1. Rolul Reformaţiunii în formarea limbii literare române – analiză critică

Autor Oltei Cristina

1.1. Influenţa Reformei asupra culturii sec. al XVII-lea din Transilvania

Principatul Transilvaniei a cunoscut în sec. XVI-XVII o remarcabilă şi complexă activitate culturală, datorită diversificării domeniilor de creaţie şi numărului în creştere al beneficiarilor acesteia. Afirmarea scrisului în limbile naţionale şi progresul pe care îl realizează expansiunea lui în societate vor imprima peisajului cultural, alături de accentuarea procesului de instituţionalizare a culturii, trăsături distincte. Cu deosebire, tendinţele de laicizare a culturii, şi caracterul ei general românesc reprezintă două din marile achiziţii ale perioadei de strălucire de la sfârşitul sec al XVII-lea. În Transilvania, unde principatul calvin exercită un patronaj asupra orientării culturale, studenţii, mai cu seamă cei maghiari, se îndrumă spre ţările de jos (Utrecht, Leyda), în timp ce luteranii continuă traseele universitare germane. Astfel, în acest spaţiu cultural îşi dau întâlnire o diversitate de curente culturale din sfera Reformei şi Contrareformei.

În Transilvania funcţionează şcolile înfiinţate în timpul Reformei din care se disting Colegiul din Braşov, cel din Alba Iulia (1622), Şcoala de la Orăştie condusă de Mihail Halici jr. Colegiul de la Alba Iulia înfiinţat de Bethen s-a remarcat prin profesorii de talie universitară europeană, Alsted, Opidz, Bisterfeld etc. în a două jumătate a sec XVII, se observă sporirea şcolilor rurale, cu prioritate cele luterane şi calvine care au suportul bisericilor recepte, bine organizate şi deschise. Un rol important îl deţine educaţia şi în comunităţile româneşti, dovadă preocuparea sinoadelor din vremea mitropolitului Sava Brancovici (1673-1675), când s-a propus organizarea unui învăţământ în incintele eclesiastice. În acest secol funcţionează şcoli româno-calvine la Făgăraş, Caransebeş cu suportul principilor interesaţi de prozelitismul calvin. Cultura scrisă românească indică un aport al mănăstirilor şi cu deosebire al copiştilor care îşi păstrează monopolul asupra răspândirii lucrărilor cu conţinut religios şi juridic. Tot în această perioadă se constată preţuirea cărţii dezvăluind iniţiative colective în achiziţionarea ei. Cartea ajunge, în sec XVII, să depăşească cadrul bisericii fiind cumpărată de comunităţi, de laici, fenomen ce atestă progresul şi preţuirea scrisului şi cititului în societate.

Ca efect al Reformei, încep să se afirme intelectualii români care acced în poziţii superioare prin Reformă sau Contrareformă. Astfel, Halici jr ajunge conducător al Şcolii calvine din Orăştie, iar Gabriel Ivul şi George Buitul, formaţi în mediul Contrareformei se evidenţiază în spiritul preceptelor tridentine.[1]

Peisajul cultural din principate se resimte de pe urma marilor curente culturale care au străbătut Europa. Caracterul multifuncţional din Transilvania a colaborat la asimilarea ideilor culturii postbizantine, a Reformei şi Contrareformei, a umanismului târziu sau a barocului. Transil-vania a fost un creuzet în care s-a cristalizat un multiculturalism prin contacte nemijlocite cu mediile universitare europene, potrivit propriilor tradiţii. De-a lungul sec al XVII-lea, intelectualul de formaţie sud-est europeană ce profesa raţionalismul ortodox, se învecina cu cel maghiar sau sas format în spiritul Reformei sau Contrareformei.

Îmbrăţişând într-o sferă largă de preocupări spaţiul general românesc, scrierile istorice din Transilvania oglindesc prin opera lui Ianos Bethlen, Rerum Transylvanicarum libriquator (1629-1662) şi Historia rerum Transylvanicarum fenomenele politice care au străbătut istoria veacului. Filozofia şi-a adus şi ea contribuţia la dezvoltarea culturii. Inserarea în Divan a unei cărţi unitariene redactate de unitarianul Wissowatius şi în Biblia de la Bucureşti (1688) a unei cărţi necanonice de inspiraţie protestantă, Tratatul despre raţiunea dominantă, semnifică o poziţie anticonfe-sională, o anumită indiferenţă faţă de credinţă. Secolul al XVII-lea este reprezentativ şi pentru codificările juridice care mărturisesc interesul statului pentru păstrarea ordinii şi pentru apărarea stăpânirii feudale. Pravila de la Govora (1640) şi Îndreptarea legii (1652) atestă influenţe din jurisdicţia europeană. În Transilvania, sec al XVII-lea aduce redactarea celor două mari colecţii Approbatae constitutiones regni Transilvaniae (1653)şi Compilatae Constitutiones (1669) ce conţin legislaţia dietală de la constituire principatului.[2]

Literatura juridică din Ţara Românească, în virtutea dreptului de patronaj al Mitropoliei de la Târgovişte asupra bisericii ardelene române, tipăreşte pentru Transilvania o ediţie a Pravilei de la Govora. Colecţiile de legi au un puternic caracter de clasă, întărind ordinea feudală existentă, iar pentru românii din Transilvania, Aprobatele şi Compilatele statornicesc inegalitatea, statutul de nerecepţi sub aspect religios. Dintre legiuirile specific locale, Constituţiile Ţării Făgăraşului, ce conţin norme de drept consuetudinar românesc, şi legile săteşti ale comunităţilor secuieşti, au perpetuat până în epoca modernă orânduirile juridice ale autonomiilor româneşti şi secuieşti.

Influenţa umanistă a inspirat şi traduceri efectuate în spirit critic, filologic, care prezidează travaliul celor care transpun în limbile naţionale valorile culturii europene. Traducerea Bibliei (1688), alături de opere de controversă teologică sau de edificare morală, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul sec al XVIII, şi Didahiile lui Antim Ivireanul în Ţara Românească reflectă un spirit novator, îndrăzneli de gândire care anticipează iluminismul, mărturisind o nouă sensibilitate proprie epocii crizei conştiinţei europene. În ambianţa afirmării limbii române în cultură, Dosoftei, influenţat de sensibilitatea barocului polonez, dă o nouă şi originală expresie versificaţiei româneşti.

În sec al XVII-lea opere de creaţie teologică originală, concordantă marilor curente europene, aduc în ţările române un suflu înnoitor prin spiritul de controversă ce la animă şi, totodată, în mediul românesc replica anticalvină la literatura prozelită publicată în Transilvania. Răspuns la Catehismul calvinsec (1645) indică, alături de Cazania lui Varlaam (1642) afirmarea în societatea românească a unui sentiment de solidaritate sub semnul conştiinţei de sine etnică. Sec al XVII-lea, ca secol al supremaţie calvine în Transilvania, cunoaşte o amplă operă de traduceri în limba română a cărţii religioase şi apariţia unor lucrări influenţate de doctrina calvină. În aceste cărţi se regăsesc tezele calvine predestinarea, repudierea cultului icoanelor, alături de altele cu un conţinut ortodox ce atestă spiritul de controversă care va pregăti iluminismul.

În secolul redactării Mărturisirii ortodoxe, Nicolae Milescu alcătuieşte un Enchiridion, o expunere a doctrinei ortodoxe care va fi inserat într-o colecţie jansenistă, dirijată de Nicolae. Editarea unui catehism de George Buitul, care are la bază Catehismul roman (1566) anunţă spiritul de controversă care nu va întârzia să clatine mentalitatea tradiţională. Astfel prin cultură şi difuzarea ei în societatea laică îşi face loc în ambianţa literară o sensibilitate în care ideea de schimbare se opune imobilismului şi autorităţii. La mijlocul secolului Noul Testament de la Bălgrad, tipărit la 1648, exprimă prin Predoslovia lui Simion Ştefan, unitatea lingvistică a românilor. Datorită circulaţiei cărţilor româneşti din Moldova şi Ţara Românească în Transilvania şi operei de copiere sistematică, limba literară română se impune, contribuind substanţial la afirmarea conştiinţei de origine la elita comunităţilor rurale.[3]

Părerile lingviştilor români şi străini asupra momentului în care se poate vorbi de o limbă literară românească sunt împărţite. Opiniile lor pot fi împărţite în două categorii: 1. Se poate vorbi de o limbă literară, adică le o limbă mai îngrijită, încă înainte de apariţia textelor scrise în cadrul producţiilor populare şi 2. nu se poate vorbii de o limbă literară decât odată cu apariţia textelor scrise, odată cu respectarea unor norme.[4] Protagoniştii ultimului punct de vedere nu sunt toţi de acord asupra momentului istoric al apariţiei limbii române literare.

Chiar dacă nu identificăm limba literară cu limba scrisă, trebuie să admitem totuşi rolul fundamental pe care l-au avut textele scrise în procesul de formare şi, mai ales, de unificare a limbii literare româneşti. Încercând să elucidăm cauzele folosirii limbii române în scris, în locul slavonei, vom putea înţelege mai bine condiţiile socioculturale care au favorizat crearea şi dezvoltarea limbii române literare.

Lingviştii români şi străini, continuă să susţină, în general, două poziţii fundamentale asupra cauzelor care au determinat folosirea limbii române în scrierile oficiale şi în biserică:

1.        începuturile scrisului românesc trebuie puse pe seama unor factori politici şi culturali interni

2.        românii au început să scrie în limba lor sub influenta unor factori externi, adică curentele culturale străine.

1.2. Teoria influenţei interne

Enunţate de A. D. Xenopol, această teorie a mai fost susţinută de I. Bianu, Ghe. Ghibănescu, M. Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu şi G. Ivănescu. Aproape toţi cercetătorii care susţin acest punct de vedere se întemeiază mai ales pe argumente de ordin istoric, decât lingvistic. Panai-tescu crede că traducerea primelor texte româneşti trebuie pusă în exclusivitate pe seama factorilor interni de natură social-politică şi culturală, că ea este un rezultat firesc al dezvoltării poporului român şi mai ales al luptei anumitor pături sociale pentru emanciparea culturală.[5]

S-a afirmat că traducerea primelor texte religioase trebuie pusă în legătură cu lupta bisericii româneşti din Maramureş pentru autonomie, la sfârşitul sec XV. Însă, academicianul Al. Rosetti consideră că o astfel de autonomie era imposibilă. Em. Vârtosu aşează folosirea limbii române în cadrul tendinţei generale europene de renunţare la vechile limbi de cultură, în folosul dezvoltării şi impunerii limbii naţionale.

O altă ipoteză este aceea că traducerile au fost pregătite de lupta nobilimii din Maramureş (la sfârşitul sec al XV-lea) pentru menţinerea independenţei bisericii ortodoxe române, cu sediul principal la mănăstirea Peri, împotriva tendinţelor de subordonare ale episcopiei slavone din Muncaci, prin acceptarea supunerii faţă de biserica oficială catolică din Transilvania. Nu există nici un document conform căruia biserica oficială ar fi îngăduit în acest fel traducerea cărţilor bisericeşti în limba română.[6]

1.3. Teoria influenţelor externe

Susţinătorii acestei teorii pot fi grupaţi în funcţie de curentul cultural străin presupus ca fiind determinant în apariţia şi dezvoltarea scrisului românesc. B. P. Haşdeu, primul român care a abordat această problemă, credea că cele dintâi scrieri româneşti a apărut datorită influenţei bogomilice.

1.3.1. Teoria influenţei husite

S. Puşcariu, N. Drăganu, I. A. Candrea, Al. Procopovici susţin teoria influenţei husite. Adepţii acestui punct de vedere pornesc de la ideea că primele texte româneşti au fost scrise în Maramureş, în sec al. XV-lea, deci, într-un loc şi într-o vreme favorabile influenţei husite. Nicolae Iorga susţine că „românii nu puteau să întreprindă o acţiune atât de revoluţionară cum este abandonarea limbii slavone (una din cele patru limbi sacre), mai ales în biserică, fără să fie influenţaţi, ori să imite una din mişcările religioase reformatoare care au avut loc în Europa până în sec al XVI-lea.”[7] Pe lângă aceasta există şi mărturii documentare despre activitatea husiţilor refugiaţi în Ungaria şi Transilvania, precum şi în Moldova.

Adversarii a acestei păreri susţin:

a)                nu există nici o mărturie scrisă sau de altă natură care să ateste influenţa husită în Maramureş.

b)               Husitismul nu a mai exercitat nici o influenţă în ţările române după 1500, în timp ce textele traduse datează din sec al XVI-lea.

c)                Husiţii nu s-au ridicat împotriva ortodoxiei şi a limbii slavone bisericeşti, ci împotriva catolicismului şi a limbii latine; în urma sinodului de la Constantinopol din 1452, husiţii s-au unit cu biserica ortodoxă, devenind, astfel, aliaţi ai ortodocşilor.

d)               În primele texte traduse nu se găseşte nici o mărturie a influenţei concepţiei religioase husite.

e)               Traducerea într-o perioadă destul de scurtă a unui număr atât de mare de scrieri presupune o acţiune organizată şi costisitoare, aprobată de oficialităţi, dar se ştie că husiţii au fost întotdeauna prigoniţi în Transilvania şi în Ungaria.

1.3.2. Teoria influenţei luterane şi calvine

Alţi cercetători cred că apariţia primelor texte româneşti trebuie pusă pe seama influenţei luterane şi calvine. Între susţinătorii acestei opinii se numără Ov. Densusianu, I. Bălan, ac. A. Rosetti, N. Drăgan şi N. Iorga. În sprijinul acestei teorii, au fost aduse următoarele argumente:

1.         Primele traduceri româneşti ale cărţilor religioase s-au făcut în sec al XV-lea, când în Transilvania se exercita influenţa luterană şi nu husită.

2.         Traducerea cărţilor religioase în a doua jumătate a sec al XI-lea, în sudul Transilvania (Braşov, Sibiu, Orăştie) a avut un caracter organizat

3.         Acţiunea conştientă şi premeditată a saşilor din Braşov şi Sibiu de atragere a românilor la luteranism are loc mai ales după 1560, dată la care reforma este admisă oficial în Transilvania, dar şi mai înainte, adică după confesiunea de la Augsburg (1530). Ac. Rosetti crede că între primele traduceri a figurat şi un Catehism, scris în regiunile nordice, după care s-a făcut şi copia cuprinsă în Codicele Martian, datat în a doua jumătate a sec al XVII-lea. Acest text ar proba influenţa reformaţilor saşi şi unguri din Zips şi din nordul Ungariei asupra românilor din Transilvania de nord.

4.         În textul Crezului din Psaltirea Scheiană, este prezent filioque menţinut de luterani după despărţirea de catolicism.[8]

1.4. Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi

În ultimul timp se impune din ce în ce mai mult părerea potrivit căreia biruinţa scrisului în limba română s-ar datora atât unor nevoi interne, cât şi unor influenţe culturale externe. Între susţinătorii acestei teze se numără T. Palade, Şt. Paşca, P. Olteanu, I. Gheţie. Deşi românii nu au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, au preluat de la propagatorii acestor curente religioase ideea folosirii limbii naţionale în biserică, înscriindu-se astfel  în curentul general european favorabil acestui act revoluţionar, pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu al erei noastre.

1.5. Dovezi ale influenţei Reformaţiunii asupra formării limbii literare române

Marea majoritate a celor dintâi monumente de limbă română literară[9] care s-au păstrat provin din Transilvania. Acolo, spre deosibire de Moldova sau Muntenia, unde slavona, ca limbă de cultură era protejată eficient de biserică şi administraţie, condiţiile introducerii limbii române în scris erau mult mai prielnice în sec al XV-lea. Mai întâi, pentru că poziţia slavonei era incomparabil mai şubredă în Transilvania, decât în Principate, ea fiind întrebuinţată aici doar în bisericile românilor ortodocşi, care, după mărturiile traducătorilor, ajunseseră să o cunoască foarte puţin. Pe de altă parte, un rol important l-au avut şi ideile europene favorabile utilizării limbilor naţionale în scris, care în Transilvania au putut să pătrundă şi să se dezvolte mai uşor, deoarece nu întâmpinau opoziţia oficialităţilor. Reforma protestantă fusese acceptată aici, iar clericii luterani şi calvini desfăşurau o aprigă propagandă menită să facă noi prozeliţi printre transilvăneni, indiferent de naţionalitate. În acest scop, ei nu  numai că au întrebuinţat dar au şi sprijinit direct traducerea cărţilor bisericeşti în limba română.

Cele mai importante monumente de limbă literară, din perioada la care ne referim sunt cărţile religioase din sec al XVI-lea traduse, copiate sau tipărite la Braşov, Sibiu, Orăştie ori Cluj. Prin limba lor mai clară şi mai atent prelucrată, dar în special prin larga circulaţie pe care au avut-o printre români, aceste cărţi au avut un rol însemnat în cultivarea limbii române.

Victoria limbii române scrise asupra slavonei reprezintă un moment hotărâtor în istoria noastră culturală. Luându-şi asupra sa funcţia de instrument de cultură, româna s-a putut dezvolta şi îmbogăţi de-a lungul timpului pe măsură ce societatea românească a progresat şi s-a integrat în curentul de idei al Europei moderne.

Traducerea Bibliei în limba fiecărui popor este preconizată chiar de către apostolul Pavel, în 1 Cor. 14: 8-11, 19.

1.5.1. Tipăriturile lui Coresi

Dintre textele tipărite cele mai importante sunt textele coresiene. Ţelul principal al lui Coresi a fost introducerea limbii române ca limbă de cult în locul slavonei. În „Psaltirea română”, din 1570, Coresi explică înlocuirea slavonei cu scrisul românesc: „Eu, diaconul Coresi, dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avem.”[10] Această idee este inspirată din mişcarea Reformaţiunii.

Coresi preia textele rotacizante care circulau în manuscris, le îmbunătăţeşte, le adaptează la tiparele limbii române din Muntenia şi sudul Ardealului. Este vorba de eliminarea rotacismului, de schimbarea unor termeni maghiari şi dialectali, de realizarea unei sintaxe mai desprinse de originalul slavon şi maghiar. El face o acţiune conştientă de îmbunătăţire a limbii literare, vizând toate compartimentele ei. Pe lângă textele preluate, Coresi traduce o serie de texte noi prin care urmăreşte să se facă înţeles, să cultive o limbă de circulaţie. Activitatea tipografică de la Braşov s-a desfăşurat sub sprijinul judelui Benkner. Întreprinderea comercială a acestuia se conjugă cu acţiunea de propagare a ideilor Reformai lui Luther. În urma acţiunii lui Johannes Honterus şi a cărţii acestuia, Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae, Benkner a reformat biserica valahilor şi a propus învăţarea preceptelor catehismului (martie 1559). În acest scop, judele Braşovului a ţinut să ofere românilor şi cărţile necesare. Astfel se tipăreşte în 1560 un Evangheliar românesc. O altă lucrare tipărită se pare tot de Coresi este un Catehism românesc larg răspândit.  În epilogul la  Tâlcul evangheliilor (o traducere a cărţii lui Petru Meliusz Juhasz ) întâlnim formula obişnuită a tipăriturilor coresiene prin care tipograful explică încă o dată necesitatea tipăririi cărţii: „dacă amu văzutu jelania la mulţi preoţi de Tîlcul evangheliilor, cum să poată şi ei propovedui şi a spune oamenilor învăţătură după cetitul evangheliei, aşa am aflat aceaste tîlcuire ale evangheliilor pre dumineci preste an, scoase den scriptura prorocilor şi apostolilor şi celor sfinţi părinţi…”[11]

Textele coresiene au fost larg răspândite în Transilvania, Muntenia, Moldova şi au contribuit la fixarea limbii române literare. Se poate vorbi de începuturile limbii române literare odată cu tipăriturile coresiene, deoarece aceste texte au suferit o îmbunătăţire conştientă, determinată de accesibilitate şi au cunoscut o largă răspândire. Apar la Coresi câteva din condiţiile limbii literare: o limbă mai îngrijită, mai accesibilă, o limbă de circulaţie mai largă, depăşind frontierele unei regiuni.

1.5.2. Noul Testament de la Bălgrad

Încercările de calvinizare a românilor din Transilvania, în prima jumătate a sec al XVII-lea, a dus la apariţia a două lucrări care prezintă un deosebit interes pentru studierea limbii şi literaturii noastre vechi: Noul Testament (1648), şi Psaltirea (1651), ambele tipărite la Bălgrad.

Lucrările menţionate apar într-o perioadă în care Transilvania era un principat autonom sub suzeranitatea turcească. Politica acestui principat se caracteriza printr-o orientare spre ţările române (aflate de asemenea sub suzeranitate turcească), prin participare la coaliţia protestantă, printr-o atitudine anticatolică şi anti-habsburgică. În această perioadă, principii Bethlen şi Rakoczy duc o politică de consolidare a puterii protestante sprijinind cultura şi accesul la învăţământ al tuturor naţionalităţilor. Astfel, românii au ajuns să cunoască limbile greacă, latină, slavonă (indicate în predoslovie ca surse ale traducerii Noului Testament) şi ebraică (sursa traducerii Psaltirei)

Fiecare pagină din Noul Testament are rezervat un spaţiu pe care traducătorii îl folosesc pentru trimiteri la alte capitole sau versete din Vechiul şi Noul Testament; pentru explicare unor cuvinte străine (ei introduc şi termeni latini, maghiari, slavoni, în afara celor greceşti menţionaţi, de obicei, de diverşi autori), pentru explicarea unor cuvinte intrate deja în limbă prin sinonime şi pentru diverse completări necesare înţelegerii textului. Amestecul acestor note explicative cu trimiterile de ordin teologic, la diverse capitole şi versete au făcut ca aceste explicaţii să nu iasă în relief, iar atenţia cercetătorilor s-a îndreptat îndeosebi asupra câtorva cuvinte ce apăreau izolat, în pagini fără trimiteri.

Cuvintele glosate poartă întotdeauna semnul „vvv” deasupra, iar urmărirea explicaţiilor marginale ne permite un contact direct cu dificultăţile de limbă ale autorilor, cu metoda lor de lucru şi, mai ales, ne permit precizări în privinţa izvoarelor. Primul izvor indicat de traducători este, pentru Noul Testament, limba greacă. Ei pleacă de la izvorul grecesc, nu pentru că această plimbă ar fi fost mai cunoscută în Transilvania, ci pentru că aşa le dictează concepţia lor despre traducere, exprimată clar în postfaţa Psaltirei, „apa totu-i mai curată şi mai limpede în izvoru decât în pâraie”.[12] O traducere trebuie să plece de la izvor. Afirmaţia din predoslovie, anume, că traducătorii au utilizat izvorul grecesc este confirmată din plin de glosele marginale. Pentru a întări sau motiva întrebuinţarea unui cuvânt, traducătorii recurg la glosări marginale, arătând, de exemplu, că au tradus „capră sălbatică” din grecescul „dorcas”, au înlocuit „diapon ermia” din textul grecesc, cu „Mercurie” (Zeul Mercur), „Artemida”, cu „Diana” etc. traducătorii apelează la autoritatea textului grecesc acolo unde observă o neconcordanţă cu alte versiuni precizând marginal: „greceşte aşa-i acest vers” sau „la grecească nu era” ceea ce dovedeşte că aceştia confruntau diversele traduceri pe care le aveau în faţă cu textul grecesc, optând, în final, pentru versiunea originală.

Din examinarea citatelor reiese că traducătorii au rămas credincioşi principiului expus în prefaţă în privinţa neologismelor şi au glosat marginal cuvintele introduse sau neconsolidate în limbă. Un alt izvor utilizat de traducătorii de la Alba Iulia este cel latin. S-a considerat ca o necesitate glosarea şi a termenilor moşteniţi din limba latină sau formaţi pe teren românesc.

O atenţie deosebită se acordă sinonimelor. În predoslovia către cititori, traducătorii au arătat că „românii nu grăiesc în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip” şi, în consecinţă, ei se vor sili să izvodească „aşea ca să înţeleagă toţi”.[13] Astfel, în Noul Testament de la Bălgrad, ne găsim în faţa unui glosar de sinonime cu un scop practic: accesibilitate. Parcurgerea acestor explicaţii ne arată, pe de o parte, care erau termenii consideraţi de traducători ca având o mai mare circulaţie, pe de altă parte, care erau posibilităţile de exprimare ale limbii române de la mijlocul sec al XVII-lea. Traducătorii explică marginal besearici prin săborului; s-au întorsu de la mine prin s-au lepădat de la mine; un săn = un cot de mare; au adurmit = au murit; în desfătare = în buiecie; întru tăcere = în taină; duh = nălucă.

Parcurgerea integrală a notelor şi explicaţiilor îndreptăţeşte câteva concluzii:

1.       Înainte de lexiconul lui Mardarie Cuzianul (1649), care traduce o serie întreagă de cuvinte slavon în limba română, Noul Testament de la Bălgrad încearcă o explicaţie de termeni din limbile greacă, slavonă, latină şi maghiară. Deşi traducătorii au cunoscut Biblia calvină a lui Heltai Gaspar (1562) care are la sfârşit un glosar cu explicarea în limba maghiară a unor termeni pe care îi găsim şi în glosele Noului Testament de la Bălgrad, explicaţiile date de traducătorii români acestor termeni nu resimt influenţa maghiară. Aceste note marginale pot fi considerate un început de dicţionar explicativ.

2.       Glosele marginale şi explicaţiile din Noul Testament aduc precizări în privinţa izvoarelor folosite. Prin urmărirea atentă a gloselor marginale şi a lexicului, se poate stabili în ce măsură traducătorii sunt tributari originalului grecesc, textului latin sau altor surse.

3.       Notele marginale atestă pregătirea ştiinţifică aleasă pentru vremea aceea a traducătorilor, care au avut o concepţie evoluată despre traducere şi o metodă avansată de lucru.

4.       Explicarea marginală a neologismelor şi larga răspândire a Noului Testament îndreptăţesc concluzia că aceste cuvinte au intrat în limba română direct din limba greacă sau latină, la 1648.

5.       Noul Testament, pe lângă introducerea unor cuvinte noi, contribuie la încetăţenirea, în limba română, a unor termeni consideraţi ca fiind insuficient cunoscuţi şi răspândiţi.

6.       Din preocuparea traducătorilor de a se face înţeleşi de toţi românii, a ieşit un dicţionar de sinonime.

Importanţa acestei opere în istoria limbii reiese din influenţa sa asupra lucrărilor ulterioare. Biblia (1688) va prelua, după 40 de ani, cu mici modificări, aproape întreaga traducere, precum şi trei predoslovii. Noul Testament nu trebuie considerat doar ca o simplă traducere. Acesta conţine o serie de predoslovii cu explicaţii asupra celor mai importante capitole ale traducerii (aprox. 23, reprezentând, împreună cu rezumatul capitolelor, cca. 80 de pagini originale). Prin problemele teoretice, prin influenţa pe care a avut-o asupra traducerii Bibliei de la Bucureşti şi prin glosarea şi explicarea marginală, Noul Testament a contribuit la realizarea unei limbi unitare româneşti, pledând pentru o normă literară supradialecticală.

Concluzii. Deşi românii nu au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, au preluat de la aceştia ideea folosirii limbii naţionale în biserică. Victoria limbii române asupra slavonei reprezintă un moment hotărâtor pentru istoria noastră culturală. Reforma a accelerat acest proces, care altfel ar fi întârziat, cum s-a întâmplat cu celelalte provincii româneşti.

[2] Bărbulescu…., Istoria României, p. 279.

[3] Bărbulescu…., Istoria României, p. 281.

[4] Ţepelea Gabriel, Momente din evoluţia limbii române, (Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1973), p. 8.

[5] Munteanu Ştefan, Istoria limbii române literare, p. 57.

[6] Piru Al., Istoria literaturii române, p. 45.

[7] Munteanu Ştefan, Istoria limbii române literare, p. 60.

[8] Idem, p. 60.

[9] În categoria monumentelor limbii române literare vechi se includ textele traduse (tipărite sau în manuscris) şi scrierile originale sau prelucrate: cronici, pravile, cazanii, cărţi populare, lucrări literare şi ştiinţifice, documente şi scrisori oficiale şi particulare.

[10] Vişinescu Valentin, Reforma religioasă în Transilvania şi implicaţiile ei politice, în Tribuna, (Cluj, 1993), 17, p. 8.

[11] Piru AL., Istoria literaturii române, ……, p. 54.

[12] Ţepelea Gabriel, Momente din evoluţia limbii române, p. 36.

[13] Idem, p. 37.