Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

AU NEVOIE CEASURILE RADIOMETRICE DE REPARATII ? – autor Cornel Dragos

Scris la: 26 august 2010

Au nevoie ceasurile radiometrice de reparaţii?

Autor: Cornel Dragoş

„Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că planeta albastră are miliarde de ani vechime?”

Această interogaţie reprezintă gândirea unui mare număr de semeni de azi. Deşi majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică, nu există totuşi cu adevărat un motiv ştiinţific care să confirme corectitudinea datării, ci o mulţime de dovezi care arată că ea nu funcţionează.

Credinţa că Pământul are o vârstă de miliarde de ani pare a fi o parte integrantă a culturii noastre moderne. Una dintre principalele obiecţii care s-au adus creaţionismului a fost totdeauna scara de timp prea scurtă presupusă de acesta. Însă, înainte de acceptarea uniformismului (postulat de modelul evoluţionist), în prima parte a secolului al XIX-lea majoritatea cercetărilor susţinea o mult mai scurtă scară de timp. Pentru susţinătorii evoluţionismului, nici chiar 30 miliarde de ani n-ar fi de ajuns pentru evoluţia întâmplătoare.

Mitologia datării radiometrice pentru materia nevie

Indiciile pentru o vârstă de milioane de ani a Terrei sunt deduse din datările celor mai vechi roci ale pământului. În cele mai multe cazuri, vârsta unei roci nu este deloc „determinată” prin radiometrie, ci prin recurgerea la tabelul cronologic geologic şi la vârsta evaluată a straturilor ce conţin fosile, care au fost fixate pentru modelul evoluţionist înainte de a exista radiometria.

Metodele utilizate pentru măsurarea radiometrică în cazul materiei anorganice sunt consacrate: uraniu-toriu-plumb, rubidiu-stronţiu şi potasiu-argon. La toate, un element-mamă se transformă treptat prin furnizare de radiaţii alfa, beta sau gama într-un element-fiică. Timpul în care jumătatea atomilor unui element radioactiv este transformată în atomi-fiică poartă numele de timp de înjumătăţire, iar pe baza relaţiei în care se găsesc elementele mamă şi fiică se deduce vârsta probei, în următoarele condiţii:

  1. Sistemul procesului este închis (substanţele esenţiale ale rocii nu s-au evaporat sau infiltrat). Totuşi, asemenea sisteme închise nu există în natură şi nicidecum în perioade de milioane de ani.
  2. Componentele originare ale sistemului trebuie să fie cunoscute. Dacă o parte a elementului-fiică ar fi deja prezentă în rocă, măsurarea nu mai este relevantă (s-ar deduce o vârstă mult prea mare).
  3. Viteza procesului trebuie să fie constantă sau (cel mult) să varieze într-un mod cunoscut. În nici un proces din natură nu este complet independent de vreun alt proces natural, astfel că, dacă variază anumiţi factori, se modifică şi viteza procesului. Practic este imposibil să se evalueze cu exactitate vârsta probelor de rocă.

Cea mai evidentă dovadă că metodele amintite necesită reconsiderări o furnizează rezultatele examinărilor efectuate cu ajutorul realităţilor istorice, în cazurile în care radiometria a fost aplicată pe roci apărute de scurtă vreme în erupţii vulcanice. De 200 de ani au apărut rocile din vulcanul Kilauea (Hawai). Prin aplicarea metodei cu potasiu-argon s-a obţinut „vârsta” de 22 milioane de ani! Şi stâncile de la Hualalei datate 1801 au fost „evaluate” prin aceeaşi metodă ca având „venerabila vârstă” de 160 milioane până la 3 miliarde de ani. Pe când era fluidă, lava a preluat argon din aer, modificând condiţiile sistemului.

Carbonul radioactiv şi creaţia

Organismele vii şi atmosfera conţin într-o anumită proporţie carbon radioactiv (C14) şi normal (C12). În organismele moarte raportul C14/C12 scade treptat, C14 prezent descompunându-se în C12 (timp de înjumătăţire – 5730 ani). S-ar putea calcula vârsta unei fosile din raportul menţionat în cazul unui echilibru între formarea şi descompunerea lui C14 în atmosferă. O asemenea proporţionare s-ar realiza după vreo 30.000 de ani de la începerea formării de C14. În măsura în care viteza de formare întrece pe cea de descompunere, se poate calcula că atmosfera actuală nu depăşeşte 10.000 de ani, posibil nici 5.000 de ani (potrivit modelului creaţionist care datează atmosfera de azi după potop).

Evoluţionistul laureat al Nobelului pentru descoperirea metodei de datare cu C14, dr. W. Libby, aprecia că, în cele trei decenii de experimentare a metodei, exactitatea valorilor de măsurat peste 8.000 de ani scade puternic, în condiţiile în care există nesiguranţa constanţei radiaţiei cosmice. De aceea, metoda nu este utilizabilă pentru detectarea vârstei de peste 50.000 ani şi destul de exactă numai până la 6.000 î.Hr. În aceeaşi direcţie se înscrie şi mărturia unui alt expert în domeniu, creaţionistul Melvin Cook: „Există multe motive pentru faptul că metoda este utilizabilă numai pentru determinarea de vârste până la 3.000, cel mult 3.500 ani” (Willem J. J. Glashouwer, Aşa a apărut lumea, pag. 49). Încurajator de sincer, evoluţionistul William Stansfield recunoaşte prezumţiile îndoielnice ale geocronometriei, arătând că nu există vreun ceas radiometric absolut sigur pe termen lung.

Grosul ansamblului dovezilor ştiinţifice (ritmul actual redus al vulcanismului, heliul din atmosferă, uriaşele presiuni din interiorul zăcămintelor de petrol, magnetismul şi răcirea Pământului, praful meteoritic, statistica populaţiei) favorizează o viziune a unei Terre tinere, mult prea tinere pentru ca viaţa şi omul să fi apărut printr-un proces evolutiv. Datele geocronometrice sugerează -ca şi multe considerente ale ştiinţei – originea tuturor lucrurilor prin creaţie directă.

În actuala ordine a lucrurilor, cea de a doua lege a termodinamicii face imposibilă evoluţia naturală spre forme de complexitate sporită. Oricât de bătrân ar fi Pământul şi Universul, nu a trecut suficient timp ca să se poată produce evoluţia…

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro