lui Johannes Benkner, judele Braşovului. Acesta din urmă intră în posesia unui manuscris românesc al Evangheliei husite pe care-l pune la îndemâna lui Coresi.
În 1560, se tipăreşte Evangheliarul românesc în Braşov. Impactul acestui evangheliar în limba română a fost minim, considerându-se eretic doar datorită faptului că apărea tipărit în limba română. În această situaţie, Benkner tipăreşte în 1562 o ediţie în slavonă a Evangheliei.[47] Un an mai târziu, Coresi tipăreşte după un manuscris husit, Apostolul sau Praxiul, păstrat în parte în satul Lupşa în munţii Apuseni, până în anul 1884.
Mult mai intensivă şi mai durabilă a fost propaganda calvină pentru câştigarea românilor ardeleni de partea Reformaţiunii. Ei au înfiinţat pentru români o ierarhie bisericească calvină în frunte cu un episcop. De asemenea, au folosit şi tipografia saşilor din Braşov pentru propagarea principiilor religioase calvine între români. Astfel, apare la Braşov în 1564, două cărţi tipărite de Coresi, cu tendinţe calvine: Tâlcul Evangheliilor şi un Molitvelnic românesc, tipărite pe cheltuiala nobilului calvin de Haporton, Forro Nicolae. Molitvelnicul este tradus din limba maghiară, după „Agenda” lui Gaspar Heltai, din 1551 şi cuprinde, între altele, recunoaşterea a trei taine: botezul, cununia şi cuminecătura. Tâlcul evangheliilor este o compilaţie a unui preot român trecut la calvinism. În acesta sunt mustraţi oamenii bisericii deoarece folosesc limba sârbă în serviciul religios. De asemenea, această lucrare susţine că Sfânta Scriptură este singura temelie a credinţei. Tot cu scopul de a-i câştiga pe români pentru calvinism, se tipăresc în toamna anului 1570, Liturghia şi Psaltirea. Ele au fost prezentate de episcopul Pavel Tordaşi, preoţilor care au venit la soborul convocat de el în ziua de 1 ianuarie 1571 la Cluj.[48]
Cărţile religioase tipărite în Ardeal nu au fost primite în Ţara Românească ortodoxă, care insista ca în biserică să fie folosită doar limba slavonă. Cu toate acestea, tipăriturile româneşti din Braşov au ajuns în Muntenia prin preoţii şi ţăranii munteni, care, deşi le-au cumpărat la început din curiozitate, le-au apreciat mai pe urmă ca indispensabile înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu.
În 1552, apare Palia de la Orăştie, o traducere românească a primelor două cărţi ale Pentateuhului. Ea a fost tradusă de episcopul româno-calvin, Mihail Tordaşi, împreună cu Herce Ştefan din Caransebeş, Zăcan Efrem – dascăl din Sebeş, Peştişel Moise din Lugoj şi Archirie protopopul. Cartea a fost tradusă de aceşti români calvinizaţi din limba maghiară, după traducerea din 1551 a lui Gaspar Heltai. Cartea a fost tipărită cu litere chirilice de diaconul Şerban, fiul lui Coresi şi de diaconul Marian. Cu Palia de la Orăştie se încheie epoca însemnată a tipăriturilor româneşti din secolul al XVI-lea.
Cărţile bisericeşti, tipărite de Coresi şi ucenicii lui în limba română, s-au răspândit în toate părţile locuite de români, apropiindu-i sufleteşte şi dându-le o limbă literară generală, cu norme ortografice prin care să-şi poată exprima gândurile şi simţirile. Prin cărţile româneşti tipărite în Ardeal în sec al XVI-lea, s-au înlăturat piedicile care se iveau în scris, din lipsa unei ortografii adecvate. Înaintea tipăririi acestor cărţi, cuvintele se scriau fără a fi despărţite. Aşa sunt scrise Codicele Voroneţian, Psaltirea Scheiană şi chiar manuscrisul preotului Grigore din Măhaciu. Cărţile ieşite de sub tiparul lui Coresi trasează normele ortografice necesare, dezvoltând scrisul românesc. Modificarea impusă prin tipărituri se reflectă chiar şi în actele particulare, cum ar fi: zapise de învoieli, contracte de cumpărare şi schimburi etc.
Cărţile tipărite de Coresi mai au meritul de a fi scos limba slavonă din afacerile de stat ale ţărilor române, urmând ca această limbă să dispară treptat şi din biserică în cursul sec al XVII-lea şi începutul sec al XVIII-lea. Introducerea limbii naţionale româneşti în biserică datorită Reforma-ţiunii religioase apusene, a fost primită cu bucurie de unii preoţi şi episcopi români educaţi. Coresi, însuşi, afirmă că preoţii români se plâng de lipsa cărţilor bisericeşti române. În epilogul cărţii sale, Tâlcul Evangheliilor, Coresi scrie că „a văzut dorul multor preoţi după tâlcuirea Evangheliei, ca şi dânşii să poată predica şi da oamenilor o învăţătură după citirea Evangheliei.”[49]
1.5. UNITARIANISMUL
Unitarianismul a fost introdus în principat de Francis David, din Cluj. În Transilvania, regele Ioan al II-lea Zapolya este influenţat simultan de luterani, calvinişti şi unitarieni, aceştia din urmă fiind foarte influenţi la Cluj, unde curentul este animat de medicul italian Giorgio Blandrata şi de comitele Mihail Csaky.
Unitarianismul sau socianismul, pe care Calvin l-a considerat drept o greşeală diavolească cu care Blandrata a molipsit Polonia (răspândit după 1560), constituie o nouă formă de arianism. El a fost întemeiat de italianul Lelio Sozzini sau Socini, care, ca şi Michel Servet şi Bernardino Ochino, nu recunoştea decât o singură Persoană în Dumnezeu şi nega, aşadar, caracterul divin al lui Hristos, ca şi dogma Treimii, pe care o socotea o părăsire a monoteismului strict. Nepotul său Fausto Sozzini (1539-1604), care era de asemenea antitrinitarian şi nu accepta ortodoxiile protestante, i se împotriveşte lui Calvin şi bisericilor reformate. Refugiat în Transil-vania, apoi în Polonia, în timpul domniei tolerante a lui Ioan Sigismund Zapolya, el organizează în Europa Occidentală Biserica antitrinitariană, aşa numita biserică a „Fraţilor Polonezi”, a cărui conducător spiritual este.
Unitarienii din Transilvania constituie o biserică separată care practică botezul prin imersie. În iunie 1557[50], dieta Transilvăneană de la Turda recunoaşte oficial, împreună cu confesiunile catolică, calvină şi luterană, unitarianismul care se va dezvolta după 1560[51]. Când regele Ioan al II-lea Zapolya moare în 1571, el este înhumat după ritul unitarian, după ce fusese pe rând catolic, luteran şi calvinist.
1.5.1. Sabatarienii
Succesul Reformei în Transilvania a avut drept consecinţă adâncirea separaţiei între români şi naţiunile politice si stimularea diferenţierii între acestea din urmă. În procesul de radicalizare a Refomei s-a născut mişcarea sabatariană.[52]
După moartea lui Francis David, s-a produs o sciziune în rândul unitarienilor transilvăneni. Andrei Eossy († 1599), un magnat secui din Szent Erzsebet (ţinutul Odorheilor), studiind profund Sfânta Scriptură, a ajuns la convingerea că ziua de odihnă rânduită de Dumnezeu este sâmbăta, şi nu duminica. Aşa se face că el împreună cu cei care i-au împărtăşit convingerea s-au separat de unitarieni şi au întemeiat o grupare religioasă independentă, numită „Gruparea Sabatariană”.
Cronicarul contemporan lui Andrei Eossy, Francisc Nagy Szabo, scrie următoarele, în cronica sa cu privire la noua confesiune: „După cât îmi amintesc, pe la anul 1588, religia unitariană s-a scindat la Szent Erzsebet, un sat din comitatul Odorheilor. Acolo locuia un moşier cu numele Andrei Eossy, care, citind Biblia, a descoperit Sabatul şi a întemeiat religia sabatarienilor.”
Bărbatul de stat şi scriitorul, Mihail Kogălniceanu, aminteşte şi el în Istoria României de unii creştini, pe care îi numeşte „sâmbătaşi” şi despre care spune că ar crede în „legea jidovească”. Iată întregul pasaj: „Ungurii nu ţin toţi o lege, ci în patru sau cinci legi sunt împerechiaţi, că unora le zic Calvini, altora Luteri, altora Calangio ce pre limba lor se cheamă dreaptă, alţii se cheamă ‚sâmbătaşi’, care ţin legea jidovească.” Aceeaşi informaţie o găsim şi la cronicarul Grigorie Ureche, care scrie în „Letopiseţul Ţării Moldovei” despre sâmbătaşi care ţin legea jidovească.
Mişcarea sabatarienilor are o importanţă unică în felul ei, deoarece nu avem de-a face cu un crez venit din alte părţi, ci cu unul autohton. Noua credinţă s-a răspândit foarte repede, în ciuda măsurilor represive luate împotriva lor. prima lege care îi osândea a fost dată la 16 aprilie 1595, de către Sigismund Bathory. Nu mult după aceasta, Bathory Gabor, în 1610, şi Bethlen Gabor, în 1618, au emis legi şi ordonanţe care interziceau credinţa sabatariană. În 1635, Gheorghe Rakoczy I, convoacă Dieta Transilvaniei care hotărăşte exterminarea sabatarienilor.
Crezul lor poate fi mai mult subînţeles, pentru că nu ne-au mai rămas prea multe cărţi ale lor din cauza persecuţiilor în care au fost arse. Mai mult din imnurile lor putem afla orientarea lor teologică. Ca şi unitarienii, nu credeau în Trinitate. Credeau într-un singur Dumnezeu, iar pe Domnul Hristos îl considerau ca „Fiul iubit al lui Dumnezeu, Împărat, Domn şi Mesia, pe care, atunci când Dumnezeu va vedea de bine, Îl va trimite iarăşi să împlinească toate făgăduinţele lui Dumnezeu, să înnoiască toate lucrurile, să scape pe cei ai Săi de greutăţi şi necazuri şi, într-un cuvânt, să creeze o lume nouă.” Atât cei drepţi, cât şi cei nelegiuiţi vor primi o răsplată dreaptă, conform vieţii lor. Credeau, de asemenea, în viaţa veşnică pe care o numeau „Sabatul viitor”, ori „Sabatul veşnic, cel de pe urmă”.
În ceea ce priveşte legea, Legea Morală enunţată pe Muntele Sinai este veşnică şi neschimbătoare, exact în forma dată cu acea ocazie, iar Evanghelia, în loc să o modifice, din contră, o întăreşte.
Sabatarienii susţineau că biserica Romei a introdus ritualuri şi datini nebiblice, de origine păgâne, pe care Biblia le condamnă. Ei au combătut cultul icoanelor şi al moaştelor, cultul Mariei şi al sfinţilor, veşmintele fastuoase, tămâia şi liturghia, iar calendarul bisericii îl considerau păgân. Recunoşteau legea sanitară şi se abţineau de la mâncarea cărnii animalelor necurate. Credeau în două învieri: prima, la revenirea Domnului, pentru cei drepţi, iar cealaltă, după o mie de ani, când ceilalţi îşi vor primi osânda. Ţineau Sabatul biblic, începând de vineri, de la apusul soarelui şi până sâmbătă, tot la apus. Botezul era administrat doar adulţilor. Se remarcau printr-o morală severă şi o purtare plină de evlavie.
Dr. C. Daicoviciu vorbeşte despre sabatarieni, în „Enciclopedia română”, ca fiind „o sectă religioasă apărută în sec al XVI-lea în Boemia şi Transilvania. Ei credeau în apropiata revenire a lui Hristos şi începutul imperiului de o mie de ani. Sabatarienii serbează sabatul jidovesc.”
Sabatarienii au dispărut în cursul sec al XVIII-lea în urma persecuţiilor la care au fost supuşi. Cei care au supravieţuit afiliat grupării evreieşti, unitariene sau chiar catolice.
1.6. Biserica Uniată
Visul principilor Transilvaniei de a constitui în Europa Centrală un stat independent şi puternic, fie unit cu Polonia printr-o alianţă personală, cum a fost sub domnia lui Ştefan Bathory, fie unit cu principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, ca sub domnia efemeră a lui Mihai Veteazu, a dus la pierderea independenţei principatului. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Transilvania a putut crea unele iluzii jucând în Europa Centrală un rol disproporţionat faţă de puterea sa reală. Politica externă a lui Gheorghe al II-lea Rakoczi a dus la o jumătate de secol de războaie civile şi externe, însoţite de foamete şi epidemii. Această situaţie a permis amestecul Habsburgilor în afacerile interne ale principatelor. Deşi Transilvania continua în aparenţă să constituie un stat separat cu frontierele ei vamale, cu guvernul, dieta şi instituţiile ei juridice, în realitate ea a devenit o provincie orientală şi neglijată a imperiului Habsburgic.[53] În cursul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, Transilvania va fi tulburată de răscoala lui Francisc al II-lea Rakoczi, de problemele religioase şi de lupta românilor pentru recunoaşterea drepturilor lor politice.
1.6.1. Contrareforma sau naşterea Bisericii Uniate
Sprijinitorii Contrareformeni, Habsburgii, au favorizat catolicismul în Transilvania, deşi s-au lovit de împotrivirea altor confesiuni, în special cea ortodoxă, tolerată dar nerecunoscută oficial. Unirea bisericii rutene şi româneşti a fost o acţiune a Contrareformei constituind o pagină de istorie europeană care se integrează atât intereselor de durată ale catolicismului, cât şi politicii Habsburgilor. Catolicismul continuă ideea unirii bisericilor prefigurate de Conciliul de la Florenţa, pe care o prelungeşte prin unirea parţială de la Brest şi prin aceea de la mijlocul sec. al XVII-lea în zona ruteană din Ungaria Superioară. Curtea imperială, pe măsură ce Recon-quista progresa, încerca prin Constrareformă să modifice configuraţia confesională a Transilvaniei prin extinderea catolicismului.
Unirea Bisericii Ortodoxe româneşti era prevăzută în memoriul cunoscut sub numele de Einrichtungswerk, redactat în 1686, de o comisie sub preşedinţia lui Kollonich în care întărirea bisericii române trebuia înfăptuită prin unirea „schismaticilor”.[54] Memoriul episcopului de Gyor venea în întâmpinarea politicii imperiale care vedea în catolicism un suport al statului ce avea o componentă religioasă eterogenă.
Numirea unui vicar apostolic în persoana lui Iosif de Camellis la Munkacevo (1689) a însemnat crearea unui avanpost al catolicismului în forma lui greco-catolică în Europa Centrală dinspre care Unirea urma să se difuzeze în principatul Transilvaniei. Părţile nord-vestice, şi în special Maramureşul, devin un spaţiu de confruntare între catolicism şi ortodoxie, în condiţiile în care principii calvini ai Transilvaniei susţin numirea unui episcop ortodox în 1690, tocmai când Iosif de Camellis a fost introdus la Munkacevo. Acţiunea de convertire a românilor avea un precedent în trecerea la unire a clerului rutean din Ungaria Superioară (1646) şi a unui număr de preoţi români din zona Satu Mare (1689).
Încercând să realizeze unirea religioasă a românilor, monarhia habsburgică aplica de fapt planurile mai vaste ale Contrareformei în sud-est. Modalităţile de realizare sugerată de Propaganda Fide ţineau seama de poziţia constituţională şi socială a ortodoxiei transilvănene. Încercările de unire se fac de pe platforma Conciliului de la Florenţa şi după modelul unirii de la Brest, fără alterarea ritului oriental. Potrivit instrucţiunilor Propagandei Fide, imperiul acţionează un întreg arsenal de modalităţi din care nu au lipsit promisiunile de ordin social şi nici cele naţionale.
Aceasta înseamnă că se ţintea atragerea poporului român într-o Biserică nouă, fără nici o acţiune de convertire, ci, lăsându-l în convingerea că nu i se cere nici o schimbare. Uniatismul se dovedeşte prin aceasta o reacţie politică. Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire pentru că nu avea încredere în succesul ei. S-a ales calea mai comodă a înşelării poporului şi a presiunilor de stat asupra lui.[55]
1.6.2. Primele încercări de unire
Cele trei naţiuni au dus tratative cu Viena care s-au concretizat în Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691 (până în 1848 – adevărata constituţie a Transilvaniei). Cele 18 articole reglementau raporturile dintre curtea de la Viena şi Transilvania: se păstrau prevederile înţelegerii de la Căpâlna ale Tripartitumului şi ale tuturor legilor ulterioare lor semnate de principii calvini ai Transilvaniei. Astfel erau recunoscute trei naţiuni (ungurii, secuii şi saşii), patru religii (protestantă – calvină; unitariană; evanghelico-luterană şi romano-catolică). Tot în acele articole, românii erau consideraţi din punct de vedere politic o „plebe”, iar din punct de vedere religios, nişte „schismatici”.
Primele încercări au fost mult mai devreme decât sfârşitul sec. al XVII-lea. Documentele atestă că papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) scrie în 1205 episcopului catolic de Oradea să cerceteze starea „schismaticilor” din regatul Ungariei şi să înfiinţeze pe seama lor un episcopat care să ţină direct de Vatican.[56] Chiar regii Ungariei şi-au asumat catolicizarea românilor din Transilvania. În ciuda acestora, totuşi, lucrurile s-au tergiversat din teamă că românii ar putea emigra, ceea ce ar fi adus pagube incalculabile statului. Aceasta l-a determinat pe papa Grigore al IX-lea (1227-1241) să facă o rugăminte, care ulterior a fost urmată de o impunere categorică să se ia măsuri urgente pentru ca în viitor să nu existe decât o singură religie, adică cea catolică.[57] Procesul de catolicizare a românilor a fost frânat de ofensiva otomană către inima Europei şi de Reformă.
Se impunea oprirea convertirii la calvinism şi înlocuirea lui cu un fel de neocatolicism aducător de schimbări în viaţa clerului român fără să i se ceară să-şi renege naţionalitatea. Misiunea de convertire la neocatolicism a românilor din Transilvania a fost încredinţată cardinalului Leopold Kollonich, primatul Ungariei, care şi-a asociat doi reprezentanţi ai ordinului iezuit, ungurii Paul Baranyi şi Gavril Hevenessy. Primul trebuia să-l convertească pe mitropolitul ortodox de Alba-Iulia, Teofil, pe protopopii şi fruntaşii românilor. Activitatea celui de-al doilea era la curtea aulică din Viena care trebuia convinsă să acorde acţiunii cea mai mare solicitudine. Propaganda catolică nu s-a preocupat deloc de conştiinţa religioasă şi de convertirea mulţimii. Aceasta se îndrepta asupra
…preoţilor şi asupra căpeteniilor acestora, îi câştiga pe aceştia prin întrebuinţarea unor mijloace materiale suficiente şi considera armata ca învinsă după ce generalii şi ofiţerii capitulau, fără să mai ţină seama de restul oştirii, ca şi când aceştia ar fi un accesoriu lipsit de voinţă al preoţimii şi ar fi nevoiţi să urmeze necondiţionat şi neîntrebaţi orişiunde.[58]
Pe ce a mizat Kollonich în convertirea românilor? Iată câteva posibile motive:
– Tensiunea creată între mitropolitul Teofil şi calvinişti
– Obligativitatea preoţilor ortodocşi de a contribui alături de negustori cu două părţi din darea ţinutului Făgăraş
– Tensiunea fruntaşilor români în obţinerea de funcţii publice în administraţia principatului
Metoda de convertire indicată în „Congregaţia de Propaganda Fide” de la Roma cuprindea următoarele:
– Se făcea distincţie între cele ce ţin de credinţă sau dogmă şi cele ce ţin de rituri sau disciplina bisericească a românilor
– Credinţa trebuia să fie aceeaşi, dar riturile puteau fi diferite
– Riturilor li se acorda o atenţie deosebită pentru că la acestea oamenii renunţau cu greu (posturile, sărbătorile, praznicile, ornatele sacre puteau rămâne neschimbate)
Cei convertiţi trebuiau să recunoască o dogmă fără putinţă de interpretare, aşa cum a fost definită de Conciliul din Florenţa (1439), la care au participat şi delegaţi români. Unirea propusă de Roma consta în acceptarea a patru articole:
1. credincioşii bisericii greceşti orientale îl recunosc pe Papă drept conducător al tuturor bisericilor din Univers;
2. acceptă dogma care demonstrează că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi Fiul (Filioque);
3. acceptă faptul că prescura (pâinea nedospită este suficientă pentru împărtăşanie);
4. existenţa purgatoriului.[59]
Episcopul ortodox al Transilvania, Teofil, care îi urmează în 1691 lui Varlaam, este sfinţit de mitropolitul de Bucureşti, dar este înscăunat de guvernatorul Gheorghe Banffy şi trebuie să depună jurământ înaintea superintendentului calvin Ştefan Veszpremi. Biserica Catolică va căuta ca, prin intermediul lui Teofil să câştige de partea ei populaţia românească din Transilvania. Schimbarea confesiunii românilor ar putea reprezenta o contrapondere la calvinism şi un sprijin pentru casa de Austria. Începând din 1677, un grec unit, Teofan Mavrocordat, predică unirea cu Roma în regiunea cuprinsă între Oradea şi Satu Mare. Urmaşul lui, Joseph de Camillis, întruneşte 60 de preoţi ortodocşi la Satu Mare în vederea unirii. În 1696, catehismul catolic este tradus în limba română de George Buitu, învăţător la Alba Iulia. În 1693, episcopul unit Teofan cere zadarnic dietei să obţină jurisdicţia eclesiastică asupra tuturor ortodocşilor din Oradea şi Maramureş. Populaţia română sin Maramureş rezistă unirii, datorită boierului Iosif Stoica, administrator al Bisericii Ortodoxe a Transilvania. În-cercările de unire se reiau în timpul lui Teofil. Timp de patru ani au avut loc discuţii între acesta şi iezuitul Paul Baranyi.
În februarie 1697, Teofil întruneşte un sinod restrâns format din 12 protopopi şi prezidat de superintendentul calvinist. Cu acea ocazie s-au prezentat motivele unirii cu Roma. Printre acestea amintim: maghiarizarea nobililor români din Transilvania de către calvini; şicanarea preoţilor; umilirea capului Bisericii Ortodoxe şi lipsirea de toate drepturile lui de superintendentul calvin; martirajul mitropolitului Sava Brancovici şi iobagizarea preoţilor. Din partea Bisericii Catolice s-au prezentat cele patru articole care trebuiau acceptat în vederea unirii. În schimb, Biserica greacă orientală îşi putea păstra calendarul gregorian şi ritul slujbelor.[60]
Pregătită de iezuiţi, această primă tentativă de unire a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte de la Florenţa şi formularea revendicărilor clerului român. Acestea din urmă cuprind condiţia acordării de privilegii, scutiri şi imunităţi ale clerului latin preoţilor, dregătorilor bisericeşti, diaconilor şi cantorilor. Dar ceea ce este şi mai important este faptul că s-a solicitat pentru laicii uniţi accesul la dregătorii, asemenea indivizilor din rândul naţiunilor politice şi religiilor recepte, dreptul la instruire a fiilor preoţilor în şcolile latine. Sintetizând hotărârile sinodului Declaraţia de unire, semnată de Teofil reiterează cele patru puncte ale unirii de la Florenţa formulând trei deziderate adresate împăratului: egalul tratament la nivelul religiilor recepte; dotarea bisericilor cu case parohiale şi subordonarea faţă de episcop şi nu de puterea politică.[61] Aceasta presupunea ca preoţii şi toţi slujbaşii bisericeşti să aibă aceleaşi drepturi cu clericii celorlalte patru religii recunoscute, iar românii să nu mai fie consideraţi toleraţi, ci fii ai patriei egali cu cetăţenii celorlalte trei naţiuni.
La scurt timp după declararea unirii din 10 iunie 1697, semnată de Teofil şi de protopopi, Teofil moare înainte de acceptarea ei de către cler. Urmaşul lui, ales la sfârşitul anului 1697 este Atanasie Anghel, fiu al preotului din Bobâlna, dintr-o regiune câştigată de catolicism. Călugăr de câţiva ani, acesta urmează cursurile şcolii reformate din Alba Iulia. Atanasie se duce la Bucureşti pentru a face o profesiune de credinţă strict ortodoxă, iar patriarhul Dositei al Ierusalimului, care îl sfinţeşte îi face recomandări referitoare la comportamentul său în viitor.
În urma unor demersuri succesive, prin rezoluţia imperială din 14 aprilie 1689, ortodocşilor ce urmau să se întâlnească stăteau privilegiile religiei catolice sau ale celor recepte. Pe temeiul Enciclicei, cardinalului Kollonich din 2 iunie, se ignora posibilitatea de unire individuală cu alte religii recepte, fiind îngăduită numai aceea cu biserica romană. Enciclica condiţionează acordarea privilegiilor clerului român şi protecţia instituţiilor laice şi eclesiastice, de acceptarea puntelor Conciliului de la Florenţa. Astfel, Diploma imperială din 1692, Rezoluţia din 14 aprilie 1698 şi Enciclica din 2 iunie, acelaşi an, constituie documentele care explică convertirea clerului la unire.
Prin acţiunea concertată a Contrareformei şi a imperiului, românilor li se oferea prin unire, perspectiva emancipării, în pofida opoziţiei stărilor şi a religiilor reformate. Stările vedeau în unire o lezare a privilegiilor prin anularea obligaţiilor servile ale preoţimii, ceea ce însemna o importantă pierdere materială pentru nobilime şi un potenţial pericol pentru sistemul constituţional. Din aceste motive, stările, indiferent de apartenenţa religioasă, se opun cu înverşunare unirii. În acest context, Atanasie Anghel convoacă sinodul care se întruneşte în 7 octombrie 1698, precedând întrunirea dietei. Prin participarea episcopul, protopopilor, se declară unirea prin semnăturile a 38 de protopopi. Hotărârile sinodului proclamă unirea cu biserica Romei cu condiţia acordării privilegiilor preoţimii catolice, promise de Curtea Imperială şi cu respectarea ritului răsăritean.
Curtea de la Viena emite în 16 februarie 1699 Prima Diplomă Leopoldină care legaliza Uniaţia.[62] Aceasta se referea direct la preoţii români uniţi cu biserica Romei, pe care îi scuteşte de obligaţii servile, robote, garantându-le parohiile şi bunurile acestora. La 4 sept. 1700, un mare sinod, grupând 54 de protopopi şi 1563 de preoţi se întruneşte la Alba Iulia şi acceptă unirea cu Roma. La 6 ian 1701 este numit episcop Atanasie care la 24 martie 1701 se duce la Viena pentru a depune jurământ în faţa cardinalului Kollonich. În urma tratativelor de la Viena purtate de Atanasie în 1701, se acordă românilor o nouă diplomă, A Doua Diplomă Leopoldină a Unirii. Acesta acorda dreptul şi poporului de rând pentru a sprijini trecerea la catolicism. Articolul trei prevede: „Chiar şi ţăranii, după ce trec la unire, să fie consideraţi ca indigeni, ca toţi ceilalţi fii ai patriei, iar nu toleraţi ca până aici.”[63] A Doua Diplomă Leopoldină cuprinde principalele deziderate ale clerului român, şi prevederea care vizează introducerea unui teolog latin, un iezuit, ca auditor causarum generalium care urma să supervizeze actele episcopului şi să asigure puritatea doctrinei.[64]
În spiritul Contrareformei şi a Reformei catolice se prevedeau măsuri împotriva influenţei calvin, eliminarea catehismelor calvine, cenzurarea tipăriturilor, înfiinţarea de şcoli la Alba Iulia, Haţeg şi Făgăraş. Diploma impune o mărturisire de credinţă protopopilor şi preoţilor, potrivit formulei tridentine, eliminarea din liturghiei a patriarhului de la Constan-tinopol şi introducerea papei în locul lui. Episcopul urma să reproducă catehismul catolic tipărit la Tirnavia, fiind obligat să supună cărţile reviziei teologului, iar preoţii urmau să fie examinaţi pentru a-şi dovedi pregătirea.
Restaurarea catolicismului şi organizarea noii episcopii greco-catolice, precum şi precizarea statutului ei prin diplome imperiale creează un cadru de manifestare pentru acţiunea politică românească. Cel care dă consistenţă şi o nouă funcţionalitate instituţiei este Inochentie Micu (devenit apoi Ioan Inocenţiu Micu Klein), episcopul românilor uniţi din Transilvania (numit episcop la 6 mai 1729). Cerând guvernului de la Viena să respecte promisiunile făcute de împăratul Leopold I românilor care au acceptat unirea, cerând dreptate pentru un popor care nu este încă o „naţiune” recunoscută, deşi numeric este majoritară şi evocând istoria poporului român din Transilvania, episcopul Inochentie Micu este la originea mişcării naţionale româneşti ce se va dezvolta în cursul sec al XIX-lea.[65]
Concluzii: Reforma în Transilvania a avut un caracter politic. Aceasta a dus la naşterea sentimentului naţional,. În loc să fie un liant al unirii naţionalităţilor, Reforma s-a dovedit un nou element de disensiune. Acesta a fost principalul motiv pentru care principiile protestantismului nu au prins rădăcini printre români. Cu toate acestea influenţa Reformei s-a resimţit şi printre români: serviciul religios în limba română (chiar dacă iniţial a fost respins cu înverşunare), o ierarhie bisericească, deschiderea învăţământului pentru români.
[1] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvania, vol.1, (Cluj-Napoca: Editura George Bariţiu, 1997), p. 558.
[2] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvsania, vol.1, p. 558.
[3] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte,(Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1995), p. 134.
[4] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvsania, vol.1, p. 559.
[5] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 135.
[6] Idem, p. 134.
[7] Ibidem
[8] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 135
[9] Tetsch G.D.
[10] Reli, S.; Istoria Bisericii Romane ,vol .II, p.41.
[11] Pascu Stefan, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvana in cadrul civilizaţiei româneşti, (Cluj Napoca: Ed. Dacia, 1983), p. 77
[12] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvsania, vol.1, p. 511.
[13] Reli, S.; Istoria Bisericii Romane , p. 42.
Univeritate saseasca = Uniune a tuturor cetatilor si scaunelor sasesti din Transilvania, instiutita in 1486 sub regele Matei Corvinul.
[15] Somesan Maria, Inceputurile Bisericii Romane Unite cu Roma, (Bucuresti:
Editura All Educational, 1999), p. 17.
[16] Idem, p.18.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p.19.
[19] Ibidem.
[20] Reli, S.; Istoria Bisericii Romane ,vol .II, p. 45.
[21] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 135.
[22] Dragoescu Constantin, Istoria României Transilvania, vol. 1, p. 559.
[23] Nouzille, Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 135.
[24] Dragoescu Anton, Istoria României Transilvania ,vol I, p. 511.
[25] Pascu Ştefan, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei româneşti, p. 77.
[26] Nouzille, Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 135.
[27] Idem, p. 136.
[28] Dragoescu Anton, Istoria României. Transilvania ,vol. I, p. 560.
[29] Ruffini Mario, Istoria romanilor din Transilvania, (Bucureşti: Editura Proteus,
1993), p. 16.
[30] Idem, p. 20.
[31] Reli S., Istoria Bisericii Romane, vol. II, p.63.
[32] Ruffini Mario, Istoria romanilor din Transilvania, p.48.
[33] Somesan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 24.
[34] Reli S., Istoria Bisericii Romane, vol.II, p. 68.
[35] Ruffini Mario, Istoria romanilor din Transilvania, p.75.
[36] Someşan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 25.
[37] Bunta Petru, Gabriel Bethlen, (Bucureşti: Editura Militară, 1981), p. 131.
[38] Someşan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 25.
[39] Oţetea Andrei, Istoria României, p. 150.
[40] Someşan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 28.
[41] Centrele culturii umaniste din Transilvania s-au dezvoltat în sec. XV, la curţile episcopale de la Oradea şi Alba Iulia, acolo unde tradiţiile culturii latine fuseseră mereu puternice, şi unde au activat prelaţi şi preoţi cu solii de cunoştinţe clasice.
[42] Drăgoescu Anton, Istoria României. Transilvania, p. 509.
[43] George Timothy, Teologia reformatorilor, Oradea, p. 95.
[44] Drăgoescu Constantin, Istoria României. Transilvania, vol. I p. 503.
[45] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria României, p. 22.
[46] Reli. S, Istoria Bisericii Române, vol. II, p. 45.
[47] Idem, p. 48.
[48] Idem, p. 50.
[49] Reli S , Istoria Bisericii Române, vol. II, p. 58.
[50] După alte surse 1579. Pentru alte detalii, vezi Pascu Ştefan, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei româneşti, p. 75.
[51] Nouzzille Jean, Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, p. 138.
[52] Drăgoescu Anton, Istoria României, Transilvania, p. 567.
[53] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p.186.
[54] Bărbulescu, Istoria României, p. 285.
[55] Stăniloaie Dumitru, Uniatismul în Transilvania – încercare de dezmembrare a poporului român, citat în Damşa Teodor, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, Editura de Vest, 1994, p. 22.
[56] Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocenţiu Micu Klein, …… p. 36.
[57] Idem, p, 37.
[58] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria României, p. 13.
[59] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 92.
[60] Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocenţiu Micu Klein, p. 42.
[61] Bărbulescu, Istoria României, p. 286.
[62] Albu Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocenţiu Micu Klein, p. 45.
[63] Idem, p. 49.
[64] Bărbulescu, Istoria României, p. 288.
[65] Nouzille Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, p. 194.
