Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

ZECE GRESELI ALE LUI DARWIN – traducere Bogdan Mateciuc

Scris la: 10 iulie 2010

Zece greşeli ale lui Darwin

În 2009 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi, totodată, 150 de ani de la publicarea cărţii sale Originea speciilor. Una dintre cele mai influente cărţi din istoria modernă, aceasta a contribuit la modelarea filosofiei, biologiei, sociologiei şi religiei în secolele 19, 20 şi 21. Totuşi, atât teoria, cât şi cartea lui Darwin au deficienţe majore.

Spre deosebire de alte teorii ştiinţifice, evoluţia darwiniană are de-a face nu doar cu ştiinţa, ci şi cu filosofia, moralitatea, ştiinţele sociale şi chiar religia. De ce nu am sărbătorit centenarul Mendel în anii 1920 sau tricentenarul Newton în anii 1040? Ambii au fost mari oameni de ştiinţă. Darwin este sărbătorit nu doar pentru contribuţiile sale ştiinţifice, ci şi pentru că teoria sa a devenit o adevărată religie pentru ateişti.

În timp ce mass-media ne bombardează constant cu informaţii în favoarea evoluţiei iar cărţile de ştiinţă ne învaţă, invariabil, în ce privinţe a avut dreptate Darwin, aceste surse rareori recunosc aspectele în care el s-a înşelat.

Vom prezenta mai jos, pe scurt, zece aspecte ale teoriei sale, în care el s-a înşelat. În încheiere, o discuţie despre urmările mentalităţii darwiniste.

1. Teoria „băltoacei călduţe”

Odată, Charles Darwin i-a scris bunului său prieten, Joseph Hooker, despre posibilitatea apariţiei spontane a vieţii dintr-o „băltoacă călduţă” („warm little pond”).

În acea perioadă, existau cercetători care credeau încă în „generarea spontană” – ideea că viaţa poate apărea din ne-viaţă – ceea ce spera şi Darwin. Ulterior, celebrul cercetător francez Louis Pasteur a respins categoric ideea şi 150 de ani de observaţii şi experimente au confirmat aceste rezultate.

Ştim că viaţa este mult mai complexă decât şi-ar fi putut imagina Darwin.

Acum câţiva zeci de ani, celebrul experiment Miller-Urey a dorit să facă lumină asupra originilor vieţii. Trecând un amestec de gaze printr-un mediu încălzit şi cu descărcări electrice, cei doi cercetători au produs o substanţă din care s-au format nişte amino-acizi. Acest experiment le-a fost prezentat (şi uneori încă le este prezentat) studenţilor la Biologie ca o pretinsă dovadă a apariţiei vieţii. Ştim astăzi însă că experimentul a fost irelevant, întrucât fusese exclus oxigenul, care ar fi distrus rezultatele – cercetătorii ştiu că exista oxigen atunci când a apărut viaţa.

Chiar şi cu acest experiment şchiop, nu a existat acolo nici o combinaţie de amino-acizi care să atingă următorul nivel al elementelor esenţiale ale vieţii – foarte complexele proteine, care la rândul lor ar trebui integrate cu precizie în sisteme sofisticate.

Deşi experimentul Miller-Urey a reuşit să producă pe cale chimică şi artificială nişte elemente organice brute, din ele nu s-a putut obţine nimic. Cum ai putea să aşezi corect fiecare dintre acele elemente disparate pentru a forma un sistem funcţional?

Un sistem funcţional care ar fi, evident, o celulă – o structură de o complexitate fantastică. Da, chiar şi cea mai primitivă celulă este un sistem extrem de complex.

Sir Fred Hoyle, fost astronom şi matematician britanic decorat de Regina Marii Britanii pentru realizările sale, a comentat experimentul Miller-Urey: „Elementele constructive ale proteinelor se pot produce prin mijloace naturale. Însă asta este departe de a dovedi că aşa a apărut viaţa. Nimeni nu a arătat că prin această metodă s-ar putea obţine structurile corecte de amino-acizi, de pildă ordonarea enzimelor…

„Să ne imaginăm un cimitir de vechituri în care se află, disparate şi amestecate, toate piesele unui avion Boeing 747. Vine o pală de vânt. Care sunt şansele ca acel vânt să ordoneze toate acele piese şi bucăţele într-un Boeing 747, funcţional şi gata de zbor? Atât de mici, încât sunt neglijabile, chiar dacă am avea o tornadă care să treacă printr-un număr infinit de cimitire de piese.”

(The Intelligent Universe, 1983, pag. 18-19).

Dovezile ştiinţifice arată că viaţa nu a apărut şi nu a putut apărea spontan dintr-o băltoacă călduţă, aşa cum credea Darwin. Dovezile din jurul nostru şi fosilele de care dispunem de arată, conform legii biogenezei, că viaţa se naşte doar din viaţă.

2. Presupusa simplitate a celulei

Să aruncăm o privire la o bacterie. Ceea ce a văzut Darwin la un microscop rudimentar părea destul de primitiv – un glob de materia numită „protoplasmă” – şi şi-a spus că acolo sunt câteva componente elementare care ar putea fi uşor puse laolaltă.

Astăzi ştim că bacteriile conţin mecanisme moleculare complexe, fiecare bacterie fiind mult mai sofisticată decât o uzină auto cu roboţi industriali şi un centru de comandă complex.

Aşa cum arătau biologul Jonathan Wells şi matematicianul William Dembski,

„este adevărat că celulele eucariote sunt cele mai complicate celule pe care le cunoaştem. Însă cele mai simple forme de viaţă pe care le ştim, celulele procariote (cum ar fi bacteriile, care nu au un nucleu) sunt şi ele însele extrem de complexe. Mai mult, acestea sunt, în fiecare privinţă, la fel de avansate ca şi celulele eucariote – dacă eucariotele ar fi nişte laptopuri de ultimă generaţie, procariotele ar fi telefoanele mobile de ultimă generaţie… Nu există nici o dovadă a unor forme de viaţă mai timpurii şi mai primitive, din care să fi evoluat procariotele”

(How to Be an Intellectually Fulfilled Atheist (or Not), 2008, pag. 4).

Aceşti doi autori menţionează apoi ce au în comun aceste două celule în termeni de complexitate:

  • Procesarea, stocarea şi accesarea informaţiei.
  • Limbaje artificiale şi sisteme de decodare a lor.
  • Dispozitive de detecţia, corecţia şi verificarea erorilor, pentru comenzi de calitate.
  • Tehnologie digitală de inserare de date.
  • Sisteme de transport şi distribuţie.
  • Sistem de adresare automată în funcţie de amplasare.
  • Procese de asamblare care folosesc construcţii prefabricate şi modulare.
  • Instalaţii de producţie robotizată auto-reproductive.

Vedem astfel că celulele sunt mult mai complexe şi mai sofisticate decât îşi închipuia Darwin. Cum ar fi putut pura întâmplare să producă acestea, când ingineria omului nu le poate produce? De fapt, nici măcar un fir de păr uman nu a putut fi reprodus în laborator.

3. Ideile lui despre informaţiile din interiorul celulei

Pe vremea lui Darwin, cercetătorii nu ştiau ce fel sau ce cantitate de informaţii se află în celulă. Darwin a presupus că ar fi vorba de informaţii elementare – câteva instrucţiuni care să-i spună celulei cum să funcţioneze.

Întrucât credea în simplitatea informaţiilor celulare, el a venit cu o teorie numită „pangeneză”, teorie potrivit căreia nişte modificări uriaşe răsăreau din celule la întâmplare – lucru care s-a dovedit ulterior a fi complet fals.

Mai mult, după 150 de ani, se ştie că informaţiile din celulă sunt de-a dreptul uimitoare.

Mai întâi, să vedem ce tip de informaţii se află în nucleul unei celule. Avem acolo un limbaj genetic – înzestrat cu un alfabet digital din patru litere şi chiar cu nişte reguli gramaticale – mult superior oricărui limbaj de calculator conceput vreodată de om. Bill Gates, fondatorul Microsoft, declara că

„ADN-ul este asemenea unui program de calculator, dar mult, mult mai avansat decât orice software creat vreodată”

(The Road Ahead, 1995, pag. 188).

În interiorul nucleului fiecărei celule umane se află mii de instrucţiuni codificate atent (numite gene) care trebuie traduse, transportate şi reproduse. Cercetătorii au realizat că informaţiile nu sunt alcătuite din materie – nu au masă, lungime sau lăţime – dar că pot fi transportate de către materie. De asemenea, nu s-a demonstrat că informaţiile ar putea apărea sau ar putea fi îmbunătăţite prin mutaţii.

Fiecare moleculă de ADN uman conţine cam trei miliarde de caractere genetice – şi, incredibil, rata de eroare a celulei, după ce toate mecanismele de editare moleculară îşi fac treaba, este de numai o greşeală de copiere (numită mutaţie punctuală) la 10 miliarde de caractere!

După cum explica fizicianul şi chimistul Jonathan Sarfati:

„Cantitatea de informaţii care ar putea fi stocată într-un volum punctual de ADN este echivalentă cu conţinutul unui normal de cărţi de 500 de ori mai înalt decât distanţa de la Pământ la Lună, fiecare cu un conţinut diferit. Cu alte cuvinte, dacă credem că noile hard-diskuri de 40 GB reprezintă o tehnologie avansată, un vârf de ADN ar putea conţine de 100 de milioane de ori mai multe informaţii”

(DNA: Marvelous Messages or Mostly Mess?, martie 2003, ediţia online).

Oare ar putea evoluţia şi selecţia naturală, fără nici o inteligenţă în spatele lor, să creeze nişte instrucţiuni ADN atât de precise şi sofisticate – inclusiv instinctele, existente la fiecare specie, care le permite vieţuitoarelor să supravieţuiască? Este nevoie de mai mult credinţă pentru a crede că o evoluţie oarbă, întâmplătoare, ar putea crea asemenea informaţii ADN uimitoare, decât pentru a crede că un Creator se află în spatele acestui limbaj de programare extrem de precis!

În mod remarcabil, descoperirea acestei enorme cantităţi şi calităţi de informaţii celulare l-a făcut pe un foarte respectat filosof şi ateist să renunţe la concepţiile sale cum că nu există nici o inteligenţă în spatele structurii vieţuitoarelor pe care le vedem în jurul nostru.

„Ceea ce cred eu că a făcut materialul ADN,”

afirmă Sir Antony Flew din Marea Britanie, care a fost unul dintre cei mai de frunte ateişti din lume,

„este că a arătat, prin complexitatea aproape de necrezut a aranjamentelor care sunt necesare pentru a produce [viaţă], că trebuie să fi existat implicată o inteligenţă în a face aceste elemente extraordinar de diverse să funcţioneze împreună.

Este vorba de enorma complexitate a numărului de elemente şi de enorma subtilitate a modurilor în care lucrează acestea împreună. Întâlnirea acestor două aspecte la momentul potrivit, întâmplător, este de necrezut. Este vorba de enorma complexitate prin care sunt obţinute rezultatele, ceva ce mie mi s-a părut a fi lucrarea unei inteligenţe”

(There Is a God, 2007, pag. 75).

Tot ce ştim despre ADN ne arată că acesta programează o specie să rămână în limitele propriului tip general. Modificările genetice care apar sunt în general mici şi neconstante, în timp ce mutaţiile mari, în loc să producă structuri îmbunătăţite şi noi, sunt în mare majoritate dăunătoare supravieţuirii organismului.

Darwin a crezut că informaţiile din celulă se vor dovedi a fi simple, însă s-a înşelat. Acele informaţii sunt de o complexitate, calitate şi cantitate uimitoare.

4. Aşteptările lui privind fosilele intermediare

Charles Darwin a fost conştient de importanţa datelor fosile. Pentru a-i susţine teoria, dovezile trebuia să arate o gradaţie lentă între diferitele specii de animale şi să aibă milioane de verigi intermediare.
El a afirmat următoarele:

„Numărul de verigi intermediare şi tranziţionale, între toate speciile vii şi dispărute, trebuie să fie neînchipuit de mare. Însă, cu siguranţă, dacă această teorie [a evoluţiei] este adevărată, toate acestea trebuie să fi trăit pe pământ”

(The Origin of Species, 1958, ediţia Mentor, pag. 289).

Când a fost pus în faţa dovezilor, el a recunoscut:

„Caracterul distinct al formelor specifice şi neamestecarea lor prin nenumărate verigi tranziţionale constituie o dificultate evidentă… De ce nu este fiecare formaţiune şi strat geologic plin de asemenea verigi intermediare? Cu siguranţă, geologia nu indică nici un astfel de lanţ organic treptat; probabil, aceasta este cea mai serioasă şi evidentă obiecţiune la teoria mea”

(pag. 287).

El a crezut că, în cele din urmă, se vor găsi „nenumărate verigi tranziţionale” pentru susţinerea teoriei lui. Aşa au stat lucrurile?

Paleontologul şi evoluţionistul David Raup recunoaşte:

„Da, suntem la 120 de ani depărtare de Darwin şi cunoaşterea datelor fosile a avansat foarte mult. Avem acum un sfert de milion de specii fosile, dar situaţia nu s-a schimbat mult.

Dovezile evoluţiei sunt încă surprinzător de puţine şi, în mod ironic, avem chiar mai puţine exemple de tranziţii evolutive decât aveam în vremea lui Darwin… Deci problema lui Darwin nu s-a îmbunătăţit în ultimii 120 de ani iar noi încă avem date care indică o schimbare, dar nimeni nu poate spune că aceasta reprezintă o consecinţă rezonabilă a selecţiei naturale”

(Field Museum of Natural History Bulletin, 1979, pag. 25).

Unde este evoluţia treptată a speciilor mutante de la un tip la altul, unde sunt acei „monştri ipotetici” ai unor cercetători, despre care Darwin prezicea că într-o bună zi vor fi identificaţi la nivelul datelor fosile?

Niles Eldredge, un alt paleontolog celebru, răspunde reţinut: „Nu e de mirare că paleontologii au stat atât de mult tip departe de evoluţie. Se pare că aceasta nici nu a avut loc. Profilurile solului indică zig-zaguri, oscilaţii minore şi foarte rar o minimă acumulare de schimbări pe durata a milioane de ani, într-un ritm prea mic pentru a putea reprezenta o dovadă serioasă a tuturor schimbărilor care au apărut în istoria evoluţionistă.

„Când suntem faţă în faţă cu noutatea evoluţionistă, de obicei avem de-a face cu ceva spontan, deseori fără nici o dovadă fermă că organismele nu au apărut din altă parte! Nu putem spune la infinit că evoluţia a avut loc în altă parte. Totuşi, asta este ceea ce îi înfăţişează dovezile fosile unui paleontolog care vrea să afle ceva despre evoluţie”

(Reinventing Darwin: The Great Evolutionary Debate, 1995, pag. 95).

„Acesta este verdictul paleontologiei moderne: Date nu indică nici o evoluţie darwiniană treptată,”

scrie jurnalistul George Sim Johnston.

„Otto Schindewolf, probabil cel mai de seamă paleontolog al secolului 20, scria că fosilele ‚îl contrazic în mod direct’ pe Darwin. Steven Stanley, paleontolog care predă la Universitatea Johns Hopkins, scrie în The New Evolutionary Timetable că ‚datele fosile nu documentează convingător nici măcar o singură tranziţie de la o specie la alta’”

(„An Evening With Darwin in New York”, Crisis, aprilie 2006, ediţia online).

Cu alte cuvinte, datele fosile l-au trădat pe Darwin. „Nenumăratele” verigi lipsă ale speciilor mutante între clase de animale şi plante încă lipsesc. Tot ce s-a descoperit sunt varietăţi ale unor specii viabile şi finale, care se adaptează la mediul lor – fără nici o mutaţie treptată şi pozitivă şi fără nici un fel de evoluţie.

5. Incapacitatea sa de a vedea limitele variaţiei speciilor

Darwin şi-a formulat ideile despre selecţia naturală pe baza observaţiilor asupra selecţiei artificiale. De pildă, el a observat că crescătorii de porumbei au produs o mare varietate de porumbei. Însă, să nu uităm, toţi sunt încă porumbei!

El a crezut că, pornind de la această varietate, dacă am vorbi de perioade foarte lungi de timp, porumbeii ar putea deveni la un moment dat un alt tip de păsări, de pildă vulturi şi, treptat, chiar alte creaturi, cum ar fi lilieci, care sunt mamifere.

În biologie, nimeni nu pune la îndoială ideea de „schimbare în timp” – ereditatea o atestă. Noi suntem diferiţi faţă de părinţii şi bunicii noştri, dar teoria evoluţiei nu despre asta vorbeşte. Ea este o încercare de a explica felul în care microorganismele, insectele, peştii, păsările, tigrii, urşii şi chiar fiinţele umane au devenit ceea ce sunt astăzi, de-a lungul timpului.

Nu există nici o problemă în a accepta aşa-numita micro-evoluţie sau schimbarea în cadrul unei specii, acolo unde mutaţia şi selecţia naturală chiar joacă un rol. Avem, în natură, exemple ale acestor adaptări minore la nivelul organismelor, de pildă rezistenţa microbilor la antibiotice, modificările la nivelul ochilor şi aripilor musculiţelor de oţet şi modificarea mărimii ciocului la cinteze. Trebuie însă să menţionăm că aceşti microbi sunt în continuare microbi, musculiţele de oţet sunt tot musculiţe de oţet iar cintezele sunt tot cinteze!
Evoluţia darwiniană – ceea ce se predă în şcoli – se referă la macro-evoluţie sau la schimbări dincolo de limitele speciilor, în sensul creării unor alte specii. Ea se bazează pe trei presupuneri:

  1. toate fiinţele vii provin dintr-un strămoş comun;
  2. mecanismele principale ale schimbărilor sunt selecţia naturală şi mutaţiile; şi
  3. acestea reprezintă procese naturale, aleatorii, fără nici o inteligenţă în spatele lor.

Am văzut oare că în formele de viaţă actuale sau în cele fosile creaturile ar evolua şi schimba lent de la un tip la altul? Nu.

Biochimistul şi agnosticul Michael Denton afirma:

„Adevărul e că dovezile erau atât de sărace acum o sută de ani, încât chiar şi Darwin avea mari îndoieli cu privire la valabilitatea opiniilor sale, iar singurul aspect care s-a bucurat de susţinere în ultimul secol se referă la fenomenele de micro-evoluţie.

„Teoria sa generală, aceea că toată viaţa de pe Pământ provine şi a evoluat printr-o acumulare succesivă şi treptată de mutaţii întâmplătoare, este astăzi, ca şi în vremea lui Darwin, o ipoteză pur speculativă, fără nici un suport real şi foarte departe de axioma auto-evidentă pe care unii susţinători mai agresivi ar dori să o acceptăm”

(Evolution: A Theory in Crisis, 1985, pag. 77).

Zoologul Pierre Grasse, fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe, a declarat tranşant că aceste adaptări „în cadrul speciilor” nu au, de fapt, nici o legătură cu evoluţia. Ele reprezintă mai degrabă nişte fluctuaţii în jurul unui genotip stabil – un caz de adaptare ecologică minoră. El a comparat aceste schimbări cu un fluture care zboară în limitele unei sere, putând să zboare numai în limitele spaţiului disponibil.

Darwin a sperat că cercetările şi descoperirile viitoare vor arăta că peste un milion de specii trăitoare azi pe Pământ sau milioane de fosile de animale dispărute vor dovedi o formă de tranziţie treptată între ele. Lipsa sa de înţelegere a legilor ereditare şi a barierelor genetice care au fost descoperite între specii i-a compromis poziţia.

6. Ignorarea exploziei din Cambrian

Darwin ştia de aşa-numita „explozie cambriană” – fosile de o varietate uimitoare, a unor forme de viaţă complexe, apar brusc, fără predecesori, la acelaşi nivel al datelor fosile. Categoric, acest lucru nu se potrivea cu modelul său evoluţionist al unei treceri de la simplu la complex.

În locul câtorva organisme înrudite care apar la începutul datelor fosile, aşa cum spera el, a existat o explozie de viaţă – moment în care par să fi apărut, în acelaşi timp, diferite tipuri principale de corpuri (numite file) ale unor fiinţe vii – de fapt, 32 dintre cele 33 de file pe care le edem astăzi. Comparând acest lucru cu progresul invenţiilor omeneşti, am putea spune că prăjitorul de pâine, maşina de spălat, frigiderul, aerul condiţionat şi automobilul au apărut toate brusc, fără nici o evoluţie mecanică înaintea lor.

Cu referire la explozia din Cambrian, revista Time menţiona:

„Vietăţi cu dinţi, tentacule şi gheare au apărut dintr-odată. Într-un acces de creativitate nemaiîntâlnit până atunci, natura pare să fi schiţat structura pentru tot ce există în regnul animal. Această explozie de diversitate biologică este descrisă de cercetători ca un Big Bang biologic”

(Madeline Nash, „When Life Exploded”, 4 dec. 1995, pag. 68).

Acest „Big Bang” al unor creaturi complet diferit, existent la nivelul datelor fosile, a constituit o problemă serioasă despre care Darwin a recunoscut că îi subminează teoria.

El a scris:

„La întrebarea de ce nu găsim bogate depozite fosiliferi care să aparţină acelor perioadă anterioare sistemului din Cambrian, nu pot da nici un răspuns viabil… Problema găsirii unui motiv raţional pentru absenţa unor vaste straturi bogate în fosile, sub cel din Cambrian, este foarte mare… Acest caz trebuie să rămâne inexplicabil şi poate fi folosit, într-adevăr, ca un argument împotriva opiniile prezentate aici”

(The Origin of Species, pag. 309-310).

Mai mult, această dilemă a evoluţioniştilor există şi astăzi, după cum explică biologul Stephen Meyer:

„Categoric, fosilele exploziei din Cambrian nu pot fi explicate de teoria darwiniană şi nici de conceptul numit ‘echilibru punctual’, care a fost creat anume pentru a scăpa de problema fosilelor lipsă. Dacă ne uităm la acest lucru din perspectiva informaţiilor biologice, cea mai bună explicaţie este aceea că de acest fenomen altfel inexplicabil a fost responsabilă o inteligenţă…

Când ajungi la explozia cambriană, cu acea apariţie amplă şi bruscă a unor planuri corporale radical noi, realizezi că ai nevoie de foarte multe informaţii biologice noi. Unele dintre acestea ar fi codate la nivelul ADN-ului – deşi cum are loc aceasta e o problemă insurmontabilă pentru darwinişti. Însă mai mult, de unde provin noile informaţii, dacă nu din ADN? Cum se dezvoltă dispunerea ierarhică a celulelor, ţesuturilor, organelor şi planurilor corporale? Darwiniştii nu au nici un răspuns. Nici măcar nu se gândesc la asta”

(citat de Lee Strobel, The Case for a Creator, 2004, pag. 238-239).

În consecinţă, după 150 de ani de căutare a unei explicaţii pentru datele fosile din Cambrian, încă nu există un mecanism evoluţionist care să explice satisfăcător apariţia bruscă a atât de multor forme de viaţă complet diferite.

Nu s-a găsit nici măcar un singur organism sau câteva care să evolueze treptat în mai multe, însă s-a constatat o apariţie bruscă a unor forme variate de viaţă, de o complexitate remarcabilă, toate bine dezvoltate aproape de începutul datelor fosile.

7. Teoria sa privind omologia

În studiile sale, Darwin observa că diferite tipuri de vietăţi au unele trăsături comune, cum ar fi cinci degete la mâna omului, cinci degete la aripa liliacului sau cinci degete la înotătoarea delfinului. El a declarat că această similitudine la unele specii, numită de el „omologie”, constituie o dovadă a unui strămoş comun.
Totuşi, acest argument se bazează pe o analogie care nu stă în picioare, întrucât datele fosile nu indică nici o evoluţie treptată a acestor membre de la o specie la alta. Există însă o explicaţie mai simplă pentru aceste trăsături comune. În loc să aibă un strămoş comun, aceste trăsături similare ar putea fi rezultatul unui proiect comun.

Avem un proiect comun, de pildă, la nivelul realizărilor omului. Construim o maşină, o căruţă şi un aspirator cu patru roţi, însă aceasta nu înseamnă că acestea au un strămoş comun, ci că au un constructor comun. Patru roţi conferă o stabilitate mai mare decât trei roţi, iar greutatea de deasupra este distribuită mai bine. Putem deduce că un constructor inteligent a folosit acest model cu patru picioare, în locul unui model cu trei, pentru a conferi stabilitate şi rezistenţă multor dintre vieţuitoarele create.

La fel, folosirea a cinci extensii la mâini, aripi şi înotătoare indică un proiect bun care a fost folosit de mai multe ori. Acelaşi lucru se poate afirma şi pentru faptul că creaturile, de la câine la om, au doi ochi, două urechi şi patru membre – o dovadă a unui proiect şi funcţionalităţi bune.

Ce este mai raţional să acceptăm – un constructor care a folosit aceleaşi tipare pentru că s-au dovedit bune, sau o selecţie naturală şi mutaţii întâmplătoare, care au produs un proiect optim după numeroase încercări şi nereuşite? Dacă acesta din urmă ar fi răspunsul, unde sunt dovezile atât de multor modele nereuşite pe care ar fi trebuit să le găsim astăzi la nivelul fosilelor, aşa cum spera Darwin? Nu s-a găsit nici o astfel de dovadă.

Într-adevăr, atunci când nişte creaturi sunt departe una de alta pe copacul evoluţionist şi au caracteristici avansate comune, evoluţioniştii declară că aceste trăsături au evoluat separat. Care sunt însă şansele ca nişte trăsături complexe să evolueze identic, prin jocul întâmplării, de mai multe ori? Din nou, constructorul comun este o explicaţie mult mai logică.

8. Teoria sa privind evoluţia omului din maimuţă

În a doua sa carte, Originea omului şi selecţia în relaţie cu sexul, Darwin afirma că omul a evoluat dintr-o varietate de maimuţe înrudite cu cimpanzeii.

Însă, atunci când privim mai îndeaproape, vedem mari diferenţe între cimpanzei şi om. Ideea, foarte promovată, că avem 99% din ADN-ul nostru identic cu cel am cimpanzeilor, a fost infirmată odată cu descifrarea genomului cimpanzeilor.

Similaritatea este de numai 93%, conform celor mai recente studii, rezultate care, în mod curios, nu a fost anunţat în presă. Stephan Anitei, editor ştiinţific la Softpedia, scrie:

„Da, noul studiu concluzionează că diferenţa totală la nivelul ADN-ului între oameni şi cimpanzei este de 6-7%. Există similarităţi evidente între cimpanzei şi oameni, însă şi diferenţe mari la nivelul structurii corpului, creierului, intelectului şi comportamentului, etc.”

(„How Much DNA Do We Share With Chimps?” Softpedia, 20 nov. 2006, pag. 1).

Din nou, se pune întrebarea: Similaritatea dintre cimpanzei şi oameni se datorează unui strămoş comun sau unui proiectant comun? Dacă e un strămoş comun, de ce sunt oamenii atât de diferiţi de acel strămoş, în timp ce cimpanzeii au rămas cam la fel? Realitatea este că nu vedem nici o evoluţie astăzi nici la cimpanzei, nici la oameni.

Legile geneticii sunt insurmontabile – un cimpanzeu nu devine altceva decât un cimpanzeu, iar un om nimic altceva decât un om. După 150 de ani de cercetare a formelor de viaţă vii şi dispărute, nu s-a găsit nici o dovadă a unei tranziţii lente a speciilor de la maimuţă la om.

9. Teoria sa privind copacul vieţii

În singurul desen din cartea lui Darwin, Originea speciilor, vedem ceea ce se vrea a fi „copacul vieţii”. Acesta închipuie transformarea imaginară a unui strămoş comun (aflat la bază) în diferite specii existente azi (la nivelul coroanei). Desenul se bazează însă pe variaţii uşoare în cadrul speciilor, după multe generaţii, şi pe multe presupuneri..

Din nou, Darwin a mers mult dincolo de dovezi. A luat câteva dovezi ale adaptării şi le-a extrapolat în ideea că o specie sau gen (grup de specii care se pot combina) se poate transforma în ceva complet diferit – totul bazat pe speculaţie. În mod inteligent, el a declarat: „Nu văd nici un motiv pentru a limita procesul de modificare, aşa cum l-am explicat, doar la nivelul genurilor” (pag. 121). A trebuit să declare aceasta întrucât nu existau dovezi directe!

Ala cum scrie Jonathan Wells:

„Problema fundamentală a evoluţiei, originea speciilor, rămâne nerezolvată. În ciuda unor secole de combinări artificiale şi decade de experimente în laborator, nimeni nu a observat vreo speciaţie (evoluţia unei specii în altă specie) prin variaţie şi selecţie. Ceea ce Darwin a pretins că ar fi adevărat pentru toate speciile nu s-a demonstrat nici măcar pentru o singură specie”

(The Politically Incorrect Guide to Darwinism and Intelligent Design, 2006, pag. 64).

Astfel, în locul unui „copac al vieţii” care începe cu unul sau câţiva strămoşi comuni şi apoi se ramifică, avem în realitate un „copac al vieţii” inversat şi destul de divizat – ramurile vieţii sunt foarte diverse şi numeroase de la bun început. Prin extincţie şi apariţii bruşte, avem mai puţine forme de viaţă astăzi decât în trecut.
„Dintre toate simbolurile evoluţiei”, adaugă dr. Wells,

„copacul vieţii este cel mai ilustrativ pentru că descinderea dintr-un strămoş comun este fundamentul teoriei lui Darwin… Însă Darwin ştia – iar cercetătorii au confirmat astăzi – că dovezile fosile timpurii inversează copacul evoluţionist al vieţii. Acum zece ani se spera că dovezile moleculare ar putea salva copacul, însă descoperirile recente au năruit această speranţă. Deşi nu afli aceasta din manualele de biologie, copacul lui Darwin a fost scos din rădăcini”

(ibid., pag. 51).

10. Respingerea creaţiei lui Dumnezeu

Charles Darwin a fost un om al timpurilor sale. Secolul 19 a fost martorul unor transformări sociale majore – politice, filosofice, economice şi religioase – iar Darwin a fost influenţat considerabil de ele.

Bunicul său, Erasmus Darwin, fusese un ateu care scrisese despre evoluţie, iar tatăl său, Robert Darwin, era şi el tot ateu, ambii influenţându-l pe Charles.

La unsprezece ani de la publicarea Originii speciilor, el recunoştea că două motive stătuseră la baza scrierii acelei cărţi: „Pot mărturisi că am avut două obiective în vedere; primul, acela de a arăta că speciile nu au fost create separat şi, al doilea, că selecţia naturală a fost determinantul principal al schimbării…

„Unii dintre cei ce admit principiul evoluţiei, dar resping selecţia naturală, par să uite, atunci când îmi critică cartea, că am avut aceste două obiective de mai sus în minte; deci, dacă am greşit acordând o mare importanţă selecţiei naturale, ceea ce nu pot spune, sau dacă i-am exagerat importanţa, ceea ce ar putea fi posibil, cel puţin, sper eu, am făcut o treabă bună în a ajuta la respingerea dogmei unor creaţii separate”

(The Descent of Man, 1871, pag. 92).

De remarcat că primul motiv al scrierii cărţii sale a fost unul religios – dorea să respingă „dogma unor creaţii separate”. Cu alte cuvinte, la el nu era loc pentru o variantă religioasă a originii speciilor, una care să includă un Creator. El a promovat ideea că materia şi energia, cu ajutorul selecţiei naturale şi a variaţiilor, stau la baza tuturor formelor de viaţă care ne înconjoară – o filozofie cunoscută ca materialism ştiinţific.

I-a criticat pe creaţioniştii care credeau în specii fixe, limitate la regiuni geografice specifice. Pentru el, evoluţia era „ştiinţifică” şi trebuia privită cu o minte deschisă – dar în cadrul unui sistem materialist închis, eliminând sau reducând la minim rolul unui Creator.

În loc să avem, de-a lungul ultimilor 150 de ani, dovezi în sensul unor cauze oarbe şi aleatorii ca bază a creaţiei, vedem astăzi, pe baza dovezilor moleculare, chimice, biologice şi astronomice, că în spatele a tot se află un constructor comun.

Aşa cum spunea, în mod elegant, Phillip Johnson, profesor de Drept la University of California,

„evoluţia darwiniană… mă duce cu gândul la un vas mare de război pe oceanul realităţii. Flancurile sale sunt puternic armate cu bariere filosofice împotriva criticilor, iar punţile sale sunt dotate cu mari tunuri retorice pentru a-i intimida pe eventualii atacatori…

Însă acest vas are o spărtură metafizică, iar ofiţerii mai inteligenţi de pe el au început să înţeleagă că toată puterea de foc a vasului nu îl va putea salva dacă nu se astupă spărtura. Desigur, se vor face eforturi eroice pentru a salva vasul… Spectacolul va fi fascinant, iar lupta va continua mult timp. În final însă, realitatea va învinge”

(Darwin on Trial, 1993, pag. 169-170).

S-au împlinit două sute de ani de la naşterea lui Darwin dar, aşa cum prevede Phillip Johnson, ideile lui vor sfârşi la coşul de gunoi al istoriei. Johnson conchide:

„Fiecare istorie a secolului douăzeci are trei gânditori ca promotori de frunte: Darwin, Marx şi Freud… Marx şi Freud au eşuat… Sunt convins că Darwin e la rând. Căderea lui va fi cea mai mare dintre cele trei”

(Defeating Darwinism by Opening Minds, 1997, pag. 113).

Urmările mentalităţii darwiniste

Aşa cum am arătat la început, publicarea cărţii Originea speciilor a influenţat major societatea umană în secolele 19 şi 20.

Majoritatea dintre noi am crescut învăţând la şcoală despre evoluţia omului din maimuţă şi acceptând-o ca pe un fapt dovedit. În mediul academic, puţini contestă teoria lui Darwin iar cei care o fac, primesc etichete cum ar fi retrograd, extremist sau fundamentalist religios.

Richard Weikart, profesor de istorie la California State University, descrie felul în care au privit unii publicarea iniţială a cărţii lui Darwin.

„Mare parte din opoziţia iniţială faţă de darwinism provenea din percepţia unei ameninţări la adresa ordinii morale. Adam Sedgwick, fostul mentor al lui Darwin în ştiinţe naturale de la Universitatea Cambridge, îşi exprima deschis această teamă într-o scrisoare adresată lui Darwin în anul 1859, la scurt timp după lecturarea Originii speciilor. Acesta declara: ‚Pasaje din cartea ta… mi-au şocat considerabil simţul moral’”

(From Darwin to Hitler, 2004, pag. 1).

Avertizând asupra consecinţelor publicării cărţii, Sedgwick adăuga că

„omenirea, în mintea mea, va suferi un rău care s-ar putea să o abrutizeze şi care va scufunda rasa umană într-o mare de degradare mai adâncă decât orice cunoaştem din istoria ei”

(ibid.).

Entuziasmat de noua sa teorie, Darwin a dat prea puţină atenţie posibilelor consecinţe morale ale scrierilor sale. Cu siguranţă, nu a prevăzut că după 75 de ani, ideile sale îl vor conduce pe un Adolf Hitler la formularea unor politici rasiale şi exterminaţioniste. Profesorul Weikart documentează însă această conexiune, cu numeroase citate din majoritatea filosofilor şi cercetătorilor germani din acea epocă.

Dr. Richard Evans, profesor de Istorie Modernă la Universitatea Cambridge şi autor al cărţii The Coming of the Third Reich, declară că Weikart “prezintă în detalii ponderate şi convingătoare felul în care gânditorii darwinişti din Germania au făurit o atitudine amorală asupra societăţii umane până în primul război mondial, în care un presupus bine al rasei a constituit unicul criteriu al politicilor publice şi ‚igienei rasiale’.

„Fără a supra-simplifica liniile care leagă această filozofie de Hitler, el demonstrează cu o claritate rece felul în care o serie de scriitori şi cercetători darwinişti au avansat politici cum ar fi infanticidul, sinuciderea asistată, prohibiţiile maritale şi multe altele pentru cei pe care îi considerau rasial sau eugenic inferiori, oferindu-i astfel lui Hitler o bază ştiinţifică pentru politicile adoptate de acesta…”

(From Darwin to Hitler, coperta spate)

Nu doar Hitler şi naziştii lui au fost influenţaţi major de Darwin.

„După ce a citit Originea speciilor lui Darwin, Karl Marx i-a scris lui Friedrich Engels, ‚Deşi realizată într-o manieră englezească grosolană, aceasta este cartea care conţine o bază în istoria naturală pentru vederile noastre’. Mai mult, mulţi pacifişti, feministe, susţinători ai controlului naşterilor şi activişti homosexuali au fost darwinişti entuziaşti şi au folosit argumentele lui Darwin pentru a-şi promova agenda social-politică”

(pag. 4).

O nouă moralitate

Ideile lui Darwin au condus la o viziune asupra lumii radical diferită pentru mulţi gânditori europeni.

„În 1904, unul dintre cei mai de seamă biologi darwinieni germani, Arnold Dodel, proclama: ‚Noua viziune mondială se sprijină pe teoria evoluţiei. Pe ea trebuie să construim o nouă etică… Toate valorile trebuie reevaluate’… Relativismul lor moral implică ideea că unele valori morale poate au fost valabile în trecut, dar este posibil să nu se mai aplice în condiţiile moderne”

(pag. 43).

În mod interesant, un contemporan al lui Dodel, faimosul anti-evoluţionist american William Jennings Bryan,

„a fost în mare măsură motivat de preocuparea legată de implicaţiile morale ale darwinismului. În calitate de pacifist, Bryan a fost scandalizat de retorica darwiniană a militariştilor germani, pe care îi făcea responsabili de izbucnirea primului război mondial”

(pag. 1).

Îngrijorarea lui Bryan s-a dovedit întemeiată, gândirea lor fiind o scară pentru teoriile rasiale ale lui Hitler, care au condus la un al doilea conflict major după doar 25 de ani.

Teoria lui Darwin nu doar că a modificat gândirea politică, conducând la comunism şi nazism şi la două războaie mondiale. Ea a schimbat şi mentalitatea unui număr considerabil de oameni din ţările dezvoltate.

Valorile bazate pe secole de învăţătură creştină asupra sfinţeniei căsătoriei şi a vieţii umane în general au început să se erodeze. Teoria lui Darwin nu a oferit doar o explicaţie alternativă la creaţiunea biblică, dar a condus la îndoieli asupra a tot ce afirmă Scriptura, inclusiv asupra legilor morale.

Mulţi văd astăzi căsătoria ca fiind ceva învechit, „o bucată de hârtie”, în timp ce ideea de fidelitate sexuală faţă de soţ/soţie pe durata vieţii o regăsim doar la o minoritate. Pentru mulţi, sexul este doar pentru plăcere iar copiii sunt o problemă.

Fără limite

Totul şi orice se poate justifica dacă îl scoţi pe Dumnezeu din schemă.

Acum două mii de ani, într-un context amoral, Sf. Pavel scria:

„Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele”.

(Romani 1:28-29). Din păcate, cuvintele lui sunt un tablou al societăţii „moderne” de astăzi.

În versetul următor, Sf. Pavel spune că oamenii au devenit „urâtori de Dumnezeu”. De fapt, promovarea oarbă a teoriei evoluţioniste se bazează pe obstinaţia de a respinge cu orice preţ pe Dumnezeu şi a-l scoate de tot din viziunea globală asupra vieţii. Poate că Darwin nu îşi propusese să respingă moralitatea creştină, dar la aceasta a condus în final teoria lui. Trăind în Anglia victoriană, ar fi fost cu siguranţă îngrozit de ideologia nazistă, dar fără a sa teorie a evoluţiei, al treilea Reich nu s-ar fi putut justifica pe sine.

Desigur, nu darwinismul în sine a produs ororile nazismului şi comunismului, dar fără Darwin, în special fără permutările darwiniste şi eugenice sociale, nici Hitler şi nici Stalin nu ar fi avut baza ştiinţifică necesară pentru a se convinge pe sine şi pe adepţii lor că atrocităţile comise de ei sunt vrednice de laudă. Darwinismul sau, cel puţin unele interpretări naturaliste ale darwinismului, au reuşit să răstoarne scara valorilor morale.

Traducere şi adaptare din limba engleză de Bogdan Mateciuc

Cu permisiune

Material preluat de la www.creationism.info.ro