Reteta pentru relativita cronica

Reteta pentru relativita cronica
Ţineţi-vă răsuflarea . Nici unul dintre noi nu ne-am căsătorit cu cine trebuie. Ne-am căsătorit cu cine ne trebuie. Asta pentru că celălalt nu este din startul căsătoriei omul potrivit. Venim la confluenţa dragostei datorită unor afinităţi şi componente comune. Ele configurează curcubeul atracţiei. Puţin mai încolo, când unele aşteptări sunt înşelate şi partenerul nu răspunde pe aceeaşi lungime de undă apare întrebarea : oare m-am căsătorit cu cine trebuie ? Întrebarea este grotescă pentru că, repet, nici unul din cei căsătoriţi nu s-a legat cu omul potrivit. Noi ne căsătorim datorită instanţelor noastre elective, dar n-avem nici o instanţă care să ne spună dacă ne vom potrivi în viitorul căsniciei. Este absurd , dar şi amuzant să pretindem căutarea sufletului pereche. Care sunt criteriile după care să corespundă jumătatea cealaltă( o altă aberaţie) ca apoi să mergem pe o comunicare fericită?
Nu avem nevoie de completare, pentru că nu suntem jumătăţi. Omul poate să trăiască fericit şi singur, dacă ştie să se socializeze în mediul lui. Dar în mod sigur avem nevoie de schimbare.
În Cartea Cărţilor scrie că Dumnezeu nu i-a făcut bărbatului o femeie potrivită, ci un ajutor potrivit. Şi totuşi dacă în cuplu celălalt nu este omul potrivit, comunicarea nu este posibilă. Două lumi paralele, cu limbaje diferite şi cu concepţii total divergente nu pot convieţui. Fericirea este rezultatul procesului de potrivire, de coerenţă maritală, iar lucrul acesta nu-l pot controla înainte şi la căsătorie. E o cutie neagră care nu poate fi găsită nicăieri. Şi atunci , întrebarea este legitimă : pentru ce ne căsătorim, dacă tot nu dăm de omul potrivit ? Bună întrebare, dar răspunsul este mai bun.
Taina ajutorului potrivit
Boala noastră este relativita cronică. Nu-l găsiţi în dicţionar. Dar intuiţi ce înseamnă : incapacitatea de a relaţiona în vederea potrivirii. Întrucât virusul importanţei de sine a pătruns în documentele vieţii, avem nevoie imperios de un ajutor…potrivit. Şi Creatorul a ştiut chiar înainte de căderea omului ce trebuie ca să fiabilizeze cuplu în vederea armonizării celor doi. De ce ajutor potrivit şi nu om potrivit? Să nu credeţi că Dumnezeu nu a creat omul potrivit. În Eden aşa erau cei doi. Perfect potriviţi unul pentru celălalt. Dar , în preştiinţa Sa , Autorul legământului a văzut că fericitul cuplu, prin contestarea relaţiei divine, va strânge milioane de eşecuri în relaţie, şi orice bărbat şi femeie care ar dori să refacă traseul edenic ar eşua, fără relaţia de bază : Creatorul.
Secretul „ajutorului potrivit” stă în descoperirea relaţiei potrivite prin ceea ce este celălalt partener, astfel ca prin el să intru în experienţa cunoaşterii de sine, şi să fac schimbările cele mai fericite, pentru a mă potrivi. Şi reciproc. În această ecuaţie a căsniciei intervine criza adaptării la celălalt. Fiecare din cei doi au repere morale şi existenţiale proprii cerând partenerului să se raporteze la ele. Complicată este fiinţa umană. Omul de lângă mine devine reactivul care mă cheamă să mă definesc şi să descopăr în mine barierele care mă despart de relaţia care ne face potriviţi. Apoi vine schimbarea pe care nici un om nu o poate realiza, ci numai Tatăl Ceresc.
Noi avem o poftă nebună de a-l schimba pe celălalt şi, cu toate că recoltăm de fiecare dată zădărnicie, ne ambiţionăm tot mai mult în hărnicia noastră rebelă. Am şi progresat. De la arme de distrugere în masă, am ajuns la arme de distrugere în …casă. Acest reflex face parte din natura noastră egoistă. Când nu vrem să ne schimbăm, reacţionăm prin a-l modela pe partener după chipul şi asemănarea noastră. Devenim într-un fel dumnezei. E nevoie de o prăbuşire proprie pentru a deschide drumul omului potrivit. Încearcă cineva ?
Declaraţie de vulnerabilitate
Un lucru este clar: nicăieri pe lume nu vom găsi omul potrivit. Trebuie să-l creăm prin relaţia care ne este dată. Este inutil să spunem că dacă ar fi fost altcineva ar fi fost mai bine. După ce ne căsătorim întrebarea : nu cumva m-am căsătorit cu cine nu trebuie ? este absurdă. Începe opera de artă a vieţii : schimbarea mea, nu a celuilalt, în aşa fel încât să-i creez condiţiile cele mai optime pentru a se descoperi pe sine şi dragostea agape. Şi el face cu mine la fel. Orice cuplu reuşeşte nu prin a dovedi fiecare ce calităţi are şi cu ce îl poate sprijini pe celălalt, ci prin declaraţia de vulnerabilitate. Cum vine asta ? Uite aşa, declar că am hibe multe, care trebuie înlăturate. Această declaraţie de slăbiciune umană mă face vigilent de a hotărî să nu-l rănesc pe vecinul meu cel mai apropiat de viaţă şi să cer ajutorul pentru a nu recurge la instanţele mele de bruiaj. Este o declaraţie şi de apel la iertare şi totodată la descoperirea inamicului numărul unu’ : eul personal şi infatuat.
Declaraţia de vulnerabilitate este un pact de neagresiune şi un strigăt de ajutor spre cer pentru o intervenţie a puterii absolute, care aduce schimbarea edenică de dinainte de rebeliune. Uşa spre relaţia cea mai armonioasă se deschide doar cu definirea completă a ceea ce suntem, pentru a deveni ceea ce trebuie să fim. De aceea Creatorul a făcut omului un ajutor potrivit. Satisfacţia vieţii este tocmai în procesul de potrivire şi nu în potrivirea iniţială, care nu este posibilă. Ce ziceţi, semnaţi declaraţia de vulnerabilitate?
O parabolă rustică
Eistein spunea că niciodată o problemă nu se rezolvă la nivelul de gândire care a generat-o. Ne trebuie de fiecare dată o viziune mai înaltă pentru a rezolva crizele vieţii rămase jos, din gândirea afectată de conflict. Aceasta înseamnă schimbare continuă şi noi instrumente de gândire şi simţire pe care să le folosesc în arhitectura noului peisaj relaţional.
Şi acum îmi mai stăruie în priviri acea emblemă rustică de la întretăierea drumurilor : fântâna cu cumpănă. Un buştean gros mai mult sau mai puţin finisat , sprijinit pe un altul ridicat pe verticală, putea fi aplecat chiar şi de un copil. La capătul dinspre fântână, o prăjină mai subţire, cu o ciutură în capăt, agăţată de un cârlig. O pârghie uriaşă pentru a procura cel mai dorit răspuns dat vieţii :apa. Ceea ce mă impresiona era alternanţa poziţiei : un capăt al cumpenei se apleca pentru a coborî ciutura goală , în timp ce celălalt se ridica prinzând cota maximă.Apoi cel supus urma să se ridice cu o ciutură plină în timp ce capătul , ce a fost cândva la înălţime se coboara pentru a pune în evidenţă succesul celuilalt. E o parabolă ilustră pentru cuplul care trăieşte experienţa supunerii în dragoste. O demonstraţie de generozitate exprimată de disponibilitatea de a da întâietate unul altuia. Dacă cele două capete ar rămâne în ambiţia de a sta împreună la aceeaşi înălţime, nu s-ar ridica nici o ciutură cu apă rece în arşiţa verii. Orice comentariu ar dilua forţa parabolei.
Sursa: http://www.bisericaonline.ro/Reteta-pentru–relativita-cronica-118.html