Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

PROCESUL STIINTIFIC IMPOTRIVA EVOLUTIONISMULUI ( II )- autor Henry Morris

Scris la: 24 iulie 2010

Procesul ştiinţific împotriva evoluţionismului – Partea a II-a

Autor: Henry Morris

Am observat din declaraţiile unor savanţi evoluţionişti de marcă faptul că nici o adevărată evoluţie verticală a unui organism către un altul mai complex nu a fost observată, în întreaga istorie a umanităţii.

Alte declaraţii asemănătoare ale evoluţioniştilor recunosc faptul că nici un exemplu de asemenea tranziţii evolutive nu a fost încă documentat în miliardele de rămăşiţe fosile din presupusele ere geologice din trecut.

De fapt, aceste dovezi negative împotriva evoluţiei reprezintă, în acelaşi timp, puternice dovezi pozitive ale creaţiei. Ele sunt, de fapt, predicţii specifice bazate pe modelul creaţionist al originilor.

Creaţioniştii, în mod evident, ar prezice goluri omniprezente între genurile de creaturi, cu multe variaţii capabile de a apare înăuntrul fiecărui gen, pentru a permite fiecărei specii să facă faţă schimbărilor de mediu fără a dispare. Creaţioniştii ar anticipa, de asemenea, că orice “schimbare verticală” în complexitatea organizată ar fi retrogradă, din moment ce Creatorul (prin definiţie) ar crea lucrurile “bune foarte”. Astfel, argumentele şi dovezile împotriva evoluţiei sunt, în acelaşi timp, dovezi pozitive pentru creaţie.

Dovezile echivoce din genetică

Cu toate acestea, din cauza lipsei oricărei dovezi directe pentru evoluţie, evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa evolutivă comună.

Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru evoluţie. Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este “similaritatea” dintre om şi cimpanzeu, avînd în vedere că cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, avînd în vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN dintre oameni şi păianjeni?

Similitudinile – fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel – sunt explicate mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun decît în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe dintre organisme au o semnificaţie mai mare decît similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş. Cum ar putea apare, în primul rînd, aceste goluri imense între tipuri, prin orice proces natural?

Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens: practic sau observabil.

Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi, acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor. Comentînd pe marginea cîtorva dintre numeroasele anomalii din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii:

“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.” [1]

Lewin menţionează doar cîteva contradicţii tipice produse de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele “probe” darwiniste.

“Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la ordinul insectivorelor… este de fapt mult mai înrudită cu… adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu delfinii decît sunt cu caii. Ornitorincul… se află pe aceeaşi treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala.” [2]

Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de această abordare. Abundenţa aşa-numitului “ADN rezidual” în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au suferit mutaţii, uneori numite “pseudogene”3. Cu toate acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene, presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile.

“Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă transmis în cod ştiinţific”. [4]

Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-numitele “pseudogene”, nu au nici o funcţie. Aceasta este doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării fructuoase. Precum aşa-numitele “organe vestigiale” ale omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi cunoscute ca avînd funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu descoperite încă de oamenii de ştiinţă.

În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului creaţionist.

Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior, dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut, chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.

O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.

Evoluţia este imposibilă

Principalul motiv ştiinţific pentru care nu există nici o dovadă pentru evoluţie, fie în trecut fie în prezent (cu excepţia imaginaţiei creatoare a oamenilor de ştiinţă evoluţionişti) este pentru că una dintre legile fundamentale ale naturii o împiedică. Legea creşterii entropiei – de asemenea cunoscută ca a doua lege a termodinamicii – stipulează faptul că toate sistemele din lumea reală au tendinţa de a se merge spre dezorganizare şi complexitate scăzută. Această lege a entropiei este, după orice standard, una dintre cele mai bine dovedite, universal, legi ale naturii. Ea se aplică nu doar în sistemele fizice şi chimice, ci de asemenea în sistemele biologice şi geologice – de fapt, în toate sistemele, fără excepţie.

“Nici o excepţie de la a doua lege a termodinamicii nu a fost vreodată găsită – nici măcar una minusculă. Precum conservarea energiei (“prima lege”), existenţa unei legi atît de precise şi atît de independentă faţă de detaliile modelelor trebuie să aibă o fundaţie care este independentă de faptul că materia este compusă din particule în interacţiune.” [5]

Autorul acestui citat se referă în primul rînd la fizică, dar atrage atenţia că a doua lege a termodinamicii este “independentă faţă de detaliile modelelor”. Mai mult, practic toţi biologii evoluţionişti sunt reducţionişti – adică, ei insistă că nu există nici o forţă “vitală” în toate sistemele vii, şi că toate procesele biologice sunt explicabile în termenii fizicii şi chimiei. Aşa stînd lucrurile, procesele biologice trebuie să opereze, de asemenea, în concordanţă cu legile termodinamicii, şi practic toţi biologii sunt de acord cu acest lucru.

Evoluţioniştii susţin cu tărie, de obicei, că evoluţia este oricum un fapt, şi că conflictul este rezolvat avînd în vedere că pămîntul este un “sistem deschis”, energia solară fiind capabilă să susţină evoluţia pe parcursul erelor geologice, în ciuda tendinţei naturale a tuturor sistemelor de a se deteriora către dezorganizare. În acest fel, un entomolog evoluţionist a respins impresionanta carte recentă a lui W.A. Dembski, Design-ul inteligent. Acest om de ştiinţă apără ceea ce el numeşte “capacitatea proceselor naturale de a creşte complexitatea” punînd în vedere ceea ce el numeşte un “defect” în “argumentaţia împotriva evoluţiei bazată pe cea de a doua lege a termodinamicii”. Şi care este acest defect?

“Deşi cantitatea generală de dezordine într-un sistem închis nu poate scădea, ordinea locală înăuntrul unui sistem deschis poate creşte chiar şi fără acţiunea unui agent inteligent.” [6]

Acest răspuns naiv la legea entropiei este tipic disimulării evoluţioniste. Dacă este adevărat că ordinea locală poate creşte într-un sistem deschis dacă anumite condiţii sunt îndeplinite, realitatea este că evoluţia nu îndeplineşte aceste condiţii. Doar afirmînd că pămîntul este “deschis faţă de energia solară” nu spune nimic despre cum această căldură solară brută este convertită în creşterea complexităţii în orice sistem, deschis sau închis.

Realitatea este că cea mai cunoscută şi fundamentală ecuaţie a termodinamicii spune că influxul de căldură într-un sistem deschis va creşte entropia în acel sistem, nu o va scădea. Toate cazurile cunoscute de scădere a entropiei (adică de creştere a organizării) în sisteme deschise implică un program de dirijare de vreun fel şi unul sau mai multe mecanisme de conversie a energiei.

Evoluţia nu posedă nici unul din aceste lucruri. Mutaţiile nu sunt mecanisme “organizatoare”, ci dezorganizatoare (în acord cu a doua lege). Ele sunt, în mod comun, dăunătoare, cîteodată neutre, niciodată benefice (cel puţin în cazul mutaţiilor observate). Selecţia naturală nu poate genera ordine, ci poate doar “tria” mutaţiile dezorganizatoare care îi sunt prezentate, prin urmare conservînd ordinea existentă, dar niciodată generînd ordine nouă. În principiu, de-abia se poate concepe că evoluţia ar putea avea loc în sisteme deschise, în ciuda tendinţei tuturor sistemelor de a se dezintegra mai devreme sau mai tîrziu. Dar nimeni, încă, nu a putut să arate că ea are, într-adevăr, capacitatea de a depăşi această tendinţă universală, şi acesta este principalul motiv pentru care nu există încă nici o dovadă bona fide a evoluţiei, în trecut sau în prezent.

Din declaraţiile evoluţioniştilor înşişi, în consecinţă, am învăţat că nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru adevărata evoluţie. Singura dovadă observabilă este aceea a unor schimbări foarte limitate orizontal (sau retrograde) înăuntrul unor limite stricte. Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut, nu are loc în prezent, şi nu ar putea avea loc niciodată.

Referinţe

1. Roger Lewin, “Family Feud,” New Scientist (vol. 157, January 24, 1998), p. 39.
2. Ibid., p. 36.
3. Rachel Nowak, “Mining Treasures from ‘Junk DNA’,” Science (vol. 263, February 4, 1994), p. 608.
4. Ibid.
5. E. H. Lieb and Jakob Yngvason, “A Fresh Look at Entropy and the Second Law of Thermodynamics,” Physics Today (vol. 53. April 2000), p. 32.
6. Norman A. Johnson, “Design Flaw,” American Scientist (vol. 88. May/ June 2000), p. 274.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000. Traducere de Paul Cocei

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro