Seria de studii biblice "Alta viata"

Un băieţel corean era împins de-a lungul unui drum plin de biciclete, care cu boi, oameni pe jos, toţi încercând să scape de armatele invadatoare. Deodată, el privi în sus la feţele celor din jur. Tatăl şi mama lui nu erau cu el, se rătăcise. Găsindu-se singur într-o lume care-l îngrozea, băiatul s-a speriat rău. Zile întregi a rătăcit, dormind în gropi, mâncând coji de alimente, tot timpul strigând după părinţii lui.
Apoi, într-o zi, micul rătăcit simţi mâna mare şi caldă a tatălui său apucând mâna lui mică şi rece. În strângerea aceasta el a simţit toată protecţia şi dragostea de care avea nevoie ca să înfrunte viaţa fără frică.
Într-o lume plină de ură, bănuială, luptă şi temeri, câteodată noi toţi suntem copleşiţi de simţământul că suntem singuri şi pierduţi. Distrugerea atârnă deasupra capetelor noastre, dar nu avem niciun loc unde să ne ascundem. Şi în faţa fiecărei dintre marile probleme ale vieţii, stăm singuri.
Ne simţim singuri când legăturile căsătoriei s-au rupt şi când dragostea s-a răcit. Ne simţim singuri când o boală groaznică ne strânge în ghiarele ei şi nu există tratament pentru ea. Ne simţim singuri când stăm în faţa morţii.
Nu este nimeni să ne ia de mână şi să meargă cu noi în viaţă? Nu este niciunul mai mare, mai puternic şi mai înţelept ca noi pe care să contăm în orice situaţie? La cine să ne întoarcem pentru sprijin?
Nu e nevoie să mergi de unul singur. Există o mână mare întinsă de sus ca să o prindă pe a ta – mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu va sta lângă tine în sărăcie şi bogăţie, în boală şi sănătate, în întristare şi bucurie, viaţă şi moarte. Pe acest Dumnezeu, Dumnezeul Bibliei vrem să ţi-L prezentăm în ghidurile din seria ALTĂ VIAŢĂ. El este Dumnezeul care are soluţia la marile probleme ale vieţii. Aceste soluţii, aceste răspunsuri se află în Biblia sfântă, Cuvântul lui Dumnezeu.
Oamenii se întreabă: Are viaţa vreun sens? Se descoperă Dumnezeu omului? Cum? Care este scopul lui Dumnezeu să intre în relaţii personale cu mine prin rugăciune? Este speranţă de viaţă după moarte? Există un păcat care nu se iartă? De ce îngăduie Dumnezeu ca eu să sufăr? De ce s-a născut Isus pe lume ca fiinţă omenească? Ce ascunde viitorul? Trebuie să existe totdeauna războaie pe lume? Există un cer şi viaţă veşnică? Ce vom face în cer? Există un diavol adevărat şi un iad adevărat? Va veni Isus iarăşi pe lume? Cum pot primi răspuns la rugăciune? Biblia conţine răspunsuri la toate aceste întrebări. În ea şi în ghidurile din seria ALTĂ VIAŢĂ vei găsi răspunsurile lui Dumnezeu la acestea şi la alte sute de întrebări vitale, atunci când întinzi mâna ca să apuci viaţa.
 
 

 
Un slujitor al Evangheliei vorbea despre: „De ce cred eu în Isus”. După slujbă, cineva a bătut la uşa biroului său. Când a deschis, în faţa lui se afla un tânăr bine îmbrăcat. Pastorul l-a invitat înăuntru.
„Cu ce vă pot fi de folos?” a întrebat el.
„Vorbirea Dvs. de astă seară a fost interesantă”, a zis tânărul, „dar tot ce aţi spus despre Isus Hristos era din Biblia Dvs. Spuneţi-mi dacă Isus a trăit vreodată pe acest pământ, de ce istoria nu spune nimic despre El?”
„Aceasta este o întrebare cinstită”, a răspuns pastorul, în timp ce se întorcea şi lua din raft mai multe cărţi. „Istoria vorbeşte despre Isus Hristos”.
„Aş dori să văd aceasta pentru mine” răspunse tânărul.
„Bine, aici este Scrisoarea 97 din vol. X al Scrisorilor lui Pliniu cel Tânăr, proconsul roman în Bitinia, o provincie din Asia Mică antică. El scria împăratului roman Traian, povestindu-i evenimente interesante din provincia lui. În această scrisoare el cere sfat cum să se poarte cu noua sectă, creştinii. El vorbeşte despre creşterea ei rapidă, despre felul cum cântă ei imnuri compuse în cinstea lui Hristos, conducătorul lor. Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 110 al erei noastre (A.D. 110). Potrivit cu 1Petru 1.1, Evanghelia fusese predicată în Bitinia şi erau mulţi creştini răspândiţi în această provincie pe timpul apostolilor. Scrisoarea lui Pliniu este o dovadă istorică despre acest om, Hristos şi despre lucrarea făcută de propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos în timpul apostolilor”.
Surprins tânărul zise: „Spuneţi-mi mai mult”.
Pe când pastorul răsfoia într-o altă carte, el adăugă: „Alt istoric, contemporan cu Pilniu, a fost Tacit. În Analele sale (Vol 15, cap. 44) el vorbeşte de ura lui Nero împotriva creştinilor şi de persecutarea lor pe timpul arderii Romei: Tacit explică numele de „creştin” şi arată că el se trage din „Hristos”. El menţionează că Isus Hristos, fondatorul religiei creştine, a fost condamnat la moarte de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii, în timpul domniei împăratului Tiberiu”.
„Domnule, n-am ştiut niciodată că în istoria lumii se află aşa ceva”, exclamă tânărul.
„Sunt mulţi care nu ştiu lucrurile acestea”, răspunse pastorul. „Uite aici este alt istoric roman, Suetoniu, care a scris vieţile lui Nero şi Claudiu. În Viaţa lui Claudiu, cap. 23, el descrie cum erau creştinii urâţi de Claudiu şi cum au fost scoşi din Roma. Şi el menţionează numele lui Hristos în biografiile lui.”
„Şi fiindcă stăm de vorbă”, adăugă pastorul, „aş dori să notezi că în jurul anului 180 d.Hr. Celsus a scris o carte care ataca pe creştini şi din care se vede că la vremea respectivă creştinismul ajunsese o forţă de care trebuia să se ţină cont”.
„Dacă încă mai ai îndoieli”, zise pastorul, „aminteşte-ţi că cele patru Evanghelii sunt cărţi de istorie ca şi altele”.
„Nu mă mai pot împotrivi”, exclamă tânărul, „Isus Hristos trebuie să fi trăit cu adevărat!”
Istoria sfântă şi istoria lumii sunt de acord că Isus a trăit ca om pe pământ.

 
Isus nu a fost numai un om bun. El era Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus era Dumnezeu-om. Dar cum putea Fiul lui Dumnezeu să vină pe pământ în trup de om? Despre acest mister, Biblia zice:
„Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost socotit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între Neamuri, a fost crezut în lume, a fost primit înapoi în slavă” 1 Timotei 3:16 (traducerea King James).
Cresus regele Lidiei şi unul dintre oamenii cei mai bogaţi din istorie, a întrebat odată pe Tales, un filozof grec: „Ce este Dumnezeu?” Tales a cerut timp de o zi ca să-şi pregătească răspunsul. Apoi a mai cerut una, încă una şi încă una. În cele din urmă a venit la Cresus şi a recunoscut că pe măsură ce studia pe Dumnezeu, problema devenea din ce mai misterioasă.
Referindu-se la aceasta, Tertulian, un cunoscut apărător (apologet) al bisericii creştine primare, a spus că nimeni care n-a cunoscut pe Isus Hristos nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Dacă doreşti răspunsul la întrebarea: „Ce este Dumnezeu?” priveşte la Isus.
Ucenicii vorbeau o dată cu Isus despre Dumnezeu. Unul dintre ei, Filip, a cerut lui Isus: „Arată-ne pe Tatăl!” La aceasta Isus a răspuns:
„De atâta vreme sunt cu voi şi tot nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; cum poţi să zici: Arată-ne pe Tatăl?” Ioan 14:9.
De la început la sfârşit, Biblia ne descoperă pe Isus ca fiind asemănarea exactă a Tatălui. Isus a zis: „Eu şi Tatăl Meu suntem una” Ioan 10:30. Putem înţelege mai bine pe Dumnezeu când ştim că Isus este Fiul Lui Dumnezeu una cu Tatăl. Dar întrebarea rămâne: De unde a venit Dumnezeu?

Sunt unele lucruri pe care nu le putem cunoaşte. Dar putem cunoaşte ce Dumnezeu ne-a descoperit.
„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, dar cele descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia” Deuteronom 29:29.
De unde a venit Dumnezeu? Răspunsul Bibliei este că Dumnezeu a existat din totdeauna.
„Înainte ca să se fi fost munţii şi mai înainte ca să fi făcut pământul şi lumea. DIN VEŞNICIE ÎN VEŞNICIE, TU EŞTI DUMNEZEU” Psalm 90:2.
Nu se poate găsi altă declaraţie mai sublimă despre veşnicia lui Dumnezeu. Primele cuvinte ale Bibliei declară că Dumnezeu a existat din totdeauna.
„La început, Dumnezeu…” Geneza 1:1.
Un fapt interesant despre cuvântul „Dumnezeu” în Geneza 1 este că în ebraică el apare în forma plurală „Elohim”. Folosirea pluralului arată că de la început Dumnezeu-Tatăl nu a fost singur în lucrarea Sa creatoare.
Ioan, vorbind despre Hristos, zice: „La început era Cuvântul (Hristos) şi CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU şi Cuvântul era Dumnezeu. El era LA ÎNCEPUT cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi şi noi am văzut slava Lui, întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” Ioan 1:1-3,14.
Aşa de strânse erau legăturile dintre Tatăl şi Fiul, încât Isus a fost Acela care a chemat lumile la existenţă prin Cuvântul Lui. Biblia zice despre Hristos: „El care este chipul Dumnezeului nevăzut, întâiul născut din toată zidirea: fiindcă PRIN EL AU FOST CREATE TOATE LUCRURILE, atât cele din cer, cât şi cele de pe pământ, văzute sau nevăzute… toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El” Coloseni 1:15,16.
Isus a fost cu Tatăl chiar înainte de creaţiune (vezi Ioan 1:3). De fapt, Fiul lui Dumnezeu a existat din totdeauna, din veşnicie. „… din tine va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” Mica 5:2.
Că Tatăl şi Fiul au existat împreună din veşnicie, reiese clar din declaraţia următoare din Epistola către Evrei: „Pe când Fiului I-a zis: Tronul Tău, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag al neprihănirii” Evrei 1:8.
În ultima rugăciune raportată, Hristos face clar înainte de răstignirea Lui, că nu a fost niciodată un timp când El să nu fi fost una cu Tatăl: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă cu slava pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea” Ioan 17:5.

 
Atât Vechiul, cât Noul Testament au fost scrise în întregime ca să descopere lumii pe Hristos.
Că Fiul lui Dumnezeu a luat legătura cu oamenii în timpurile Vechiului Testament se vede din cartea lui Daniel. Daniel a scris că Nebucadneţar, împăratul păgân al Babilonului antic a văzut pe „unul care semăna cu un fiu al lui Dumnezeu” umblând cu cei trei bărbaţi prin mijlocul unui cuptor aprins.
„El (Nebucadneţar) a răspuns şi a zis: Iată, văd patru oameni dezlegaţi, umblând prin mijlocul focului, fără să aibă nimic şi chipul celui de al patrulea este ca al Fiului lui Dumnezeu” Daniel 3:25.
Oricine citeşte cu atenţie Vechiul Testament descoperă că el descrie neîncetat pe Mesia care va veni. Cuvântul „Mesia” din Vechiul Testament are acelaşi înţeles ca şi cuvântul „Hristos” din Noul Testament. Vezi Ioan 1:41; 4:25. Deci Hristos este Mesia din Vechiul Testament, care trebuia să vină.
Vechiul Testament este plin cu profeţii privind pe Cel ce va veni. Aceste profeţii, scrise cu sute de ani mai înainte ca să se nască Hristos, au prezis marile evenimente ale Noului Testament – naşterea, viaţa, moartea, învierea, înălţarea şi venirea împărăţiei lui Isus Hristos. Hristos a fost tema centrală a tuturor acestor profeţii. De fapt, Noul Testament se referă la mai mult de 300 de profeţii din Vechiul Testament împlinite în şi prin Hristos.
Chiar la începutul lucrării pământeşti a lui Hristos, când oamenii comparau viaţa Lui cu profeţiile Vechiului Testament, ei trăgeau concluzia: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise şi proorocii, pe Isus din Nazaret ” Ioan 1:45.
Cu ocazia primei Sale apariţii publice, Mântuitorul nostru a făcut apel la profeţii ca să-Şi stabilească identitatea. Citând dintr-o profeţie din Vechiul Testament, El a zis: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea sub ochii voştri” Luca 4:21.
Şi curând după învierea Sa, Isus a indicat din nou, la doi dintre urmaşii Lui, împlinirea profeţiilor care arătaseră spre El. „Atunci le-a zis: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce au scris proorocii!… Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a lămurit toate Scripturile care erau cu privire la El” Luca 24:25.
Să privim câteva dintre pasajele profetice din Vechiul Testament care au fost împlinite de către Isus şi care sunt raportate în Noul Testament.

Locul naşterii
Profeţia din Vechiul Testament: „Şi tu, BETLEEM EFRATA… din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel” Mica 5:2.
Împlinirea din Noul Testament: „După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea…” Matei 2:1.
Naşterea din fecioară
Profeţia din Vechiul Testament: „De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, FECIOARA VA RĂMÂNEA ÎNSĂRCINATĂ ŞI VA NAŞTE UN FIU şi-i vor pune numele Emanuel (Dumnezeu cu noi)” Isaia 7:14. Împlinirea din noul Testament: „Nu te teme să iei la tine pe nevastă-ta, căci CE S-A ZĂMISLIT ÎN EA ESTE DE LA DUHUL SFÂNT” Matei 1:20 (citeşte versetele 18-23).
Din seminţia lui Iuda
Profeţia din Vechiul Testament: „TOIAGUL DE DOMNIE NU SE VA DEPĂRTA DIN IUDA, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui până va veni Silo (adică Mesia)” Geneza 49:10.
Împlinirea din Noul Testament: „Căci este vădit că Domnul nostru a ieşit din Iuda” Evrei 7:14.
N-a fost primit
Profeţia din Vechiul Testament: „Dispreţuit şi părăsit de oameni…” Isaia 53:3.
Împlinirea din Noul Testament: „A venit la ai Săi şi AI SĂI NU L-AU PRIMIT” Ioan 1:11.
Trădarea Lui
Profeţia din Vechiul Testament: „Chiar şi PRIETENUL MEU APROPIAT în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, RIDICĂ ŞI EL CĂLCÂIUL ÎMPOTRIVA MEA” Psalm 41:9 (Traducerea King James; vezi şi Psalm 55:12,13). Împlinirea din Noul Testament: „Isus a răspuns: Acela, căruia îi voi întinde bucăţica. Şi a întins o bucăţică şi A DAT-O LUI IUDA, FIUL LUI SIMON ISCARIOTEANUL” Ioan 13:26.
Plata trădătorului
Profeţia din Vechiul Testament: „Dacă găsiţi cu cale, daţi-Mi plata… Şi mi-au cântărit ca plată TREIZECI DE ARGINŢI” Zaharia 11:12.
Împlinirea din Noul Testament: „Atunci, unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă şi le-a zis: Ce vreţi să-mi daţi şi-L voi da în mâinile voastre? Ei i-au cântărit TREIZECI DE ARGINŢI” Matei 26:14,15.
Bătut în cuie pe o cruce
Profeţia din Vechiul Testament: „MI-AU STRĂPUNS MÂINILE ŞI PICIOARELE” Psalm 22:16.
Împlinirea din Noul Testament: „Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna” L-AU RĂSTIGNIT ACOLO” Luca 23:33.
Psalmul 22 şi Isaia 53 sunt pline de amănunte ale profeţiei despre persecutarea lui Isus Hristos şi despre moartea Lui de mâna acelora pe care venise să-i salveze.
Nu putea fi ţinut în mormânt
Profeţia din Vechiul Testament: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” Psalm 16:10.
Împlinirea din Noul Testament: „Despre învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi că trupul lui nu va vedea putrezirea” Fapte 2:31.
Istoria vieţii lui Hristos este o împlinire a profeţiei. O mare parte din Vechiul Testament este istoria vieţii lui Hristos scrisă dinainte; Noul Testament este aceeaşi istorie scrisă după ce s-a împlinit.
În afară de Isus Hristos, viaţa niciunui om nu a corespuns cu amănuntele profeţiei biblice. Aceasta dovedeşte mesianitatea Lui.
Ucenicii lui Isus Hristos au văzut aceste profeţii împlinite în naşterea, viaţa, lucrarea, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului. Ei au fost foarte apropiaţi de El. Ei au văzut viaţa Lui evlavioasă; ei L-au văzut murind pe Calvar; dar pentru ei, dovada supremă că Isus este Fiul lui Dumnezeu a fost felul exact în care profeţii Vechiului Testament au prezis fiecare amănunt din viaţa Lui. Biblia afirmă că unul dintre aceşti martori „înfrunta cu putere pe iudei înaintea norodului şi le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul” Fapte 18:28.
Cu mărturia atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament, cum am putea să ne îndoim că Isus Hristos este Fiul divin al lui Dumnezeu?

 
Vorbind despre influenţa lui Hristos, un scriitor declară: „Mai am mult până să spun totul când zic că toate armatele care au mărşăluit vreodată, că toate navele care au fost construite vreodată, toate parlamentele lumii care s-au întrunit vreodată şi toţi domnitorii care au stăpânit vreodată, toate puse laolaltă n-au influenţat viaţa omului pe pământ atât de puternic ca această singură viaţa (a lui Hristos)”.
Un pod foarte circulat de cale ferată traversa un fluviu. Răspunderea de a ridica şi de a lăsa podul aşa încât să treacă vapoare sau trenuri revenea unui singur om.
Într-o seară întunecată, un tren de pasageri era programat să treacă podul. Cu câteva minute mai înainte ca trenul să apară, paznicul podului controlă ca de obicei închizătoarele de siguranţă, care împiedicau podul să se ridice. Spre spaima lui, acestea erau rupte. Deja trenul se auzea apropiindu-se. Ce putea face ca să salveze trenul de la un dezastru? El se trânti cu toată greutatea trupului său şi apăsă bara de deasupra închizătorilor. Viaţa a sute de oameni depindea de tăria lui în aceste momente de încordare.
Chiar când auzi fluierul trenului la semnal, la intrarea pe pod, auzi şi un alt sunet care făcu să i se oprească inima. Era vocea fiului său, în vârstă de trei ani, care striga prin întuneric: „Tată, unde eşti?” Îngrozit, îl văzu pe copil, pe singurul lui fiu, umblând printre şine spre pod şi spre trenul care venea în viteză. Deja terasamentul vibra.
Să lase el bara şi să alerge să salveze pe singurul lui copil, sau să sacrifice pe acela pe care-l iubea salvând astfel viaţa a sute de oameni care nu ştiau nimic de primejdia lor? El făcu singura alegere pe care o putea. Trenul trecu în viteză peste apele întunecate, fără ca pasagerii să ştie de sacrificiul pe care îl făcea acest tată iubitor.
Tatăl ceresc a văzut lumea noastră grăbindu-se pe drumul păcatului spre ruina ei veşnică. A ştiut că El trebuie să dea pe singurul Lui Fiu ca să salveze pe om de la distrugere şi moarte, sau să cruţe pe Fiul Său iubit şi să lase o lume rătăcită să se rostogolească spre distrugere veşnică. Ce a făcut Dumnezeu? El a făcut singurul lucru pe care iubirea putea să-l facă.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” Ioan 3:16.
Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru lume – pentru tine şi pentru mine. Isus a venit de bună voie în această lume ca să sufere şi să ne salveze. El mă invită pe mine, El te invită pe tine să facem din El prietenul nostru cel mai apropiat, Mântuitorul nostru. El te invită personal să întinzi mâna şi să apuci viaţa de care poţi fi mulţumit.
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară” Matei 11:28,29.
Care este răspunsul tău la invitaţia călduroasă a lui Isus?
 
 

 
Aceasta este o epocă a ştiinţei. Omul cercetează secretele naturii. El pătrunde cu ajutorul microscopului chiar în interiorul atomului şi prin telescop în vastele galaxii din cele mai îndepărtate zone ale spaţiului. Fiecare zi aduce cu sine noi rapoarte despre alte minuni ale ştiinţei.

Unii au fost de părere că ştiinţa şi Biblia nu sunt de acord – că între ele este o competiţie şi conflict. Unii creştini, care cred în Biblie, privesc cu neîncredere la ştiinţă şi la oamenii de ştiinţă. De partea cealaltă, unii savanţi cred că Biblia este o colecţie de mituri şi folclor pe care nu se poate conta. Care este adevărul?
„Cuvântul Tău este adevărul” Ioan 17:17.
„Iarba trece, floarea cade, dar CUVÂNTUL DUMNEZEULUI NOSTRU RĂMÂNE ÎN VEAC” Isaia 40:8.
Atât prin Biblie, cât şi prin ştiinţă, Dumnezeu ne ajută să aflăm adevărul. Ţinta omului de ştiinţă este să ajungă la adevăr prin observarea lumii din jurul lui. El caută adevărul cercetând lucrurile create de Dumnezeu. Cercetătorul Bibliei de asemenea caută adevărul. Prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu el învaţă despre Creatorul care a făcut lumea şi universul din jurul nostru.
Ştiinţa adevărată şi Biblia nu sunt în conflict. Putem să aflăm multe despre Dumnezeu din studiul ştiinţei. Deasemeni putem să aflăm multe lucruri despre lucrările create ale lui Dumnezeu dintr-un studiu privind pe Creator.

Unii privesc cu neîncredere studiul ştiinţific, deoarece concluziile ştiinţei par să fie în continuă schimbare. Un manual ştiinţific este deja depăşit în câţiva ani. Un manual de astronomie, apărut recent declară că el va fi demodat înainte de a ieşi de sub tipar şi de a ajunge în mâinile studenţilor. De ce? Pentru că noi descoperiri lărgesc mereu înţelegerea noastră despre marea creaţiune a lui Dumnezeu. Adevărul nu s-a schimbat, dar se schimbă tot timpul percepţia noastră a adevărului.
Vedeţi, savantul învaţă despre adevăr prin observaţie şi experiment. Zi după zi, prin observarea universului din jurul lui, el este capabil să formuleze ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept legi ştiinţifice. Uneori acestea sunt numite „legi naturale”. Un măr se desprinde din ramura care îl ţine. Omul de ştiinţă descoperă că ori de câte ori un măr cade, el cade în jos. Această lege a căderii obiectelor se cheamă legea gravităţii.
După aceea vine un alt savant şi inventează o maşină care străbate văzduhul fără să cadă. Maşina inventată de el nu contrazice legea gravitaţiei. El confirmă alte legi – legile aerodinamicii.
În felul acesta savantul nu este niciodată mulţumit cu ce ştie el despre univers. El este în permanentă căutare de fapte noi şi efectuiază noi experienţe care să-l ajute să înţeleagă mai bine ce se întâmplă aici pe pământ sau în spaţiu. Fiecare fapt nou îi deschide şi mai mult ochii spre adevăr.
De exemplu, acum cinci sute de ani, oamenii care cercetau bolta cerului credeau că soarele, stelele şi planetele se învârtesc toate în jurul pământului. Dar după aceea a venit un om de ştiinţă polonez, Nicolai Copernic, care a scris o carte mare intitulată De Revolutionibus Orbium Coelestium. În această carte el susţine că pământul şi planetele se învârtesc în jurul soarelui. După Copernic, ştiinţa astronomiei n-a mai fost niciodată aceeaşi.
Vedeţi că într-un sens, fiecare generaţie de savanţi călăreşte pe spinarea celor dinaintea lor. În vremea noastră rezultatul a fost un secol al miracolelor ştiinţifice. Biblia prezisese că pe măsură ce ne apropiem de apogeul istoriei, cunoştinţa va creşte foarte mult. Notaţi cuvintele date de Dumnezeu profetului Daniel cu şase sute de ani înainte de Hristos: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” Daniel 12:4.
Alte traduceri ale Bibliei sună: „Atunci mulţi vor umbla încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”. Umblă oamenii încoace şi încolo prin lume? Da. A crescut cunoştinţa? Desigur că da. Ultima sută de ani n-a avut seamăn în istoria pământului. Călătoriile în jurul lumii cu avionul şi sateliţii sunt ceva obişnuit.
Datortă descoperirilor ştinţifice, cunoştinţa noastră despre lumea din jur a crescut în mod miraculos. O ramură a ştiinţei se uneşte cu alta împingând tot mai în urmă frontierele ignoranţei noastre.
Descoperirea rachetei propulsate ne-a făcut loc în spaţiu. Inventarea computerelor ne-a dat posibilitatea să plasăm sateliţi pe orbite reglate cu fineţă şi să observăm din apropiere planetele care ne sunt vecine. Suntem în măsură să trimitem telescoape uriaşe în spaţiu şi să ne uităm cu ochi măriţi la stele fără deformarea şi interferenţa aerului, fumului şi poluării care acoperă ca o cuvertură oraşele mari ale pământului.
Teoriile ştiinţifice suferă schimbări continu, pe măsură ce oamenii de ştiinţă folosesc metode de cercetare mai eficiente cu instrumente de investigare din ce în ce mai bune. Robert Millikan, decanul savanţilor americani, zicea odată: „Fiecare adăugire la cunoştinţa noastră în câmpuri noi nu face altceva decât să descopere o şi mai mare suprafaţă neexplorată. Şi ce ştim, sau credem că ştim în ştiinţă, trebuie permanent revizuit, dacă nu chiar revoluţionat”.
Da, înţelegerea noastră asupra naturii este supusă schimbării. Dar fiecare schimbare dezvăluie alte minuni ale puterii creatoare a lui Dumnezeu. Fiecare nouă descoperire Îl prezintă pe Dumnezeu cu ceva mai mare, pe măsură ce înţelegem mai bine lucrurile create de El.

Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Dumnezeu are două cărţi mari – cartea naturii Lui şi Biblia. După cum legile cele mari din lumea naturală sunt de neschimbat, tot aşa sunt şi legile Lui spirituale, adică principiile prezentate în Biblie. Şi după cum înţelegerea noastră a legilor naturale este într-o continuă schimbare, tot astfel şi înţelegerea noastră despre ce a zis Dumnezeu. Când Galileo a privit de prima dată prin telescopul nou inventat, el a văzut lucruri care au alarmat pe mulţi dintre autorităţile ştiinţifice şi religioase din zilele lui. Unele dintre ideile care credeau ei că ar fi fost învăţate de Cuvântul lui Dumnezeu au fost zguduite. Au trebuit să treacă ani până când aceştia au înţeles că nu Cuvântul lui Dumnezeu era greşit, ci înţelegerea lor a ceea ce era învăţat în Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia conţine adevăruri eterne care nu se schimbă niciodată. Când studiem Cuvântul lui Dumnezeu să ne asigurăm că ştim nu numai ce zice el, ci ce înseamnă cu adevărat.

Cel mai mare adevăr de bază din toate timpurile este cuprins în primele trei cuvinte ale Bibliei: „La început Dumnezeu…” Geneza 1:1.
Dr. Arthur Compton, fizician, laureat al premiului Nobel, comentând acest verset al Scripturii, a scris pentru ziarul Chicago Daily News: „Pentru mine credinţa începe cu înţelegerea că o inteligenţă supremă a adus universul la existenţă şi l-a creat pe om. Nu este greu pentru mine să am această credinţă, pentru că este de netăgăduit că acolo unde este un plan, acolo este o inteligenţă: un univers ordonat, care se desfăşoară dă mărturie despre declaraţia cea mai impunătoare care a fost rostită vreodată: „La început Dumnezeu…”
Multe minţi savante astăzi cred în Dumnezeu.
Cartea Înapoia Necunoscutului Întunecat, editată de John Clover Monsma (New Zork, G.P. Putnam’s Sons, 1966) conţine douăzeci şi şase de capitole, fiecare scris de un savant care este specialist în domeniul său şi deasemeni un creştin. Aceşti oameni prezintă toţi adevărul fundamental, Dumnezeu.
Mărturia lui Robert Millikan este tipică pentru mulţi oameni de ştiinţă.
„Iov a văzut acum mii de ani în urmă zădărnicia încercărilor omului mărginit de a-l defini pe Dumnezeu, atunci când striga: „Poate omul prin cercetare să descopere pe Dumnezeu?” De atunci, oameni înţelepţi au privit totdeauna uimiţi la ordinea minunată din natură şi şi-au recunoscut ignoranţa şi mărginirea lor. Ei s-au mulţumit să stea tăcuţi şi respectoşi înaintea Lui şi să repete împreună cu psalmistul: ‘Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu'”. Credinţa Marilor Savanţi, editat de Walter Howie (New York, The American Weekly, 1950).

Biblia este în armonie cu faptele de bază pe care se sprijineşte cercetarea ştiinţifică.
Când Iov a trebuit să răspundă în faţa lui Dumnezeu la un extemporal de vreo patruzeci de întrebări, el a fost redus la tăcere. Iată una dintre ele: „Cunoşti tu legile cerului?” Iov 38:33.
În capitolele 38-40 Dumnezeu întreabă pe Iov dacă el cunoaşte legile numeroase din natură. Gândeşte-te la aceasta! Acum mai mult de trei mii de ani, Cuvântul inspirat spunea oamenilor că universul funcţionează conform unor legi naturale. Ştiinţa de astăzi încă cercetează „legile cerului”, sau legile naturale.
Dumnezeu este Creatorul oricărei legi fizice. Uită-te încotro vrei, pretutindeni vei găsi un plan în natură. Planul presupune un plănuitor, un planificator. Proiectul trimite la proiectant. Iar Biblia zice: „La început Dumnezeu a creat”. Nu există creaţie fără inteligenţă. Universul nostru n-a apărut doar aşa la întâmplare. El nu este produsul unor coincidenţe. Dumnezeu a creat potrivit cu legile fizice pe care El le stabilise şi aceste legi naturale continuă să guverneze tot ce este creat.
În Reader’s Digest de pe luna mai 1970, David Raphael Klein, reflectând asupra planului evident în univers, scrie: „Oricine care contemplează ochiul unei muşte, mecanica degetului omenesc, camuflajul unei molii sau structura oricărei materii din variaţiile în aranjamentul protonilor şi electronilor şi susţine apoi că totul a apărut la întâmplare, datorită unui accident orb, acea persoană crede într-un miracol cu mult mai uluitor decât orice se găseşte în Biblie. Să priveşti omul, cu talentele şi aspiraţiile lui, cu conştiinţa de sine însuşi şi despre univers, cu emoţiile şi cu morala lui, cu însuşirea de a concepe o idee atât de mare ca aceea de Dumnezeu, să priveşti această creatură ca fiind doar o formă de viaţă cu ceva superioară altora pe scara evoluţiei, înseamnă să creiezi întrebări mai profunde decât acelea răspunse în felul acesta”.
Din cauza aranjamentului ordonat din natură, mulţi savanţi repetă ca un ecou concluziile astronomului şi fizicianului britanic, Sir James Jeans, care zicea: „Totul arată cu forţă copleşitoare spre un eveniment definit, sau o serie de evenimente, la o creaţiune, care a avut loc într-un timp, sau în timpuri nu îndepărtate spre infinit. Universul nu putea să fi apărut prin schimbări, din ingredientele prezente şi nici nu putea să fi fost totdeauna ce este acum”.
Universul este aici. Cum a ajuns el aici? Biblia zice: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” Evrei 11:3.
„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui… Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” Psalm 33:6,9.

Ştim că atomul este cărămida materiei. Totuşi un atom este atât de mic că ochiul omenesc nu-l poate vedea decât cu ajutorul unor instrumente puternice de mărit. Până şi observatorul ocazional al naturii îşi dă seama că în universul nostru sunt la lucru forţe invizibile, ca acelea care operează în structura măruntului atom. Numai o minte măiastră, o super-inteligenţă putea să construiască o organizaţie atât de uimitoare. Dr. Charles de M. Sajous zice: „Crearea materiei, a universului, a sistemului solar, a pământului şi a vieţuitoarelor, incluzându-ne pe noi înşine, impune nevoia de Dumnezeu în întregul domeniu fizic”.

Este puţină mirare că dintre marii savanţi de azi, nu puţini sunt cei care cred în Dumnezeu. Totul din jurul nostru, vizibil sau invizibil, poartă amprentele lui Dumnezeu.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” Psalm 19:1.
Din ce în ce mai mult, apare evident pentru cercetătorul după adevăr, că Dumnezeu este o persoană care poate simplu să poruncească lucrurilor să vină la existenţă. Creaţiunea este puterea lui Dumnezeu în acţiune.
Cercetătorii ştiinţifici se luptă încă cu întrebarea: Ce este lumina? Acest act creator al lui Dumnezeu este încă o enigmă.
„Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Şi a fost lumină” Geneza 1:3.
Cine ştie ce este lumina? Ştiinţa are teoriile ei despre lumină. Cândva era predată „teoria corpusculară”, mai târziu „teoria ondulatorie”. A urmat „teoria cuantică”, care a fost repede acceptată. Ştiinţa încă nu poate să explice lumina creată de Dumnezeu.

„Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” Isaia 40:26.
Aceasta este invitaţia lui Dumnezeu la studiul astronomiei. Aceste cuvinte potrivite ale profetului Isaia apar pe mormântul lui Sir John Herschel. Acest renumit astronom englez şi tatăl său au transformat studiul stelelor într-o ştiinţă.
David, băiatul-păstor care a devenit rege, trebuie să fi fost încântat să cerceteze stelele. Şezând pe dealurile Betleemului ca să poarte de grijă oilor tatălui său, el a petrecut probabil multe ore uitându-se uimit la cerul nopţii.
Cântecele compuse de el sunt pline de expresii de uimire şi teamă în faţa lucrurilor create de Dumnezeu. Spre deosebire de alţii din timpul său, David nu se închina la stele. El se închina lui Dumnezeu care a făcut stelele. Unii credeau că stelele influenţează soarta lor. Aceştia credeau că stelele au un mesaj pentru oameni. David nu făcea parte dintre aceştia. Lui stelele îi vorbeau despre Creatorul lor. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginea lumii” Psalm 19:1-4.
Corpul ceresc cel mai apropiat de pământul nostru este luna. Ce încântare a fost să vezi omul păşind pe suprafaţa ei pentru prima dată la 20 iulie 1969. Călătoria până la lună, 239.000 de mile şi tot atâta înapoi a durat 195 de ore şi 18 minute.
Dar luna este doar curtea din spatele casei noastre. Dincolo de ea este soarele şi sunt celelalte planete din sistemul nostru solar. Totuşi, chiar şi soarele, la cele 93 de milioane de mile de pământ, este relativ aproape de noi. Unei raze de lumină îi trebuie opt minute ca să ajungă de la soare până la noi.
Şase dintre planete, inclusiv pământul, pot fi văzute cu ochiul liber. Dar celelalte trei, mai din exterior, Uranus, Neptun şi Pluto, cer folosirea telescopului. Totuşi Pluto, cea mai îndepărtată planetă de noi, este numai la 4 miliarde de mile distanţă de noi. Totul din sistemul nostru solar – soare, planete, luni, comete şi asteroizi – se află în vecinătate. Mai departe sunt stelele, până la care distanţele sunt atât de mari că nu se mai socotesc în mile, ci în ani-lumină. (Un an-lumină este distanţa pe care o parcurge o rază de lumină într-un an mergând cu viteza ei de 186.000 de mile pe secundă). Cea mai apropiată dintre aceste stele, Alpha Centauri, se află la 4,3 ani lumină de pământul nostru. Aceasta înseamnă vreo 25 de trilioane de mile. Dincolo de Alpha Centauri sunt alte stele, fără număr, de toate mărimile şi culorile. În timpul verii se poate vedea o fâşie ca un râu luminos deacurmezişul bolţii noaptea. Noi o numim Calea Laptelui, dar în realitate aceasta este o familie uriaşă de stele pe care astronomii o numesc galaxie. Ei apreciază că ar fi formată din 100 de miliarde de stele. Soarele şi planetele lui aparţin acestei familii cereşti.
Dar este şi mai mult ca atât. Pe o noapte senină, în grupul de stele Andromeda se poate vedea un oval luminos. Aceasta este o altă galaxie, mai mare decât a noastră. Cu ajutorul telescoapelor gigantice, astronomii au descoperit multe alte galaxii – cam 100 de miliarde – unele dintre ele la milioane de ani lumină.
Contemplând aceste obiecte cereşti fără număr, la distanţe de nesocotit, suntem conduşi să exclamăm cu Iov: „Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice, cine-l va auzi?” Iov 26:14.
David, în frumosul său psalm al nopţii, pune totul în perspectivă când zice: „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” Psalm 8:3,4.
Dumnezeul cel mare, care a montat acest uriaş univers, care de fapt l-a adus la existenţă cu un cuvânt, nu S-a ţinut separat de fiinţele pe care le-a creat. Chiar când s-au răzvrătit împotriva Lui, i-a iubit atât de mult că a trimis pe singurul Său Fiu, Isus Hristos, să-şi dea viaţa pentru ei, ca ei să poată avea viaţa veşnică.

Acum câtva timp, Reader’s Digest conţinea un articol scris de Dr. Orrin Keating, în care el spunea cum studiul corpului omenesc l-a schimbat pe el dintr-un ateu convins într-un credincios ferm în Isus Hristos. El scrie că până în timpul când era student la medicină se considera pe sine ca un ateu de nezdruncinat, de necombătut. El privea orice formă de religie ca pe o superstiţie copilărească şi ca pe un obstacol în calea progresului intelectual. El zice că era un „ateu din convingere” care nu se dădea îndărăt să-şi publice vederile lui oricât de puţini ascultători ar fi avut în faţă.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva care a schimbat cursul vieţii lui. Un anatomist celebru, David Grant, diseca un cadavru şi vorbea studenţilor săi. Dintr-odată el se opri şi întorcându-se spre studenţi le zise: „Domnilor, aici în acest organism uman se găseşte o respingere completă a ceea ce se cheamă ateism”. El continuă spunând că nicio persoană înzestrată cu raţiune nu poate privi la construcţia miraculoasă şi la aranjamentul organelor în corp fără să admită că o putere creatoare mai pe sus de şi dincolo de înţelegerea omenească este răspunzătoare de toate acestea. El a susţinut că este zădarnic să tăgăduieşti că orice creaţie trebuie să aibă un creator, că trebuie să existe o putere, o cauză primară care să stea la originea unei creaţii aşa de minunate cum este corpul omenesc. Faimosul anatomist le-a spus apoi studenţilor săi că dintre toţi oamenii, medicii trebuie să fie religioşi – înţelegând că ei trebuie să fie umiliţi, oameni ai rugăciunii care să recunoască o putere supremă la lucru în afacerile omeneşti.
Cuvintele doctorului Grant au tulburat pe tânărul Keating şi în noaptea următoare el n-a putut să doarmă. El spune că a doua zi, când a răsărit soarele, părerile sale ateiste se topiseră şi el devenise un credincios ferm în Cuvântul lui Dumnezeu.
Inspirat, psalmistul din trecut scria despre minunile corpului omenesc: „Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” Psalm 139:14.
Iată şi mărturisirea altui ateu declarat care a găsit pe Dumnezeu printr-o examinare onestă a dovezilor ştiinţei din lucrurile simple ale naturii aflate la picioarele sale: „Sunt gata să spun ceva atât de simplu că mulţi vor crede că nici nu merită osteneala să fie spus: Nu ştiu cum este cu putinţă ca un om să fie în acelaşi timp un bun grădinar şi un bun ateu.
Să te uiţi în inima unui trandafir, să-i lauzi frumuseţea şi cu următoarea suflare să proclami că universul este un haos lipsit de sens este cu siguranţă dovada cea mai clară a unei contradicţii în termeni. Descoperirea treptată, în floare după floare, a celor mai desăvârşite şi complicate tipare a avut pentru mine calitatea unei revelaţii religioase.
Am cumpărat o lupă şi seara târziu, la lumina lămpii, am ţinut-o deasupra margaretelor, cu miile de stele cu razele strânse, fiecare dintre ele încoronată de un maistru artist cu o coroană aurită. Am fost încântat de ţesătura bogată a irisului (stânjenelului), fiecare petală a lui este o ţesătură în miniatură. Lucrurile cele mai comune erau cele mai încântătoare – aşezarea desăvârşită a seminţelor pe dosul unei frunze de ferigă, ca nişte nasturi mărunţi cusuţi pe o vestă miraculoasă.
Şi, în timp ce simţul văzului mă convingea de posibilitatea unui model divin, simţul auzului îmi sugerea posibilitatea unui ritm universal. Aerul însuşi vibra de muzică – frazele atrăgătoare de legato ale vântului în griu arpegiile pianistice strălucitoare ale unui furtuni cu ploaie, urcuşurile şi coborâşurile trilurilor păsărilor cântătoare. Cum ar fi posibil, cu toată această muzică revărsată fără încetare, să nu existe o melodie principală şi un maestru muzician? Aceste întrebări mi le puneam mie însumi în drumurile mele singuratice peste dealuri” Beverley Nichols, All I Could Never Be, Reader’s Digest, aprilie 1951.
Dumnezeul nostru este marele Savant veşnic şi totul în jurul nostru poartă marca puterii Sale creatoare. În frunză, în floare şi copac, noi vedem amprentele Sale, cerul este vitrina glorioasă a puterii Sale creatoare. Pe uscat şi pe mare, urmele Sale se văd clar.
„Întreabă dobitoacele şi te vor învăţa şi peştii mării îţi vor povesti. Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri?” Iov 12:7-9.
Pentru cei mai mulţi, păcatul a şters amprentele lui Dumnezeu, a stricat urmele paşilor Lui şi a întunecat viziunea noastră. Dar Acelaşi Dumnezeu care a creat lumea noastră S-a dat pe Sine însuşi pe crucea de la Calvar, ca tu şi eu să fim CREAŢI DIN NOU în armonie cu marile legi morală şi naturale ale eternităţii (Vezi Ioan 1:1-3,10,14).
Crede în Biblie! Ea este adevărată, după cum toate descoperirile adevărate ale ştiinţei mărturisesc. Nu vrei să laşi Cuvântul lui Dumnezeu să topească ceaţa cu care păcatul a întunecat vederea ta? Fericire şi pace au cei care cred.
 
 

 
Oamenii de ştiinţă au inventat un avion-robot care îşi porneşte singur motoarele, decolează automat de pe pistă, zboară în cursă, efectuiază orice manevră dorită, lansează bombele asupra ţintei, se întoarce la baza de plecare şi aterizează în siguranţă. El face toate acestea fără nicio persoană la bord.
Este evident că un avion nu poate face aceasta fără o inteligenţă la lucru înapoia lui. În turnul de control al aeroportului, oamenii folosesc instrumente ca să facă avionul să execute orice doresc ei în timpul zborului. Avionul este dirijat de forţe nevăzute.
Lumea noastră este plină de tragedii de neînchipuit. Oamenii pe care îi cunoaştem şi respectăm ca pe nişte vecini buni, deodată fac cele mai teribile lucruri şi noi ne mirăm cum este posibil aşa ceva.
Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, o minte măiastră se află înapoia urilor, certurilor, crimelor, războiului şi a oricărui păcat. Această inteligenţă, ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, nu este altcineva decât diavolul sau Satan.

Noul Testament menţionează pe diavolul, sau Satan, de 71 de ori. Oricine crede Biblia, trebuie din cauza aceasta să creadă că există un diavol personal.
Isus credea într-un diavol real. El a învăţat că diavolul este tatăl păcatului şi al minciunii, că minciuna şi uciderea au început de la el: „El (DIAVOLUL) de la început a fost un ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui căci ESTE MINCINOS ŞI TATĂL MINCIUNII” Ioan 8:44.
Scriitorii Noului Testament de asemenea credeau într-un diavol real. Ei se referă la el cu diferite alte nume – „cel nelegiuit”, „domnul dracilor”, „Belzebul”, „balaurul”, „şarpele” şi mai mult de treizeci alte nume.
Se spune că Thomas Carlyle l-a luat odată pe Ralph Emerson pe unul dintre străzile cele mai rele din Londra de est. Pe când păşeau alături în tăcere, observând mizeria şi răul din jurul lor, Carlyle întrebă în cele din urmă: „Crezi acum că există un diavol?”
Putem să prelungim o astfel de plimbare prin spitalele, azilurile şi închisorile din lumea de astăzi – sau să urmărim camerele de luat vederi pe câmpurile de luptă unde tinerii sunt sfârtecaţi şi zdrobiţi în secerişul îngrozitor al războiului şi după aceea să punem întrebarea: „Crezi acum că există un diavol?”

De unde a venit diavolul? Poate să te surprindă, dar el a venit din cer. Isus a spus odată: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” Luca 10:18.
Apostolul Ioan descrie mai amănunţit căderea lui Satan din cer. „Şi ÎN CER s-a făcut un RĂZBOI. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi BALAURUL CEL MARE, şarpele cel vechi, NUMIT DIAVOLUL ŞI SATANA, acela care înşală întreaga lume A FOST ARUNCAT PE PĂMÂNT şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” Apocalipsa 12:7-9.
A creat Dumnezeu pe diavol? Nu! Tot ce face Dumnezeu este desăvârşit. Un Dumnezeu bun nu putea să creeze un diavol. Totuşi găsim în Scriptură că diavolul a fost „aruncat din cer”. De unde a venit el? Cum a ajuns el în cer?
Diavolul a fost cândva unul dintre cei mai înţelepţi şi mai frumoşi îngeri din cer. Biblia spune: „ERAI UN HERUVIM OCROTITOR…; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. AI FOST DESĂVÂRŞIT ÎN CĂILE TALE DIN ZIUA CÂND AI FOST CREAT PÂNĂ ÎN ZIUA CÂND S-A GĂSIT NELEGIUIREA ÎN TINE” Ezechiel 28:14,15 (trad. King James).
Potrivit cu acest text, Dumnezeu nu a creat un diavol. El a creat un înger, o fiinţă perfectă, descrisă ca un „heruvim ocrotitor”. Potrivit cu 2Regi 19:15, heruvimul ocrotitor era unul dintre cei doi îngeri care stăteau chiar lângă tronul lui Dumnezeu. Aşa că Satan n-a fost totdeauna un diavol, ci a fost cândva unul dintre îngerii de frunte din cer.
După aceea însă, el a păcătuit: „S-a găsit nelegiuirea în el”. A căzut din cer şi a devenit duşmanul de moarte al omului. Aşa că Dumnezeu a făcut un înger, dar acesta a făcut din el însuşi un diavol.
Când vedeţi desene animate prezentând pe diavol cu coarne, coadă şi copite despicate, aduceţi-vă aminte că aceasta nu este descrierea Bibliei a acestui duşman puternic al lui Dumnezeu. În loc de aceasta, el a fost cel mai frumos şi mai înţelept dintre îngerii sfinţi, următorul ca autoritate după Hristos.

Dacă Dumnezeu a creat pe Satan perfect, fără prihană, de ce a devenit acesta un păcătos? Răspunsul îl avem în versetul 17 din Ezechiel 28: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta”.
La început diavolul a fost o fiinţă glorioasă, un înger fără păcat al cărui nume era Lucifer, care înseamnă „luceafăr”, sau „cel strălucitor”. Când inima i s-a îngâmfat din cauza mândriei şi a ales să se răzvrătească, a fost aruncat din cer; pentru că mândria şi egoismul, care sunt păcate şi care stau la rădăcina tuturor păcatelor, nu pot exista în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia vorbeşte astfel despre cele întâmplate:
„CUM AI CĂZUT DIN CER, O LUCIFER, fiul al zorilor!… Pentru că tu ziceai în inima ta: mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, VOI FI CA CEL PREA ÎNALT” Isaia 14:12-14 (trad. King James).
Notează egoismul: „Eu… Eu… Eu… Eu… Eu voi fi ca Cel Prea Înalt”. Lucifer a aspirat chiar să ia locul lui Dumnezeu. În Lucifer dragostea lui Dumnezeu a fost pervertită şi a ajuns iubire de sine. Gelozia a făcut din conducătorul îngerilor pe diavolul, adică Satan.

Atâta vreme cât Lucifer şi ceilalţi îngeri au îngăduit iubirii să-i stăpânească, nicio discordie nu a mânjit armonia cerului. Dar a avut loc o schimbare. Lucifer a îngăduit mândriei şi geloziei să pună stăpânire pe viaţa lui; după aceea, el a început să semene seminţele neînţelegerii printre ceilalţi îngeri.
Nu ni se spune cât a durat acest conflict în cer, dar în cele din urmă diavolul a fost aruncat afară din cer. A treia parte dintre îngeri au fost înşelaţi, s-au unit cu răzvrătirea şi au fost daţi afară din cer cu Satan.
Apocalipsa 12:4 spune: „Cu coada a tras după el a treia parte dintre stele (îngerii) cerului”.
Figura de vorbire este explicată în mai mare amănunţime în versetul 9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi SATANA, acela care înşală întreaga lume A FOST ARUNCAT PE PĂMÂNT ŞI ÎMPREUNĂ CU EL AU FOST ARUNCAŢI ŞI ÎNGERII LUI”.
Când Satan a venit în această lume, el a pus stăpânire pe ea ducând pe Adam şi Eva în păcat.
Dumnezeu a dat lui Adam şi Eva – primul bărbat şi prima femeie din această lume nou creată – un cămin plăcut, promisiunea unor copii, perspectiva unor tovărăşii plăcute, capacitatea de a fi creatori şi de a se bucura de lucrul mâinilor lor. (Geneza capitolele 1 şi 2). El le-a dat „SĂ STĂPÂNEASCĂ peste peştii mării, păsările cerului, peste vite, PESTE TOT PĂMÂNTUL” Geneza 1:26.
Dumnezeu a dat omului liber acces la toate lucrurile bune din lume, dar a pus o restricţie asupra lui: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci; căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” Geneza 2:17.
Satan a ispitit pe Adam şi Eva. Ascultând de vocea lui Satan, ei au călcat porunca lui Dumnezeu şi au mâncat din fructul pomului interzis. Istoria întreagă ne este redată în Geneza 3. Ca rezultat al păcătuirii, Adam şi Eva au pierdut dreptul la conducere şi Satan a devenit „stăpânitorul lumii acesteia” Ioan 12:31. Din ziua aceea şi până azi, Satan a fost liber să ispitească şi abuzeze de familia omenească, căzută în sclavia păcatului, sub stăpânirea lui.
O schimbare imediată a avut loc în lume. Odată cu păcatul au venit întristare, boală, buruieni, ghimpi, inundaţii, tulburări, înfrângeri, frică şi moarte. Îndată după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus care vor fi unele dintre rezultatele neascultării lui: „Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea… în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” Geneza 3:17-19.
Ce schimbare! Nu mai sunt fiinţe desăvârşite într-o lume desăvârşită. Acum atât pământul cât şi oamenii trebuie să accepte consecinţele căderii lui Adam şi Evei când a fost vorba să se încreadă în Dumnezeu şi să respingă ispita.

De ce a îngăduit Dumnezeu lui Satan să ispitească fiinţele omeneşti, cu riscul de a-i pierde prin păcătuire? El a făcut aceasta fiindcă El a dorit ca omul să-l iubească inteligent. El a dorit ca omul să răspundă voluntar la iubirea Lui.
Din acest motiv, El a făcut ceva la care numai Dumnezeu se putea gândi, ceva ce numai El putea să facă: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” Geneza 1:27.
Ce descoperire a iubirii! Dumnezeu a fost binevoitor să creeze fiinţe după chipul Său – fiinţe care să poată raţiona ca El, care să aibă capacitatea de a se bucura de plăceri reale, care să aibă o capacitate sprituală, fiinţe în stare de gândire creatoare originală, capabile să ia decizii, în stare să aleagă ce să iubească.
Toate acestea au fost posibile pentru că Dumnezeu a creat fiinţe după chipul Său – cu putere de judecată, cu putere de alegere. Dumnezeu a dat oamenilor şi îngerilor libertatea de alegere şi cu această libertate a venit şi posibilitatea de a se răzvrăti şi păcătui. Altfel, fiinţele create ar fi simple automate, ca o cutie muzicală cântând mereu aceeaşi melodie. Dar nici îngerii şi nici oamenii nu au fost programaţi ca nişte computere. Tatăl nostru ceresc doreşte o servire din iubire, răspunsul neforţat al inimii faţă de El. Dumnezeu propune: „Alege să faci ce este drept deoarece puterea ta de judecată îţi spune că această cale a Mea este calea cea dreaptă. Întoarce-te de la rău, fiindcă poţi judeca singur care sunt rezultatele neascultării şi păcatului”. Dumnezeu doreşte oameni liberi făcându-şi propria lor alegere, nu sclavi ascultând orbeşte de El.
Dumnezeu a dorit atât de mult să împărtăşească iubirea Lui că S-a decis să creeze fiinţe care să fie agenţi morali liberi. El S-a decis să-Şi asume riscul că într-o zi, una din aceste fiinţe să aleagă să nu-L servească. Dumnezeu putea să vadă ceea ce fiinţe mărginite nu puteau: că binele va triumfa în cele din urmă asupra răului şi că atunci când planul Său va fi revăzut în veşnicie, toţi vor fi mulţumiţi.

Până când Lucifer a pornit revolta lui împotriva lui Dumnezeu, înşelăciunea era necunoscută. Ideea de minciuni spuse nu intrase în minţile îngerilor. Natural, când Lucifer, acest înger conducător, a început să acuze pe Dumnezeu – să mintă şi să înşele – ceilalţi îngeri nu au putut să-şi dea seama despre natura păcatului. Din cauza lor, Dumnezeu nu putea să distrugă pe primul păcătos până ce nu a demonstrat mai întâi caracterul îngrozitor al păcatului.
Dumnezeu ar fi putut să declare simplu că Satan este un înşelător, un mincinos, un hoţ, un distrugător şi un ucigaş. Dar ca să convingă fiinţele create despre aceasta, El a trebuit să dea celui rău timp să dea pe faţă aceste caracteristici.
La cruce întreg universul a văzut pe Satan aşa cum era, un înşelător, un mincinos, un ucigaş. Acolo el şi-a arătat adevărata lui faţă, ucigând pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Crucea a descoperit şi pe Hristos aşa cum este, Mântuitor al lumii. Acolo puterea iubirii a stat faţă în faţă cu iubirea de putere.
Vorbind despre moartea Lui mântuitoare pentru om de pe cruce, Isus zicea: „Acum are loc judecata lumii acesteia; acum STĂPÂNITORUL ACESTEI LUMI VA FI ARUNCAT AFARĂ. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, VOI ATRAGE LA MINE PE TOŢI OAMENII. Spunea aceasta ca să arate cu ce fel de moarte avea să moară” Ioan 12:31-33.
Satan a inspirat pe persecutorii lui Hristos să-l ia viaţa. Locuitorii întregului univers au văzut păcatul şi rezultatele lui demonstrate în toată urâţenia lor îngrozitoare. Satan a fost demascat complet. Ca rezultat, chiar când Dumnezeu va distruge pe Satan şi pe cei care persistă în păcat, toţi vor recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu.
Într-o zi, curând, sfânt şi păcătos, înger şi diavol, toţi vor declara dreptatea lui Dumnezeu. Atunci vom cânta: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” Apocalipsa 15:3-4.
Apostolul Pavel vorbeşte despre timpul când: „În Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” Filipeni 2:10-11.
Dumnezeu a hotărât să pună capăt păcatului atunci când orice fiinţă inteligentă din cer şi de pe pământ a înţeles natura păcatului şi este de acord că Dumnezeu este drept în aceea că îl distruge. Păcatul nu va mai infecta universul niciodată. „Ce planuri faceţi voi împotriva Domnului? El le zădărniceşte! Nenorocirea nu va veni de două ori!” Naum 1:9.
Istoria conflictului dintre Hristos şi Satan, de când a început în cer şi până la sfârşitul păcatului, este o demonstraţie a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu.

Activitatea lui Satan este concentrată acum pe pământ. De când a fost înfrânt pe cruce, el îşi revarsă mânia asupra oamenilor. Ţinta lui este să facă pe Tatăl şi pe Fiul să sufere distrugând pe aceia pentru care Isus a murit pe Calvar. Suntem avertizaţi: „Fiţi treji şi veghiaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” 1Petru 5:8. „Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” Apocalipsa 12:12.
Satan urăşte pe Dumnezeu, pe copiii lui Dumnezeu şi orice principiu al dreptăţii. El nu iubeşte. El torturează pe oameni fizic, mintal şi spiritual. Cât de recunoascători trebuie să fim că iubirea lui Dumnezeu este mai tare decât ura lui Satan!

Biblia ne spune cum să izgonim pe diavol din viaţa noastră. „Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” Iacov 4:7.
Cum putem să ne împotrivim diavolului? Numai acceptând puterea lui Isus Hristos, Cel care deja a biruit pe diavolul. Apostolul Ioan zice: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” 1Ioan 4:4.
Cineva a zis: „Se cere o pasiune ca să biruie o pasiune. Ca să biruim pasiunile noastre păcătoase, acestea trebuie împinse afară de atotmistuitoarea pasiune a IUBIRII LUI HRISTOS”.
„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge” 2Corinteni 5:1 (King James).
Dragostea lui Hristos este puterea noastră de a birui firea noastră păcătoasă prin care diavolul caută să ne înfrângă. Când vine ispita, du-te la Isus, refugiul tău. Poţi conta pe această minunată promisiune:
„Când va năvăli vrăjmaşul ca un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă” Isaia 59:19.
Cum să biruiesc păcatul în viaţa mea?
„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. CINE ESTE CEL CE A BIRUI LUMEA DACĂ NU CEL CE CREDE CĂ ISUS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU?” 1Ioan 5:4-5.
Putere care să schimbe viaţa noastră păcătoasă vine numai prin relaţie personală cu Isus. Fiul lui Dumnezeu, prin propriile Sale experienţe pe pământ, a înfruntat şi învins pe Satan. Dacă-L luăm pe Hristos ca prietenul nostru cel mai apropiat, împărtăşind cu El toate planurile şi activităţile noastre, ascultând de sfatul Lui în tot ce facem şi noi vom trăi viaţa de biruinţă pe care a trăit-o El. Devenind prieteni cu Isus, iubirea noastră pentru El va creşte până ce vom face mai degrabă ce doreşte El să facem, decât să-L rănim păcătuind. Aceasta este credinţa care ne dă biruinţa – o încredere personală în Mântuitorul nostru şi o zilnică părtăşie cu El prin rugăciune.
Un om dorea să se lase de fumat. „Ce mă fac”, întrebă el pe pastorul lui, „dacă lăsându-mă de tutun mă îmbolnăvesc grav?” Pastorul i-a citit textul din Biblie: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” Apocalipsa 12:11.
Omul nu se gândise la aceasta. Atunci şi acolo el s-a hotărât: „Mai curând mor ca un biruitor decât să trăiesc ca un sclav”. Rugăciunile lui după ajutor i-au dat biruinţa. Isus a zis: „Eu am venit ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” Ioan 10:10 (King James).
Dr. Griffith Thomas ne spunea istoria unui om care era un sclav fără putere al băuturii. Iar şi iar omul a încercat să se libereze singur. Prietenii lui au încercat să-l ajute. El însă n-a scăpat de beţie până ce nu a fost convertit. Atunci o schimbare minunată a avut loc. Un vechi prieten i-a zis: „Aşadar, până la urmă ai ajuns să-l stăpâneşti pe Satan”. „Nu”, a răspuns el, „ci am în mine pe Stăpânul lui Satan”.
Acesta este secretul biruinţei asupra lui Satan. Hristos este Stăpânul lui Satan. Biruinţa poate fi a ta, fiindcă Isus promite: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” Matei 28:20 (King James).
Satan este o putere supranaturală şi noi trebuie să avem o putere supranaturală şi mai mare care să-l biruiască. Isus este această putere şi mai mare. El ne zice: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” Ioan 16:33.
Iubite Tată din cer! Îţi mulţumesc pentru biruinţa lui Isus asupra lui Satan în această lume şi pentru făgăduinţa că Isus îmi va da biruinţa asupra lui Satan şi a păcatului din viaţa mea. Vino în inima mea chiar acum şi luptă-te pentru mine contra răului din firea mea proprie. Fă-mă tare în Isus să rezist răului în viaţa de toate zilele. Îţi mulţumesc că asculţi rugăciunea mea în Numele lui Isus. Amin.
 
 

 
Frank Novak, un criminal disperat, fusese condamnat la douăzeci de ani în Penitenciarul de Stat din Washington. Acolo el se uita la un Nou Testament mic care-i fusese dat în Spokane de un lucrător de la închisoare.
El a făcut un vot că-l va citi în întregime de trei ori. Ştiind că acesta este un fel de carte sfântă şi având ideea ciudată că Dumnezeu va fi bun cu el dacă va studia destul de sârguincios, el credea că poate să scape de la închisoare ca rezultat al citirii Noului Testament.
Ce muncă a fost aceasta! Încet şi dureros, pe genunchi în mijlocul celulei sale, Novak a citit Noul Testament în întregime. Mişcând cărticica înainte şi înapoi într-o rază de lumină nu mai mare decât o monedă de un dolar, sărind înapoi în pat oridecâteori auzea pe gardian apropiindu-se de celule, el a citit fiecare cuvânt. I-au trebuit trei ani ca să-şi împlinească votul.
Curând a devenit evident că el era un om convertit. El a devenit un capelan (pastorul, preotul închisorii), lucrând pentru alţi oameni din situaţia în care fusese şi el. Puţini oameni au făcut atât de mult ca el pentru cei din spatele zidurilor închisorii. Mii l-au ascultat şi şi-au supus vieţile lor lui Hristos. Ce era Cuvântul lui Dumnezeu pentru inima lui, acelaşi lucru a devenit el pentru inima lor.
Dintre toate multele cărţi pe care le conţine lumea aceasta, numai una există care pretinde că este o descoperire directă de la Dumnezeu, vorbindu-ne despre El şi despre scopul Său cu noi. Aceasta este cartea care l-a schimbat pe Frank Novak, Biblia!
Biblia posedă o putere de viaţă. Ea schimbă pe oameni. Oriunde ea este citită, lucrurile sunt diferite.

Secretul puterii Bibliei se află în originea ei – ea este inspirată: „TOATĂ SCRIPTURA ESTE ÎNSUFLATĂ DE DUMNEZEU şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” 2 Timotei 3:16,17.
Biblia stă sau cade odată cu pretenţia că toată Scriptura, atât Vechiul, cât şi Noul Testament, este inspirată de Dumnezeu. Noul Testament este martor despre faptul că putem să ne sprijinim pe Vechiul Testament, din care citează mereu. Aceste două cărţi într-o carte stau ca mărturie una pentru cealaltă.
Apostolul Petru declară: „OAMENI SFINŢI ai lui Dumnezeu AU VORBIT MÂNAŢI DE DUHUL SFÂNT” 2Petru 1:21 (King James).
Atât de sigur este adevărul acesta că expresii ca „Aşa vorbeşte Domnul”, „Dumnezeu a zis” şi altele asemănătoare se găsesc de mai mult de 2.500 de ori în Biblie. Tipică pentru acestea este exclamaţia lui David: „DUHUL DOMNULUI VORBEŞTE PRIN MINE şi Cuvântul Lui este pe limba mea” 2Samuel 23:2.
Dumnezeu a spus adevărurile Sale veşnice prin oameni sfinţi care s-au chemat profeţi şi apostoli. Puterea Duhului Sfânt a venit asupra lor. Prin viziuni, visuri şi alte mijloace, ei au fost îndrumaţi să vorbească şi să scrie.

Lumea noastră creată este dovada vizibilă a puterii Cuvântului lui Dumnezeu: „CERURILE AU FOST FĂCUTE PRIN CUVÂNTUL DOMNULUI şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui … Căci EL ZICE ŞI SE FACE, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” Psalm 33:6,9.
Ce încântător! Dumnezeu a zis şi pământul a apărut.
Apostolul scria: „Prin credinţă pricepem că LUMILE AU FOST FĂCUTE PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU” Evrei 11:3 (King James).
Chiar aşa cum Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul vorbit la creaţiune, El crează inimi şi vieţi noi pentru oamenii de astăzi prin Cuvântul Său scris. Puterea este aceeaşi. Cu o putere ca aceasta, la dispoziţia noastră prin Biblie tot timpul, cât de nebunesc este să nu ne folosim de ea!
Biblia este cu adevărat Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Cât de credincios ar trebui să ascultăm noi de fiecare din învăţăturile ei! Cât de silitor ar trebui să studiem noi instrucţiunile ei pentru o viaţă corectă! Cu câtă grijă ar trebui să acceptăm mustrările ei privind păcătoşenia noastră! Cu câtă bunăvoinţă ar trebui să ne supunem corectării din ea! Biblia este regula de viaţă pentru om. Este harta căii lui Dumnezeu, ghidul său infailibil care arată drumul spre viaţă veşnică.
Deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia nu este numai adevărată, ea este testul, măsura oricărui adevăr. „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” Isaia 8:20.
„Legea şi mărturia” sunt termeni biblici obişnuiţi. „Legea” se referă în special la soliile lui Dumnezeu raportate în primele cinci cărţi ale Bibliei scrise de Moise. „Mărturia” se referă la soliile lui Dumnezeu pe care proorocii le-au vorbit şi uneori le-au scris. Astăzi avem aceste scrieri ale lui Moise şi ale profeţilor în Biblie. Aşa că în Isaia 8:20 oamenii sunt trimişi la Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, ca măsură a adevărului. Orice ar zice oamenii şi care nu este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu aduce lumină.
Putem noi să cunoaştem Biblia ca fiind puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră? Fără îndoială că se poate, dar numai cu condiţia ca noi să renunţăm la orice părere personală, la orice credinţă care nu vorbesc „după cuvântul acesta”. Puterea vine cu siguranţă la aceia care fac din Scripturi singura lor regulă de viaţă.
Doreşti puterea aceasta în viaţa ta? Invitaţia lui Dumnezeu este: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” Psalm 34:8.

Energia divină care a lucrat prin Cuvântul lui Dumnezeu la creaţiune şi mai târziu prin Cuvântul scris al lui Dumnezeu este aceeaşi putere văzută în viaţa lui Isus, Dumnezeul-om. În Isus „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” Ioan 1:14. Isus, Cuvântul viu al lui Dumnezeu şi Biblia, Cuvântul scris al lui Dumnezeu, sunt în perfectă armonie. Una descoperă pe cealaltă, una mărturiseşte în favoarea celeilalte.
Şi aceasta este exact ce a spus Isus: „Cercetaţi Scripturile… ELE MĂRTURISESC DESPRE MINE” Ioan 5:39.
Biblia, atât Vechiul cât şi Noul Testament, este plină de imagini care descoperă pe Isus, Dumnezeu-om.
Înainte de Revoluţia din Rusia, 850 de portrete de tinere femei erau atârnate pe pereţii palatului imperial. Aceste picturi erau un dar făcut împărătesei Ecaterina II de renumitul Conte Rotari, care călătorise prin 50 de provincii ale imperiului rusesc căutând modelele sale. În fiecare din aceste portrete putea fi văzută o oarecare asemănare a împărătesei, ascunsă cu grijă şi totuşi evidentă pentru aceia care o cunoşteau. Jumătate ascunse, jumătate descoperite observatorului atent, aceste asemănări puteau fi văzute în anumite poziţii, podoabe, stil al îmbrăcăminţii, gesturi, sau caracteristici personale, ceva ce îi era propriu împărătesei.
Cuvântul lui Dumnezeu este o galerie de picturi, în care firul conducător este asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul omenirii. Aici sunt evenimente, parabole, poezii, simple povestiri, predici în care se găsesc asemănări ale Omului lui Dumnezeu, jumătate ascunse, jumătate descoperite, totuşi clar văzute de observatorul atent. Cu cât studiem mai mult, cu atât vedem mai mult asemănarea cu Isus.
Doreşti să vezi pe Isus? Atunci studiază Biblia.
Privind pe Hristos prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu, suntem schimbaţi şi devenim tot mai asemănători cu El (2Corinteni 3:18). Acesta este scopul Bibliei. Există putere în Cuvântul scris al lui Dumnezeu ca să ne facă asemenea lui Hristos, Cuvântul viu.

A. – CITEŞTE-O. Nimeni nu poate citi Biblia, fie şi ocazional, fără să fie afectat de ea într-o oarecare măsură. Cu cât citim mai mult Cartea, cu atât influenţa ei asupra noastră este mai mare.
Totuşi, sunt mulţi care o citesc şi care ca şi etiopianul din Biblie se întreabă: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Fapte 8:31.
În timp ce partea cea mai mare din Biblie este scrisă în limbaj literal, şi trebuie înţeleasă literal, o parte este scrisă în limbaj simbolic. Când această parte este studiată, ea trebuie înţeleasă în armonie cu regulile Bibliei pentru interpretarea simbolurilor.
Noi nu trebuie să mânuim niciodată această sabie altfel decât după metodele clar învăţate în Biblie.
„…Să ştiţi că nicio profeţie din Scriptură NU SE TÂLCUIEŞTE SINGURĂ” 2Petru 1:20.
Traducerea King James zice: „NU SE INTERPRETEAZĂ SEPARAT DE CELELALTE”. Dacă citim părerile noastre proprii în Scriptură, ne rătăcim.
B. – CERCETEAZĂ-O SILITOR. Îndemânare şi atenţie sunt cerute din partea celui ce studiază Cuvântul lui Dumnezeu.
„CAUTĂ SĂ TE ÎNFĂŢIŞEZI ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CA UN OM ÎNCERCAT, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” 2Timotei 2:15.
Simpla citire a Bibliei nu ajunge; noi trebuie să o cunoaştem. Aceasta înseamnă continuă cercetare a Cuvântului lui Dumnezeu. Isus spunea: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” Ioan 8:31,32.
Turistul care studiază harta drumului nu va rătăci pe drumuri greşite. La fel este cu Biblia. Numai dacă studiem cu grijă Ghidul nostru şi urmăm instrucţiunile lui, putem să sperăm că vom înţelege adevărurile veşnice.
„A rămânea în Cuvântul Lui” înseamnă zilnică cercetare a Scripturilor.
C. – STUDIAZ-O ZILNIC. Pavel recomanda pe creştinii din Berea fiindcă primiseră „Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi” Fapte 17:11. Aceasta este cheia puterii în viaţa noastră. Pe măsură ce studiem Biblia, ea devine „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” Romani 1:18.
D. – URMEAZĂ INSTRUCŢIUNILE EI. Există totdeauna primejdia ca să învăţăm totdeauna şi să nu ajungem „niciodată la o deplină cunoştinţă a adevărului” 2Timotei 3:7. Aceasta se întâmplă iarăşi şi iarăşi, fiindcă oamenii nu sunt dispuşi să urmeze instrucţiunile aflate în Cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu doresc să-şi aducă viaţa lor zilnică în armonie cu Cartea.
O doamnă în vârstă asculta odată predica unui pastor împotriva a diferite păcate. După fiecare condamnare ea striga tare: „Amin”. Când însă a venit rândul să fie condamnat păcatul ei favorit, „aminul” ei a devenit un mormăit. „Acum” a zis ea, „a pus la o parte predica şi se amestecă în ce nu-l priveşte”.
Şi noi suntem în pericol să luăm Biblia ca pe o carte minunată până ce ea condamnă vreun păcat favorit al nostru, sau vreo credinţă greşită; atunci ne întoarcem înapoi, răniţi în simţul dreptăţii noastre proprii şi murmurând împotriva tăieturilor drepte făcute de sabia Duhului.
Creştinul, ca un sol al crucii, trebuie să fie binevoitor să asculte sfaturile Bibliei şi să accepte mustrările ei. Dacă dorim cu adevărat să ascultăm de Dumnezeu, El ne va învăţa ce este adevărul. Isus zicea: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu” Ioan 7:17.
„Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările Mele! Iată, voi turna Duhul Meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele Mele” Proverbe 1:23
Solomon descrie pe creştinul care refuză să asculte de învăţăturile Scripturii: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” Proverbe 14:12.
Ce periculos este să ia cineva o asemenea atitudine! Când studiem Biblia, cât de atenţi ar trebui să ascultăm de învăţăturile ei şi să luăm în seamă mustrările ei.

„Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El” 1Samuel 15:23.

E. – STUDIAZ-O PE SUBIECTE. Echipamentul nostru de luptă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie împărţit, separat pe subiecte. Intenţionat Dumnezeu ni l-a dat într-o aşa formă încât noi trebuie să cercetăm Scripturile. Ioan 5:39.
În timp ce învăţăm să aplicăm Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să-L păstrăm curat, nemânjit de erori şi tradiţii. Dumnezeu zice: „Dacă va adăuga cineva la ele” (la aceste cuvinte), „Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă scrise în cartea aceasta” Apocalips 22:18,19.
În vreme ce aceste cuvinte se referă în primul rând la cartea Apocalipsei, principiul se aplică la întreaga Scriptură.
Călăuziţi de Duhul Sfânt, noi trebuie să comparăm text cu text, verset cu verset: „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt. ÎNTREBUINŢÂND O VORBIRE DUHOVNICEASCĂ PENTRU LUCRURILE DUHOVNICEŞTI” 1Corinteni 2:13.
Traducerea King James pare că este şi mai clară, zice: „COMPARÂND LUCRURILE SPIRITUALE CU LUCRURILE SPIRITUALE”.
Isus a folosit această metodă de comparare a textelor din Scriptură când îi învăţa pe ucenicii Lui: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile ” Luca 24:44,45.
Isus a luat diferite părţi din Scripturile Vechiului Testament şi le-a ţesut împreună. El a comparat lucruri spirituale cu lucruri spirituale, conducând pe ucenicii Lui de la Scriptură la Scriptură până ce ei au înţeles Cuvântul lui Dumnezeu referitor la subiectul respectiv. În felul acesta, însemnătatea învăţăturii Bibliei a devenit clară şi simplă pentru ei. Urmaşii lui Hristos au fost în stare să înţeleagă corect Cuvântul datorită acestei metode de interpretare, nu prin interpretarea particulară a vreunui om dintr-o oarecare biserică.
Creştinul de astăzi trebuie să folosească aceeaşi metodă. Ca să înţelegem doctrina Bibliei, noi trebuie să studiem Biblia pe subiecte, până ce ea ne spune tot adevărul despre problema pe care o studiem. Citim: „Pe cine vrea el să înveţe doctrina?… Fiindcă trebuie să fie învăţătură peste învăţătură… rând peste rând… puţin aici, puţin acolo” Isaia 28:9,10.
Repetând de trei ori sfatul, Isaia accentuiază nevoia de a pune alături multele texte care se referă la aceeaşi doctrină. Învăţături, care sunt principii sau idei, pot fi găsite în diferite texte, uneori doar rânduri din Scriptură. Când acestea sunt puse alături, ele formează un tablou complet al soliilor lui Dumnezeu aşa cum ne sunt arătate în Cuvântul scris.
Ca o ilustraţie concretă de felul cum se aplică acest principiu, să examinăm întrebarea pusă de temnicierul din Filipi: „Ce să fac ca să fiu mântuit?” Fapte 16:30. Răspunsul este dat în versetul 31: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta”.

Dacă luăm numai acest text, putem trage concluzia că: „Tot ce-mi trebuie este să cred şi sunt mântuit”. Dar dacă adăugăm numai încă un text din Scriptură, descoperim că această concluzie nu este valabilă, fiindcă Iacov 2:19 zice: „Şi dracii cred şi se înfioară”. Această examinare forţează pe omul cinstit să admită că mai mult decât o simplă credinţă intelectuală se cere pentru mântuire.
Comparând alte versete ale Bibliei descoperim că mântuirea depinde de o credinţă care include o supunere totală lui Hristos – pocăinţă (Fapte 3:19), mărturisirea păcatelor (1Ioan 1:9), umblarea în lumină (1Ioan 1:7) şi aşa mai departe. Astfel, prin compararea mai multor texte din Biblie, se poate găsi un răspuns mai complet la întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Compararea textului din Fapte 16:30,31 cu alte referinţe din Scriptură referitoare la acelaşi subiect este singura cale sigură de urmat. O cercetare mai amănunţită a Scripturilor va pune cunoştinţe valoroase la dispoziţia fiecărui crecetător pentru mântuire.
Când cu rugăciune lăsăm Biblia să se explice singură în felul acesta, ajungem să înţelegem ce a vrut Dumnezeu să spună şi nu ce crede un om, sau ce susţine crezul unei biserici. În felul acesta dăm voie Bibliei să fie propriul ei interpret. Dacă oamenii ar vrea să înveţe să folosească Biblia aşa cum a făcut-o Isus, atunci ar fi numai o singură credinţă, un singur crez, o singură biserică.
F. – STUDIAZ-O CU RUGĂCIUNE. Psalmistul se ruga: „Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale” Psalm 119:18.

Sfânta Biblie dă vieţii un sens, ceea ce ne ajută să întâmpinăm încercările şi dezamăgirile care vin peste oricine. Ea face viaţa vrednică de a fi trăită. Ea ne asigură de existenţa unui Dumnezeu care se îngrijeşte de noi şi doreşte să ne mântuiască din păcat. Ea ajută pe cel cu inima zdrobită să stea în faţa marelui mister al morţii. Ea arată spre o altă viaţă.
„Nu pot să mă lupt cu tine”, a zis un bătrân de la munte unui prieten. „Nu pot să-ţi prezint fapte sau motive teologice, nu pot să explic filozofia revelaţiei; dar ştiu că atunci când eram un om rău, Biblia m-a apucat şi a îmblânzit tigrul din mine”.
Un tânăr rătăcitor s-a trezit cândva uitându-se la cele câteva lucruri rămase de la mama sa care murise; printre ele era şi Biblia ei. Ceva l-a împins să deschidă Cartea şi să arunce o privire asupra semnului de carte din ea, pe care a găsit un mesaj preţios scris. Inima i-a fost mişcată pe când citea aceste cuvinte scrise de mână cu scrisul cunoscut al ei: „Această Carte te va ţine departe de păcat; păcatul te va ţine departe de această Carte”.
„Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” Psalm 119:11.
Cuvântul lui Dumnezeu este protecţia şi apărarea noastră împotriva păcatului, puterea noastră când suntem ispitiţi să facem răul. Când Isus a fost ispitit în pustie de Satan, El s-a apărat de trei ori citând Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne sfătuieşte: „Întăriţi-vă în puterea tăriei Lui… Luaţi şi SABIA DUHULUI CARE ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU” Efeseni 6:10,17.
Versetul 11 ne spune că făcând astfel vom putea „ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului”. Cuvântul lui Dumnezeu este o armă puternică cu care trebuie să ne împotrivim păcatului din vieţile noastre.
Vechii luptători sarasini erau faimoşi pentru săbiile pe care le purtau. Câteva dintre aceste săbii încă există, printre ele faimoasele săbii de Damasc. Lamele lor se spune că sunt făcute din fire de oţel ţesute fin şi topite printr-un procedeu secret în foc de cărbuni. Ce era uimitor la aceste săbii era că ele puteau fi îndoite până ce vârful atingea mânerul, fără să se rupă. Erau atât de tari că puteau străpunge orice armură medievală. Cele două tăişuri ale lor erau atât de ascuţite că puteau tăia în două o batistă de mătase ţinută în aer.
Biblia, sabia Duhului, este un aliaj din multe fire de adevăr. Prin prelucrarea secretă a puterii spirituale aceste fire au fost unite într-o armă puternică a adevărului, Sfânta Biblie. Despre această sabie zice apostolul: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri, pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” Evrei 4:12.
Ca şi sabia de Damasc, Scriptura nu poate fi frântă. Vezi Ioan 10:35.
Nu te teme când ţi se pare că viaţa se întoarce împotriva ta, sau când ispitele par să te biruiască. Ia Cuvântul lui Dumnezeu ca apărare a ta şi Acela „care poate să vă păzească de orice cădere” (Iuda 24) nu va permite să fii înfrânt. Gândeşte-te la această făgăduinţă.
„Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere” Isaia 54:27.
Da, este putere în această Carte – putere uriaşă, fără limite. Nimic nu poate rezista acestei puteri când ea intră în inima unui om. Creştinul care o foloseşte poate rezista tuturor atacurilor lui Satan. Credinciosul care iubeşte această Carte nu este niciodată singur, decepţionat sau fără apărare.
 
 

 
Cum ştim ce s-a petrecut acum sute de ani în urmă? Trebuie să cercetăm mărturia acelora care au trăit atunci şi au scris despre evenimente, sau le-au povestit copiilor lor, ai căror urmaşi ni le-au povestit nouă. Cum ştim că a existat Napoleon Bonaparte? Sau Alexandru cel Mare? Numai prin mărturia martorilor şi din dovezile trecutului în forma descoperirilor arheologice – clădiri, manuscrise, etc.

Acum, ce legătură există între martorii lui Dumnezeu şi adevărul Cuvântului Său? Unul care vorbea pentru Dumnezeu a scris încă de mult: „Scoate afară poporul cel orb, care totuşi are ochi şi surzii, care totuşi au urechi. Să se strângă toate neamurile şi să se adune popoarele! Cine dintre ei a vestit aceste lucruri? Care dintre ei ne-au făcut cele dintâi proorocii? Să-şi aducă martorii şi să-şi dovedească dreptatea, ca să asculte oamenii şi să zică: Adevărat! Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu Sunt; înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi” Isaia 43:8-10.
„Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul”. Notaţi această declaraţie pozitivă. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu adresat scepticilor. Dumnezeu apelează la istorie şi la experienţa umană şi întreabă toate naţiunile adunate ale pământului: „Puteţi arăta o singură ocazie când Cuvântul Meu nu s-a împlinit?”
Apoi le provoacă: „Să-şi aducă martorii şi să-şi dovedească dreptatea, ca să asculte oamenii şi să zică: Adevărat!” Să-şi aducă necredincioşii dovada că profeţia lui Dumnezeu nu s-a împlinit, sau că istoria a dovedit că El n-a spus adevărul. El trebuie sau să facă aceasta, sau să admită că Dumnezeu a spus adevărul. „Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul”.
Notaţi provocarea lui Dumnezeu: „Cine dintre ei a vestit aceste lucruri?” – adică lucrurile întâmplate în secolele trecute. Săpaţi în istorie, scoateţi la lumină rapoartele trecutului care să mărturisească măcar despre una dintre profeţiile lui Dumnezeu că a dat greş. Dar, dacă istoria dovedeşte adevărul absolut al profeţiei şi preştiinţei lui Dumnezeu, ea devine martorul Lui.
Hristos a apelat încontinuu la profeţia împlinită ca dovadă. Profeţia împlinită este deosebit de semnificativă, deoarece au trecut 1900 de ani de la scrierea ultimei cărţi a Bibliei şi 3300 de la scrierea primei.
„Minunile săvârşite acum 2500 de ani nu mai pot fi văzute astăzi, aşa încât ele sunt adesea tăgăduite. O prezicere, totuşi, făcută acum 2500 de ani, care era contrară oricărei analogii şi era chiar o piatră de poticnire la vremea aceea, dar care s-a împlinit de curând, este o dovadă chiar şi mai convingătoare decât o minune – o astfel de prezicere împlinită este cel mai mare dintre miracole şi aceasta a admis-o până şi scepticul Hume” – Earle A. Rowell, Prophecy Speaks, p. 17.
Altă dovadă poate fi falsificată sau pierdută, dar profeţia prezice cursul istoriei înainte ca să se desfăşoare şi istoria este fapt raportat. Ca martori ai Săi, Dumnezeu cheamă naţiuni din antichitate şi locuri acum faimoase în istorie – Egipt, Siria, Fenicia, Arabia, Tir, Sidon, Palestina, Babilon, Asiria, Persia, Ninive, Iudea, Roma şi multe altele. În faţa juriului secolului al XX-lea, mărturia acestor martori devine mai puternică în fiecare an, pe măsură ce fapte noi sunt dezvăluite de cercetările istoricului sau de săpăturile arheologului.
Biblia îşi sprijină autoritatea ei de Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu pe capacitatea ei de a prezice evenimente viitoare fiindcă Dumnezeu pretinde că El este singurul în stare să vadă viitorul.
„Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit” Isaia 46:9,10.
Scepticii şi necredincioşii în general, s-au chinuit foarte mult să demonstreze că Biblia nu este adevărată, dar iată două metode foarte simple de a face lucrul acesta: Mai întâi să fie dovedite ca neadevărate profeţiile, al doilea să fie prezentate alte cărţi care să conţină profeţii adevărate. Dumnezeu însă zice că niciuna dintre ele nu poate fi făcută. De ce au dat greş necredincioşii în încercările lor de a face acest lucru? Fiindcă istoria dovedeşte că Dumnezeu a spus adevărul.

Să luăm, de exemplu, profeţia despre Tir, marea cetate comercială din Asia. Prin anul 590 înainte de Hristos, când era în culmea puterii ei şi părea că va sta pentru vecie aşa, profetul Ezechiel a proorocit:
„Ele (multe neamuri) vor DĂRÂMA zidurile TIRULUI, îi vor surpa turnurile, îi vor RĂZUI ŞI ŢĂRÂNA ŞI O VOI FACE O STÂNCĂ GOALĂ. Va rămânea în mare ca un loc unde se vor întinde mreji de prins peşte; Eu am vorbit, zice Domnul… VOR ARUNCA ÎN APE PIETRELE, LEMNELE ŞI ŢĂRÂNA TA… Te voi face o stâncă goală; vei fi ca un loc în mare unde SE VOR ÎNTINDE MREJI DE PRINS PEŞTI; ŞI NU VEI MAI FI ZIDIT LA LOC, căci Eu Domnul am vorbit” Ezechiel 26:4,5,12,14.
Curând după ce a fost dată această profeţie, Nebucadneţar, împăratul Babilonului a asediat Tirul, a distrus cetatea şi a transformat în ruine clădirile lui. Dar profeţia cerea mai mult decât atât, ca lemnele, pietrele şi chiar praful Tirului să fie aruncate în mare, lăsând în urmă o stâncă goală pe care pescarii să-şi întindă plasele lor.
Timp de două secole şi jumătate după aceea, ruinele Tirului au rămas pe loc, ca o provocare a profeţiei. După aceea, din spre apus, a venit Alexandru cel Mare cu oştirile lui şi a atacat Tirul Nou, care fusese clădit pe o insulă cam la o jumătate de milă de la ţărm. Zidurile şi ruinele caselor şi palatelor vechiului Tir au fost folosite ca să fie construită o trecere între ţărm şi insulă. Cererea de material a fost atât de mare că au adunat până şi praful de pe loc pentru a construi pasajul. Din nou, exactitatea profeţiei a fost dovedită.
Dar profeţia mergea şi mai departe. Ea declara că Tirul nu va mai fi reconstruit niciodată. „Nu vei mai fi zidit la loc, căci Eu, Domnul am vorbit”. Această provocare a stat în faţa lumii timp de două mii de ani şi încă o face. Reclădirea oraşului ar dovedi netemeinicia Bibliei, dar el nu a mai fost reclădit. Vorbind despre Tir, un călător modern zice: „Aşa cum este el acum şi cum a fost până acum, Tirul este martorul lui Dumnezeu; dacă ar fi mare, puternic şi populat, el ar fi mândria necredinciosului. Aşa ceva însă nu poate să se întâmple. Tirul nu se va ridica niciodată din praful lui ca să falsifice vocea profeţiei”.
Prin apa clară a Mării Mediterane, coloanele scufundate şi alte părţi din clădirile antice pot fi văzute astăzi.
În cursul secolelor, nici un sceptic n-a îndrăznit să spună că profeţia aceasta nu este adevărată, fiindcă profeţia despre Tir s-a împlinit, aşa că toată lumea poate vedea. Chiar şi scepticul francez Volney ne spunea în cartea lui Călătorii (vol. II, p. 212) că a vizitat acest loc şi a observat pescari uscându-şi într-adevăr plasele pe stânci, întocmai aşa cum zisese profeţia Bibliei că vor face.
„Cuvântul Domnului rămâne în veac” 1Petru 1:23.

Babilon, cea mai mare cetate a lumii antice este adesea prezentată ca o cetate de aur a unui secol de aur. Isaia a profetizat că: „Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma şi Gomora pe care le-a nimicit Dumnezeu” Isaia 13:19.
Profetul Ieremia se întrece cu Isaia în această profeţie privind Babilonul: „VEI FI O DĂRÂMĂTURĂ VEŞNICĂ… Babilonul va ajunge un morman de dărâmături, o vizuină de şacali, un pustiu şi o batjocură ŞI NU VA MAI AVEA LOCUITORI” Ieremia 51:26,37.
King James zice: „FĂRĂ NICI UN LOCUITOR”. Cei care au vizitat locul Babilonului raportează că este un pustiu trist, „fără nici un locuitor”. Dar profeţia este încă şi mai precisă. Ascultaţi aceste cuvinte:
„El nu va mai fi locuit… Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo” Isaia 13:20,21.
După 2500 de ani, arabii încă există dar nu mai este niciun babilonian pe faţa pământului. Palatele solide şi grădinile suspendate ale Babilonului sunt doar o amintire, iar arabul încă locuieşte în cortul său. De unde ştia Isaia că arabii vor continua să trăiască în preajma ruinelor Babilonului timp de 2500 de ani, dar vor refuza să le folosească drept adăpost? Exploratorii şi cei care fac săpături raportează că este imposibil să convingi pe un arab să rămână peste noapte printre ruinele Babilonului, din cauza fricii lor de duhurile rele. Este imposibil să fie scoasă această idee din mintea acelori oameni.
Sunt multe amănunte în această profeţie singură, fiecare dintre ele furnizând dovada prevederii divine. Puse laolaltă, ele ar umple o carte.

Profeţia despre Egipt dovedeşte preştiinţa divină. Pe vremea profeţilor Isaia, Ieremia şi Ezechiel, Egiptul era o naţiune puternică. El avea cea mai lungă linie neîntreruptă de regi, piramidele cele mai mari, una dintre civilizaţiile cele mai strălucite de pe pământ. Dar, într-un timp când alţi oameni, judecând prin analogie, ar fi prezis prosperitate nesfârşită pentru Egipt, Ezechiel (capitolele 29-32) prezice multe lucruri de mirare privind decăderea lui, cu 2500 de ani mai târziu. Iată câteva dintre aceste profeţii remarcabile: „Vor alcătui acolo o împărăţie slabă. VA FI CEA MAI NEÎNSEMNATĂ DINTRE ÎMPĂRĂŢII şi nu se va mai înălţa peste neamuri; îi voi împuţina CA SĂ NU STĂPÂNEASCA PESTE NEAMURI” Ezechiel 29:14,15.

„Voi da ţara în mâinile celor răi; VOI PUSTII ŢARA cu tot ce cuprinde ea PRIN MÂNA STRĂINILOR. Eu, Domnul, am vorbit… NU VA MAI FI NICI UN VOIEVOD DIN ŢARA EGIPTULUI” Ezechiel 30:12,13.
Regatele Tirului şi Babilonului s-au stins de tot, dar nu aşa ceva s-a întâmplat cu Egiptul. Prezicerea lui Dumnezeu era un declin continuu pentru el. Egiptul trebuia să continuie ca naţiune, dar nu mai avea să stăpânească peste alte naţiuni. Dimpotrivă, el însuşi avea să fie stăpânit de „străini”.
Această profeţie nu putea să fi fost rezultatul unor prevederi omeneşti, deoarece pe timpul lui Hristos, deci mai târziu cu şase sute de ani decât profeţia, Egiptul deabia fusese cucerit de legiunile Romei (în anul 30 în.Hr.) şi integrat în imperiul cazarilor.
Dar de la timpul lui Hristos încoace, Egiptul a fost răvăşit de război, stăpânit de multe naţiuni, aşa încât puterea şi prestigiul lui nici nu pot fi comparate cu măreţia şi gloria lui în timpul faraonilor antici. Timp de multe secole, el a fost condus de „mâna străinilor”, adică aşa cum prezisese Ezechiel.
Aici este un punct vital. Babilonul, Asiria, Tir şi alte naţiuni din zilele lui Ezechiel au fost distruse de tot, aşa cum profeţia zisese că vor fi. Dacă Ezechiel ar fi prezis prin analogie, el ar fi spus acelaşi lucru şi despre Egipt. Dar nu a fost aşa. Să presupunem că profetul lui Dumnezeu ar fi zis că Egiptul, ca şi Babilonul, va fi distrus cu desăvârşire. Cu câtă grabă ar fi arătat necredincioşii la multe oraşe de azi ale Egiptului cu milioanele lor de locuitori! Dar necredinciosul nu poate arăta o singură profeţie despre Egipt, care să fi dat greş.
„NU, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” Amos 3:7.
Cum a putut Ezechiel să prezică viitorul? Există o singură explicaţie. Profeţii au vorbit prin inspiraţie de la Dumnezeu. Ca noi să ştim că Dumnezeul nostru este adevăratul Dumnezeu şi Cuvântul Său este adevărat. El descoperă lucrurile care au să se întâmple.

Aici avem altă profeţie, una la împlinirea căreia au contribuit toate naţiunile de pe pământ şi anume profeţia privind pe poporul Israel. În Leviticul şi Deuteronom Moise schiţează istoria politică şi religioasă a acestui popor neobişnuit pentru mai mult de 3400 de ani – cam de pe la 1500 în.Hr. până în prezent.
„VĂ VOI ÎMPRĂŞTIA PRINTRE NEAMURI şi voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor rămânea pustii… În inima acelora dintre voi care vor mai rămânea în viaţă în ţara vrăjmaşilor lor, voi băga frica… NU-I VOI LEPĂDA DE TOT ŞI NU-I VOI URI PÂNĂ ACOLO ÎNCÂT SĂ-I NIMICESC DE TOT” Leviticul 26:33,36,44.
„DOMNUL TE VA ÎMPRĂŞTIA PRINTRE TOATE NEAMURILE DE LA O MARGINE A PĂMÂNTULUI LA CEALALTĂ” Deuteronom 28:64.
Acest popor al lui Dumnezeu din trecut s-a amestecat cu toate naţiunile timp de 2500 de ani, cu toate acestea ei au rămas totdeauna deosebiţi şi distincţi. În tot acest răstimp, multe alte naţiuni s-au ridicat, au rămas distincte pentru o vreme, apoi au dispărut în masa omenirii. N-avem nevoie decât să ne uităm la America, unde milioane s-au revărsat din alte ţări. Un grup de imigranţi poate să-şi păstreze naţionalitatea pentru o generaţie sau două, dar după aceea se pierde. Cu evreii nu este aşa. Ei se găsesc împrăştiaţi prin toate naţiunile, cum zisese profeţia că trebuie să fie; dar totdeauna şi oriunde, ei sunt un popor distinct. Ne gândim la profeţia din Numeri 23:9 care zice; „Un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri”.
Urmaşii lui Avraam au rezistat cu succes la multe dintre obiceiurile societăţii, la multe puteri persecutoare, cum şi la multe eforturi de a-i constrânge sau convinge să fie absorbiţi în cultura naţiunilor. Fără discuţie, ei sunt o dovadă răspândită în toată lumea despre profeţia divină. Aşa cum Moise a prezis, ei au fost „smulşi din ţara lor” şi împrăştiaţi pe pământ.
Poate cineva să nege adevărul acestor preziceri? Sigur că putem zice împreună cu apostolul Petru: „Şi avem CUVÂNTUL PROOROCIEI FĂCUT ŞI MAI TARE, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” 2Petru 1:21.
Oamenii se nasc şi mor; împărăţiile se ridică şi trec; dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne. Istoria încă dovedeşte că Dumnezeu a spus adevărul şi că putem crede Cuvântul care descoperă pe Isus Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător al lumii. Primeşte acest Cuvânt; primeşte-L pe El pentru salvarea ta veşnică. Fă-o acum.
Iubite Tată din cer, iartă-mă că m-am îndoit de făgăduinţele din Cuvântul Tău. Ajută-mă să înţeleg profeţia din Biblie ca descoperire a iubirii Tale pentru mine. Dă-mi o minte clară care să înţeleagă şi o inimă deschisă care să ia Cuvântul din Scriptură pentru viaţa mea aşa cum este scris. În numele lui Isus mă rog. Amin.
 
 
06. Un rege, un vis si tu
.
La moartea ei, o doamnă creştină a lăsat tot ce avea unui nepot. Testamentul suna: „Las iubitului meu nepot Ştefan Biblia mea de familie cu tot ce conţine ea, cum şi ce rămâne din proprietatea mea după ce vor fi achitate cheltuielile de înmormântare şi datoriile”.
Nepotul era un leneş care cheltui repede banii moşteniţi. Patruzeci de ani trăi o viaţă de sărăcie. După aceea într-o zi, deschise Biblia care-i fusese lăsată şi găsi printre foile ei cincizeci de hârtii de câte 100 de dolari: erau 5000 de dolari! Ar fi putut trăi o viaţă îndestulată tot timpul cât trăise în sărăcie.
Aşa se întâmplă cu mulţi oameni astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu conţine mari bogaţii, dar mulţi nu le găsesc. De exemplu, mulţi ar dori să ştie ce aduce viitorul pentru lume şi pentru ei personal.
Biblia conţine răspunsurile şi totuşi puţini îşi iau timp să se uite la ea.

Are cunoştinţă Dumnezeu şi Se interesează El de ceea ce faci, sau este atât de ocupat cu universul Lui cel vast că a lăsat numai pe tine grija ta? Îl interesează pe Dumnezeu lumea noastră şi viitorul ei?
În 2Petru 1:19 citim: „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre”.

Ştim cu toţii cât de folositoare este o lumină într-un loc întunecat. În acest text ni se spune că profeţiile din Biblie sunt tot aşa de folositoare ca o lumină atunci când este întuneric. Dumnezeu luminează inima întunecată de păcat a oricui citeşte profeţiile din Cuvântul Său şi ascultă de ele. Profeţiile din Biblie nu luminează numai inima omenească, ele sunt şi o lumină cercetătoare care pătrunde în viitor.
Sfânta Scriptură este plină de profeţii despre evenimente viitoare, inspirate de Dumnezeu care vede viitorul aşa cum vede şi trecutul sau prezentul. Mai târziu, când aceste profeţii se împlinesc, istoria dovedeşte că Dumnezeu a spus adevărul. Deoarece Dumnezeu singur ştie ce urmează să vină, împlinirea profeţiei este o dovadă concretă că Scripturile sunt Cuvântul inspirat al Dumnezeului cerurilor. Astfel, profeţiile din Biblie care se împlinesc sunt calea lui Dumnezeu de a întări credinţa noastră.
Ce urmează să vină mâine? O lume nouă de pace şi prosperitate? Aşa cred unii; alţii prezic sfârşitul civilizaţiei. Care sunt faptele? Cât de mult putem să ştim în realitate?
Numai Dumnezeu singur poate prezice viitorul amănunţit şi corect. În Biblie găsim răspunsul la aceste întrebări răscolitoare într-o profeţie remarcabilă scrisă acum 2500 de ani de profetul Daniel. Dumnezeul cerurilor a trasat cursul evenimentelor de interes special pentru El în această profeţie biblică sigură până în zilele noastre şi dincolo de ele.

Întorcându-ne acum la Vechiul Testament, deschidem la cartea lui Daniel, scrisă peste cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos. În capitolul al doilea, istoria lumii pentru 2500 de ani este schiţată clar într-o profeţie remarcabilă. Printr-un vis, Dumnezeu a dat lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, această descriere a viitorului. Daniel 2:28 spune: „Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla ÎN VREMURILE DE PE URMĂ”.
Ce a folosit Dumnezeu în această ocazie ca mijloc de a face cunoscut ce urma să se întâmple „în zilele de pe urmă”? Citeşte cuvintele profetului Daniel spuse împăratului: „Tu împărate te uitai şi iată că ai văzut UN CHIP MARE… Capul chipului acestuia era de aur curat, pieptul şi braţele îi erau de argint, pântecele şi coapsele îi erau de aramă. Fluierele picioarelor de fier, picioarele parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el şi s-a desprins o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara: le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul” Daniel 2:31-35.
Notaţi că împăratul Nebucadneţar a văzut o statuie uriaşă a unui om. Capul era de aur, pieptul şi braţele de argint, coapsele de aramă, fluierele picioarelor de fier şi picioarele parte de fier şi parte de lut. În mod misterios, o piatră s-a desprins dintr-un munte şi a lovit statuia la picioare, sfărâmând-o în bucăţi. Apoi vântul a luat sfărâmăturile şi a umplut întreg pământul. Acesta a fost visul.
Daniel spuse apoi împăratului că îi va interpreta visul şi aşa a şi făcut imediat (Daniel 2:37-45).
ÎNTÂI a fost explicat capul de aur. Daniel a zis lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului: „Tu eşti capul de aur” v.38. Aceasta este dovada evidentă că prin capul de aur era simbolizat puternicul imperiu al Babiloniei, peste care domnea Nebucadneţar.
AL DOILEA, însemnătatea pieptului şi braţelor de argint a fost prezentată. „După tine se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată ca a ta” v.39. Pieptul şi braţele de aramă reprezintă puterea care a urmat Babiloniei, adică Medo-Persia, un fel de imperiu dualistic. În 539 în.Hr. Cir, generalul persan a răsturnat imperiul babilonian. De la 539 la 331 în.Hr. Medo-Persia a fost o putere mondială solidă, în care perşii au ajuns să predomine.
AL TREILEA, ajungem la interpretarea coapselor de aramă. „Apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul” v.39. Coapsele de aramă reprezintă împărăţia Greciei, care a detronat pe perşi în bătălia de la Arbela în 331 în.Hr. La vremea aceea, conducătorul Greciei era Alexandru cel Mare.
AL PATRULEA, fluierele de fier ale picioarelor reprezintă imperiul roman, ale cărei forţe au învins pe greci în bătălia de la Pydna, în 168 în.Hr. „Va fi o a patra împărăţie (zicea profetul) tare ca fierul” v.40.
Istoricii s-au referit de repetate ori la conducerea mondială a Romei ca fiind „imperiul de fier”. Împăratul roman Cezar August conducea acest mare imperiu când s-a născut Isus, acum 1900 de ani în urmă (Luca 2:1). Hristos şi apostolii au trăit în perioada de timp reprezentată prin fluierele de fier ale picioarelor.
AL CINCILEA, este explicat amestecul de lut şi fier din picioarele şi degetele picioarelor. „Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi ÎMPĂRĂŢIA ACEASTA VA FI ÎMPĂRŢITĂ” Daniel 2:41. Imperiul roman urma să fie împărţit în zece regate. S-a întâmplat aceasta? Desigur. În secolele al patrulea şi al cincilea al erei creştine, zece naţiuni distincte şi independente s-au întemeiat între graniţele Europei de Apus. În felul acesta profeţia s-a împlinit literal.
Iată lista acceptată în comun a celor zece regate reieşite din Imperiul Roman de Apus: anglo-saxonii, care au trăit mai ales în Anglia, francii, cunoscuţi acum ca francezi; alemanii, cunoscuţi acum ca germanii; lombarzii, care s-au stabilit în Italia; ostrogoţii, care au fost mai târziu distruşi; vizigoţii în Spania; burgunzii în Elveţia; vandalii, cândva în Africa de Nord, acum distruşi ca naţiune; suevii în Portugalia şi herulii, care au existat ca naţiune numai câteva secole.

Spune această profeţie din Daniel 2 că vor fi făcute eforturi de a uni aceste naţiuni împărţite ale Europei sub un singur conducător?
Găsim răspunsul în versetul 43: „Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar NU VOR FI LIPIŢI UNUL DE ALTUL, după cum fierul nu se poate uni cu lutul”.
După cum am văzut, Roma, al patrulea imperiu mondial, nu urma să fie urmată de nicio conducere pământească universală, ci trebuia să fie împărţită în naţiuni independente. Acum, în versetul 43, profeţia prezice că oamenii vor face eforturi ca să unească aceste naţiuni împărţite într-un imperiu mare, dar că diviziunea va continua până la sfârşitul istoriei pământului.
Din timp în timp, oameni mari au încercat să unească naţiunile Europei, dar au dat greş de fiecare dată. Verdictul profeţiei era că „nu vor fi lipiţi unul de altul”. O mie patru sute de ani de istorie arată că Europa nu poate fi unită şi rămâne aşa. Aceasta este o remarcabilă verificare a Sfintelor Scripturi, după cum se descoperă în profeţie. Nici o putere omenească, nici o combinaţie de puteri nu au fost în stare să înfrângă forţa acestor şapte cuvinte: „Nu vor fi lipiţi unul de altul”. Cu adevărat, „Scriptura nu poate fi desfinţată”, după cum zicea Isus (Ioan 10:35). El a mai declarat: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” Matei 24:35.
Istoria ultimilor 2500 de ani susţine exactitatea profeţiei din capitolul al doilea din cartea lui Daniel. Cursul imperiilor din zilele lui Nebucadneţar şi până la noi a urmat întocmai schiţa profetică. Cum poate cineva să ignore împlinirea directă şi istorică a profeţiei biblice? Prin căsătorii politice, prin victorii militare, prin tratate diplomatice, oamenii au încercat să facă exact acel lucru despre care profeţia spusese că nu se va face. Dar ei au dat greş. Profeţia spusese că naţiunile împărţite ale Europei NU SE VOR LIPI una de alta. Ele nici nu s-au lipit, mărturiseşte istoria.

Care va fi rezultatul final al conflictelor din Europa? Răspunsul se află în Daniel 2:44: „Dar în vremea acestor împăraţi (naţiunile moderne ale Europei de Apus), Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată… Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic”.
Împărăţia perfectă a lui Dumnezeu urmează să vină. Piatra care trebuie să sfărâme în bucăţi statuia va deveni un munte mare şi va umple întreg pământul. Apoi Hristos, Stânca Veacurilor, va deveni Regele lumii pentru veci.
Lovitura dată chipului la picioare reprezintă a doua venire a lui Hristos, distrugerea naţiunilor urmată de aşezarea pe pământ a împărăţiei de pace a lui Dumnezeu pentru poporul Lui (Apocalipsa 19:11-16). Atunci: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” Apocalipsa 21:4.
Această zi este aproape! Împărăţia lui Dumnezeu va fi aşezată curând pe pământ şi nu vor mai fi întristare, boală, tulburări sau război, vărsare de sânge sau moarte. Dumnezeu Însuşi va reconstrui această planetă, făcând-o un pământ nou şi perfect în care împărăţia Lui să rămână pentru veci. Nu prin vreun ordin omenesc, nu printr-o ligă a naţiunilor sau organizaţie a geniului omenesc se va face aceasta, ci prin intervenţia puterii glorioase a veşnicului Dumnezeu.
În această lume nouă, păcatul va fi necunoscut (Apocalipsa 21:1; 22:3). Nu vor mai fi războaie (Psalm 46:9). Numai atunci pacea reală şi permanentă va fi stabilită. Împărăţia cea nouă a lui Hristos va umple tot pământul. Omul Calvarului va fi atunci Regele în gloria Lui.
Faţă de această profeţie, unde ne găsim astăzi? Totul din prezicerea lui Daniel 2 s-a împlinit, afară de actul final – lovitura dată chipului de piatră. Aceasta arată că, potrivit planului lui Dumnezeu, ne apropiem de marele deznodământ, a doua venire a lui Hristos. Acestea sunt zilele în care trăim noi. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este gata să încheie timpul pământului nostru şi să vină să domnească peste lumea întreagă.
Unde suntem noi? Suntem în ultima subîmpărţire a omului de metal, la degetele picioarelor de fier şi lut. Aceasta înseamnă că suntem aproape de sfârşitul istoriei omenirii. Stăm în faţa întoarcerii în glorie a Domnului nostru Isus Hristos şi aşezării împărăţiei Lui veşnice, care va stăpâni peste tot pământul

Un critic şedea într-o sală mare şi asculta pe un vorbitor prezentând această profeţie asupra istoriei lumii şi a evenimentelor care vor veni. El totdeauna susţinuse că el nu crede în Biblie, deoarece el o considera o carte de superstiţii şi mituri. Dar, pe când evanghelistul punea alături declaraţiile istoriei şi declaraţiile profeţiei din Daniel 2, necredinciosul a fost impresionat.
La sfârşitul serviciului el s-a dus pe platformă şi prinzând mâna evanghelistului zise: „N-am crezut niciodată mai înainte în Biblie, dar astă seară dumneata mi-ai dovedit că există o inteligenţă care ştie viitorul şi controlează afacerile naţiunilor. Vrei să-mi arăţi cum să ajung să cunosc pe Dumnezeul dumnitale?”
A fost o bucurie pentru predicator să conducă pe acest om în cunoaşterea de Dumnezeu şi a profeţiilor pe care se poate sprijini. Îndoielnicul a fost convins de Cuvântul fără de greş al lui Dumnezeu.
Nici măcar o singură parte din Cuvântul profetic nu a dat greş, nici nu se va întâmpla aceasta vreodată. Isus vine în curând ca să pună capăt domniei păcatului în lumea aceasta. El caută acum să pregătească inimile oamenilor pentru cetăţenia din împărăţia păcii Lui.
Aceasta ne pune în faţa întrebării supreme care întâmpină pe orice om: Sunt eu pregătit să fiu un cetăţean al împărăţiei veşnice a lui Hristos? Rugăciunea noastră ar trebui să fie aceea a tâlharului de pe cruce: „Doamne, adu-ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta” Luca 23:42.
Iubite Tată ceresc, Îţi mulţumesc astăzi că Te interesezi cu dragoste de mine personal. Îţi mulţumesc că ne-ai dat dinainte răspunsuri la întrebările noastre privind viitorul lumii noastre, pentru conducerea Ta în treburile lumii şi în viaţa noastră. Îţi mulţumesc pentru Cuvântul sigur al proorociei. Ajută-mă să îl primesc ca pe Cuvântul Tău adevărat şi să-I cred. Mai mult ca orice, ajută-mă să-mi deschid inima chiar acum pentru Prinţul păcii. În numele lui Isus mă rog. Amin.
 
 

 
Vizitatorii unui castel german au remarcat un lucru neobişnuit – în toate camerele ceasurile erau oprite, limbile lor arătând aceeaşi oră: nouă şi patru minute. Ghidul a sus vizitatorilor că ducesa domeniului murise cu ani în urmă, fiind încă tânără. Ducele, soţul ei, a dat ordin ca toate ceasurile din castel să fie oprite la timpul morţii ei şi niciodată să nu mai măsoare trecerea vremii. În supărarea lui, el a folosit acest mijloc pentru a arăta că pentru el timpul a încetat să mai existe din momentul morţii soţiei lui iubite.
Biblia ne spune că şi Dumnezeu are un „ceas”. El a păstrat vremurile sub stăpânirea Sa (Fapte 1:7). Calendarul lui Dumnezeu va ajunge într-o zi la sfârşitul lui. Ceasul se va opri şi „nu va mai fi timp” (Apocalipsa 10:6).

Evenimentele semnificative din planul lui Dumnezeu pentru salvarea lumii au fost proiectate cu secole mai înainte. Un timp hotărât a fost stabilit pentru fiecare când să aibă loc.
Isus s-a născut în Betleem chiar la timpul însemnat în calendarul lui Dumnezeu, la ora fixată. „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” Galateni 4:4.
Tot aşa, a fost un timp stabilit când Isus să-Şi înceapă lucrarea Lui de salvare. Mântuitorul a început să predice în Galilea cu cuvintele: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” Marcu 1:15.
Crucea, punctul central în mântuirea oamenilor, a avut momentul ei stabilit în agenda lui Dumnezeu. Isus a murit la timpul stabilit. „Pe când eram noi fără putere, Hristos, LA VREMEA CUVENITĂ a murit pentru cei nelegiuiţi” Romani 5:6.
După moarte Lui, Hristos a înviat şi S-a dus înapoi în cer. Chiar în momentul când El dispărea din ochii lor, îngerii au asigurat pe ucenici că El va veni înapoi (Fapte 1:10-11). Chiar de atunci urmaşii lui Hristos au început să aştepte venirea Lui. Dumnezeu a stabilit un timp precis şi pentru acest eveniment.

„Şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuia să-L primească până la VREMILE AŞEZĂRII DIN NOU A TUTUROR LUCRURILOR” Fapte 3:20-21.

Scurtă vreme înainte de răstignirea lui Isus, ucenicii au venit la El cu întrebarea importantă: „Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului lumii?” Matei 24:3 (King James).
Răspunsul lui Isus se află în restul capitolului 24 din Matei. Desigur că vei fi interesat să citeşti tot capitolul ca şi raportul paralel din Luca 21. Citind, vei descoperi că Isus S-a referit la semne în patru zone largi ale existenţei noastre, El a spus că vor fi semne în natură, în politică, în societate şi în lumea religioasă.
SEMNE ÎN NATURĂ. Isus a prezis că răsturnări în natură vor anunţa venirea Lui.
„Pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” Matei 24:7.
„Pe pământ va fi strâmtorare mare între neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor” Luca 21:25.
Cutremurele de pământ şi furtunile distrugătoare au crescut în număr şi violenţă în ultimii ani; foametea face ravagii pe zone mai întinse cu populaţie mai numeroasă. În Turcia şi Peru au fost cutremure care au omorât mii de persoane. Biafra şi alte zone au fost lovite de foamete cruntă. Cel mai mare dezastru al secolului a lovit Pakistanul în 1970. Ciclonul şi valul oceanic provocat de el au făcut milioane de victime. Calamităţile în văzduh, pe mare şi pe uscat anunţă venirea Domnului Isus.
Socotind numai acele cutremure de pământ care au provocat pierdere de vieţi omeneşti şi de bunuri, Societatea Britanică pentru Înaintarea Ştiinţei a publicat cifre care arată că secol după secol, în era creştină a avut loc o creştere în numărul cutremurelor distrugătoare. Primul secol a fost martor la numai 15 asemenea tulburări în natură. Secolul al XIX-lea a raportat 2.119 cutremure distrugătoare. Aceste cifre confirmă profeţia lui Isus.
Isus descrie şi alte semne în natură.
„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer…” Matei 24:29.
Aici sunt evenimente precise arătate în Cuvântul lui Dumnezeu. S-au împlinit ele? S-a dovedit adevărată profeţia lui Isus? La 19 mai 1780 soarele s-a întunecat într-un mod supranatural.
„La 19 mai 1780 o întunecime neobişnuită a soarelui a avut loc deasupra nord-estului Statelor Unite (New England), întinzându-se şi asupra Canadei. Ea a durat cam paisprezece ore… Întunericul a fost atât de mare că oamenii n-au fost în stare să citească scrierea obişnuită nici să vadă cât este ceasul, sau să-şi vadă de treburile obişnuite fără să aprindă lumânări. Păsările s-au dus la culcare. Obiectele nu puteau fi văzute decât la o foarte mică distanţă de ochi, şi totul avea înfăţişarea nopţii.Cauzele acestor fenomene sunt necunoscute. Cu siguranţă ele nu erau rezultatul eclipselor”. The Guide to Knowledge, or Repertory of Facts, publicat de Robert Sears, p. 428.
Seara lumea a aşteptat luna să răsară la ora nouă. Dar deşi era timpul lunii pline, în seara aceea ea nu dădea nicio lumină. Ea avea o culoare întunecată, roşie-închisă cum este sângele, chiar aşa ca în prezicerea lui Ioel (2:31).
O jumătate de secol mai târziu, la 13 noiembrie 1833, stelele au căzut aşa cum prezisese Isus. Acesta a rămas cel mai mare spectacol meteoric înregistrat vreo dată. „Din Golful Mexic până la Halifax, până când revărsatul zorilor au pus cu greu capăt acestui spectacol, cerul a fost brăzdat în toate direcţiile de trasee strălucitoare şi luminate de globuri de foc majestoase” History of Astronomy in the Nineteenth Century, Agnes M. Clarke, p. 328.
Timp de patru ore, oamenii din America de Nord, din Canada până în Indiile de Vest, din California până la vasele din Oceanul Atlantic, au privit milioane de stele căzătoare de diferite culori pe cer. Lumina care venea de la aceşti meteori era suficientă pentru citirea scrierii obişnuite de tipar, cu puţină dificultate. Lumea n-a mai văzut aşa ceva nici înainte, nici după aceea.
Isus a prezis chiar aceste lucruri, dar a prezis şi CÂND se vor întâmpla. Notaţi, aceste semne urmau să apară „îndată după acele zile de necaz” Matei 24:29. Care zile? În versetele de mai înainte, Isus vorbise despre persecuţia îndreptate împotriva urmaşilor Săi credincioşi. El îndreptase atenţia ascultătorilor Lui spre cartea lui Daniel şi le ceruse să înţeleagă lucrurile (v.15). În Daniel 7:25 citim despre o perioadă de persecuţie venind asupra adevăraţilor creştini. Istoria ne spune că aceasta s-a întâmplat în Evul Mediu, când milioane şi-au pierdut viaţa pentru credinţa lor. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea totuşi, persecuţia era practic încheiată. Uimitor de văzut, în anul 1780 şi 1833, deci „îndată după acele zile de necaz”, semnele remarcabile prezise de Isus au apărut pe cer! Ceasul lui Dumnezeu merge precis.
ÎN POLITICĂ. Semnul remarcabil din lumea politică, a zis Isus, urma să fie războiul.
„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie… Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii” Matei 24:6,7.
În secolul nostru, lumea a fost trasă în vârtejul a două războaie mondiale. Niciodată mai înainte nu a existat „război mondial”. Aproape fiecare naţiune însemnată de pe pământ a luat parte la lupte, fie într-o tabără, fie în cealaltă.
Cu al doilea război mondial, lumea a intrat într-o eră nouă – era atomică. Viaţa nu va mai fi niciodată ce a fost. Norul anihilării atomice pluteşte astăzi deasupra pământului nostru ca o ceaţă. Trăim conştienţi că în orice moment, o apăsare pe un buton poate transforma lumea noastră într-o grămadă fumegăndă de gunoi, fără nicio viaţă. Nu este de mirare că Biblia vorbeşte despre Dumnezeu distrugând pe „cei ce prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11:18). Această posibilitate a devenit o realitate numai în ultimii ani.
În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial războaie s-au mai purtat în Corea, Vietnam, Africa, Orientul Apropiat şi Asia. Conducătorii lumii şi oamenii de stat scrutează tot timpul orizontul politic, întrebându-se unde va avea loc următoarea răbufnire. Îngrijorarea lor cea mai mare este războiul şi distrugerea atomică şi speranţa lor cea mai mare este pacea. Biblia descrie tocmai acest tablou al zilelor dinaintea venirii lui Isus. Potrivit cu chiar cuvintele Lui.
„Pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă… oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care au să se întâmple pe pământ” Luca 21:25,26.
În zilele dinaintea venirii lui Isus oamenii vor fi în căutarea unor căi care să ducă la pace. Acestea au dat greş până acum. Biblia avertizează şi în privinţa aceasta: „Când vor zice: Pace şi linişte! o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei” 1Tesaloniceni 5:3.
Trăim situaţia curioasă a unei preocupări serioase pentru pace în mijlocul războiului şi violenţei care continuă. Biblia ne spune că va merge tot aşa, până când pacea va fi adusă la venirea lui Isus. Starea politică a lumii anunţă: „Isus vine în curând!”

ÎN SOCIETATE. Isus a spus ucenicilor Lui că nelegiuirea se va înmulţi în ultimele zile (Matei 24:12). În relaţiile sociale, cei mai mulţi oameni vor fi motivaţi de sentimentele păcătoase ale inimii lor.
Drogurile fac ravagii în rândurile tineretului. Alcoolismul distruge mai multe vieţi şi cămine decât au făcut-o războaiele. Imoralitatea din societatea de astăzi poate fi comparată cu aceea a Sodomei de pe vremuri. Această comparaţie nu avantajează de loc lumea contemporană. Sexul este exploatat în toate felurile. Industria sexului este una dintre cele mai înfloritoare. Pe plan social este acceptată orice fel de sexualitate dintr-o relaţie „semnificativă”. Degradarea socială este aproape copleşitoare. Inegalitatea economică, sărăcia şi foametea care macină populaţii întregi nu şi-au găsit soluţia nici în programele de ajutor internaţional, nici în revoluţii sau războaie.
Adevărata problemă este păcatul. Păcatul îi face pe unii să acapareze şi să exploateze pe alţii. Păcatul face pe oameni să se urască, indiferent despre ce formă a urii este vorba – de rasă, de clasă, religioasă, naţională. Păcatul a umplut lumea de boli şi mizerie. Singura soluţie este revenirea lui Isus Hristos pe pământ. El va pune capăt domniei şi puterii păcatului. Semnele din lumea socială arată că ziua venirii Lui este aproape.
ÎN LUMEA RELIGIOASĂ. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar că în timpul de pe urmă pierderea credinţei în adevărurile fundamentale ale Bibliei va fi foarte răspândită. Forma religiei va rămâne, dar puterea ei de viaţă spirituală va lipsi.
„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă” 2Tesaloniceni 2:3.
Textul precizează despre ce eveniment este vorba: „Venirea Domnului nostru Isus Hristos” (vers. 1).
Timp de secole, creştinismul a rezistat tuturor atacurilor din afară. Astăzi el este atacat din lăuntru. Mulţi oameni ai bisericii cred că Geneza este mit şi legendă. Aceşti conducători religioşi atacă însăşi esenţa creştinismului învăţând că Isus a fost un om. Ei tăgăduiesc naşterea Lui miraculoasă dintr-o fecioară; ei nu cred în învierea Lui dintre morţi.
„Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” 2 Timotei 4:1.
Biblia mai spune că acei ce se cheamă creştini nu vor mai avea plăcere să audă adevărul.
„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi-şi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr…” 2Timotei 4:3,4.
Învăţătorii religioşi care predică numai o parte a adevărului, cum şi acei care fac mai mult apel la simţurile oamenilor decât la ascultarea lor completă de Dumnezeu aveau să fie deci populari în timpul sfârşitului.
De la multe amvoane se învaţă că venirea lui Hristos va fi spirituală, la fiecare credincios. Învăţăturile oamenilor înlocuiesc adevărul solid biblic.
Un alt semn mare în lumea religioasă a fost arătat de Isus: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” Matei 24:14.
Tocmai de aceea va fi propovăduită şi în lumea creştină de mult – ca oamenii să vadă cât de departe au ajuns bisericile populare faţă de învăţătura întemeietorului la care toţi se referă. Şi pentru încă un motiv: Ca fiecare să ia o hotărâre personală, în cunoştinţă de cauză, faţă de adevăr. Mântuirea este prea importantă ca să fie lăsată pe seama altor oameni, indiferent ce funcţii deţin ei în ierarhia bisericească.
Astăzi are loc această răspândire a adevărului în întreaga lume. Mijloacele de comunicare, presa, radioul şi televiziunea fac posibilă publicarea veştii celei bune aproape instantaneu în orice parte a globului. Sateliţii de comunicaţii acoperă practic toată suprafaţa planetei.

Când Isus a părăsit lumea aceasta după învierea Lui, îngeri din cer au anunţat pe ucenici că El va reveni.

„Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? ACEST ISUS, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru VA VENI ÎN ACELAŞI FEL cum L-aţi văzut mergând la cer” Fapte 1:10,11.
Îngerii au promis că „ACELAŞI ISUS” va reveni, în „ACELAŞI FEL” cum a plecat. În ce fel a plecat?
„După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor” Fapte 1:9.
Plecarea Lui a fost vizibilă pentru ochii omeneşti: aşa va fi şi întoarcerea Lui. Ioan, care a scris ultima carte a Bibliei spune acelaşi lucru:
„Iată, El vine pe nori şi ORICE OCHI ÎL VA VEDEA” Apocalipsa 1:7.
Aceasta este exact ceea ce Isus Însuşi descrisese: „Toate seminţiile pământului se vor boci ŞI VOR VEDEA PE FIUL OMULUI VENIND PE NORII CERULUI cu putere şi o mare slavă” Matei 24:30.
Hristoşi mincinoşi vor falsifica revenirea Lui pe pământ: „Iată că v-am spus mai dinainte: Deci dacă vă vor zice: IATĂ-L în… ODĂIŢE ASCUNSE, să nu credeţi. CĂCI CUM IESE FULGERUL DE LA RĂSĂRIT ŞI SE VEDE PÂNĂ LA APUS, AŞA VA FI ŞI VENIREA FIULUI OMULUI” Matei 24:25-27.
Fulgerul nu este un secret. Departe de a fi un secret, vocea Mântuitorului nostru va răsuna şi trâmbiţa lui Dumnezeu va trezi şi pe morţi: „Căci Însuşi Domnul CU UN STRIGĂT, cu glasul unui arhanghel şi cu TRÂMBIŢA LUI DUMNEZEU, Se va coborâ din cer şi ÎNTÂI VOR ÎNVIA CEI MORŢI ÎN HRISTOS” 1Tesaloniceni 4:16.
Atât Vechiul cât şi Noul Testament tăgăduiesc că venirea lui Hristos va fi în secret. Dimpotrivă, ea va plină de maiestate şi glorie şi El va veni însoţit de toţi îngerii cerului în toată splendoarea lor. Aceasta este speranţă pentru cei ce zac în ţărâna pământului! Aceasta este speranţă pentru o lume decepţionată şi decadentă!

„Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, CA SĂ ADUCĂ MÂNTUIREA CELOR CE-L AŞTEAPTĂ” Evrei 9:28.
Am văzut că la venirea Lui, „ÎNTÂI VOR ÎNVIA CEI MORŢI ÎN HRISTOS” (1Tesaloniceni 4:16). El vine ca să-i ia cu Sine. Aşa le promisese ucenicilor: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă şi în Mine. ÎN CASA TATĂLUI MEU SUNT MULTE LOCAŞURI. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Mă duc să vă pregătesc un loc; şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, MĂ VOI ÎNTOARCE ŞI VĂ VOI LUA CU MINE CA ACOLO UNDE SUNT EU SĂ FIŢI ŞI VOI” Ioan 14:1-3.
Noul Testament face foarte clar că mântuiţii vor fi luaţi la cer (1Petru 1:4; Coloseni 1:5; Evrei 10:34). În lecţia următoare vom afla că după o mie de ani de locuire în cer, atât Hristos, cât şi cei răscumpăraţi vor reveni pe pământ, ca să locuiască o veşnicie într-o lume recreată perfectă.
Corpurile celor răscumpăraţi vor fi schimbate, pentru a nu mai fi atacate de boală sau de moarte.
„Iată vă spun o taină: Nu vom adormi toţi, dar TOŢI VOM FI SCHIMBAŢI, într-o clipă, într-o clipeală, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, MORŢII VOR ÎNVIA NESUPUŞI PUTREZIRII ŞI NOI VOM FI SCHIMBAŢI” 1Corinteni 15:51-53.
Ca şi Isus, vom avea corpuri perfecte – nesupuse bolii, slăbiciunii şi morţii.
Ce se va întâmpla cu cei nelegiuiţi? Isus Însuşi dă răspunsul: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul ŞI I-A PRĂPĂDIT PE TOŢI. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, A PLOUAT FOC ŞI PUCIOASĂ ŞI I-A PIERDUT PE TOŢI. TOT AŞA VA FI ŞI ÎN ZIUA CÂND SE VA ARĂTA FIUL OMULUI” Luca 17:26-30.
De ce se vor pierde unii? Dumnezeu vrea „ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2Petru 3:9). „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), sună invitaţia Lui. Dar unii refuză să-i dea atenţie.

Ucenicii au pus lui Isus această întrebare. Răspunsul Lui este clar: „DESPRE ZIUA ACEEA ŞI CEASUL ACELA NU ŞTIE NIMENI, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Veghiaţi dar pentru că NU ŞTIŢI ÎN CE ZI VA VENI Domnul vostru. De aceea şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului VA VENI ÎN CEASUL ÎN CARE NU VĂ GÂNDIŢI” Matei 24:36,42,44.
De trei ori Isus spune că nimeni nu ştie data când El va reveni. Dar cu aceste avertizări El îndeamnă pe ucenici să vegheze şi să fie gata. Potrivit semnelor pe care El le-a indicat, venirea Lui este aproape. Ne putem pregăti pentru ziua eliberării. Aceasta nu se va face prin cuceriri ştiinţifice, ci prin aducerea minţii noastre în armonie cu Dumnezeu prin credinţă şi supunere la voia Lui. El aduce „mântuirea CELOR CE-L AŞTEAPTĂ” (Evrei 9:28).
Mintea noastră, obosită de lupta cu răul şi cu suferinţa, poate doar cu greu să prindă măreţia unei vieţi fără dureri şi fără moarte, când oamenii să poată privi în faţă pe Creatorul lor şi să se bucure de tot ce El a prevăzut pentru fericirea lor. Salvarea indivizilor şi a lumii a fost pusă pe umerii lui Isus Hristos. El vine, vine curând, ca să aducă binecuvântare, nemurire şi pace pentru veşnicie copiilor lui Dumnezeu. Aceasta este speranţa creştină. Este şi a ta? Eşti pregătit să-L întâlneşti pe Domnul şi Mântuitorul tău? Doreşti tu ca El să vină? Îi dai voie să dezvolte caracterul Lui drept în tine? Dacă, da, vrei să-L chemi chiar acum să se ocupe El de pregătirea ta pentru venirea Lui?
 
 

 
Cea mai mare spaimă a lumii de astăzi este frica de război. Cea mai fierbinte dorinţă a oamenilor este pacea. Chiar şi cei plini de ură şi de răzbunare visează ca după rezolvarea problemelor să urmeze pacea ameninţată în prezent de duşmanii lor.
Tatăl ceresc ne asigură că are „gânduri de pace şi nu de nenorocire” (Ieremia 29:11) pentru noi. Biblia ne asigură că o nouă ordine va fi instalată în lume atunci când va domni pacea pentru toate popoarele: „Cei blânzi moşteneasc ţara şi au belşug de pace” (Psalm 37:11). Dar când se va realiza această speranţă a omenirii?
Înainte de izbucnirea primului război mondial, naţiunile au construit Palatul Păcii la Haga, în Olanda. Voci erau auzite pretutindeni care pretindeau că pacea omenirii va dura veşnic. Aceste voci nu au mai fost auzite când au început să bubuie tunurile.
Înainte de al doilea război mondial, profeţii păcii declarau că afacerile lumii nu vor permite izbucnirea altui război. Dar însăşi Liga Naţiunilor n-a fost în stare să păstreze pacea lumii. Şi au început să explodeze bombele.
Apoi a venit pacea şi s-a înfiinţat Organizaţia Naţiunilor Unite. Marile puteri şi-au declarat intenţiile lor de a transforma „săbiile lor în fiare de plug” şi prin diplomaţie şi acorduri internaţionale să aducă lumii aşteptata epocă de aur, când: „Nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa să facă război” Mica 4:3.
După aceasta, Corea, Vietnam şi Orientul Mijlociu au întunecat cerul şi norul războiului atomic stă deasupra lumii de astăzi. Este momentul să spunem că pacea omenirii nu este altceva decât un vis înşelător câtă vreme răutatea, pofta de putere, ura şi tot ce Biblia numeşte „păcat” există în inimile oamenilor. Până ce aceste pasiuni rele nu sunt dezrădăcinate, mileniul, cuvânt care a ajuns să însemne o mie de ani de pace, va rămâne numai un vis. Scriptura declară: „Cei răi n-au pace, zice Domnul” Isaia 57:21.
Nu va fi pace pe pământ până ce inimile oamenilor nu se vor întoarce la Dumnezeu. Nicăieri în Biblie nu găsim o singură promisiune a lui Dumnezeu că TOATĂ LUMEA se va întoarce la Dumnezeu, sau că omenirea va deveni neprihănită, deci paşnică. Dimpotrivă, Biblia declară că la sfârşitul timpului, chiar la a doua venire a lui Hristos, două clase vor trăi pe pământ – cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi. În Matei 13 aceste două clase sunt reprezentate ca grâul şi neghina, sau buruienile, care cresc împreună până la seceriş, care este „sfârşitul lumii”. Versetele 30 şi 39.

Cei drepţi, sau neprihăniţi, sunt urmaşii lui Hristos. Ce va fi cu ei la a doua venire a Lui?
„Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborâ din cer şi… noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu El în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” 1Tesaloniceni 4:16,17.
Atunci se va împlini promisiunea lui Isus (Ioan 14:1-3) că Se va întoarce să ia pe ai Săi cu El, ca ei să trăiască acolo unde trăieşte El. După venirea lui Isus, îi găsim pe cei salvaţi în jurul tronului lui Dumnezeu: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: Aliluia! A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea şi puterea!” Apocalipsa 19:1.

Vor rămâne ei în mormânt în timp ce prietenii lor în viaţă se bucură de prezenţa lui Isus în ceruri?
„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar TOŢI VOM FI SCHIMBAŢI, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, MORŢII VOR ÎNVIA şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca TRUPUL ACESTA SUPUS PUTREZIRII SĂ SE ÎMBRACE ÎN NEPUTREZIRE ŞI TRUPUL ACESTA MURITOR SĂ SE ÎMBRACE ÎN NEMURIRE… Atunci se va împlini cuvântul: ‘Moartea a fost înghiţită de biruinţă'” 1Corinteni 15:51-54.
Morţii cei neprihăniţi vor fi înviaţi nemuritori, ca să nu mai fie niciodată supuşi morţii. În acelaşi timp, credincioşii în viaţă vor fi schimbaţi şi ei în nemuritori. Împreună se vor ridica de la pământ să întâmpine pe Domnul.
Schimbarea aceasta va dura „o clipă”, sau cum apare în original: en atomo, într-un atom! Într-o clipă, cât durata străfulgerării unei explozii atomice, schimbarea aceasta va avea loc şi toţi cei mântuiţi vor apărea în frumuseţea Domnului. Cei salvaţi din toate secolele vor fi luaţi la cer împreună.

„ÎNTÂI VOR ÎNVIA CEI MORŢI ÎN HRISTOS; APOI NOI CEI VII, CARE VOM FI RĂMAS, VOM FI RĂPIŢI TOŢI ÎMPREUNĂ CU EI ÎN NORI, ca să întâmpinăm pe Domnul şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” 1Tesaloniceni 4:16-17.
Gândeşte-te la acea întâlnire cu toţi cei iubiţi, de care ai fost despărţit prin moarte. Cei credincioşi, pe care moartea i-a luat de lângă noi, rupând cercul familiei, ne vor ieşi înainte îmbrăcaţi în nemurire. „Mângâiaţi-vă dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte” Versetul 18.

Am luat în considerare soarta poporului lui Dumnezeu la a doua venire a lui Isus. Dar ce va fi cu cei răi? Cât de deosebită va fi soarta lor a acelora care au dispreţuit sau neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul!
De la începutul lumii, Dumnezeu nu a încetat să apeleze la inima omenească răzvrătită. El insistă: „Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea; pentru ce vreţi să muriţi?” Ezechiel 33:11.
Dar milioane îşi întorc capul de la aceste apeluri. Dumnezeu Însuşi zice: „Eu chem şi voi vă împotriviţi; îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama… lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele” Proverbe 1:24,25
Ioan descrie reacţia nelegiuiţilor la a doua venire a lui Isus: „Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. ŞI ZICEAU MUNŢILOR ŞI STÂNCILOR: CĂDEŢI PESTE NOI ŞI ASCUNDEŢI-NE DE FAŢA CELUI CE ŞADE PE SCAUNUL DE DOMNIE şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” Apocalipsa 6:14-17.
Cei nelegiuiţi nu doresc să-L vadă pe Hristos venind în glorie, fiindcă nu-L iubesc. De aceea se roagă stâncilor şi munţilor să cadă peste ei şi să-i ascundă de faţa Lui.
La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiţi vor fi ucişi de strălucirea apariţiei Lui.
„Dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când se va arăta Fiul omului” Luca 17:29,30.
Pe pământ nu va mai rămânea nimeni să-i plângă sau să-i îngroape, după cum citim în Ieremia 25:31,33: „Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi şi dă pe cei răi pradă săbiei, zice Domnul. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celalt; nu vor fi nici jăliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi ca un gunoi pe pământ” Ieremia 25:31,33.

Să vedem ce se întâmplă cu cei drepţi după ce vine Isus. Ştim deja că sfinţii care au murit vor ieşi la viaţă la a doua venire a lui Hristos, pentru ca, împreună cu cei neprihăniţi aflaţi în viaţă, care n-au gustat niciodată moartea, să intre în cer. Cerul va fi locuinţa lor, fiindcă lumea cea veche va fi nepotrivită ca locuinţă la vremea aceea.
Învierea credincioşilor care au murit este numită de Biblie întâia înviere.
„Fericiţi şi SFINŢI sunt cei ce au parte de ÎNTÂIA ÎNVIERE! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi VOR ÎMPĂRĂŢI CU EL O MIE DE ANI” Apocalipsa 20:6.
În mod greşit, unii vorbesc despre această mie de ani ca fiind un timp de pace, când nu vor mai fi războaie şi toţi vor fi fericiţi pe pământ. Dar aceasta nu este învăţătura Bibliei. În loc de aceasta, avem făgăduinţa Domnului Hristos că El pregăteşte loc în casa Tatălui Său.
„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” Ioan 14:2-3.
În Faptele 1:9-11 găsim că Isus s-a dus la cer ca să facă lucrarea de pregătire şi apostolul Pavel vorbeşte despre ziua când şi noi ne vom urca să întâmpinăm pe Domnul (1Tesaloniceni 4:16-17).
Când drepţii morţi sunt înviaţi, ei şi cu cei neprihăniţi în viaţă se vor duce cu Mântuitorul lor înapoi în casa Tatălui Său.
Ce vor face sfinţii în cer în acest timp de o mie de ani?

„Şi am văzut nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi care nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” Apocalipsa 20:4.
Aşa dar, cei mântuiţi vor avea o parte cu Domnul la judecată. În 1Corinteni 6:1,2 ni se spune că ei vor judeca lumea. Ca urmare, ei vor înţelege pe deplin de ce unii dintre prietenii şi rudele lor, unii chiar socotiţi oameni religioşi, nu sunt printre copiii lui Dumnezeu. Ei vor vedea cât de drepte şi adevărate au fost toate procedeele lui Dumnezeu cu oamenii păcătoşi. Răul nu va mai apărea niciodată după ce această judecată se va fi încheiat şi sentinţele vor fi executate.

Starea pământului după a doua venire a lui Hristos este descrisă dramatic în cuvintele simbolice din Apocalipsa 20:1-3. Aici se spune că un înger puternic vine din cer ţinând în mână cheia Adâncului. El pune mâna pe balaur, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana. Notaţi următoarele cuvinte: „Şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:2-3).
Expresia „Adânc” folosită aici este acelaşi termen folosit în Geneza 1:2 ca să descrie pământul, aşa cum arăta la început, când „pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric”. De fapt, termenul „adânc” este tradus „fântână fără fund, abis” în Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament.
Pământul este lăsat fără nici un locuitor în timpul celor o mie de ani. Nelegiuiţii sunt morţi cu toţii, cei neprihăniţi sunt toţi în cer. Satan şi îngerii lui sunt lăsaţi în această lume pustie să se gândească la toată paguba pe care au provocat-o de-a lungul secolelor.
Nu este de mirare că citim că Satan este legat. Satan este părăsit pe lumea aceasta fără nicio fiinţă omenească sub controlul lui. Adesea auzim pe unii spunând: „Am mâinile legate, nu pot să fac nimic”. Nu sunt funii în jurul mâinilor lor, dar noi înţelegem ce vor să spună. Aşa că înţelegem şi ce înseamnă că Satan va fi legat. Nici un lanţ de fier nu-l leagă, dar el este legat de circumstanţele care au rezultat din evenimentele întâmplate. Nicio fiinţă omenească nu se mai află pe pământ. Astfel Satan şi îngerii lui nu au niciun nelegiuit pe care să-l conducă şi nici un sfânt pe care să-l ispitească.

La timpul acesta, Fiul lui Dumnezeu revine pe pământul acesta aducând cu El pe tot poporul Său. Apoi coboară cetatea sfântă, Noul Ierusalim. Ioan scrie: „Şi eu am văzut, coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” Apocalipsa 21:2,3.
PRIMA ÎNVIERE
• Hristos vine
• Drepţii sunt înviaţi
• Drepţii sunt schimbaţi
• Drepţii sunt luaţi la cer
• Nelegiuiţii sunt ucişi
 1000 DE ANI
SATAN LEGAT PĂMÂNTUL PUSTIIT A DOUA ÎNVIERE
• Nelegiuiţii sunt înviaţi
• Sfinţii şi cetatea sfântă coboară din cer
• Nelegiuiţii sunt judecaţi
• Diavolul şi nelegiuiţii sunt distruşi
• Pământul este înoit
• Sfârşitul răului

Satana şi armata lui de demoni sunt legaţi până la sfârşitul celor o mie de ani. Ce se întâmplă după aceea?
Trebuie să observăm că Biblia învaţă că sunt două învieri generale: „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut BINELE, VOR ÎNVIA PENTRU VIAŢĂ, iar cei ce au făcut RĂUL, VOR ÎNVIA PENTRU JUDECATĂ” Ioan 5:28,29.
Am văzut deja că întâia înviere, numită aici „înviere pentru viaţă” are loc la a doua venire a Domnului Hristos. La această înviere, poporul lui Dumnezeu se ridică din patul de ţărână. Apocalips 20:16 numeşte aceasta „întâia înviere”. O mie de ani mai târziu are loc a doua înviere, a celor nelegiuiţi.

„Ceilalţi morţi”, sau nelegiuiţi, sunt înviaţi din morţi la sfârşitul celor o mie de ani. Aceasta se potriveşte cu ce spune versetul 7:
„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui”.
La începutul celor o mie de ani, Satan va fi legat prin aceea că toţi oamenii, supuşii lui, sunt morţi, iar cei drepţi sunt luaţi din lumea aceasta la a doua venire a lui Hristos. Dezlegarea lui poate să se facă numai prin întoarcerea supuşilor lui. Când nelegiuiţii sunt înviaţi la sfârşitul celor o mie de ani, aceasta îl dezleagă pe Satan.
Acum el are pe cine să înşele, pe cine să conducă. Dar caracterul lui nu s-a schimbat, după cum nici al lor. Ei sunt acum prizonierii lui voluntari. Satan face acum efortul final să preia conducerea pământului şi îşi reia în felul acesta activitatea „pentru puţină vreme”.
Pentru Satan şi pentru cei nelegiuiţi, aceasta pare o ocazie fără pereche. Cetatea sfântă nu este fortificată şi locuitorii ei nu sunt înarmaţi. El decide să ia cetatea prin forţă şi să o stăpânească. El convinge pe urmaşii lui că, datorită numărului lor mai mare, victoria le este asigurată. Aşa îi adună el la atac împotriva cetăţii lui Dumnezeu.
„Satan va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele Neamurile (pe cei nelegiuiţi), care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită” Apocalipsa 20:8,9.
Plănuind acest război, Satan are lângă el geniile militare din toate timpurile istoriei. Acolo sunt regi şi generali care au cucerit ţări întregi, viteji care n-au pierdut nicio bătălie, războinici mândri şi ambiţioşi a căror apropiere a făcut să tremure împărăţii. În moarte, caracterele acestor oameni nu s-a schimbat. Ei ies din mormânt cu aceleaşi ambiţii, cu aceleaşi dorinţe egoiste.
În cele din urmă, totul este gata şi Satan dă ordinul de înaintare. Mulţimea uriaşă de nelegiuiţi, cu precizie militară, se pune în mişcare ca să înconjoare cetatea sfântă şi să facă din ea capitala lor.
Dar geniul lui Satan şi al urmaşilor lui nu se poate compara cu dreptatea Domnului nostru. Acum este momentul crucial când judecata finală este executată asupra nelegiuiţilor.

„Şi am văzut pe MORŢI, mari şi mici, STÂND ÎN PICIOARE ÎNAINTEA SCAUNULUI DE DOMNIE (AL LUI DUMNEZEU). Nişte cărţi au fost deschise şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost JUDECAŢI după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” Apocalipsa 20:12.
Aici, pentru prima şi ultima dată, tot neamul omenesc, din toate timpurile se întâlneşte şi toţi stau de faţă. Copiii răscumpăraţi ai lui Dumnezeu sunt conduşi de Isus Hristos, nelegiuiţii de arhanghelul decăzut, Satan.
Pentru că Răscumpărătorul „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încâ moarte de cruce… De aceea… Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus SĂ SE PLECE ORICE GENUNCHI al celor din ceruri, de pe pământ şi ORICE LIMBĂ SĂ MĂRTURISEASCĂ SPRE SLAVA LUI DUMNEZEU TATĂL CĂ ISUS HRISTOS ESTE DOMNUL” Filipeni 2:8-11.
Aşa se sfârşeşte marea luptă dintre Hristos şi Satan care a durat multe secole din istoria planetei pământ. Fiecare persoană care a trăit cândva pe pământ are un rol în această dramă finală.
Nu numai oameni, ci şi îngerii răi şi Satan însuşi se vor pleca înaintea „Domnului domnilor şi Împăratul împăraţilor” Apocalips 19:16. Toţi vor mărturisi că Satan a fost greşit şi căile lui Dumnezeu au fost drepte şi adevărate. Satan şi nelegiuiţii văd că drumul răului şi al egoismului i-a condus numai la nefericire şi nemulţumire, că o astfel de viaţă nu merită să fie trăită. Distrugerea este de preferat.
Acum se încheie marea luptă dintre bine şi rău; acum păcatul şi păcătoşii sunt înlăturaţi pentru totdeauna, căci este scris: „Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar DIN CER S-A COBORÂT UN FOC CARE I-A MISTUIT. Şi diavolul care-i înşela a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. IAZUL DE FOC ESTE MOARTEA A DOUA. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” Apocalipsa 20:9,10,14,15.
Judecata de la urmă şi focul lui Dumnezeu cel veşnic vor distruge păcatul şi pe aceia care s-au prins cu încăpăţânare de el. Satan şi cei pierduţi sunt distruşi în această moarte a doua, care este veşnică şi din care nu mai există trezire. Focul din cer îşi încheie lucrarea lui şi Dumnezeu are acum o lume curată, un univers curat.

Pe timpul lui Noe, lumea aceasta a fost distrusă de potop. Acum ea va fi curăţată prin foc. Dumnezeu doreşte o lume fără păcat. El doreşte să îndepărteze orice urmă a răului. Apoi, din cenuşa focului curăţitor, Domnul va scoate un pământ nou, nemânjit de amintirile păcatului.
„Iată, Eu fac toate lucrurile noi… Apoi am văzut UN CER NOU ŞI UN PĂMÂNT NOU, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră” Apocalipsa 21:5,1.
Astfel cade cortina peste vechea dramă a păcatului şi se ridică în gloria unei lumi noi de pace pentru veşnicie. Aceasta va fi o lume reală, cu oameni adevăraţi în ea. O lume fericită, fără teamă sau îngrijorări.
Unde vei fi în acea dimineaţă? Afară din cetate, fără Hristos şi pierdut pentru totdeauna, sau în cetate cu Hristos şi cu cei salvaţi pentru totdeauna pe un pământ înoit? Adu-ţi aminte, ceea ce mânjeşte este păcatul. Şi păcatul este călcarea Legii sfinte a lui Dumnezeu. Pământul cel nou va fi fericit şi curat tocmai pentru că păcatul a fost înlăturat de pe el.
Tată ceresc, Îţi mulţumesc pentru făgăduinţele Tale scumpe. Te rog pregăteşte-mi şi mie un cămin, fiindcă vreau să fiu şi eu acolo! Şi trimite Duhul Tău Sfânt să mă înveţe de pe acum să trăiesc o viaţă curată, fără păcat, în ascultare de Tine. În numele lui Isus mă rog. Amin.
 
 
 

 
Pe când Sir Isaac Newton umbla prin grădină într-o zi, el a observat un măr care cădea din pom. Nimic deosebit în aceasta, numai că mintea lui de om de ştiinţă a început să se întrebe: De ce a căzut el în jos în loc să cadă în sus? Acest incident simplu l-a condus pe Newton să formuleze una dintre legile eterne ale naturii, legea gravitaţiei. Cu toate că legea aceasta fusese în vigoare de la creaţiune, omului i-au trebuit mii de ani până să o descopere şi s-o înţeleagă.
Există o altă lege mai puternică decât legea gravitaţiei şi tot atât de universală – legea rugăciunii. Ce curios că atât de puţini descoperă şi înţeleg puterea ei nelimitată şi efectele ei puternice!
Când aplicăm legea rugăciunii la experienţele noastre personale, descoperim o putere care poate schimba împrejurările, rezolva problemele şi transforma viaţa noastră. Isus a promis:
„De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea”. Marcu 11:24.
„Rugăciunea este cheia în mâna credinţei, care descuie depozitele cerului”. Calea către Hristos.

Universul este plin de puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Deşi nevăzută, ea poate fi simţită. Prin rugăciune, puterile cerului sunt puse la dispoziţie şi Dumnezeu toarnă binecuvântări peste capacitatea noastră de a primi.
„Puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare”. Maleahi 3:10.
În marile hidrocentrale electrice operatorii mânuiesc întrerupătoare uriaşe care deschid curentul pentru oraşe întregi şi pun în mişcare fabrici. Puterea este acolo, dar cineva trebuie să apese pe întrerupător pentru a face contact. Când circuitul este astfel complet, energia curge neîmpiedicată.
Puterea nemărginită a lui Dumnezeu este cu mult mai mare decât forţa gravitaţiei sau a energiei electrice; aceste forţe sunt doar o demonstraţie în miniatură a puterii Sale veşnice (Romani 1:20). Universul este plin de puterea lui Dumnezeu, dar păcatul a întrerupt contactul omului cu ea.
Rugăciunea poate fi înţeleasă ca felul omului de a completa circuitul aşa încât puterea lui Dumnezeu să curgă în viaţa lui şi să facă pentru el ceea ce omenescul slab, neajutorat şi păcătos nu poate niciodată să facă singur. Rugăciunea este întrerupătorul pe care noi îl folosim pentru a stabili sau întrerupe comunicarea noastră cu Dumnezeu.
Dumnezeu doreşte ca noi să ţinem contactul deschis, ca puterea să curgă fără întrerupere în viaţa noastră, efectuând lucrările harului, aducând binecuvântări, ceea ce noi nu putem niciodată face prin noi înşine. Apostolul Pavel ne sfătuieşte să ţinem contactul deschis şi să lăsăm puterea să curgă. El zice: „Rugaţi-vă neîncetat” 1Tesaloniceni 5:17.
Cum putem să ne rugăm neîncetat? Trebuie să fim tot timpul pe genunchi? Buzele noastre trebuie să repete fără oprire fraze stabilite de adorare sau cereri către Dumnezeu?
Un soldat, povestind experienţele lui de luptă zicea: „În aşa vremuri, orice faci este o rugăciune”. Acesta este felul de a fi totdeauna, nu numai când suntem în pericol.
„Nu există timp sau loc nepotrivite pentru a înălţa o cerere către Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica de a înălţa inimile noastre în spiritul unei rugăciuni serioase. În mulţimea de pe stradă, în mijlocul lucrului de făcut, putem trimite o cerere către Dumnezeu şi să-L implorăm pentru călăuzire divină. …Trebuie să ţinem uşa inimii continuu deschisă şi invitaţia noastră să fie continuă ca Isus să vină şi să rămână ca oaspete ceresc în suflet” Calea către Hristos, p. 99.
Noi trebuie să fim aşa de apropiaţi de Isus încât să fie totdeauna uşor să simţim prezenţa Lui în viaţa noastră. Să ne păstrăm aproape de Isus ca pentru conversaţie, aşa încât niciodată să nu fim prea departe de influenţa Lui.

„Rugăciunea este deschiderea inimii lui Dumnezeu ca unui prieten” este o definiţie. Rugăciunea este comuniune cu cerul, o conversaţie în ambele sensuri între Dumnezeu şi om. Rugăciunea este parola inimii umilite atunci când se apropie de Majestatea cerului. Unul dintre primii creştini a scris: „Prin rugăciune vasul gol este adus la fântâna plină”.
Unii simt că nu se pot ruga deoarece nu ştiu cum să vorbească lui Dumnezeu. Ei nu ştiu ce să spună. Dar Dumnezeu ascultă mai degrabă la inimile noastre decât la buzele noastre când ne rugăm. Cuvintele pe care le spunem sunt fără însemnătate în comparaţie cu simţămintele noastre cele mai adânci.
„Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ce izbeşte ochii, dar DOMNUL SE UITĂ LA INIMĂ” 1Samuel 16:7.
Un soldat, care nu învăţase să se roage înainte de a intra în luptă, a ieşit din această experienţă zicând: „În mijlocul luptei, oamenii nu au nevoie să fie învăţaţi cum să se roage”.
Vino la Isus chiar aşa cum eşti. Dacă păcatul a întrerupt legătura dintre Dumnezeu şi tine, vino în rugăciune şi restabileşte legătura. Tatăl iubitor aşteaptă întoarcerea oricărui fiu rătăcit. Vino numai! El te va primi cu braţele deschise.

„Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă” Luca 15:7.

Când ne rugăm în public sau în particular, poate dorim să urmărim schiţa rugăciunii dată de Domnul Hristos ca model în predica de pe munte: „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-Se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ, Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia, puterea şi slava în veci. Amin” Matei 6:9-13.
Potrivit cu acest model de rugăciune, noi trebuie să venim la Dumnezeu ca nişte copii, adresându-ne Lui ca Tatăl nostru şi dându-i respectul cuvenit. Trebuie să ne rugăm ca voia Lui să se facă în inimile noastre, pe acest pământ ca şi în cer. Trebuie să ne rugăm ca Isus să vină curând să-şi stabilească împărăţia iubirii pe pământ. Trebuie să recunoaştem că toate darurile bune vin de la Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru aceste binecuvântări. Trebuie să cerem iertare de păcatele noastre. Trebuie să recunoaştem că puterea noastră de a ne împotrivi păcatului vine de la Dumnezeu. Această rugăciune-model se încheie cu adorarea Domnului căruia ne rugăm.
Tatăl nostru este bucuros când noi suntem cu adevărat fericiţi. Inima Lui se încălzeşte când inimile noastre se îndreaptă spre El exprimând dragostea pe care i-o purtăm.
Isus ne-a învăţat să ne adresăm Tatălui în rugăciune în numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” Ioan 16:23.
RUGĂCIUNEA PERSONALĂ
Sunt multe lucruri în viaţa şi în inima noastră pe care nu ne simţim liberi să le discutăm nici chiar cu prietenii cei mai intimi. Nu tot aşa este cu Isus; putem şi trebuie să îi deschidem inimile noastre în mod intim, în particular. El ştie şi înţelege sentimentele noastre cele mai profunde: bucuriile noastre, dragostea noastră pentru El, dorurile noastre, slăbiciunile noastre, păcatele noastre – toate sunt deschise înţelegerii Lui.
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă MILĂ DE SLĂBICIUNILE NOASTRE, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” Evrei 4:15,16.
Eşti înfricoşat? Eşti îngrijorat? Roagă-te. Fiecare problemă personală care apasă ca o povară pe inima ta poate fi adusă înaintea lui Dumnezeu în rugăciune particulară. Rugăciunea ne aduce în lăuntrul cercului îndurării Sale, unde harul Lui este al nostru pe măsura nevoilor noastre.
Trebuie să am un loc secret pentru rugăciunea personală, particulară?
„Ci tu când te rogi, intră, în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti” Matei 6:6.
Isus ne învaţă aici că putem să comunicăm cu Dumnezeu mai bine când nu sunt alţii de faţă. Domnul Însuşi adesea Şi-a luat timp să Se roage singur.
Dar rugăciunea în ascuns nu este limitată la cămăruţa închisă. Rugăciunea este vorbirea inimii, deci putem să ne rugăm fără să mişcăm buzele. Lăsaţi dorinţele inimii să se ridice spre cer din tăcerea sufletului. Poţi face aceasta în timp ce mergi pe stradă, lucrezi în atelier, în timp ce eşti angajat în treburile casei sau participi la o întâlnire socială; nu există loc unde să nu putem trimite un mesaj al inimii către Tatăl de sus.
RUGĂCIUNEA PUBLICĂ
Rugăciunea publică trebuie să fie scurtă; rugăciunea Domnului durează mai puţin de un minut. Vocile noastre nu trebuie înălţate în tonuri nenaturale; numele Creatorului trebuie rostit cu respectul cuvenit. Cu voce clară, în umilinţă respectoasă trebuie să ne apropiem de tronul harului, aducându-ne aminte că vorbim Regelui regilor şi Domnului domnilor. O binecuvântare deosebită va intra în viaţa noastră când vom învăţa să ne rugăm în public cu respect şi umilinţă. Nu te ruga niciodată ca să impresionezi pe alţii.

LOCUL RUGĂCIUNII ÎN FAMILIE
Căminul din Eden a fost prima biserică. După aceea, de-a lungul secolelor oamenii şi-au strâns familiile laolaltă pentru rugăciunea zilnică, obicei care a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de „altarul familial”. Dimineaţa şi seara, este privilegiul părinţilor creştini să adune la un loc pe copiii lor pentru câteva momente de rugăciune şi studiul Bibliei.
„Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. SĂ LE ÎNTIPĂREŞTI ÎN MINTEA COPIILOR TĂI şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula” Deuteronom 6:6,7.
Căminurile sunt mai fericite, relaţiile familiale mai dulci, dragostea mai curată când rugăciunea înconjoară pe soţ, soţie şi copii. Ca un zid împotriva relelor vieţii, rugăciunea protejează grupul familiei.
De ce să nu ne oprim să ne rugăm cu cei dragi? Când începe ziua, când se termină, adună familia laolaltă pentru rugăciune. Fă căminul tău să fie cuprins în această făgăduinţă: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” Matei 18:20.
Ceri şi tu Domnului Isus să împlinească şi cu tine această făgăduinţă? Face rugăciunea parte din programul obişnuit al familiei tale?

Rugăciunea în armonie cu voia lui Dumnezeu va fi ascultată cu siguranţă.

Cum putem şti noi voia lui Dumnezeu pentru noi? Prin rugăciune, prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin conducerea Duhului Sfânt noi venim în armonie cu voia lui Dumnezeu.
Rugăciunile noastre trebuie să fie neegoiste.
„Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că CEREŢI RĂU, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” Iacov 4:3.
Cu toate că noi nu reuşim să cerem potrivit cu nevoile noastre reale, Duhul Sfânt prezintă problema noastră lui Dumnezeu cu forţă de neexprimat.
„Tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră; căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa DUHULUI; pentru că EL MIJLOCEŞTE PENTRU SFINŢI DUPĂ VOIA LUI DUMNEZEU” Romani 8:26,27.
Ce încurajator este să ştim că Duhul Sfânt aduce rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu în cea mai bună formă posibilă, că Isus pledează cauza noastră, că Tatăl nostru – Dumnezeu Se ocupă de noi cu dragoste gingaşă!
CREDINŢA
Noi trebuie să avem încredere în cineva căruia îi adresăm o cerere. Biblia zice: „Şi fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu TREBUIE SĂ CREADĂ că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” Evrei 11:6.
„DAR S-O CEARĂ CU CREDINŢĂ, fără să se indoiască de loc, pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo” Iacov 1:6.
Ţine Dumnezeu cont de rugăciunile lipsite de credinţă? Un tânăr intrat în necaz a venit la un pastor şi i-a zis: „Eu nu cred în Dumnezeu, dar dacă dumneata crezi, aş dori să te rogi pentru mine”.
Adevărat, credinţa este o condiţie a rugăciunii ascultate; totuşi Mântuitorul nostru iubitor săvârşeşte o minune pentru omul care strigă în disperare:
„Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Marcu 9:24.
SIMŢUL NEVOII NOASTRE
Inimile mulţumite de sine rareori simt nevoia după Dumnezeu. El binecuvântează pe aceia care îşi dau seama de nevoia lor de putere de la El şi care o cer.
„Ferice de cei FLĂMÂNZI ŞI ÎNSETAŢI DUPĂ NEPRIHĂNIRE, căci ei vor fi săturaţi” Matei 5:6.
ÎNTOARCEREA DE LA PĂCAT
S-a întâmplat să ţi se ardă vreodată siguranţa electrică în casă din cauza unui scurt-circuit? Păcatul este scurt-circuitul care întrerupe energia lui Dumnezeu din viaţa noastră şi ne găsim în întuneric fiindcă păcatul este egoismul care ne desparte de un Dumnezeu neegoist.

„Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” Psalm 66:18.
Noi oprim răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre să ajungă la noi prin neascultarea noastră de Legea lui Dumnezeu, prin aceea că ne prindem de un păcat cunoscut.
„Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă… Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” Proverbe 28:9,13.

„Dacă ne condamnă inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate lucrurile. Prea iubiţilor, dacă nu ne condamnă inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere vom căpăta, pentru că păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” 1Ioan 3:20-22 (King James).
Cât de atenţi trebuie să fim să trăim în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu! Isus a promis să se roage pentru aceia care, din dragoste, păzesc poruncile Lui.
„DACĂ MĂ IUBIŢI VEŢI PĂZI PORUNCILE MELE: ŞI EU VOI RUGA PE TATĂL şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac” Ioan 14:15,16.
Doreşti să faci experienţa rugăciunii ascultate? Atunci spune viaţa ta lui Isus; dă-I voie să o aducă la o ascultare din iubire şi în completă armonie cu voia lui Dumnezeu. Nu lăsa nimic care să te separe de binecuvântarea şi puterea Lui.

Trebuie să căutăm iertare de păcate. Isus ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” Matei 6:12. Mărturisirea sinceră aduce totdeauna iertarea.
„Dacă NE MĂRTURISIM păcatele, EL ESTE CREDINCIOS şi drept, CA SĂ NE IERTE păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” Ioan 1:9.
Noi trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne mărească credinţa.
„Cred Doamne, ajută necredinţei mele” Marcu 9:24.
Noi trebuie să cerem lui Dumnezeu înţelepciune pentru a cunoaşte şi înţelege Cuvântul şi voia Lui.
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată” Iacov 1:5.
Noi trebuie să mărturisim completa noastră dependenţă de Dumnezeu pentru nevoile vieţii şi să-i cerem să continuie să ne dea ce ne trebuie.
„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” Matei 6:11.
„Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” Matei 7:7.
„Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă şi NU LIPSEŞTE DE NICI UN BINE PE CEI CE DUC O VIAŢĂ FĂRĂ PRIHANĂ” Psalm 84:11.
Noi trebuie să ne rugăm pentru bolnavi în trup sau în suflet din cauza păcatului.
„RUGĂCIUNEA FĂCUTĂ CU CREDINŢĂ VA MÂNTUI PE CEL BOLNAV şi Domnul îl va însănătoşa şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate” Iacov 5:15.
Noi trebuie să ne rugăm pentru binecuvântarea Duhului Sfânt. Biblia compară darul Duhului cu ploaia care vine să ne binecuvinteze.
„Cereţi de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii! Domnul scoate fulgerele şi vă trimite o ploaie îmbelşugată pentru toată verdeaţa de pe câmp” Zaharia 10:1.
Nicio grijă nu este prea măruntă pentru a fi adusă înaintea Domnului în rugăciune.
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci ÎN ORICE LUCRU aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu” Filipeni 4:6.
Aduceţi-vă aminte că credinţa şi faptele sunt gemeni. Când ne trebuie pâine, trebuie să o cerem de la Dumnezeu. Dar dacă suntem în măsură, El aşteaptă să o căutăm sau să lucrăm pentru ea. Tatăl nostru din cer nu recompensează niciodată lenea sfinţită.

Dacă vei face din rugăciunea sinceră un obicei, viaţa ta va fi schimbată vizibil. Rugăciunea ştampilează acţiunile şi purtarea noastră cu semne care nu se şterg. Un fel demn şi liniştit de a suporta, repausul feţii şi al corpului sunt vizibile în aceia ale căror vieţi au fost astfel îmbogăţite.
Roagă-te hotărât; duşmanul cedează numai ce i se ia. Roagă-te stăruitor; duşmanul cedează numai când nu are încotro. El nu ne poate opri să primim ceea ce am cerut stăruitor în numele cel mare al lui Isus. Roagă-te simplu. Cu cât este mai simplă şi mai liniştită o rugăciune, cu atât poate fi ea mai stăruitoare; cu cât este mai stăruitoare, cu atât poate fi intensitatea ei mai mare, cu atât va fi mai îndrăzneaţă şi mai bună. Roagă-te cu credinţă. Credinţa este aceasta: să priveşti la El şi să găseşti linişte în ceea ce este El şi în ceea ce a făcut El.

„Dacă avem pe Domnul înaintea ochilor noştri, îngăduind inimilor noastre să se îndrepte spre El în recunoştinţă şi laudă, viaţa noastră religioasă se va bucura de prospeţime. Rugăciunile noastre vor lua forma unei conversaţii cu Dumnezeu, ca discuţia noastră cu un prieten. El ne va descoperi nouă personal tainele Sale. Adesea inimile vor arde în noi pe măsură ce El ne atrage să umblăm cu El cum a făcut Enoh. Când aceasta este cu adevărat experienţa creştinului, se vor vedea în viaţa lui o simplitate, o umilinţă, blândeţe şi modestie a inimii care vor arăta tuturor că el a fost cu Isus şi a învăţat de la El” (Christ’s Object Lessons, pp. 129,130).
Un om al lui Dumnezeu, în timpul ultimei sale boli, era vizitat de un coleg pastor. În timp ce vorbeau în umbra înserării, bolnavul a zis: „Să ne rugăm”. Vizitatorul a rugat pe omul muribund să se roage primul. Bătrânul şi-a împreunat mâinile liniştit: „Mi-aduc aminte de tot drumul pe care Tu, Dumnezeul meu m-ai condus”. Apoi a continuat să-şi reverse inima înaintea lui Dumnezeu.
Amintindu-şi întâmplarea, colegul lui spunea: „Mi-a fost frică să întind mâinile pe întuneric, ca să nu ating pe Dumnezeu”.
Lecţia aceasta asupra rugăciunii nu este completă niciodată, până când nu ajungi să ai experienţa prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea aşază viaţa ta, inima ta în atingerea cu divinul. Aceasta este antidotul lui Dumnezeu împotriva îndoielii; disperării şi păcatului. Vrei să te străduieşti şi să faci uz de toată puterea ei?
O Tată din cer, Te iubesc mai mult decât pot să-Ţi spun. Doresc din toată inima să Te cunosc. Ajută-mă chiar acum să mă supun Ţie aşa încât să fiu în continuu contact cu Tine. Învaţă-mă cum să mă rog rugăciuni biruitoare, cum să umblu cu Mântuitorul meu, cum să-i fiu plăcut. În Numele lui Isus mă rog. Amin.
 
 
 
 

 
Echipajul sumarinului Squalus şi-a dat seama că aceasta fusese ultima lor scufundare şi că acum zăceau neputincioşi pe fundul Oceanului Atlantic, la 240 de picioare sub suprafaţa apei. Ei au trimis trasoare de fum, o geamandură şi au colorat apa cu vopsea ca să atragă atenţia.
Îi va găsi vreuna din navele surori? Dacă submarinul lor scufundat era localizat, puteau ei fi salvaţi? Tot ajutorul trebuia să vină de sus. Nu exista nicio posibilitate să fie ajutaţi dintr-o altă direcţie. Acolo, într-o tăcere de agonie, ei au aşteptat. Fiecare oră părea un secol. În mai puţin de o oră după această scufundare fatală, submarinul Sculpin a pornit să-i caute. După câteva ore, pelicula roşie de pe suprafaţa apei a fost descoperită, după geamandură.
Dar au trecut douăzeci şi pantru de ore înainte ca operaţia de salvare propriuzisă să înceapă. Gândiţi-vă la orele lungi de acolo, din întunericul acelui submarin.
După aceea un clopot de scufundare uriaş, de zece tone a fost coborât şi scos din apă, iarăşi şi iarăşi, de fiecare dată aducând sus câţiva oameni din adâncimile acelea îngrozitoare. În cele din urmă, toţi cei treizeci şi trei de oameni care mai erau în submarin, au fost salvaţi. Când clopotul cel mare de scufundare a fost lansat în adâncime, nici un singur marinar nu a refuzat să fie salvat. Toţi au fost fericiţi să accepte această cale spre siguranţă.
Dacă noi vrem să fim salvaţi şi să avem un loc în împărăţia lui Dumnezeu, noi trebuie să acceptăm calea lui de salvare. Aduceţi-vă aminte, tot ajutorul pe care îl vom primi vreodată, vine de sus, nu de pe pământ. Mântuirea vine de la Dumnezeu.
Doreşti să fii un creştin adevărat? Ţi-ar plăcea să fii un creştin, dar nu ştii cum să începi? Lecţia aceasta este pentru tine. Treptele până la Hristos sunt puţine la număr, simple şi uşor de înţeles. Ne vom îndrepta spre călăuza lui Dumnezeu pentru informaţii.

Ce trebuie să facă mai întâi cineva care vrea să vină la Dumnezeu? Răspunsul se află în Evrei 11:6.
„Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”.
Trebuie să credem că Dumnezeu există şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută.
„Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit” Fapte 16:31.
„În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” Fapte 4:12.
Crede, acesta este primul pas spre a deveni un creştin.
Dar poate că zici: „Eu n-am credinţă. Cum pot să obţin această credinţă? În Dumnezeu?” Iată calea, arătată de apostolul Pavel în Romani 10:17.
„Astfel CREDINŢA VINE ÎN URMA AUZIRII; iar auzirea vine PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU”.
Aşa dar, Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găsim în Biblie, aduce credinţă atunci când îl studiem şi îl primim în inimile noastre. Începe în felul acesta imediat să urmezi cărarea Bibliei.

Să ne îndreptăm atenţia spre treapta a doua care duce la o schimbare a vieţii.
„Sau dispreţuieşti tu bogăţiile, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU TE ÎNDEAMNĂ LA POCĂINŢĂ?” Romani 2:4.
Deci, a doua treaptă este pocăinţa. Prima: credinţa în Dumnezeu; a doua, pocăinţa.
Dar dacă îţi pui întrebarea: „Eşti sigur că Dumnezeu mă va ierta pe mine?” Răspunsul la această întrebare se află în 1Ioan 1:9.
„Dacă NE MĂRTURISIM PĂCATELE, EL ESTE CREDINCIOS şi drept ca să NE IERTE PĂCATELE şi SĂ NE CURĂŢEASCĂ DE ORICE NELEGIUIRE”.
Citim acelaşi lucru în Exodul 34:6,7.
„DOMNUL DUMNEZEU ESTE UN DUMNEZEU PLIN DE ÎNDURARE ŞI MILOSTIV, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, IARTĂ FĂRĂDELEGEA, RĂZVRĂTIREA ŞI PĂCATUL”.
Vezi aşa dar, că Tatăl nostru ceresc ne tratează mai bine decât am merita. Da, El doreşte să ne ierte.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” Ioan 3:16.
Aceasta este ceea ce dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu L-au condus să facă pentru noi.
Deci, înainte de orice, trebuie să credem în Dumnezeu. Apoi trebuie să ne dăm seama că suntem păcătoşi şi să ne pocăim.
„POCĂIŢI-VĂ deci şi ÎNTOARCEŢI-VĂ LA DUMNEZEU ca să vi se ŞTEARGĂ PĂCATELE” Fapte 3:19.
Acum însă, nimeni nu se pocăieşte, dacă nu îi pare rău de păcatele lui.
„Totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că ÎNTRISTAREA VOASTRĂ V-A ADUS LA POCĂINŢĂ” 2Corinteni 7:9.
Pocăinţa înseamnă simplu să ne pară rău de păcatele noastre şi să le părăsim. Aceasta nu este o întristare de frica pedepsei, ci ură contra păcatului, fiindcă ştim că el mâhneşte inima lui Dumnezeu.
Este natural pentru noi, ca din noi înşine, să ne pocăim? Nu.
„Pe acest Isus Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi MÂNTUITOR, CA SĂ DEA LUI ISRAEL POCĂINŢA ŞI IERTAREA PĂCATELOR” Fapte 5:31.
Convingerea nu este pocăinţa. Un lucru este să te trezeşti la cinci dimineaţa şi altul este să te scoli la ora aceea. După cum zicea o bătrână sclavă: „Pocăinţa înseamnă să-ţi pară aşa de rău că ai păcătuit, să nu mai păcătuieşti”.
Deasupra marelui fluviu Zambezi în Africa, chiar în partea de jos a Cascadei Victoria este un pod uriaş, traversând vâltoarea peste cea mai teribilă frământare de ape de pe pământ. Podul a fost construit de ingineri pornind de pe ambele maluri ale fluviului, extinzând de fiecare parte jumătatea de pod până ce ambele braţe uriaşe s-au întâlnit deasupra curentului de apă şi completând astfel podul.
Pocăinţa şi credinţa sunt cele două braţe ale podului pe care putem trece de la pământ la cer. Ele se întâlnesc ca să facă posibilă mântuirea noastră. Nici una din ele nu este suficientă singură. Trebuie să credem în Dumnezeu şi trebuie să ne pocăim. Nu foloseşte la nimic să încercăm să fim creştini, fără să ne pocăim. Nu putem să ne schimbăm pe noi înşine din păcătoşi în credincioşi pe nici o altă cale.
„Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Ieremia 13:23.
Pocăinţa este absolut necesară. Un motiv pentru care noi trăim vieţi atât de nefericite este că nu ne pocăim. Mulţi sunt care poartă o formă de creştinism, dar care nu s-au pocăit niciodată cu adevărat şi din cauza aceasta nu au fost niciodată fericiţi în viaţa lor de credinţă. Un motiv pentru care unii lucrători religioşi nu au avut niciodată o redeşteptare în câmpul lor de lucru este că ei nu s-au pocăit de păcatele lor, ei sunt încă neconvertiţi. Prietene, te-ai pocăit? Vrei să te pocăieşti?

Dr. F.B. Meyer povesteşte despre o adunare de redeşteptare care se târa înainte fără vreun semn de succes. În cele din urmă, unul dintre bătrânii conducători ai bisericii se ridică şi zise: „Frate pastor, eu nu cred că vom avea vreo redeşteptare aici câtă vreme fratele Jones şi eu nu vom vorbi”. Apoi se duse la fratele Jones şi-i zise: „Frate Jones, noi nu am vorbit unul cu altul de cinci ani. Este timpul să îngropăm toporul. Îţi întind mâna”.
Chiar atunci un oftat a rupt tăcerea. Alt prezbiter se ridică în public şi zise: „Frate pastor, eu nu cred că va fi vreo redeşteptare până eu nu mă pocăiesc. Nu putem avea o redeşteptare atâta vreme cât eu te vorbesc de rău pe la spate şi-ţi spun lucruri frumoase în faţă. Te rog să mă ierţi”.
După aceea alţii s-au ridicat şi şi-au mărturisit păcatele şi au încercat să pună lucrurile în rânduială. N-a mai trecut mult şi redeşteptarea a izbucnit. După aceea binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra lor şi s-a revărsat asupra comunităţii timp de trei ani.
Următorul pas de făcut ca să devii creştin este mărturisirea.
„MĂRTURISIŢI-VĂ unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” Iacov 5:16.
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine LE MĂRTURISEŞTE ŞI SE LASĂ DE ELE capătă îndurare” Proverbe 28:13.
Mărturisirea care conduce la părăsirea păcatului este veritabilă.
Dar, în afară de acestea, ce mai trebuie să facă păcătosul care se pocăieşte?
„Dacă DĂ ÎNAPOI zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nici o nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri” Ezechiel 33:15.
Pocăinţa şi mărturisirea veritabile nu înseamnă numai încetarea de a mai păcătui, ci să faci orice îţi stă în putinţă să îndrepţi relele din trecut. Nici un om care a furat zece dolari nu se poate aştepta ca Dumnezeu să-l ierte dacă nu încearcă să dea înapoi banii pe care i-a luat. Fără aceasta nu este nici pocăinţă veritabilă, nici mărturisire veritabilă. Dar atunci când cineva se pocăieşte cu adevărat şi mărturiseşte, Dumnezeu îl iartă.

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” 1Ioan 1:9.
Iertarea este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră. Când noi mărturisim, noi simplu credem că Dumnezeu ne iartă şi El o şi face. Acesta este sfârşitul problemei. Noi poate că simţim sau poate că nu simţim că păcatele noastre s-au dus, dar aşa este. Noi nu trebuie să ne sprijinim pe ce simţim, ci să credem pe Dumnezeu.
Fiul unui slujitor al Evangheliei a părăsit calea dreaptă şi îngustă pentru o viaţă de destrăbălări şi păcat. El şi-a câştigat un nume şi faimă în lumea afacerilor, dar şi-a permis să alunece spre locurile cele mai de jos. El şi-a descris starea lui ca fiind aceea a unui beţiv, drogat şi decăzut.
După cincisprezece ani lungi, El a dat lui Dumnezeu ocazie să-l recupereze şi s-a întors la Dumnezeu în mod strălucit. Atunci s-a dus şi la casa părintească, doar spre a afla că bietul lui tată murise de inimă zdrobită, strigându-l pe nume, dar că în tot cursul anilor acestora mama lui ţinuse tot timpul o lampă aprinsă în fereastră, toată noaptea şi în toate nopţile.
Dumnezeu are o lumină aprinsă în fereastra Lui tot timpul pentru copiii Lui rătăciţi şi cât timp acea lampă arde, păcătosul rătăcitor se poate întoarce. Vrei şi tu să te întorci acum? Dumnezeu te va ierta.

Deci avem trei trepte importante: să credem în Dumnezeu, să ne pocăim şi să ne mărturisim păcatele. Următoarea treaptă este botezul şi dovada pentru aceasta este în Fapte 2:38,39: „POCĂIŢI-VĂ, le-a zis Petru şi fiecare din voi SĂ FIE BOTEZAT în Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”.
Botezul este mărturisirea exterioară că am crezut în Isus, că ne-am pocăit de păcatele noastre că i le-am mărturisit Lui şi că am găsit salvarea prin El.
Schimbarea care vine prin credinţă, pocăinţă, mărturisirea păcatelor şi urmarea Cuvântului lui Dumnezeu în ascultarea deplină este numită „naşterea din nou”. Isus a zis: „TREBUIE SĂ VĂ NAŞTEŢI DIN NOU” Ioan 3:7. Aceasta mai este văzută şi ca o regenerare, ca o ALTĂ VIAŢĂ, o re-creaţiune prin puterea Duhului Sfânt în inima celui care crede. Prin botez noi mărturisim că am intrat în această viaţă nouă.
Experienţa vieţii celei noi nu este ceva ce putem noi realiza, nici nu este o formă de psihologie. Ea nu este un produs secundar al educaţiei sau culturii, ci o minune, un miracol lucrat în noi prin puterea Duhului Sfânt. După aceea, Hristos trăieşte în noi, o viaţă nouă de ascultare perfectă.

În zilele lui Hristos, oamenii doreau mult să găsească o cale de ieşire din păcat – o altă viaţă.
Într-o zi, un tânăr conducător bogat a venit la Isus. Acest conducător fusese foarte atent să trăiască o viaţă respectabilă. El era un păcătos respectabil. Nu existau păcate mari în viaţa lui, atât cât alţii puteau constata, totuşi el era foarte nesatisfăcut de experienţa lui proprie. Conştient că lipsea ceva în viaţa lui, el a venit cu întrebarea mare a vieţii: „Ce trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19:16).
Isus a dat acestui conducător singura reţetă validă pentru o viaţă de împlinire acum şi în veşnicie: „Dacă vrei să intri în viaţă PĂZEŞTE PORUNCILE” Matei 19:17.
Versetele 18 şi 19 arată clar că Isus vorbea de păzirea celor zece porunci.
Jerome O. Williams sfătuia o dată pe noii convertiţi: „Păziţi poruncile. Ascultarea este învăţată în toată Biblia şi este absolut necesară pentru succes în viaţa de creştin. Ascultarea este proba iubirii faţă de Dumnezeu, fiindcă Isus a zis: ‘Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte’ Ioan 14:21. Ea este temelia rămânerii în dragostea Lui. ‘Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea’ Ioan 15:10. Ea este o condiţie a prieteniei cu Domnul Isus. ‘Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu’ Ioan 15:14. Ascultarea este condiţia fericirii în viaţa de creştin. ‘Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi’ Ioan 13:17.”
Putem noi să ascultăm în propria noastră putere? Nu, pentru că în Ioan 15:5 citim: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Dar cât de mult putem noi face cu ajutorul lui Hristos?
„POT TOTUL în Hristos care mă întăreşte” Filipeni 4:13.
Dar dacă păcătuim după ce am făcut un început pentru Hristos, să ne descurajăm şi să încetăm de a mai merge după El? Niciodată!
„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” 1Ioan 2:1.
Un sfânt, adică un urmaş al lui Isus, nu este în mod necesar unul care nu păcătuieşte niciodată, ci unul care, imediat ce păcătuieşte, cere iertare lui Dumnezeu, crede că a fost iertat şi merge înainte bucurându-se de creştere în harul şi cunoştinţa Domnului. El se poate împiedica şi poate cădea, dar se ridică şi se aruncă înainte din nou, hotărât să biruiască prin puterea lui Dumnezeu. O asemenea cădere nu-i este pusă în cont când se pocăieşte şi cere iertare şi ajutor de la Dumnezeu ca să trăiască o viaţă dreaptă.
„Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale…” Iuda 24.
Aşa dar am schiţat clar treptele pe care trebuie să păşim în ordine ca să devenim creştini: să credem în Dumnezeu, să ne pocăim de păcatele noastre şi să le mărturisim, să fim botezaţi şi să ascultăm de toate poruncile Domnului.

Ca să creştem şi să ne întărim în viaţa spirituală, trei lucruri sunt esenţiale. Exact ca şi în viaţa noastră fizică, trebuie să respirăm, să mâncăm şi să facem mişcare. În viaţa spirituală aceste trei condiţii esenţiale asigură succesul şi fericirea. Viaţa spirituală este o creştere şi de aceea nu trebuie să aşteptăm rezultate mari de la început, dar când aceste condiţii esenţiale ale vieţii şi creşterii sunt urmate, vom avea bucurie şi vom fi fericiţi în serviciul lui Hristos aici pe pământ.
ÎNTÂI, TREBUIE SĂ MÂNCĂM. Care este hrana pentru viaţa spirituală?
„Cuvintele pe care vi le-am spus, sunt Duh şi viaţă” Ioan 6:63.
„Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele” Ieremia 15:16.
Citirea şi studiul zilnic al Bibliei sunt necesare pentru creşterea şi viaţa spirituală. Dacă nu mâncăm hrana aceasta pentru suflet, nu vom creşte şi în cele din urmă vom muri de foame în cele spirituale.

AL DOILEA, TREBUIE SĂ RESPIRĂM. Rugăciunea este respiraţia sufletului. 1Tesaloniceni 5:17 ne spune să ne rugăm neîncetat şi în Romani 2:12 citim: „Stăruiţi în rugăciune”.
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” Filipeni 4:6.
„Rugăciunea este deschiderea inimii lui Dumnezeu ca unui prieten„. „Cereţi şi vi se va da”, zicea Isus. Matei 7:7. Rugăciunea şi răspunsul ei este o temă minunată, dar o şi mai minunată experienţă. Ea este chiar respiraţia sufletului. Fără rugăciune, viaţa spirituală va pieri mai repede decât de lipsa oricărui alt lucru esenţial.
AL TREILEA, TREBUIE SĂ FACEM MIŞCARE, ADICĂ SĂ NE ANGAJĂM ÎN LUCRARE CREŞTINĂ. Noi trebuie să lucrăm în via Domnului. Matei 21:28. În care parte a ei? Marcu 16:15 ne spune:
„Duceţi-vă în toată lumea şi propovădui-ţi Evanghelia la orice făptură”.
Isus a venit pe lume:„Nu ca să i Se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.
Slujirea înseamnă pentru alţii mântuire, iar pentru noi, creştinii, viaţă şi exerciţiu.
Când luăm numele lui Hristos, noi mergem pe urmele Lui, făcând ce putem ca să ajutăm pe nevoiaşi, să uşurăm pe cei apăsaţi şi să încurajăm pe cei ce şi-au pierdut nădejdea. Mai mult decât orice, noi nu pierdem nicio ocazie să arătăm celor păcătoşi pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” Ioan 1:29. Hrănindu-ne din Cuvânt, păstrând în inimile noastre în tot timpul un spirit de rugăciune şi consacrând energiile noastre pentru binele veşnic al semenilor noştri aceasta este viaţa ideală de creştin, cea mai fericită, cea mai satisfăcătoare viaţă pe care o poate trăi un om pe acest pământ.
Daţi-mi voie să aduc mărturia mea personală – este un lucru mare să fii creştin! Prietene, vei da lui Dumnezeu o ocazie în viaţa ta? Vrei să păşeşti pe aceste trepte, să păşeşti pe calea către Hristos?
Fiecărui creştin vreau să-i spun: Dacă trăieşti pentru Hristos, faci mai mult decât orice altceva ai putea face ca să aduci oameni la El.
Un misionar în China vorbea despre Isus pentru prima dată unui grup de oameni dintr-o localitate mică în interiorul ţării. Când a terminat, cineva a luat cuvântul şi a zis: „O, da! Noi l-am cunoscut. A trăit aici”.
Surprins, misionarul a zis: „Nu. El nu a trăit aici. El a trăit cu sute de ani în urmă într-o ţară îndepărtată”.
Insistând că el văzuse pe Isus, omul a zis: „Ba nu. El a trăit în satul acesta. Noi l-am cunoscut”.
Apoi aceşti oameni simpli de la ţară au dus pe misionar afară din sat şi în cimitir i-au arătat mormântul unui misionar medical care trăise, vindecase, servise şi murise în comunitatea lor. Ah, da! Ei văzuseră pe Isus în acel om! Şi ei crezuseră că el era Isus.
Văd oamenii astăzi pe Isus în mine? Fie aşa de astăzi!
Tată iubit din cer! Îţi mulţumesc pentru Cuvântul Tău care mă învaţă cum pot să fiu mântuit. O, Doamne, sunt un păcătos şi am nevoie de puterea harului mântuitor chiar în minutul acesta. Ia-mi inima şi ajută-mă să cred că Tu faci cea mai mare minune a vieţii cu mine chiar acum. Fă credinţa mea, pocăinţa mea şi convertirea mea o experienţă foarte reală pentru mine. Învaţă-mă să trăiesc în ascultare iubitoare de voia Ta descoperită. Mă rog în Numele lui Isus. Amin.
 
 
 

 
Ce alt moment mai încântător poate exista în viaţă decât ceremonia căsătoriei, când două inimi se unesc într-una? Ţintele divine devin una. Ambiţiile şi interesele se unesc într-un singur scop. Soţul şi soţia lucrează împreună ca parteneri ca să facă o casă şi să întemeieze o familie. Această unitate dă vieţii o strălucire – face din ea o aventură care nu poate fi comparată cu nimic.
Când un om îşi uneşte inima lui cu inima lui Hristos, viaţa devine o părtăşie, o tovărăşie tot aşa de reală şi încă şi mai încântătoare decât simpla legătură omenească. Creştinul îşi găseşte plăcerea în scopurile lui Dumnezeu. Casa lui, familia lui, chiar şi contul lui din bancă – toate sunt împărţite cu Hristos. El şi Hristos sunt părtaşi într-o unitate spirituală.
Isus S-a rugat ca urmaşii Lui să intre într-o părtăşie strânsă cu El, chiar aşa cum El este una cu Tatăl.
„Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” Ioan 17:20-21.
Părtăşia noastră care „atât de mult a iubit… lumea, că a DAT” Ioan 3:16. Neegoismul, sacrificiul, dăruirea, chiar pentru cei care nu merită – aceste calităţi sunt caracteristice lui Dumnezeu. Ele devin trăsături de caracter ale aceluia care printr-o unire spirituală cu Hristos, Dumnezeul-om, este controlat de Duhul Lui.
Nu există o aventură în viaţă egală cu aceea de a avea pe Dumnezeu ca partener. Nu există încântare comparabilă cu aceea de a şti că suntem conlucrători cu Dumnezeu la construirea împărăţiei păcii şi dreptăţii. Intrarea în părtăşie cu Dumnezeu ne asigură o satisfacţie lăuntrică şi o bucurie pe care nu o au aceia care lucrează numai ca să adune avere sau faimă.
În ultimele zile ale vieţii, generalul Booth, fondatorul Armatei Salvării, a fost întrebat dacă are vreun mesaj pentru soldaţii creştini. Răspunsul lui, de un singur cuvânt, a fost: „Alţii”.
Egoismul este păcat şi este de la diavolul. Altruismul este asemănarea cu Hristos şi este de la Dumnezeu. Creştin egoist, aşa ceva nu există, pentru că însuşi numele de creştin implică primirea naturii neegoiste a lui Hristos.
Pastorul H.M.S. Richards era gata să boteze pe un nou convertit într-o zi, când observă că omul avea portofelul umflat în buzunar. El l-a întrebat pe om dacă a uitat să-şi lase banii în camera de pregătire, unde se dezbrăcase. La aceasta, omul răspunse: „Portofelul meu şi cu mine vom fi botezaţi împreună”. Acesta este adevăratul spirit al creştinismului – dând ca să ajuţi pe alţii.
Isus a învăţat că dragostea este împlinirea legii. Când tânărul bogat a venit la El cu întrebarea ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, Isus a pus la încercare iubirea lui spunându-i să vândă tot ce are şi să dea săracilor. Cât de mulţi creştini mărturisesc pe Hristos, dar nu experimentează şi nu reflectă niciodată spiritul Lui de sacrificiu şi de a prefera pe alţii înaintea lor înşile!
Diavolul încearcă tot timpul să ne împiedice de a avea spiritul de sacrificiu al lui Hristos. Într-o seară un om şedea în biserică ascultând pe pastor care cerea bani pentru răspândirea Evangheliei. Inima lui a fost mişcată. El a simţit că ar trebui să dea şi el. Dar diavolul îi şoptea într-una: „Să nu dai! Să nu dai!” Omul totuşi s-a hotărât să dea. Atunci diavolul a cedat puţin şi a zis: „Să nu dai mult! Să nu dai mult!” Chiar atunci coşuleţul de colectă trecea pe lângă el. Repede omul şi-a scos portofelul şi l-a aruncat cu totul în coşuleţ zicând: „Acolo de-acum, egoismule; zvârcoleşte-te cât pofteşti!”
Apostolul Pavel sfătuieşte:
„În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: Este mai ferice să dai, decât să primeşti” Fapte 20:35.

În lumea aceasta, putem fi jefuiţi în multe feluri de ce am strâns pentru zile negre. Isus ne-a învăţat cum să depunem banii noştri aşa încât să nu fie ameninţaţi de niciunul din aceste pericole.
„STRÂNGEŢI-VĂ COMORI ÎN CER, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va şi inima voastră” Matei 6:20,21.
Poate că aţi citit istorioara lui Henry Van Dyke: „Locuinţe”, în care el povesteşte despre milionarul care a visat că s-a dus la cer. La sosire, el a cerut să i se arate locuinţa lui. El sperase să aibă una dintre cele mai frumoase case din cetatea sfântă. Spre uimirea lui însă, grădinarul lui, un om foarte sărac, avea o casă minunată, în timp ce lui i se repartizase o colibă umilă.
Când a cerut o explicaţie pentru ce i s-a părut lui a fi o greşeală, i s-a răspuns că locuinţele din cer au fost construite cu ce a trimis fiecare dinainte acolo, în împărăţia lui Dumnezeu. Sărmanul grădinar sacrificase şi trimisese tot ce putuse, în timp ce bogatul îşi cheltuise banii pentru gloria şi faima lui. Sacrificiul nu fusese preocuparea lui pe pământ. Banii lui nu fuseseră depuşi în banca lui Dumnezeu.
Un om munceşte o viaţă ca să strângă o avere, dar cât de mult ia cu el când pleacă? Niciun bănuţ! Dar ceea ce un om dă pentru a ajuta pe alţii şi a avansa împărăţia lui Dumnezeu are valoare veşnică.
În timpul expansiunii spre vest, un om sta în picioare lângă soţia lui care plângea. Casa lor zăcea în cenuşă. Într-o oră scurtă, tot ce avuseseră se dusese. Acum nu avea niciun bănuţ.
La biserică, săptămâna următoare, li s-a predat o pungă cu bani, strânşi de prieteni, care să-i ajute să înceapă din nou. Pe când bărbatul stătea în picioare ca să mulţumească pentru darul acesta, el zise: „Am pierdut tot ce am strâns pentru mine. Totul s-a făcut scrum. Mi-a rămas tot ce am dat”.
Darul acesta l-a convins de adevărul biblic: „Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi” Eclesiastul 11:1. El a învăţat că bogăţia pământească poate dispărea într-un moment. Dar nu aşa se întâmplă cu bogăţia strânsă la Dumnezeu. Isus ne învaţă clar: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui… Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” Luca 12:15,29-31.
Dacă suntem interesaţi numai de bogăţie şi fericire în viaţa aceasta, ne limităm noi înşine posibilităţile. Dumnezeu plănuieşte ceva cu mult mai bun pentru noi, atât în viaţa aceasta, cât şi în viaţa viitoare.
Dacă faci o comparaţie între firea ta şi spiritul divin de altruism, cum te apreciezi singur? Îţi depozitezi averea ta la banca cerului?

Deoarece Dumnezeu a făcut pământul, El îl pretinde ca posesiune a Lui.
„Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” Psalm 24:1.
Pretenţia lui Dumnezeu include toate bogăţiile din lume.
„Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul oştirilor” Hagai 2:8.
Mai mult, El pretinde că fiecare bărbat, femeie şi copil din această lume îi aparţin, fiind „poporul Lui şi turma păşunei Lui” Psalm 100:3.
În grădina Eden, pentru o gustare din fructul interzis, omul a vândut diavolului dreptul lui de stăpânire asupra acestui pământ. Din această cauză Isus a venit ca să răscumpere lumea pierdută.
„Căci Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” Luca 19:10.
Ca să recâştige lumea, Dumnezeu a plătit preţul cel mai mare pe care cerul putea – viaţa propriului Său Fiu. Astfel pământul şi fiecare persoană de pe el sunt de două ori proprietatea lui Dumnezeu – ai Lui prin creaţiune şi ai Lui prin răscumpărare.
„Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” 1Corinteni 6:20.
Lumea aceasta şi locuitorii ei nu sunt numai proprietatea lui Dumnezeu, ci ei sunt complet dependenţi de El pentru întreţinerea vieţii. Biblia ne vorbeşte despre puterea susţinătoare a lui Dumnezeu.
„(Fiul…) care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” Evrei 1:3.
„Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” Fapte 17.28.
„El care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” Fapte 17:25.
Cuvântul lui Dumnezeu ne aduce aminte că abilitatea noastră de a face bani este de asemenea un dar de la Dumnezeu.
„Adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci EL ÎŢI VA DA PUTERE SĂ CÂŞTIGI” Deuteronom 8:18.
Se spune că un agricultor investeşte numai 5 la sută din efortul necesar pentru a face să crească o recoltă de porumb. Dumnezeu adaugă restul de 95 la sută şi urmarea este o recoltă bogată. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ar uita să-şi facă partea Lui?
Dumnezeu nu are nevoie de niciun cent, pfennig sau ban de la noi. El ar putea să creeze bani de care are nevoie pentru încheierea lucrării Sale pe pământ. El nu are nevoie să depindă de noi ca vestea mântuirii să fie povestită, fiindcă dacă noi vom tăcea, El poate face pietrele să strige. Luca 10:40. El ar putea folosi solii cereşti ca să spună oamenilor de pretutindeni despre crucea de la Calvar şi despre a doua venire a lui Isus pe norii cerului. El nu depinde de oameni pentru terminarea lucrării Lui. El doreşte ca noi să ne bucurăm în lucrarea pe care El o face pentru o lume pierdută.

Marile intreprinderi depind de marea finanţă. Industria este condusă pe bază de bugete şi calculul preţului de cost.
Intreprinderea lui Dumnezeu este cea mai mare intreprindere de pe pământ – câştigarea altora pentru Hristos. Să fie Dumnezeu mai puţin înţelept în finanţarea lucrării Sale pe pământ decât sunt oamenii de afaceri obişnuiţi? Intenţionează Dumnezeu ca lucrarea Sa pe pământ să fie condusă în stilul „loviturilor” întâmplătoare? Aceasta nu se potriveşte cu Dumnezeu. „Ordinea este prima lege a cerului”.
Dar ce pot face eu pentru El, cu inima mea plină de dragoste şi doritoare de a-L servi? Noi suntem în părtăşie cu Hristos în sacrificiu şi servicii, lucrători împreună cu Dumnezeu.
„Ca unii care LUCRĂM ÎMPREUNĂ CU DUMNEZEU vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” 2Corinteni 6:1.
Încă din Eden, poporul lui Dumnezeu a fost în părtăşie cu El, nu numai în servire, ci şi în dăruire.

Mult înainte ca evreii să existe ca popor, Dumnezeu a stabilit un plan pentru finanţarea lucrării Sale pe pământ. Citim că Avram a plătit zecime lui Melhisedec, „preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt” Geneza 14:18,20. Avram a trăit 430 de ani mai înainte ca israeliţii – numiţi mai târziu evrei, să fi intrat în ţara Palestinei.
Mulţi ani mai târziu, Iacov, fugind de mânia fratelui său, a făcut acest legământ cu Dumnezeu: „Îţi voi da A ZECEA PARTE din tot ce-mi vei da” Geneza 28:22.
Sistemul zecimii a fost deci o moştenire sfântă încredinţată lui Avraam şi lui Iacov, înaintaşii poporului Israel. La muntele Sinai, el a fost dat naţiunii israelite. Domnul a făcut clar lui Israel că zecimea îi aparţine Lui şi că este sfântă – pusă deoparte pentru lucrarea sfinţită a conducătorilor lor.
„Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor este a Domnului; este un lucru închinat Domnului” Leviticul 27:30.
„Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii” Numeri 18:21.
Istoria Vechiului Testament se încheie cu acuzarea poporului ales al lui Dumnezeu:
„Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum MĂ ÎNŞELAŢI VOI? Dar voi întrebaţi: ‘Cu ce Te-am înşelat?’ CU ZECIUIELILE ŞI DARURILE DE MÂNCARE. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime”Maleahi 3:8,9.
Poporul lui Dumnezeu pierduse spiritul cerului. Ei deveniseră egoişti, apucători şi avari. Şi, deoarece egoismul este păcat, erau sub blestem. Ce încheiere tristă a istoriei bisericii din Vechiul Testament!

Dumnezeu aşteaptă de la biserica Sa din Noul Testament aceeaşi grijă în mânuirea intereselor Sale după cum aştepta şi de la biserica din Vechiul Testament.
Când Isus a venit să trăiască printre oameni, El a găsit pe fariseii conştiincioşi socotind şi zeciuind chiar şi seminţele din grădină. În timp ce El nu a aprobat religia lor legalistă, El a pus aprobarea Lui asupra zeciuielii în Timpul Noului Testament. El zice: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că VOI DAŢI ZECIUIALA din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila şi credincioşia; PE ACESTEA TREBUIA SĂ LE FACEŢI şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” Matei 23:23.
Dăruirea sistematică într-un spirit de sacrificiu este tot atât de mult o parte din copilul lui Dumnezeu acum, după cum a fost totdeauna. Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Creştinul din Noul Testament trebuie să fie tot aşa de gata de sacrificiu şi generos după cum erau copiii lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament.
Isus a avut multe de spus despre credincioşie în administrarea lucrurilor lui Dumnezeu. El a dat parabola talanţilor ca să înveţe credincioşia în lucrarea lui Dumnezeu. El a vorbit despre economul necredincios şi a recomandat pe administratorii credincioşi.
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?” Luca 16:10-11.
Principiul zeciuielii este un principiu moral, fiindcă el presupune caracter. Cinstea în zeciuială este un test al creştinismului nostru. Cetăţeanul care refuză să-şi plătească taxele lui către oraş, stat, sau naţiune este neloial faţă de ţara lui. El refuză să sprijinească puterea care îl protejează şi-i procură multe lucruri de care are nevoie.
Cum poate un creştin care jefuieşte de zecime şi daruri pe Creatorul lui să fie considerat loial faţă de împărăţia cerurilor? Dumnezeu spune că un astfel de om este vinovat de a-L fi jefuit pe El.
„Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: Cu ce Te-am înşelat? Cu zeciuielile şi darurile de mâncare” Maleahi 3:8.
„Nici HOŢII, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii NU VOR MOŞTENI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU” 1Corinteni 6:10.
Pavel accentuiează zecimea în biserica din Noul Testament. El arată că aşa cum zecimea întreţinea pe preoţii de la Templu, tot aşa trebuie ea să susţină pe slujitorii bisericii creştine de astăzi.
„Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa, DOMNUL A RÂNDUIT CA CEI CE PROPOVĂDUIESC EVANGHELIA SĂ TRĂIASCĂ DIN EVANGHELIE” 1Corinteni 9:13,14.

Dumnezeu pretinde zecimea ca fiind proprietatea Lui. Cuvântul „zecime” înseamnă a zecea parte.
„Orice ZECIUIALĂ din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o ZECIUIALĂ închinată Domnului” Leviticul 27:32.
O zecime din ce creşte aparţine lui Dumnezeu: „Să iei zeciuiala din tot ce-ţi va aduce sămânţa, din ce-ţi va aduce ogorul în fiecare an” Deuteronom 14:22.
Creşterea înseamnă profitul, câştigul net. Agricultorul zeciuieşte profitul lui anual. Omul de afaceri îşi zeciuieşte câştigul lui net. Muncitorul îşi transformă timpul lui în bani. Salariul lui este creşterea; deci, el zeciuieşte acest venit al lui. Darurile sunt şi ele o creştere a posesiunilor noastre. Când profitul sau creşterea este de 1.000 de dolari (mărci, franci, lei) zecimea este a zecea parte din sumă, deci 100 de dolari, etc.
Pentru creştinul neegoist, este un adevărat privilegiu să întoarcă lui Dumnezeu a zecea parte din câştigul lui. Zecimea trebuie pusă cu grijă deoparte pentru lucrarea lui Dumnezeu, înainte ca noi să folosim celelalte nouă părţi. Ea este sfântă pentru El. Cu siguranţă, ea nu trebuie reţinută niciodată, fiindcă Dumnezeu numeşte aceasta jaf.
Dacă poporul lui Dumnezeu din toate denominaţiunile ar manifesta din abundenţă harul acesta al dăruirii, ar fi mijloace din belşug pentru susţinerea misiunilor creştine, spitalelor, slujitorilor Evangheliei, bisericilor, instituţiilor de învăţământ, programelor de predicare a Evangheliei prin radio şi televiziune. Lucrarea lui Dumnezeu nu ar duce lipsă de nimic şi s-ar împlini promisiunea:
„Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” Matei 24:14.
Dacă toţi cei care cred în Dumnezeu şi în Sfintele Scripturi ar întoarce lui Dumnezeu zecimea care-i aparţine şi ar adăuga daruri bogate de bună voie pentru cauza Lui, atmosfera spirituală din lume s-ar schimba. Avem nevoie să ne aducem aminte de cuvintele lui Isus:
„Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” Marcu 12:17.
Cezarul cere taxe şi impozite. Oamenii uită adesea datoria lor faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea, toate îi aparţin.
Creatorul nostru ne dă fiecare bătaie a inimii, fiecare respiraţie. Noi nu am putea câştiga un ban fără viaţa pe care ne-o dă El. Ca administratori al bunurilor pe care El ni le-a dat, noi trebuie să le folosim pe acestea pentru slava Sa şi pentru folosul omenirii, ca să fie o binecuvântare pentru lume (Matei 25). Dacă toţi creştinii ar fi credincioşi în zecimi şi daruri, ca mărturie ar putea fi dată necredincioşilor! O revoluţie spirituală ar avea loc în ţară, în lumea întreagă şi mai ales în inimile noastre!

„ADUCEŢI ÎNSĂ LA CASA VISTIERIEI TOATE ZECIUIELILE, ce să fie hrană în Casa Mea; PUNEŢI-MĂ ASTFEL LA ÎNCERCARE, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu VOI DESCHIDE ZĂGAZURILE CERURILOR, ŞI DACĂ NU VOI TURNA PESTE VOI BELŞUG DE BINECUVÂNTARE, ŞI VOI MUSTRA PENTRU VOI PE CEL CE MĂNÂNCĂ (LĂCUSTA) şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oştirilor” Maleahi 3:10,11.
Acestea sunt făgăduinţe minunate. Celui care dă zecime în mod credincios, Dumnezeu îi promite binecuvântări mult peste nevoile lui. El promite să protejeze pe agricultor ca recolta lui să nu se piardă înainte de a fi strânsă, sau după aceea din cauza insectelor. Poate nu suntem agricultori, dar binecuvântarea şi protecţia lui Dumnezeu sunt promise fiecăruia după caz.
Ca regulă generală, creştinii care sunt credincioşi în zecime sunt îngrijiţi de Dumnezeu cu tot ce le trebuie. Chiar dacă vin timpuri de încercare peste ei, Dumnezeu încă Îşi împlineşte făgăduinţele Lui cu ei dându-le binecuvântări spirituale – pacea inimii.
Adesea Dumnezeu a revărsat binecuvântări neobişnuite asupra unui credincios în plătirea zecimii.
Luaţi-l pe William Colgate, întemeietorul lui Colgate Company, care a dat zecime din primul dolar făcut pe săpun. El a prosperat. Atunci a dublat zecimea. El a prosperat şi mai mult. Atunci a triplat zecimea. Dumnezeu Şi-a respectat cuvântul faţă de Mr. Colgate. Kraft de la fabricile de brânză
Kraft, Heinz de la Heinz Company, Crowell de la Quaker Oats, Hershey, faimosul fabricant de dulciuri şi J.C. Penny au probat făgăduinţele lui Dumnezeu. Toţi au dat mărturie că Dumnezeu nu dă greş niciodată.
Avertizarea lui Dumnezeu din Maleahi 3:8-12 împotriva jefuirii Lui cuprinde atât zecimea cât şi darurile. Provocarea Lui: „Puneţi-Mă la încercare” se referă la zecimi şi la daruri de bună voie şi tu poţi să accepţi provocarea Lui. Luând pe Dumnezeu pe cuvânt, vrei şi tu să intri în părtăşie cu Dumnezeu? El nu te va lăsa de ruşine. Dumnezeu se ţine de cuvânt.
„Daţi şi vi se va da” Luca 6:38.
„Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar CINE SEAMĂNĂ MULT, MULT VA SECERA. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui; nu cu părere de rău, sau de silă, căci PE CINE DĂ CU BUCURIE, ÎL IUBEŞTE DUMNEZEU „ 2Corinteni 9:6-7.
H.M.S. Richards povesteşte următoarea experienţă:
„Un jucător de o viaţă al jocurilor de noroc a luat parte la adunările mele în Los Angeles şi nu voi uita niciodată timpul când am vorbit numai cu el, în spatele sălii. El a tras un sul de bancnote din buzunar – erau 500 de dolari şi mi i-a dat pe toţi, zicând: „Aceasta este prima mea zecime”.
Omul nu arăta bine şi nu făcuse nimic altceva treizeci sau patruzeci de ani decât să joace jocuri de noroc, aşa că l-am întrebat: „Din ce vei trăi?”
El mi-a răspuns: „Mai am cinci sau şase dolari, dar aceştia aparţin lui Dumnezeu”.
Am întrebat: „Ce vei face?”
„Nu ştiu”, a zis el, „dar ştiu că trebuie să dau lui Dumnezeu zecimea şi El Se va îngriji de mine”.
Şi Dumnezeu aşa a şi făcut. Pocăinţa omului era sinceră. El a mers pe tot restul drumului în consacrarea lui şi a fost fericit în viaţa lui de creştin. Dumnezeu i-a purtat de grijă până în ziua morţii.
Credinciosul poate nu va ajunge un om bogat, dar el încă are pe Dumnezeu. El încă are pace în inimă. El încă are asigurarea că Acela care l-a făcut se va îngriji de nevoile lui în viaţă. După ce a observat mii de oameni în viaţa lui, psalmistul a ajuns la concluzia: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşinduşi pâinea” Psalm 37:25.
Hristos a dat totul pentru noi. Desigur, noi trebuie să ne consacrăm Lui cu totul. Trebuie să-I dăm inimile noastre chiar astăzi. Trebuie să acceptăm ispăşirea făcută de El pe cruce. Să căutăm „mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri ne vor fi date pe deasupra” Matei 6:33. Să facem aceasta acum, în Numele Lui.
 
 
 

 
Ce ar fi dacă legea gravitaţiei dintr-o dată nu ar mai funcţiona? Poate că ne-am lua zborul în spaţiul extraterestru, fără vreo nădejde a mai pune cândva piciorul pe teren solid. Sau, dacă legea gravitaţiei şi-ar dubla deodată forţa, ne-ar fi greu să mai ridicăm un picior de la pământ.
Atomul, ştiinţa o cunoaşte acum, deşi infinit de mic, este unul dintre obiectele cel mai perfect echilibrate din univers. El ascultă de la sine de legile care guvernează existenţa lui nevăzută. Cea mai neînsemnată deviere de la aceste legi poate însemna dezastru pentru lumea noastră, ca şi pentru întregul univers.
Însăşi natura lucrurilor cere ca legi fizice fixate să controleze orice lucru creat, de la atomul invizibil până la sorii uriaşi arzători pe care i-a făcut Dumnezeu. Legile fizice de neschimbat sunt esenţial pentru bunăstarea întregii Lui creaţiuni.

Chiar aşa cum Dumnezeu are legi fizice care să controleze orice lucru creat, El are principii morale care să călăuzească fiecare fiinţă inteligentă pe care El a creat-o. Legea morală a lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Legea morală de neschimbat a lui Dumnezeu este prima condiţie esenţială a organizării, bunăstării şi păcii în universul vast al lui Dumnezeu.
Legea morală a lui Dumnezeu este reflectarea naturii Lui morale, care de asemenea este de neschimbat. Punând în contrast natura Lui cu aceea nestabilă a oamenilor, El zice:
„Eu sunt Domnul, EU NU MĂ SCHIMB” Maleahi 3:16.
Apostolul Iacov înfăţişează caracterul lui Dumnezeu ca pe ceva care nu se schimbă:
„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la TATĂL luminilor, în care NU ESTE SCHIMBARE, NICI UMBRĂ DE MUTARE” Iacov 1:17.
Dacă Tatăl nostru desăvârşit din ceruri (Matei 5:48) S-ar schimba în caracterul Lui măcar cât se mişcă o umbră, dacă ar fi o cât de mică modificare în El, desăvârşirea Lui ar înceta de a mai exista. Lipsa de lege (adică: fărădelegea) ar înlocui legea şi ordinea din univers şi haosul ar urma. Nu avem decât să ne uităm în jurul nostru la o lume în care păcatul şi-a făcut loc între legile naturale şi morale şi vom vedea dovada pentru aceasta.
Dumnezeul nostru desăvârşit este dragoste – neschimbătoare, fără margini şi eternă.
„Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE” 1Ioan 4:8.
Datorăm fericirea noastră însăşi existenţei unui Dumnezeu al iubirii, care nu se schimbă. Cine, aşa dar, ar dori ca El să-Şi schimbe firea Lui? Cine ar dori ură în loc de iubire? Cine ar dori nesiguranţă în locul siguranţei veşnice?

Un Dumnezeu perfect guvernează universul Său printr-o lege morală care este absolut perfectă.
„LEGEA DOMNULUI ESTE DESĂVÂRŞITĂ şi înviorează sufletul” Psalm 19:7.
Legea morală este reflectarea caracterului lui Dumnezeu. Aşa că este împotriva oricărei raţiuni să se pretindă că ea se poate schimba, tot aşa cum ar fi să se pretindă că legile fizice care guvernează natura se pot schimba.
„Lucrările mâinilor Lui sunt credincioşie şi dreptate; TOATE PORUNCILE LUI SUNT SIGURE, ÎNTĂRITE PENTRU VEŞNICIE, făcute cu credincioşie şi neprihănire” Psalm 111:7,8.
În Psalmul 19 Legea morală a lui Dumnezeu este numită „desăvârşită”, „sigură”, „dreaptă”, „curată”, „adevărată” şi „neprihănită”. Aceste principii se află în însăşi natura (firea) şi caracterul lui Dumnezeu. Numai o inimă de o dragoste eternă şi neschimbătoare putea să perfecţioneze o astfel de lege pentru binele şi fericirea creaturilor Sale.
De la Adam şi până la Moise, legea morală a fost cunoscută şi învăţată printre oameni. În timpul lui Moise, la mai mult de două mii de ani după căderea omului în păcat, Dumnezeu a dat legea Sa morală într-un cod scris al celor zece porunci. După ce a proclamat aceste porunci cu propria Sa voce de pe muntele Sinai, Dumnezeu „le-a scris pe două table de piatră şi le-a dat” lui Moise. Deuteronom 5:22.
Legea morală perfectă, scrisă în limbajul oamenilor, o găsim în Exodul 20:3-17. Această lege cuprinde toate aspectele vieţii – legăturile noastre cu Dumnezeu, cu căminul şi familiile noastre, cu societatea în general. Dacă toţi oamenii ar trăi după legea perfectă a lui Dumnezeu, noi am trăi într-o societate perfectă.

Care este sclavul – omul care cedează obiceiului de a se droga, sau cel care niciodată nu-şi permite să atingă asemenea lucruri degradante? Nici un răspuns îndoielnic, nu-i aşa?Cine este liber – omul care ascultă de lege, sau cel care o calcă? Ce libertate este pentru criminal? El calcă legea şi îşi pierde libertatea. Călcătorul legii se duce la închisoare. Omul care ascultă legea este liber.
„Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” Psalm 119:45.
Traducerea King James sună: „Voi umbla în libertate, căci caut poruncile Tale”.
Apostolul Iacov numeşte cele Zece Porunci „legea desăvârşită a slobozeniei” Iacov 1:25. Fiindcă legea morală nu este dată ca să ne restrângă libertatea, ci ca să ne indice drumul spre libertate. Cele Zece Porunci ne arată că suntem păcătoşi, călcători ai legii morale.
„Căci nimeni nu poate fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece PRIN LEGE VINE CUNOŞTINŢA DEPLINĂ A PĂCATULUI” Romani 3:20.
„Păcatul este fărădelege” 1Ioan 3:4.
„Păcatul este călcarea Legii” 1Ioan 3:4 (traducerea Niţulescu).
„Şi-I vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui poporul DE PĂCATELE sale” Matei 1:21.
„Şi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” Romani 3:24.
Când invităm pe Isus în inimile noastre, El ne iartă de toate păcatele din trecut. Apoi El locuieşte în noi şi ne dă biruinţa asupra păcatului zi după zi. Noi devenim din ce în ce mai asemănători cu El. Cu Isus în inima noastră, este natural să dorim să ascultăm de poruncile Lui.
„Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, TRIMIŢÂND din pricina păcatului PE ÎNSUŞI FIUL SĂU într-o fire asemănătoare cu a păcatului, PENTRU CA PORUNCA LEGII SĂ FIE ÎMPLINITĂ ÎN NOI, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” Romani 8:3,4.
„Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule şi Legea Ta este în fundul inimii mele” Psalm 40:7,8 (Vezi şi Evrei 8:10).
Legea este în realitate o pictură a inimii lui Hristos. Ea nu este dată ca să ne restrângă, ci ca să ne arate drumul spre libertate. Noi am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar am căzut. Planul mântuirii este restaurarea în noi a chipului aceluia desăvârşit. Iar legea morală, fiind o descoperire a caracterului lui Dumnezeu ne ajută să vedem cât suntem noi de departe de acel chip.
Când ne supunem lui Hristos, creştem din ce în ce în asemănarea la caracter cu Dumnezeu şi ne apropiem tot mai mult de model şi de fericirea completă şi perfectă. Aceasta este adevărata libertate.
„Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” Ioan 8:36.

Cititorul ocazional al Bibliei poate presupune că nici o lege morală nu a fost dată până ce Dumnezeu a scris cele Zece Porunci pe table de piatră şi le-a dat poporului Său Israel la muntele Sinai. Dar chiar dacă legea morală nu a fost schiţată de Dumnezeu în forma a zece porunci, principiile pe care se bezează aceste porunci au existat întotdeauna. Legea a existat în inimile oamenilor înainte de Sinai. De fapt, legea morală a fost implantată în inima oamenilor la creaţiune. Şi chiar înainte de creaţiune, legea morală a lui Dumnezeu era constituţia Lui pentru guvernarea universului (Vezi Psalm 105:8-10).
Păcatul este călcarea Legii. 1Ioan 3:3,4. Adam a păcătuit. Romani 5:12. Adam deci a călcat Legea. Urmează că Legea nu numai că exista, ci că avea şi autoritate asupra întregului neam omenesc.
Cu mult înainte ca Dumnezeu să fi exprimat Legea morală în zece porunci, pe muntele Sinai, Avraam a ţinut legea lui Dumnezeu.
„Pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” Geneza 26:5.
Când Isus a fost învinuit de fariseii legalişti că încearcă să schimbe legea lui Dumnezeu, El a tăgăduit cu putere această acuzaţie şi a declarat că pământul şi cerul vor trece înainte ca poruncile Lui să fie schimbate,
„Să nu credeţi că am venit să schimb Legea sau Proorocii; AM VENIT NU SĂ STRIC, că să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că orişicine va strica UNA DIN CELE MAI MICI DIN ACESTE PORUNCI şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar ORICINE LE VA PĂZI ŞI VA ÎNVĂŢA PE ALŢII SĂ LE PĂZEASCĂ, VA FI CHEMAT MARE ÎN ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR” Matei 5:17-19.
Notaţi cum un Dumnezeu care nu se schimbă nu permite cuiva să se atingă măcar de o „iotă” sau de o „frântură de slovă” din legea Lui morală. „Iota” este litera cea mai mică din alfabetul ebraic şi „frântura de slovă” („tittle” – în engleză) este o floricică în scris, care nu este o literă, dar care distinge scrisul unuia de scrisul altuia.
Legea morală a existat totdeauna. Ea nu se va schimba niciodată. Potrivit cuvintelor lui Isus, legea morală a lui Dumnezeu exprimată pentru oameni în cele Zece Porunci este tot atât de eternă ca şi cerurile lui Dumnezeu.

Ca şi Tatăl Său, Isus Hristos nu se schimbă niciodată.
„Isus Hristos este ACELAŞI ieri, astăzi şi ÎN VECI” Evrei 13:8.
Isus, Fiul Dumnezeului neschimbător, a fost asociat cu Tatăl în crearea lumii noastre şi în trasarea legilor care conduc universul.
„PENTRU CĂ PRIN EL AU FOST FĂCUTE TOATE LUCRURILE care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute; fie SCAUNE DE DOMNII, FIE DREGĂTORII, FIE DOMNII, FIE STĂPÂNIRI. Toate au fost făcute prin El şi pentru El” Coloseni 1:16.
Dumnezeul care a dat pe Fiul Său şi Fiul care Şi-a dat viaţa au dat cele Zece Porunci pe muntele Sinai.
„UNUL SINGUR ESTE DĂTĂTORUL ŞI JUDECĂTORUL LEGII; ACELA CARE ARE PUTERE SĂ MÂNTUIASCĂ şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?” Iacov 4:12.
„În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” Fapte 4:12.

După ce Israel a fost scos din Egipt, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să scrie Legea Lui morală, aceeaşi lege pe care El o scrisese în inima omului la creaţiune. Fiindcă, întunecate de păcat, trăsăturile de caracter ale omului, cândva perfecte, se schimbaseră de la un spirit de iubire şi ascultare la neascultare şi izolare. Cu mare putere, Dumnezeu a rostit atunci cele Zece Porunci către un popor care în Egipt aproape uitase principiile Legii Sale morale.
Dar oamenii uitaseră nu numai legea morală a lui Dumnezeu; ei uitaseră mult şi din planul mântuirii care fusese descoperit când omul păcătuise întâi. Era necesar ca Dumnezeu să prezinte lumii acest plan, într-un mod simplu şi clar şi cu un nou accent.
Ca să amintească lui Israel planul pentru mântuirea lor, Dumnezeu le-a dat simbolurile sanctuarului şi serviciile lui. Aceste simboluri le ilustrau cum avea să vină Isus pe lume, ca Miel al lui Dumnezeu şi să moară pentru răscumpărarea păcătoşilor şi cum pot oamenii să fie iertaţi pentru călcările lor de lege.
Instrucţiunile acestea amănunţite au fost scrise de Moise într-o carte şi date poporului, care le-a recunoscut ca LEGI CEREMONIALE şi orânduiri. Deuteronom 31:24-26. Legea ceremonială descoperea lui Israel planul mântuirii. Ea a fost dată ca să demonstreze harul lui Dumnezeu, ca să conducă pe oameni la Hristos şi la libertatea de păcat.
„ASTFEL LEGEA NE-A FOST UN ÎNDRUMĂTOR SPRE HRITOS” Galateni 3:24.
Când o invenţie este proiectată, este necesar de obicei ca din schiţe să fie făcut un prototip, care să arate cum va lucra produsul. Legile ceremoniale au fost modelul-miniatură al lui Dumnezeu al planului mântuirii.
Când planul mântuirii la scară completă a fost descoperit în viaţă, sacrificiul, moartea şi învierea lui Isus Hristos, nu mai era nevoie de prototip. Modelul îşi făcuse datoria. Demonstraţia la scară redusă nu mai era necesară. Credinţa întâlnise faptul, tipul întâlnise antitipul, simbolul întâlnise realitatea.
Pe când Isus murea pe crucea de pe Calvar, perdeaua din Templu a fost sfâşiat de mâini nevăzute şi Isus a strigat: „S-a sfârşit” Matei 27:50-51. La cruce, umbra s-a întâlnit cu realitatea. (Vezi Coloseni 2:14-17). Legile ceremoniale fuseseră înlăturate prin sacrificiul real al Mielului lui Dumnezeu. Fiind „o umbră a lucrurilor viitoare” (versetul 17), legea ceremonială nu mai era necesară după cruce. Dar cele Zece Porunci nu sunt ceremoniale, ci morale şi fiind o descoperire a caracterului veşnic al lui Dumnezeu, conceptele lor veşnice rămân.

Ca să fie eficace, legea morală, descoperită oamenilor în cele zece porunci trebuie să se afle în inima omului. Dumnezeu promite: „VOI PUNE LEGILE MELE ÎN MINTEA LOR ŞI LE VOI SCRIE ÎN INIMILE LOR; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” Evrei 8:10.
Ascultarea de Legea lui Dumnezeu nu este un chin, ci produsul iubirii, o plăcere inspirată de dragoste.
„Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” 1Ioan 5:3.
Poruncile lui Dumnezeu sunt principiile caracterului Său moral, care îl fac pe El un Dumnezeu al dragostei. Şi dacă şi noi Îl iubim, vom asculta de aceste principii.
„Căci dragostea lui Hristos ne constrânge” 2Corinteni 5:14 (King James).
„Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea este împlinirea Legii” Romani 13:10.
Împlinind Legea lui Dumnezeu prin ascultare este spiritul lui Isus. Când un tânăr a întrebat pe Isus cum să intre în viaţa veşnică, Hristos a răspuns: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Dar El a mers şi mai departe de ascultarea exterioară – de simpla conformare – şi a declarat că pentru a asculta de cele zece porunci trebuie să iubim. Matei 19:16-19. Mai târziu, Isus a susţinut ascultarea de marile principii din cele zece porunci, spunând: „SĂ IUBEŞTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU CU TOATĂ INIMA TA, cu tot sufletul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: SĂ IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI” Matei 22:37-39.
Când un om iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, este numai natural pentru el să păzească primele patru porunci care definesc relaţiile lui cu Dumnezeu. Când un om iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, este natural pentru el să păzească ultimele şase porunci din aceeaşi lege morală a lui Dumnezeu, deoarece acestea definesc relaţiile lui cu semenii. Această slujire a omului este o bucurie nesfârşită pentru el. Legea care i se părea atât de grea de ascultat devine acum o lege a libertăţii, iar ascultarea de ea o plăcere. Cât de mult ne-ar trebui să avem dragostea aceasta în inimile noastre!

Nimeni nu poate fi mântuit prin ţinerea Legii. Salvarea este un dar al harului. Harul este favoarea lui Dumnezeu – bunătatea Sa, necâştigată, nemeritată. Harul este îndurarea iubitoare a lui Dumnezeu extinsă asupra păcătosului care nu o merită. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat…” (Ioan 3:16), acesta este harul.
„Mântuit prin har” este atât istoria povestită în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Ca să facă faţă urgenţei, în cazul că omul ar păcătui, „harul… ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” 2Timotei 1:9. Adam şi Eva au putut să scape de pedeapsa pe care o meritau pentru neascultarea lor de Dumnezeu acceptând făgăduinţa harului – venirea Mântuitorului (Geneza 3:15). Noe (Geneza 6:8), Moise (Exodul 33:17), Israel (Ieremia 31:1,2), David (Psalm 84:11) – şi toţi ceilalţi mântuiţi în Vechiul Testament, au fost mântuiţi prin har.
În Noul Testament de asemenea salvarea este un dar al iubirii, necâştigat, nemeritat, un dar al harului.
„Căci prin HAR sunteţi MÂNTUIŢI, prin CREDINŢĂ şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” Efeseni 2:8.
Harul este mâna lui Dumnezeu atingând pământul; credinţa este mâna omului întinsă să se prindă de mâna lui Dumnezeu. Dinamica mântuirii este harul lui Dumnezeu, la dispoziţie tot timpul, pentru toţi oamenii care Îl primesc pe El prin credinţă.
Însuşi faptul că avem HAR astăzi este dovada îndestulătoare că avem şi LEGE. Fiindcă, acolo unde nu este lege, nu este păcat, nu există deci păcătos, deoarece „păcatul este călcarea legii”. 1Ioan 3:4. Dacă nu există o călcare a legii, nu este nevoie de nici un har. Dar este lege şi noi suntem păcătoşi care au călcat legea lui Dumnezeu, aşa încât ne trebuie har. Când, apoi, primim pe Isus ca Mântuitor al nostru, prin harul Său, Dumnezeu şterge datoria păcatului nostru.
„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră: fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har” Romani 6:14.
Aici sunt descrise două stări. Mai întâi suntem „sub lege” – adică suntem condamnaţi de legea pe care am călcat-o. Al doilea, suntem „sub har”, eliberaţi de condamnarea legii.
Harul lui Dumnezeu ne-a adus mântuire. Noi l-am acceptat. El ne-a schimbat. Păcatul nu mai „stăpâneşte” asupra noastră, nu mai conduce în vieţile noastre. Noi nu mai suntem „sub condamnarea Legii”, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat şi harul Lui ne aduce în armonie cu principiile Legii Sale morale (Romani 8:3,4). Dragostea este motivul vieţii noastre şi noi ascultăm de Legea lui Dumnezeu, nu ca să câştigăm mântuire, ci fiindcă suntem sub har. Mai mult har, mai multă ascultare, chiar aşa cum învăţa Isus Însuşi: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” Ioan 14:15.
„Deci PRIN CREDINŢĂ desfinţăm noi Legea? Nicidecum, dimpotrivă, noi ÎNTĂRIM LEGEA” Romani 3:31.
Un criminal care a petrecut ani de închisoare ispăşind o pedeapsă pe viaţă în penitenciar a fost graţiat de guvernator. După eliberare a făcut o altă crimă. Este arestat şi adus la judecată, unde este găsit vinovat de această a două crimă. Înainte ca judecătorul să pronunţe sentinţa, i se dă cuvântul celui judecat.
„Onorată instanţă”, zice el, „eu nu am făcut nimic rău. Nu sunt vinovat de crimă. Eu sunt sub protecţia guvernatorului. El m-a graţiat. Prin urmare, ca om nevinovat, îmi cer eliberarea”.
Vă puteţi imagina un judecător care să fie de acord cu el? Va căpăta libertatea un criminal printr-o argumentare ca aceasta? Graţierea, harul, bunăvoinţa guvernatorului nu-l scuteşte în nici un caz de ascultarea de legea care interzice crima. În mod evident, graţierea sau harul iartă trecutul cuiva, dar nu şi desfinţează legea.
Iacov ilustrează funcţia Legii, comparând-o cu o oglindă.
„Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei şi va stărui în ea… ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” Iacov 1:25.
Oglinda arată murdăria de pe faţă, dar nu o înlătură. Să spargi oglinda sau să o arunci fiindcă îţi arată murdăria, nu te face curat. Ca să te cureţi, îţi trebuie săpun şi apă. Dar după ce te-ai spălat, din nou ai nevoie de oglindă ca să vezi dacă eşti curat.
Aşa este şi cu harul şi legea. Legea este oglinda care ne arată că suntem păcătoşi. Ea ne descoperă necurăţia noastră. Ea ne arată cum suntem, în comparaţie cu caracterul lui Dumnezeu. Nu putem sparge oglinda Legii lui Dumnezeu şi apoi să zicem: „Acum sunt curat, fiindcă m-am scăpat de Legea lui Dumnezeu”. În loc de aceasta, ne întoarcem spre râul curăţitor al sângelui lui Isus şi El ne curăţeşte. Cuvântul spune:
„Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” Isaia 1:18.
Avem nevoie de Legea lui Dumnezeu ca să ne ARATE păcatul. Avem nevoie de harul Domnului ca să ne CURĂŢEASCĂ de orice păcat şi necurăţie. El ne spală şi ne face curaţi prin sângele Său. Ce mântuitor minunat! I-ai dat voie să te curăţească de păcat prin puterea Sa? Trăieşti o viaţă de supunere faţă de El? Îi dai voie să scrie principiile ascultării în inima ta?
 
 
 

 
În 1896 a apărut o carte şi aproape peste noapte a devenit un „best-seller”, un succes de librărie. A fost tradusă în 23 de limbi şi s-au vândut 20.000.000 de exemplare din ea. Cartea se numea PE URMELE LUI şi a fost scrisă de un tânăr predicator din Kansas, Charles M. Sheldon, care avea o adâncă înţelegere a ceaa ce înseamnă Evanghelia lui Isus Hristos.
Povestea începe cu un pastor prezentându-şi predica lui obişnuită, săptămânală adunării lui bogate şi satisfăcute de sine. Dar în acea dimineaţă s-a întâmplat ceva deosebit, care a scurtat biserica din mulţumirea ei de sine şi a pornit o redeşteptare care a cuprins bisericile din toată America.
Un străin a intrat în biserică şi în loc să se aşeze pe vreo bancă din spate aşa cum l-ar fi recomandat hainele lui uzate şi înfăţişarea lui sărăcăcioasă, a păşit încet de-a lungul culoarului din mijloc drept către amvon. În timp ce parcurgea lungimea bisericii, era evident că omul era foarte slab, poate chiar bolnav.
Când a ajuns în faţă s-a întors şi în cuvintele simple a spus cum a venit în oraş să caute de lucru ca să-şi întreţină familia, pe care o lăsase să aştepte acasă. Nu găsise pe nimeni binevoitor să-l ajute. Şi la o singură casă fusese tratat frumos. Dacă aceasta era ideea lor despre ceea ce ar fi făcut Hristos, atunci creştinismul nu era ce pretindea că este.
Înainte ca să spună mai mult, omul a căzut jos de foame şi de slăbiciune.
Închipuiţi-vă ce putea să producă o scenă ca aceasta într-o biserică! Predicatorul, fireşte că a încheiat serviciul şi a dat drumul adunării în grabă. Cu întrebarea în minte: „Ce ar fi făcut Isus?” l-a luat pe om acasă la el şi l-a îngrijit.
Dar acesta nu a fost sfârşitul. Săptămâna următoare predicatorul a provocat adunarea cu întrebarea: „Ce ar fi făcut Isus?”. Atunci pentru prima dată unii din grupul acela care se interesa numai de sine, au înţeles că Hristos trebuie să aibă controlul asupra tuturor aspectelor din viaţa noastră.
Într-adevăr, această carte este bazată pe o ideie foarte veche, una pe care apostolul Ioan o prezentase cu secole mai înainte, dar una pe care atât de mulţi dau greş să o realizeze în viaţa lor.
„Cine zice că rămâne în El, trebuie SĂ TRĂIASCĂ ŞI EL CUM A TRĂIT ISUS” 1Ioan 2:6.
Dar cum putem şti noi ce ar face Isus cu o problemă anume sau într-o împrejurare anumită? Studiind ce a făcut când a trăit ca om printre oameni. Niciodată nu vom da greş dacă vom descoperi ce a făcut Isus şi după aceea, prin puterea Lui, să mergem pe urmele Lui.

Isus şi Tatăl sunt de nedespărţiţi. Isus a zis: „Eu şi Tatăl una suntem” Ioan 10:30.
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” Ioan 14:9.
Isus a spus-o clar că El a venit pe pământ să facă voia Tatălui Său:
„Tată… nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” Matei 26:39.
Voia lui Dumnezeu este ca omul să-şi găsească plăcerea în ascultarea de Legea Lui.
„Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule şi Legea Ta este în fundul inimii mele” Psalm 40:7,8.
Aşa Şi-a găsit plăcerea Isus în păzirea Legii lui Dumnezeu. El zice:
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea” Ioan 15:10.
Din iubire, noi trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi Isus.
Treizeci de ani după învierea Domnului găsim pe Ioan declarând că aceleaşi porunci care fuseseră în vigoare înainte de răstignirea Domnului, încă trebuiau păzite în timpul Evangheliei.
„Prea iubiţilor, NU VĂ SCRIU O PORUNCĂ NOUĂ, CI O PORUNCĂ VECHE PE CARE AŢI AVUT-O DE LA ÎNCEPUT… Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat, atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunerecul se împrăştie şi lumina adevărată şi răsare chiar” 1Ioan 2:7,8.
El zice: „Nu o poruncă nouă”. Totuşi el arată clar că porunca este „nouă” din cauză că Isus a arătat cum trebuie păzite cele zece porunci, din iubire. Lumina vieţii perfecte a lui Isus a luminat poruncile lui Dumnezeu. Acum le vedem transparente prin harul lui Dumnezeu de pe tablele de piatră în inima omului şi strălucind de o lumină nouă şi glorioasă. Viaţa lui Isus de ascultare iubitoare demonstrează cum doreşte Dumnezeu să-L asculte oamenii. Isus a zis:
„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” Ioan 14:15.

Hristos a lucrat cu Tatăl Său la crearea acestei lumi.
„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, DUMNEZEU, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin FIUL, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi PRIN CARE A FĂCUT ŞI LUMILE” Evrei 1:1-2 (King James).
La început, Tatăl, prin Isus, a făcut lumea în şase zile, apoi S-a odihnit în a şaptea. Tatăl şi Fiul au pus o binecuvântare asupra zilei a şaptea.
„Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. ÎN ZIUA A ŞAPTEA DUMNEZEU ŞI-A SFÂRŞIT LUCRAREA pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-A ODIHNIT de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a BINECUVÂNTAT ziua şaptea şi A SFINŢIT-O, pentru că în ziua aceasta S-A ODIHNIT de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse” Geneza 2:1-3.
Hristos a pus deoparte ziua a şaptea prin trei acte:
El S-A ODIHNIT în ziua a şaptea.
El A BINECUVÂNTAT ziua a şaptea.
El A SFINŢIT ziua a şaptea.
Dumnezeu a făcut ziua a şaptea o zi sfântă şi a dat-o omului. Numai Creatorul poate face o zi sfântă. Nici un om nu poate face aceasta. Sabatul este un timp „pus deoparte” din săptămână, timp în care putem experimenta odihna spirituală care vine din legătura cu Dumnezeu. Sabatul a fost FĂCUT sfânt, pus deoparte pentru odihna, binecuvântarea şi câştigul omului.
În porunca a patra dintre cele zece porunci, Dumnezeu zice:
„Dar ZIUA A ŞAPTEA ESTE ZIUA DE ODIHNĂ ÎNCHINATĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI TĂU” Exodul 20:10.
Sabatul lui Dumnezeu, ziua a şaptea a săptămânii este ziua Domnului – nu duminica, prima zi a săptămânii. Sfânta Biblie nu cunoaşte altă zi de odihnă, alt Sabat, decât sâmbăta, a şaptea zi a săptămânii. Dumnezeu numeşte Sabatul zilei a şaptea „ziua Mea sfântă”.
„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ZIUA MEA CEA SFÂNTĂ; dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale, şi nededându-te la flecării…” Isaia 58:13.
Când Isus a fost pe pământ, El a declarat că este Domnul Sabatului zilei a şaptea.
„Şi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat; sşa că Fiul omului este DOMN chiar şi AL SABATULUI” Marcu 2:27,28.
În acest text, Isus ne asigură că El este Domnul Sabatului de la creaţiune. În calitate de Creator, Isus a făcut ziua a şaptea. Prin dreptul Său de Creator, Isus este Domnul Sabatului.
„Ziua Domnului” este menţionată în ultima carte a Noului Testament. Când apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos, el a primit viziunile din cartea Apocalips. Este clar că prima viziune a avut-o în ziua Domnului, fiindcă el raportează:
„ÎN ZIUA DOMNULUI eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic ca sunetul unei trâmbiţe” Apocalips 1:10.
Deoarece Hristos este „DOMN” al Sabatului, „ziua Domnului” menţionată de Ioan trebuie să se refere la ziua pe care Hristos a pretins-o că este ziua Lui sfântă.
Ce ocazie avem, ca urmaşi ai lui Isus, să ne întâlnim cu Domnul nostru în ziua Lui sfântă!

„A venit la Nazaret unde fusese crescut ŞI DUPĂ OBICEIUL SĂU, ÎN ZIUA SABATULUI a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească” Luca 4:16.
„După obiceiul Său”. Isus a fost un păzitor al Sabatului din obicei. În ziua Sabatului El era găsit în locul de închinare. Isus se închina în ziua Sabatului, pentru că El se decisese să împlinească „tot ce trebuie împlinit”. Matei 3:15. Dreptatea, neprihănirea înseamnă să faci ce trebuie. Tot ce trebuie împlinit înseamnă ascultare iubitoare de Cuvântul lui Dumnezeu în toate lucrurile.
Nu găsim pe Isus nici măcar odată condamnând ţinerea Sabatului zilei a şaptea. El l-a onorat întotdeauna.
„S-a coborât la Capernaum, cetate din Galilea şi acolo ÎNVĂŢA PE OAMENI ÎN ZILELE DE SABAT. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere” Luca 4:31,32 (King James).
Uneori Isus vindeca pe bolnavi în Sabat. Când era criticat din cauza aceasta, El apăra actele Lui de milă cu întrebarea precisă:
„Este îngăduit să faci bine în ziua Sabatului?” Marcu 4:3.
Şi ca răspuns la propria Sa întrebare, El le spunea că este îngăduit.
Sabatul este un timp când Dumnezeu aduce odihnă poporului Său. Cuvântul „Sabat” înseamnă „încetare” sau „odihnă”, dar formaliştii din Israel făcuseră din el o zi de restricţii legale. Isus a venit să-i înveţe pe oameni CUM să ţină Sabatul Domnului şi să găsească în el odihnă pentru corp, minte şi suflet.
Privind înainte, către anii tulburi care aveau să vină după urcarea Sa la cer, Isus a stat de vorbă cu ucenicii Lui. Referindu-Se la distrugerea Ierusalimului, care a avut loc la anul 70 d.Hr. – la patruzeci de ani după înviere, El îi sfătuia:
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat” Matei 24:20.
Aşa dar, la patruzeci de ani după învierea Sa, Isus Se aştepta ca ucenicii Lui să păzească Sabatul.
Cât de bine se armonizează această poziţie a Domnului nostru cu porunca Lui divină, dată la Sinai, secole mai înainte:
„ADU-ŢI AMINTE DE ZIUA SABATULUI CA S-O SFINŢEŞTI… ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău” Exodul 20:8,10 (King James).
Ziua şaptea este ziua de odihnă rânduită de Dumnezeu. Nici Biserica, nici Statul nu pot face dintr-o altă zi „ziua de odihnă A LUI DUMNEZEU”. Dacă vrem să intrăm în experienţa spirituală a odihnei în Isus Hristos, trebuie să ne „aducem aminte” ca zi de odihnă, de ziua despre care El ne-a spus să nu o uităm niciodată.
Cu toate că prin viaţa şi învăţătura Sa Isus a aruncat şi mai multă lumină asupra Sabatului zilei a şaptea din porunca a patra, duşmanii Lui L-au învinuit că ar încerca să înlăture cele zece porunci. Citiţi cât de clar a apărat El pe fiecare dintre aceste porunci.

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; AM VENIT NU SĂ STRIC, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, CÂTĂ VREME NU VA TRECE CERUL ŞI PĂMÂNTUL, NU VA TRECE O IOTĂ SAU O FRÂNTURĂ DE SLOVĂ DIN LEGE, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” Matei 5:17-19.
Potrivit cu această scriptură, Dumnezeu ar schimba mai curând cerul şi pământul înainte de a schimba Legea Lui morală. Textul acesta face cu neputinţă să se înveţe că partea cea mai mică din cele zece porunci s-a schimbat.
Este porunca Sabatului prea neînsemnată ca să fie ascultată? După Isus, nici „o iotă, o frântură de slovă” – nici un punct de pe „i” sau o liniuţă de pe „ţ” nu trebuie schimbată în cele zece porunci. Porunca Sabatului trebuie să rămână intactă.
Isus, Cuvântul viu, a mărit Legea ascultând de ea. Cu secole înainte de naşterea lui Hristos, profetul Isaia a proorocit despre atitudinea lui Isus faţă de Legea lui Dumnezeu.
„Domnul a voit, pentru dreptatea Lui SĂ VESTEASCĂ O LEGE MARE ŞI MINUNATĂ” Isaia 42:21.
Domnul a păzit toate cele zece porunci, inclusiv Sabatul zilei a şaptea, ziua Domnului din Biblie. Viaţa Lui de pe pământ a mărit şi a făcut mai clară însemnătatea adevăratei ascultări de voia lui Dumnezeu.

După ce Şi-a încheiat lucrarea de creare a lumii în şase zile, Isus S-a odihnit în ziua a şaptea de tot lucrul Lui. După ce Şi-a încheiat lucrarea de mântuire a lumii, murind pe cruce, Isus S-a odihnit în ziua a şaptea în mormânt.
Urmaşii lui Isus au avut grijă să păzească Sabatul în care Domnul lor înmormântat Se odihnea de lupta Lui de moarte cu păcatul.

„Era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului. Femeile care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi ÎN ZIUA SABATULUI S-AU ODIHNIT DUPĂ LEGE” Luca 23:54-56.
Nu exista nicio întrebare în minţile apostolilor dacă Sabatul din Biblie este „ziua Domnului”. Henry Sloane Coffin, un pastor şi educator presbiterian zice:
„Încercarea de a dovedi că în Noul Testament Sabatul a fost stabilit încă o dată şi mutat de pe ziua a şaptea pe ziua întâi a săptămânii, înseamnă pur şi simplu să citim în Noul Testament ceea ce nu este scris în el; iar efortul de a găsi vreo bază pentru ţinerea duminicii ca Sabat, spunând că în particular Domnul sau cel puţin apostolii Lui au dat instrucţiuni în această privinţă, deşi aceste instrucţiuni nu sunt raportate, asemenea efort este de asemenea fantezist… (Păzirea duminicii) nu a fost poruncit de Isus, nici de vreunul dintre urmaşii Lui apropiaţi. Duminica a fost ţinută numai din motive sentimentale” The Ten Commandments (New York, Hodder and Stoughton), pp. 77,78.
Apostolul Pavel a primit de la Dumnezeu însărcinarea să ducă neamurilor pământului istoria minunată a salvării din păcat. El a păzit Sabatul printre Neamuri. În Corint, timp de un an şi jumătate, el a predicat în fiecare Sabat.
„Pavel vorbea în sinagogă ÎN FIECARE ZI DE SABAT şi îndupleca pe iudei ŞI PE GRECI… Aici a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” Fapte 18:4,11.
Fapte 13:14,42,44 ne spune despre păzirea Sabatului de către Pavel în Antiohia Pisidiei. Din aceasta reiese clar că prima comunitate creştină printre Neamuri, cea din Antiohia din Siria, păzea Sabatul zilei a şaptea. Fapte 16:12,13 ne spune despre serviciile din Sabat conduse de Pavel şi tovarăşii săi creştini pe malul apei, la Filipi, în Macedonia. Când a fost în Tesalonic, Pavel a ţinut Sabatul „după obiceiul său”.

„PAVEL, DUPĂ OBICEIUL SĂU a intrat în sinagogă. TREI ZILE DE SABAT a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. ‘Şi acest Isus, pe care vi-l vestesc eu’, zicea el, ’este Hristosul” Fapte 17:2,3.
Apocalips 14:13-16 descrie a doua venire a lui Hristos. Versetul de mai înainte, versetul 12, identifică pe aceia care aşteaptă a doua venire a lui Isus.
„Aici este răbdarea sfinţilor, care PĂZESC PORUNCILE LUI DUMNEZEU ŞI CREDINŢA LUI ISUS” Apocalips 14:12.
Aşa dar, poporul lui Dumnezeu din ultimele zile se va deosebi prin aceea că păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Poporul lui Dumnezeu, chiar înainte ca Isus să vină, va fi credincios tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Ei îşi vor aduce aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţească.
Când cei răscumpăraţi vor intra pe noul pământ care va veni, Sabatul lui Isus va fi semnul odihnei lor veşnice.
„Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea – zice Domnul… ÎN FIECARE SABAT va veni orice făptură să se închină înaintea Mea – zice Domnul” Isaia 66:22,23.
Pe pământul cel nou toţi vor fi păzitori ai Sabatului. Deoarece în viaţa aceasta noi ne pregătim pentru viaţa viitoare, de ce să nu începem să ţinem Sabatul lui Dumnezeu de pe acum?

Dumnezeu zice despre Sabatul zilei a şaptea:
„Să nu care cumva să nu păziţi SABATELE MELE, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri UN SEMN după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care VĂ SFINŢESC” Exodul 31:13.
„Le-am dat şi SABATELE MELE să fie ca UN SEMN ÎNTRE MINE ŞI EI, pentruca să ştie că Eu sunt Domnul care-i SFINŢESC” Ezechiel 20:12.
Ca un steag, Sabatul reprezintă autoritatea guvernării lui Dumnezeu. El este un simbol al puterii Sale. El promite siguranţă creştinului care este un urmaş adevărat al lui Isus, cetăţean al Împărăţiei cerurilor. Acesta este semnul unei vieţi sfinţite.
Notează binecuvântarea care va fi a ta dacă eşti credincios emblemei puterii creatoare a lui Dumnezeu.
„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ZIUA MEA CEA SFÂNTĂ, DACĂ SABATUL VA FI DESFĂTAREA TA, CA SĂ SFINŢEŞTI PE DOMNUL, slăvindu-L şi dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, ATUNCI TE VEI PUTEA DESFĂTA ÎN DOMNUL ŞI EU TE VOI SUI PE ÎNĂLŢIMILE ŢĂRII te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a vorbit” Isaia 58:13,14.
Ai nevoie de pace şi odihnă? Atunci ascultă făgăduinţa odihnei spirituale pentru aceia care păzesc toate poruncile lui Dumnezeu.
„O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci PACEA ta ar fi fost ca un râu şi FERICIREA ta ca valurile mării” Isaia 48:18.
Eşti ispitit să zici: „Nu pot ţine Sabatul lui Dumnezeu, dar voi ţine restul din cele zece porunci şi voi cere lui Dumnezeu nouă zecimi din binecuvântările oferite celui ascultător?” Să ştii că nu merge aşa. Acela care în mod voit calcă una dintre porunci este socotit neascultător de toate poruncile.
„Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” Iacov 2:10.
Armonia cu Dumnezeu în păzirea poruncilor Lui este singura speranţă de a avea pace în inimă.
„Cei răi n-au pace, zice Domnul” Isaia 48:22.
De repetate ori Dumnezeu a accentuat că Sabatul trebuie să fie păstrat ca un semn al odihnei pentru Israel şi a arătat că ascultarea lor trebuia să fie din inimă.
„O! De ar rămânea ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!” Deuteronom 5:29.
Dar iarăşi şi iarăşi, ei au fost neascultători de Dumnezeu. Ei s-au întors de la închinarea la adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului şi s-au plecat înaintea zeilor falşi ai naţiunilor păgâne care-i înconjurau. Întorcându-se spre aceşti zei, natural că au uitat să-şi aducă „aminte de ziua Sabatului” ca s-o sfinţească. Urmarea a fost că Dumnezeu nu a putut niciodată să-şi îndeplinească complet făgăduinţele pe care li le făcuse, din cauză că împlinirea acestor făgăduinţe era condiţionată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Iar Legea lui Dumnezeu includea Sabatul, semnul odihnei şi puterii Lui.
Dar ce are aceasta de-a face cu creştinii care trăiesc de partea aceasta a crucii? Ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu ca şi Israelul din vechime. Marea Sa Lege Morală nu se schimbă şi Sabatul instituit la creaţiune a fost de-a lungul secolelor emblema unei vieţi de odihnă în Hristos. Această zi sfântă a însemnat odihnă pentru Adam şi Eva în desăvârşirea lor. Ea a însemnat odihnă pentru patriarhii de demult. Ea simbolizează odihna promisă către care privea Israelul înrobit. Ea a oferit odihnă Hristosului răstignit când a zăcut în mormânt în ziua Sabatului.
S-a schimbat Sabatul pentru biserica din Noul Testament? Ascultaţi această declaraţie a unui scriitor din Noul Testament:
„Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: DUMNEZEU S-A ODIHNIT ÎN ZIUA A ŞAPTEA DE TOATE LUCRĂRILE LUI… Deci fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi n-au intrat din pricina neascultării lor… Căci dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi. RĂMÂNE DECI O ODIHNĂ PENTRU POPORUL LUI DUMNEZEU. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” Evrei 4:4,6,8-10 (King James).
Poporul lui Dumnezeu din vechime avea aceeaşi veste bună („Evanghelie”) ca şi noi, dar ei au lepădat credinţa şi au fost neascultători. Fiindcă făgăduinţele erau condiţionate de ascultare, ei nu au avut niciodată odihna care trebuia să fie a lor în Canaan.
Apostolul ne spune că nereuşita lor de a ajunge la odihnă spirituală şi materială în ţara promisă nu a pus capăt făgăduinţei lui Dumnezeu pentru poporul Lui. Odihna încă este o parte din făgăduinţa noului legământ. Sabatul încă a rămas în timpul Noului Testament emblema odihnei veşnice. Notaţi concluzia din Evrei 4:9:
„Rămâne deci păzirea Sabatului pentru poporul lui Dumnezeu” (King James).
Sabatul zilei a şaptea de la creaţiune este SEMNUL VEŞNIC de pace şi odihnă în Isus Hristos. Exact aşa cum Sabatul a fost o parte din planul lui Dumnezeu pentru om la început, el este o parte din planul lui Dumnezeu astăzi şi tot aşa va fi şi în lumea viitoare. Tot aşa de sigur cum crucea lui Hristos promite pace celui care crede, tot aşa cerul promite odihnă veşnică celor care intră acolo.
Dacă eşti un creştin al noului legământ, vei dori să fii un păzitor al Sabatului biblic. Nu vei ţinea Sabatul ca să fii mântuit, ci îl vei ţinea ca un semn că eşti mântuit. Ca o persoană mântuită, şi Legea lui Dumnezeu scrisă în mintea şi inima ta. Vei fi fericitul posesor al unei vieţi sfinţite. Sabatul întregii Biblii va fi steagul cetăţeniei tale cu Hristos în Dumnezeu.
Ai nevoie de pace şi odihnă? Cu Isus în inima ta vei avea „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” (Filipeni 4:7). Cu Isus în inima ta, vei constata că trăieşti „cum a trăit Isus” (1Ioan 2:6). Fiind un păzitor al tuturor poruncilor, al Legii morale a lui Dumnezeu. Te vei decide chiar acum să păzeşti Sabatul zilei a şaptea, emblema făcută de Hristos pentru Împărăţia odihnei şi păcii lui Dumnezeu?
 
 
 

 
Avem în faţă o problemă de o importanţă uriaşă. Lumea creştină păzeşte două sabate – două zile de odihnă. Pe de o parte, găsim marea majoritate a creştinilor ţinând cu sinceritate prima zi a săptămânii, pe care ei susţin că o păzesc în amintirea învierii lui Isus. Pe de altă parte, un mare număr de bărbaţi şi femei, de asemenea sinceri, cred că nu există nici o autoritate biblică pentru sfinţenia duminicii şi că Scripturile cheamă la păzirea Sabatului zilei a şaptea.
În ultima noastră lecţie am arătat care este originea Sabatului şi l-am urmărit prin toată Scriptura din Geneza până la Apocalipsa. Am găsit că atât Isus cât şi apostolii l-au păzit. N-am găsit nici cea mai slabă urmă a unei schimbări făcute din autoritate divină de la Sabatul zilei a şaptea la ziua întâi a săptămânii.
Marea întrebare în faţa noastră este: „Ce doreşte Domnul Isus Hristos ca eu să fac?” Dorim să cunoaştem din experienţă încrederea care vine din recunoaşterea adevărului din Biblie şi din ascultarea de instrucţiunile Mântuitorului: „Acesta este drumul, mergeţi pe el!”
Ca oameni sinceri şi serioşi, care dorim să ştim adevărul, ne întrebăm cine a schimbat Sabatul de pe sâmbătă, ziua a şaptea a săptămânii, pe duminică, ziua întâi a săptămânii. A fost schimbarea aceasta făcută de Dumnezeu, de Domnul Hristos, sau de apostoli? Există vreo autoritate biblică pentru această schimbare?

Avem noi vreo informaţie clară că Domnul, Dumnezeul cerurilor a schimbat Sabatul? Înţelegem, fireşte, că cele zece porunci au fost date de Dumnezeu.
„Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, SCRISE CU DEGETUL LUI DUMNEZEU” Exodul 31:18.
Acum, orice este scris „cu degetul lui Dumnezeu” este cu siguranţă sfânt şi trebuie să fim foarte atenţi ce facem cu el. În cele zece porunci, pe care le-a scris Dumnezeu Însuşi, găsim următoarele cuvinte în porunca a patra: „ZIUA A ŞAPTEA ESTE SABATUL DOMNULUI, DUMNEZEULUI TĂU” (Exodul 20:10). Schimbă Dumnezeu, sau modifică vreodată ceea ce El a scris? Dumnezeu zice:
„Nu-mi voi călca legământul, nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele” Psalm 89:34.
„Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci şi că la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut” Eclesiastul 3:14.
Este evident că atunci când Dumnezeu a dat aceste mari porunci pentru binele tău şi al meu, El n-a intenţionat să le modifice sau să le schimbe în cea mai mică măsură.

Unii cred că Isus a venit să distrugă cele zece porunci. Isus ştia că va veni un timp când unii vor zice că El a schimbat Legea lui Dumnezeu. El a avertizat pe creştinii din toate timpurile cu aceste cuvinte:
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; AM VENIT NU SĂ STRIC, CI SĂ ÎMPLINESC. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, NU VA TRECE O IOTĂ SAU O FRÂNTURĂ DE SLOVĂ DIN LEGE, înainte ca să se fi împlinit toate lucrurile” Matei 5:17-18.
O „iotă” este cea mai mică literă în alfabetul grecesc şi o „frântură de slovă” este chiar şi mai mică. Este unul dintre aceste semne mărunte care deosebesc o literă de alta, cum ar fi „t” de „ţ”. Isus ştia că nici cea mai mică parte din Legea lui Dumnezeu nu trebuia să fie înlăturată atâta vreme cât cerul şi pământul aveau să existe.
Ce înseamnă cuvântul „să împlinesc”? Dacă acest cuvânt înseamnă să distrugă, sau să desfinţeze, atunci versetul s-ar contrazice singur, fiindcă Isus declară deschis că El nu a venit să desfinţeze Legea. Când împlineşti un ordin, ce faci cu el? Îl distrugi? Nu, asculţi de el.
Să presupunem că vii la mine acasă şi eu îţi cer politicos să iei loc. Când împlineşti această rugăminte a mea, ai distrus-o cu aceasta? Nicidecum, ai ascultat de ea. Aceasta este ce a făcut Isus. El nu a venit să distrugă Legea lui Dumnezeu, ci să o trăiască, să asculte de ea, ca un exemplu pe care omul să-l urmeze.
Care este legătura dintre Legea lui Dumnezeu şi mântuire? Mântuirea este darul lui Dumnezeu, pur şi simplu. Noi nu lucrăm pentru el. Scriptura învaţă că nimeni nu poate fi mântuit prin ţinerea Legii. Când vin la Isus şi îi predau inima mea, El ia raportul păcatelor mele trecute şi le iartă. Păzirea riguroasă a Legii pentru restul vieţii mele nu poate spăla vina mea de a fi călcat Legea. Numai Isus poate să facă această ispăşire (spălare) a vinovăţiei. De aceea numai El singur ne poate mântui. El şterge datoria păcatului. El mântuieşte oamenii prin harul Său. Dar după ce un om este mântuit – după ce datoria păcatului său este ştearsă – este el liber să fure, să mintă, să calce Sabatul? NU! Mântuirea prin har nu autorizează pe nimeni să facă aşa ceva.
Legea este o oglindă. Ea reflectă starea vieţii mele, dar ea nu mă mântuieşte de păcatul pe care mi-l arată. Isus mântuieşte. Când mă privesc în Legea lui Dumnezeu şi văd că sunt mânjit, întind mâna spre „săpunul şi apa” Evangheliei şi Isus, cu sângele Său preţios, mă curăţeşte de păcatul acela.
Când mă uit la Legea lui Dumnezeu, ea îmi spune că eu calc Sabatul. Mă îndrept spre Isus şi împreună cu El, Sabatul este o plăcere, „desfătarea mea” (Isaia 58:13). După aceea, mă uit din nou la aceeaşi Lege şi ea îmi spune că sunt liber, fiindcă sunt în armonie cu ea.
Isus Însuşi a făcut din Sabat desfătarea Lui. El a întărit cuvintele Lui prin aceea că a păzit porunca Sabatului.

„A venit în Nazaret, unde fusese crescut ŞI DUPĂ OBICEIUL SĂU, ÎN ZIUA SABATULUI, A INTRAT ÎN SINAGOGĂ. S-a sculat să citească” Luca 4:16.
Privind înainte în viitor, El a dorit ca ucenicii Lui să continuie să trăiască bucuriile păzirii adevăratului Sabat. El i-a instruit să se roage ca fuga lor din Ierusalim în timpul asediului lui, să nu fie într-o zi de Sabat.

„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat” Matei 24:20.
Isus vorbeşte aici despre distrugerea Ierusalimului, care a avut loc în anul 70 d.Hr., deci patruzeci de ani după învierea Sa.
Aici şi în lecţia dinainte am văzut că SABATUL LUI ISUS este ziua a şaptea a săptămânii. 1) Isus, Creatorul, a dat omenirii Sabatul zilei a şaptea de la început. Geneza 2 :1-3. 2) Când El a dat cele zece porunci tuturor să ţină Sabatul ca amintire a creaţiunii. Exodul 20 :8-11. 3) Isus a păzit cu grijă sfânta zi de Sabat, deşi El nu a dat atenţie la tradiţiile făcute de oameni în privinţa lui. Luca 4 :16,31 ; Matei 15 :3,9. 4) El a declarat clar că nu a venit să dea la o parte Legea lui Dumnezeu. Matei 5 :17,18. Dimpotrivă, El a venit să „mărească” Legea (Isaia 42:21) şi să ceară urmaşilor Lui să asculte de ea din iubire pentru El. Ioan 14:15. 5) El a instruit pe urmaşii Lui să se roage ca să nu fie forţaţi să calce nici măcar un Sabat la patruzeci de ani după învierea Lui. Matei 24:20.
În învăţătura şi exemplul lui Isus nu există nicio indicaţie că El ar fi schimbat Sabatul. Sabatul încă este necesar pentru odihnă, destindere şi comuniune cu Dumnezeu în timpul Noului Testament.

Dacă apostolii au schimbat Sabatul, cu siguranţă că există vreun raport despre aceasta în Noul Testament.
„Pavel, DUPĂ OBICEIUL SĂU, a inrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi” Fapte 17:2.
A fost acesta un serviciu ocazional, sau aşa era practica lui totdeauna?
„Pavel vorbea în sinagogă ÎN FIECARE ZI DE SABAT şi îndupleca pe iudei şi pe greci” Fapte 18:4.
Într-una din călătoriile lui misionare în ţinuturi noi, el nu a găsit nici o sinagogă care să poată fi folosită pentru serviciu. Dar notaţi, apostolul a mers drept înainte, urmând porunca a patra şi nu dă vreun semn că ar fi ştiut ceva despre vreo schimbare.
„De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei şi o colonie romană. În cetatea aceasta am stat câteva zile. ÎN ZIUA SABATULUI AM IEŞIT AFARĂ PE POARTA CETĂŢII unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor care erau adunate laolaltă” Fapte 16:12,13.
În Noul Testament se află 84 de Sabate amintite ca fiind păzite de apostoli, toate la peste 14 ani după învierea Domnului.
Fapte 13:14,42,44 2 Sabate la Antiohia
Fapte 16:13 1 Sabat la Filipi
Fapte 17:2 3 Sabate la Tesalonic
Fapte 18:4,11 78 de Sabate la Corint
Total 84 de Sabate
Ultimul dintre apostoli rămas în viaţă a fost Ioan. În timpul vieţii sale el a scris cinci cărţi din Biblie – Evanghelia după Ioan, cele trei epistole ale lui Ioan şi Apocalipsa. El a murit cam pe la anul 100 d.Hr., aproximativ la 70 de ani după înviere. Cu toate acestea, nicăieri în scrierile lui el nu vobeşte despre vreo schimbare a Sabatului, din ziua a şaptea a săptămânii în ziua întâi. El a fost „în Duhul ÎN ZIUA DOMNULUI” Apocalipsa 1:10. El auzise pe Isus pretinzând Sabatul ca fiind al Lui:
„Fiul omului este DOMN chiar şi AL SABATULUI” Matei 12:8.
Apostolii nu au menţionat nicio schimbare a Sabatului. Ei au avertizat clar că urma să aibă loc o cădere de la doctrinele creştinătăţii Noului Testament. Pavel zicea:
„Ştiu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor” Fapte 20:29,30.
Aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat. După ce au murit apostolii, biserica a început să se depărteze de puritatea apostolică. Rituri, ceremonii şi doctrine pe care Pavel şi Petru niciodată nu le-au autorizat, au intrat treptat şi pe furiş în biserică.
„De la începuturile simple, biserica a dezvoltat o preoţie deosebită şi o slujbă elaborată. În felul acesta, CREŞTINĂTATEA ŞI FORMELE CELE MAI ÎNALTE ALE PĂGÂNISMULUI S-AU APROPIAT UNA DE ALTA DIN CE ÎN CE MAI MULT CU VREMEA. Într-un sens, este adevărat că ele au avut tendinţa să se contopească asemenea a două curente de apă care se întâlnesc” J.H.Robinson, An Introduction to the Historz of Western Europe, page 31 (Sublinierile aparţin redacţiei).

Deoarece schimbarea a avut loc DUPĂ ce Biblia a fost scrisă, trebuie să cercetăm istoria din timpul următor apostolilor ca să vedem cum au trecut creştinii treptat de la ţinerea zilei a şaptea la ziua întâi a săptămânii.
„Duminica (numită în calendarul roman DIES SOLIS, adică ziua soarelui, fiindcă era închinată soarelui; tot aşa se cheamă şi în prezent în limba engleză – Sunday şi germană – Sontag), prima zi a săptămânii, a fost adoptată de primii creştini ca zi de închinare. ‘Soarele’ din adorarea latină a fost interpretat de ei ca ‘soarele neprihănirii’… Nu există vreo reglementare a păzirii ei (a duminicii) în Noul Testament şi, fireşte, nici nu este poruncită măcar” A Religious Encyclopedia, vol. 3 (New York, Funk – Wagnallis, 1883), p. 2259, (Article: Sunday).
„O istorie a problemei arată că în anumite locuri numai după câteva secole odihna Sabatului a fost cu totul desfinţată şi că deabea la vremea aceea odihna fizică a fost introdusă duminica” Vincent J.Kelly, Forbidden Sunday and Feast-Day Occupations, Washington, Catholic University of America Press, 1943, p. 15.
Schimbarea nu s-a făcut dintr-o dată. Poporul nu a întrerupt cândva, la sfârşitul unei săptămâni, păzirea Sabatului zilei a şaptea ca să înceapă să ţină tot atunci duminica drept zi a Domnului. Cea mai timpurie dovadă autentică de păzirea duminicii de către unii creştini apare în Italia, curând după mijlocul secolului al doilea după Hristos. Multă vreme după aceea, amândouă zilele acestea au fost ţinute împreună de unii creştini, în timp ce Sabatul singur era păzit de alţi creştini. La 7 martie 321, împăratul Constantin cel Mare a dat prima lege civilă pentru ţinerea duminicii, care constrângea pe toţi cetăţenii din imperiul roman, cu excepţia agricultorilor, să se odihnească duminica. Aceasta, împreună cu alte cinci legi date de Constantin privind duminica, au pus bazele legale pentru toată legislaţia civilă privind duminica de atunci şi până astăzi. Conciliul de la Laodicea din ultima parte a secolului al patrulea a interzis creştinilor să „iudaizeze” (să se poarte ca evreii) abţinându-se de la lucru sâmbăta, în Sabat şi le-a ordonat să cinstească duminica drept zi a Domnului, dacă se poate, odihnindu-se în ea (Vezi canoanele 16,29,49 şi 51 ale Conciliului din Laodicea).
Prin profetul Daniel, Dumnezeu prevăzuse că se va ridica o putere politico-religioasă, care „se va încumeta să schimbe” legea.
„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt şi va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi SE VA ÎNCUMETA SĂ SCHIMBE VREMILE ŞI LEGEA şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” Daniel 7:25.
Traducerea Douay a Bibliei redă astfel textul:
„Se va crede ÎN STARE să schimbe timpurile şi legea”.
Dar Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Oamenii pot să se creadă în stare să o facă, dar aceasta nu înseamnă şi că schimbarea s-a făcut în Legea lui Dumnezeu.
Trei direcţii de acţiune au fost sugerate ca fiind deschise în faţa lui Dumnezeu după ce omul a fost înşelat de Satan.
Prima, deoarece păcatul este o călcare a Legii lui Dumnezeu (1Ioan 3:4), El putea desfiinţa Legea care fusese călcată şi în felul acesta nu mai exista păcatul. „Fiindcă prin Lege vine cunoştinţa păcatului” Romani 3:20. Cu toate acestea, Legea este o copie a caracterului lui Dumnezeu. Desfinţarea Legii ar fi însemnat înlăturarea bazei morale a universului. Anarhia şi confuzia ar fi răspândit sinuciderea întregii creaţiuni a lui Dumnezeu. Această perspectivă era evident imposibilă.
Porunca a IV-a
ADU-ŢI AMINTE DE ZIUA SÂMBETEI CA S-O SFINŢEŞTI. SĂ LUCREZI ŞASE ZILE ŞI SĂ-ŢI FACI LUCRUL TĂU. DAR SÂMBĂTA ESTE ZIUA DE ODIHNĂ ÎNCHINATĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI TĂU; SĂ NU FACI NICIO LUCRARE ÎN EA, NICI TU, NICI FIUL TĂU, NICI FIICA TA, NICI ROBUL TĂU, NICI ROABA TA, NICI VITA TA, NICI STRĂINUL CARE ESTE ÎN CASA TA. CĂCI ÎN ŞASE ZILE A FĂCUT DOMNUL CERURILE, PĂMÂNTUL, MAREA ŞI TOT CE ESTE ÎN ELE, IAR ÎN ZIUA A ŞAPTEA S-A ODIHNIT; DE ACEEA A BINECUVÂNTAT DOMNUL ZIUA SÂMBETEI ŞI A SFINŢIT-O. (Exodul 20:8-11, traducerea Preot Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, 1938).
Al doilea lucru pe care îl putea face Dumnezeu era să înlăture pe păcătos. Dar, în afară de faptul că este un Dumnezeu al legii şi ordinii, Creatorul este şi un Dumnezeu al iubirii. Era deci cu neputinţă pentru El să distrugă pe păcătos mai înainte de a-i procura o ieşire, înainte de a-i mai da o ocazie să se întoarcă la Tatăl lui.
Aşa dar, Dumnezeu a folosit a treia calea – singura de altfel pe care o putea folosi. El fiind atât drept cât şi iubitor. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” Ioan 3:16. Dumnezeu S-a îngrijit de o cale de scăpare pentru om, chiar dacă această cale însemna ca Fiul Său să-şi sacrifice viaţa, fiindcă Legea declara: „Plata păcatului este moartea” Romani 6:23. Isus a murit ca să ţină la înălţime Legea şi ca să salveze pe om, aşa încât este de neconceput ca Dumnezeu, Domnul Hristos, sau apostolii să fi încercat să schimbe porunca lui Dumnezeu.

Cine pretinde în scrierile sale că a schimbat Sabatul?
Un catehism al Bisericii Romano-Catolice sună:
„Întrebare: Care este ziua Sabatului?
Răspuns: Sâmbăta este ziua Sabatului.
Întrebare: De ce ţinem noi duminica în locul sâmbetei?
Răspuns: Noi păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat sfinţenia sâmbetei asupra duminicii” Peter Gelermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine, ediţia 1957, p. 50.
Revista Catholic Mirror, din 23 septembrie 1903, scria:
„Biserica Catolică, cu peste 1.000 de ani înainte de a exista un protestant, în puterea misiunii ei divine, a schimbat ziua, de pe sâmbătă pe duminică”.
Iată alte două declaraţii ale unor conducători din Biserica Romano-Catolică:
„Puteţi citi Biblia de la Geneza până la Apocalipsa şi nu veţi găsi un singur rând care să autorizeze ţinerea duminicii. Scriptura întăreşte păzirea religioasă a sâmbetei, zi pe care noi nu o sfinţim niciodată” James Cardinal Gibbons, The Faith of Our Fathers, p. 89.
„Biserica Catolică a fost aceea care, prin autoritatea lui ISUS HRISTOS, a transferat odihna asupra duminicii, în amintirea învierii Domnului nostru. Astfel, păzirea duminicii de către protestanţi, este un omagiu pe care ei îl aduc, fără voia lor, autorităţii Bisericii (Catolice)” Msgr. Louis Gaston de Segur, Plain Talk About Protestantism of Today, p. 226.
Nu există ceva mai clar, Biserica Catolică se mândreşte că a făcut această schimbare.
Care este autoritatea pe care o pretinde biserica pentru a face schimbarea? La întrebarea aceasta s-a dat răspuns şi răspunsul a apărut în ziarul oficial al Bisericii Catolice din dioceza Cleveland. The Catholic Universe Bulletin din 14 august 1942 scrie:
„Cu ce autoritate a schimbat Biserica Romano-Catolică ţinerea Sabatului de pe sâmbătă pe duminică? Biserica a schimbat păzirea Sabatului pe Duminică pe baza dreptului autorităţii divine, infailibile care i-a fost dată de întemeietorul ei, Isus Hristos. Protestanţii, susţinând că Biblia este singura lor călăuză de credinţă, nu au nicio justificare să ţină duminica”.

Documente oficiale care prezintă punctele de credinţă ale mai multor dintre marile biserici protestante sunt de acord că Biserica Romano-Catolică a făcut schimbarea şi că nu există vreo dovadă biblică pentru păzirea duminicii.
În Confesiunea de la Augsburg, scrisă de Martin Luther, Articolul 28, paragraful 9, zice:
„Ei (catolicii) pretind că Sabatul a fost schimbat în duminică, ziua Domnului, contrar decalogului, după cum se vede; nici nu există un motiv mai mare de fală pentru ei decât schimbarea Sabatului. Mare, zic ei, este puterea şi autoritatea bisericii, dacă ea a dat deoparte una dintre cele zece porunci”.
Amos Binney şi Daniel Steele zic:
„Este adevărat, nu există nicio poruncă hotărâtă pentru botezul pruncilor,… nici nu există vreuna pentru sfinţirea zilei întâi a săptămânii” Theological Compend, New York, Methodist Book Concern, 1902, pp. 180-181.
Dr. Alexander Campbell, fondatorul Bisericii Creştine, zice:
„Acum, nu există nicio dovadă în toate oracolele cerului, că Sabatul a fost schimbat şi că duminica (Ziua Domnului, la noi) a fost pusă în locul lui” Reporter, Washington, Pennsylvania, 8 octombrie 1821.
Notaţi declaraţia lui N. Summerbell, într-o istorie a Bisericii Creştine acum parte din Biserica Unită a lui Hristos (United Church of Christ):
„Biserica Romană… a răsturnat porunca a patra, înlăturând Sabatul din Cuvântul Domnului şi instituind duminica drept sărbătoare” N. Summerbell, History of the Christian Church, (third edition; Cincinnati: The Christian Pulpit, 1873), p. 415.

Aceasta ne pune drept în faţa nedumeririi cele mai mari a lumii creştine: De ce atât de mulţi creştini păzesc duminica fără vreo dovadă biblică?
Aceasta nu este o întrebare despre o zi; nu este numai o problemă de odihnă şi închinare sâmbăta sau duminica. Problema esenţială este aceea a ascultării de Domnul Isus Hristos. Este o chestiune de loialitate: De cine să ascult? Trebuie să ascult de Hristos sau de oameni în privinţa zilei pe care o sfinţesc?
Domnul Isus ne încurajează: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” – veţi respecta ziua pe care Eu am sfinţit-o pentru voi. Omul zice: „Păzeşte ziua pe care noi am pus-o deoparte”. Ce te vei decide? Fără să ţii seamă de obiceiurile şi credinţele din trecut, ce vei face de astăzi înainte? Cuvântul lui Dumnezeu zice:
„Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?” Romani 6:16.
Când adevărul ajunge la noi, trebuie să ascultăm de el, indiferent ce fac alţii. Vrei ca asemenea lui Iosua să te ridici şi să zici: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”?

Să aliniem pentru o clipă cele două tabere. De o parte sunt cei care păzesc duminica – o mulţime mergând pe urmele părinţilor lor, neglijând sau respingând Sabatul lui Dumnezeu.
De partea cealaltă, deşi grupul este mai mic, vedem pe Adam, pe Enoh, Avraam, Isaac şi Iacov. Vedem pe Isaia, profetul-evanghelist; apoi, da, pe cei doisprezece apostoli, incluzând pe Petru, Iacov şi Ioan. Aici este Pavel, al cărui obicei era să ţină Sabatul; în urma lor, o mare oştire de bărbaţi şi femei, care prin secole au preţuit adevărul mai mult decât viaţa. Vedem deasemenea un grup de viteji, bărbaţi şi femei din toate căile vieţii, care s-au supus pe deplin lui Hristos.
Ne uităm din nou de partea celor ce ţin Sabatul zilei a şaptea şi vedem între ei o figură care-i domină pe toţi – cel mai frumos dintre zece mii, pe Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului.
Auzim un strigăt din tabăra păzitorilor duminicii: „Veniţi şi uniţi-vă cu noi!”
Şi în timp ce stăm pe gânduri, Isus ridică mâinile Lui străpunse de cuie şi spune cu cea mai mare seriozitate: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” Ioan 14:15.
Răspunsul nostru trebuie să fie: „Luaţi-mi lumea, dar daţi-mi-L pe Isus”.
Isus vine în curând. Când ne vom întâlni cu El, în ziua de pe urmă, vom dori să fim asiguraţi că am trăit cum a trăit El, că am urmat sfatul şi exemplul Lui în totul. Aceasta nu este o cale populară. Dar este o cale binecuvântată, fiindcă Isus a mers pe ea înaintea noastră.
Probleme de muncă, probleme de familie – Isus poate să ne ajute şi El ne va da har şi putere să le rezolvăm pe toate. Calea s-ar putea să nu fie uşoară, dar Isus îţi va da putere ca să rezişti şi o viaţă creştină mai bogată.
Iubite Tată din cer: Inima mea este tulburată de această problemă vitală. Ea înseamnă atât de mult pentru mine. Ajută-mă să fiu cinstit cu propriul meu suflet, ştiind că voi fi judecat după această lege a slobozeniei. Ajută-mă să trec de partea Ta chiar acum. Trimite pe Isus în inima mea să mă ajute să mă hotărăsc pentru ceea ce este drept. Mă rog acestea în Numele Lui minunat. Amin.
 
 
 

 
Isus, Mântuitorul tău şi al meu, se găsea la un moment dat în opoziţie cu o naţiune întreagă.
„A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” Ioan 1:11.
Biblia descrie pe aceia care vor moşteni viaţa veşnică drept o minoritate:
„Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, ÎNGUSTĂ ESTE CALEA CARE DUCE LA VIAŢĂ ŞI PUŢINI SUNT CEI CE O AFLĂ” Matei 7:13-14.
Problema nu este: „Cine are dreptate: eu sau tu?” Adevărata întrebare este aceea care a fost pusă lui Hristos cel persecutat în sala de judecată a lui Pilat: „CARE ESTE ADEVĂRUL?”.
Cuvântul lui Dumnezeu este sursa primară a adevărului.
„Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; CUVÂNTUL TĂU ESTE ADEVĂRUL” Ioan 17:17.
Cartea sfântă a lui Dumnezeu este linia cu care măsurăm adevărul.
„La lege şi la mărturie; Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” Isaia 8:20.
Isus a recunoscut că orice întrebare religioasă trebuie rezolvată prin Cuvântul lui Dumnezeu.
„Drept răspuns, Isus i-a zis: Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” Matei 4:4.
Să ne întoarcem numai spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru răspunsuri la întrebările sincere care probează autenticitatea dragostei noastre pentru Dumnezeu.
ÎNTREBAREA No. 1: Majoritatea creştinilor ţin duminica, prima zi a săptămânii, în loc de Sabatul din porunca a patra. Poate majoritatea să greşească?
RĂSPUNS: Dacă Biblia are dreptate, majoritatea este greşită în această privinţă, fiindcă am descoperit în lecţiile trecute că sâmbăta, ziua a şaptea a săptămânii, este Sabatul Bibliei. Totuşi, numai o minoritate sunt păzitori ai Sabatului.
Obiceiul şi tradiţia au mult de-a face cu ţinerea duminicii, prima zi a săptămânii, de către biserici şi persoane individuale. Mulţi sunt inconştienţi de sfinţenia Sabatului zilei a şaptea.
Nu este uşor să te opui la credinţe tradiţionale îndrăgite, dar experienţa creştină este una de creştere. Copilului lui Dumnezeu i se descoperă din ce în ce mai mult, după cum se spune în Proverbe 4:18. Trebuie să creştem „în harul şi cunoştinţa Domnului nostru” 2Petru 3:18. Trebuie să fim binevoitori să „umblăm în lumină” (1Ioan 1:17) după cum Domnul ne-o descoperă.
Nu accepta niciodată argumentul înşelător că majoritatea trebuie să aibă dreptate. Altfel vei fi dus în rătăcire şi vei lepăda pe Domnul, cum au făcut-o cu mult timp în urmă cei ce au folosit acelaşi argument:
„Aprozii au răspuns: Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta. Fariseii le-au răspuns: Doar n-aţi fi fost şi voi duşi în rătăcire? A CREZUT ÎN EL VREUNUL DIN MAI MARII NOŞTRI SAU DIN FARISEI?” Ioan 7:46-48.
Majoritatea, inclusiv conducătorii religioşi, au lepădat pe Domnul Isus.

ÎNTREBAREA No. 2: Nu este ţinerea duminicii învăţată în Noul Testament?
RĂSPUNS: Cuvântul „duminică” nu se află în Biblie de loc, dar sunt opt texte din Noul Testament care menţionează „ziua întâi a săptămânii”. Să le examinăm pe scurt ca să vedem ce aflăm despre sfinţenia duminicii.
1. Primul text care menţionează ziua întâi a săptămânii se află în Matei 28:1.
„LA SFĂRŞITUL ZILEI SABATULUI, când începea să se lumineze în spre ZIUA DINTÂI A SĂPTĂMÂNII, Maria Magdalina şi cealaltă Maria au venit să vadă mormântul”
Nu se aminteşte nimic despre sfinţenia duminicii în acest text, nicio referinţă la vreun serviciu religios de orice fel. Textul declară simplu că „la sfârşitul zilei Sabatului”, pe „când începea să se lumineze în spre ziua dintâi a săptămânii” femeile au venit să cerceteze mormântul.
2. Referinţa următoare este în Marcu 16:2.
„DUPĂ CE A TRECUT ZIUA SABATULUI Maria Magdalina, Maria, mama lui Iacov şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. ÎN ZIUA DINTÂI A SĂPTĂMÂNII s-au dus la mormânt dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele”.
Versetele acestea ne spun că „după ce a trecut ziua Sabatului”, a urmat prima zi a săptămânii. Ele nu mai informează că femeile au venit în dimineaţa primei zile a săptămânii pregătite să ungă trupul lui Isus. Notează că ele au aşteptat până ce a trecut Sabatul, înainte ca să pornească să-şi facă lucrul pe care şi-l propuseseră.
3. Al treilea text care menţionează ziua întâi a săptămânii este Marcu 16:9.
„Isus, după ce a înviat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalinei, din care scosese şapte draci”.
Nici acum nu este vorba de o zi de odihnă. Cu siguranţă că, dacă Isus ar fi intenţionat să lase duminica să fie păzită ca zi de odihnă în amintirea învierii Lui, ar fi spus lucrul acesta mai întâi ucenicilor Lui.
4. Raportul lui Luca susţine mărturia celorlalţi.
„În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă şi au adus miresmele pe care le pregătiseră”.
În Luca 23:56, chiar versetul dinaintea acestui text, citim că aceste ucenice credincioase ale lui Hristos „în ziua Sabatului s-au odihnit după lege”. După aceea, în ziua următoare Sabatului, s-au dus la mormânt ca să ungă trupul Domnului, lucrare pe care nu ar fi făcut-o în ziua Lui sfântă. Cu siguranţă că nici acest verset nu oferă vreo indicaţie de schimbare a Sabatului pe ziua întâi a săptămânii.
5. Într-un pasaj paralel, Ioan scrie:
„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalina s-a dus dis de dimineaţă la mormânt pe când era incă întuneric şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt”.
Ioan a scris acest verset la şaizeci de ani şi mai bine după învierea lui Isus. Cu toate acestea, cuvintele lui nu arată că el ar fi avut cunoştinţă despre vreo schimbare a Sabatului. Ucenicul care s-a simţit cel mai apropiat de Isus se vede că n-a auzit niciodată despre păzirea duminicii.
6. Următoarea referinţă apare în versetul 19.
„În seara aceleiaşi zile, CEA DINTÂI A SĂPTĂMÂNII, pe când uşile locului UNDE ERAU ADUNAŢI UCENICII DE FRICA IUDEILOR erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă!” (King James).
Uşile erau încuiate în locul unde ucenicii erau adunaţi NU CA SĂ CINSTEASCĂ ÎNVIEREA LUI HRISTOS, ci „de frica iudeilor”. Cu această ocazie Isus a mustrat pe ucenicii Lui pentru lipsa lor de credinţă că El înviase. Marcu 16:14. Aşa dar, nu există nicio şansă ca ucenicii să se fi adunat să comemoreze învierea în care nu credeau. În loc de aceasta, ei erau adunaţi pentru protecţie mutuală. ÎN ACESTE ŞASE REFERINŢE NU EXISTĂ NICI CEA MAI SLABĂ URMĂ DE SFINŢENIE A DUMINICII.
7. Al şaptelea text din Noul Testament care aminteşte de ziua întâi a săptămânii este declaraţia lui Luca din Fapte 20.
„În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii… După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme până la ziuă. Apoi a plecat… Noi am venit înaintea lui Pavel la corabie şi am plecat cu corabia la Asos, unde ne învoiserăm să ne întâlnim din nou” Fapte 20:7,11,13.
Apostolul Pavel era în drum spre Ierusalim. Corabia lui se oprise la Troa, şi după ce aşteptase o săptămână ca ea să pornească din nou, Pavel a chemat pe credincioşi pentru o adunare de rămas bun. El le-a predicat până după miezul nopţii, apoi a ţinut serviciul sfintei cini cu ei.
Masa Domnului, celebrată cu ocazia unui serviciu de rămas bun, a făcut ziua sfântă? Domnul nostru a instituit acest serviciu de împărtăşire într-o joi seara. Dacă celebrarea mesei Domnului face o zi să fie sfântă, de ce nu păzim noi joia ca zi de Sabat?
În metoda biblică de socotit timpul, seara vine întâi. Dacă versetul nostru foloseşte această metodă – ceea ce este foarte probabil – atunci adunarea aceea a avut loc după cum numim noi, sâmbătă seara (Vezi New English Bible). Aşa deci, Pavel nu a considerat duminica sfântă, fiindcă el a mers pe jos 20 de mile (32 de kilometri) până la Asos în ziua următoare adunării.
Nimic nu există în acest text care să arate că prima zi a săptămânii era o zi sfântă. O adunare religioasă poate fi ţinută în oricare zi din săptămână, dar aceasta nu face ziua sfântă şi nici nu face din ea ziua Domnului.
8. Există o singură referinţă la ziua întâi a săptămânii în toate scrierile lui Pavel.
„În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă, ce va putea, după căştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” 1Corinteni 16:2.
Cercetători demni de încredere ai Bibliei sunt în general de acord că intenţia acestei intrucţiuni era să cheme pe credincioşii din Corint să-şi aducă registrele lor contabile la zi în prima zi a săptămânii şi după aceea, acasă la ei, să pună ceva deoparte pentru sfinţii nevoiaşi din Ierusalim. Când Pavel venea să strângă darurile, nu urma să mai fie nicio colectă nepregătită.
Pavel a scris această scrisoare la anul 59 d.Hr. la mai mult de 25 de ani după învierea Domnului. Totuşi acest text nu atribuie vreo sfinţenie zilei întâi a săptămânii. Pavel nu zice nimic aici despre abţinerea de la lucru în această zi. Nu este nicio menţiune despre un serviciu religios, nici măcar despre o cutie sau un platou de străns daruri. Apostolul colecta ajutoare pentru creştinii persecutaţi din Ierusalim (Vezi şi Fapte 11:27-30; Romani 15:25,26; 2Corinteni 9:1; Galateni 2:10; Fapte 24:17). Cererea lui era, ca în prima zi a săptămânii, când credincioşii îşi socoteau câştigurile pe săptămâna trecută, ei să pună deoparte, în mod sistematic, donaţii pentru ajutorarea fraţilor nevoiaşi din Ierusalim.
Aceste opt versete nu învaţă sfinţenia duminicii. De fapt, niciunul din scriitorii Noului Testament nu învaţă să fie ţinută o zi în amintirea învierii Domnului.
Deoarece instrucţiuni speciale sunt date în Noul Testament cu privire la rânduiala botezului şi a serviciului de împărtăşire ca fiind instituite de Hristos, ar fi logic să ne aşteptăm că dacă o altă zi de odihnă a fost instituită de Hristos sau de apostoli, instrucţiuni speciale în această privinţă să fie raportate. Orice încercare de acest fel ar fi dat naştere la multe discuţii printre aderenţii evrei ai credinţei creştine. Tăcerea Noului Testament asupra acestui subiect este o dovadă izbitoare că creştinii au continuat să ţină Sabatul pe care Hristos îl făcuse un semn de aducere aminte a puterii Lui creatoare.
ÎNTREBAREA No. 3: Este bine ca un creştin să ţină duminica, prima zi a săptămânii, în amintirea învierii?
RĂSPUNS: Acceptarea duminicii ca zi de odihnă în amintirea învierii lui Hristos este lipsită de orice suport al autorităţii biblice. Ea vine dintr-un compromis post-apostolic dintre biserică şi închinarea păgână a soarelui. Biblia şi istoria sunt foarte clare şi în armonie asupra acestui subiect.

ÎNTREBAREA No. 4: Cum ştim că sâmbăta este ziua a şaptea a săptămânii acum? N-a fost schimbat calendarul, sau nu s-a pierdut timp?
RĂSPUNS: Calendarul nostru este în esenţă acelaşi calendar roman folosit pe vremea când Isus a trăit pe pământ. Evreii numeau zilele după număr, aşa cum făcuse şi Dumnezeu la creaţiune: „ziua întâi, ziua a doua”, etc… Romanii au dat numele zeilor lor planetari zilelor săptămânii. Ziua întâi a săptămânii au închinat-o soarelui, a doua lunii, a treia lui Marte, a patra lui Mercur, a cincea lui Jupiter, a şasea lui Venus, a şaptea lui Saturn. Observaţi cum, în afară de prima zi a săptămânii şi de a şaptea, toate celelalte nume apar evidente în limba română. În alte limbi, toate cele şapte nume de zei sunt prezente.
Calendarul nostru a fost schimbat odată din timpul lui Hristos. În 1582, calendarul gregorian a înlocuit calendarul iulian. Iulius Caesar îşi fixase calendarul său pe baza anului de 365 şi 1/4de zile. De fapt, fracţiunea este cu puţin mai mică de 1/4 de zi, destul totuşi ca până în secolul al şaisprezecelea să fi făcut o diferenţă de zece zile, când Papa Grigore a găsit de cuviinţă să aducă înapoi calendarul, în armonie cu soarele. El a lăsat ciclul săptămânal neatins, schimbând numai data din calendar. Aşa s-a făcut că vineri 15 octombrie 1582 a venit după joi, 4 octombrie. Ca să prevină apariţia din nou a aceleiaşi probleme, s-a hotărât ca anii divizibili prin 100-1800, 1900, etc… să nu fie socotiţi ca ani bisecţi dacă nu sunt şi divizibili prin 400. (În felul acesta, anul 2000 va fi un an de 366 de zile). Istoricii se referă la calendarul iulian ca la „stilul vechi” şi la calendarul gregorian ca la „stilul nou”. Cu ocazia schimbării, după cum am văzut, SECVENŢA ZILELOR SĂPTĂMÂNII A RĂMAS NESCHIMBATA.
La creaţiune, Isus a stabilit săptămâna de şapte zile, numărând zilele (Vezi Geneza 1). Când a venit pe pământ, cu siguranţă că ar fi corectat orice eroare care s-ar fi strecurat în ciclul săptămânal. Dar Sabatul care a urmat morţii Lui era „Sabatul după Lege” Luca 23.56. Ucenicii lui Isus au ţinut Sabatul cu credincioşie.
Ciclul săptămânii în calendarul evreesc nu s-a întrerupt, nici schimbat niciodată prin secole. Evreii încă îşi ţin sărbătorile lor anuale şi Sabatele săptămânale, potrivit cu calendarul lor lunar-solar pe care îl publică. El se armonizează perfect cu calendarul gregorian în privinţa ciclului săptămânal. Tot aşa se armonizează calendarul musulman şi cel coptic (Copţii sunt o sectă creştină din deşerturile Egiptului care a trăit izolată de restul lumii creştine).
Aşa că, vrei să ştii dacă este corect calendarul pe care îl ai, compară-l cu calendarul evreilor, musulmanilor şi copţilor. Acordul este perfect, duminica este prima zi a săptămânii şi sâmbăta este a şaptea.
Prin calcule matematice, astronomii moderni sunt în măsură să socotească timpul dinainte sau care urmează. Ei nu au detectat nicio schimbare în ciclul săptămânii. Dr. James Robertson, de la Observatorul Naval al Statelor Unite, a făcut următoarea declaraţie în 1932, ca răspuns la o scrisoare de investigaţie:
„Am avut ocazia să cercetăm rezultatele lucrărilor specialiştilor în cronologie şi n-am găsit pe niciuna dintre ele care să fi avut vreodată cea mai uşoară îndoială despre continuitatea ciclului săptămânii începând cu mult înainte de era creştină… Nu a fost nicio schimbare în calendarul nostru în secolele trecute care să fi afectat în vreun fel ciclul săptămânii”.

ÎNTREBAREA No. 5: Nu este păzirea unei zile din şapte tot ce cere porunca?
RĂSPUNS: Porunca a patra dintre cele zece porunci sună:
„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ZIUA A ŞAPTEA ESTE ZIUA DE ODIHNĂ ÎNCHINATĂ DOMNULUI, DUMNEZEULUI TĂU; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea A BINECUVÂNTAT DOMNUL ZIUA DE ODIHNĂ ŞI A SFINŢIT-O” Exodul 20:8-11.
Dumnezeu ne porunceşte să ne aducem aminte că primele şase zile ale săptămânii sunt pentru lucru. De fapt, Biblia le numeşte: „CELE ŞASE ZILE DE LUCRU” Ezechiel 46:1. Dar „ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău”. Aceasta este clar – nu o şeptime, ci „ziua a şaptea” Geneza 2:2,3.
Să presupunem că doctorul îţi dă şapte capsule, cu instrucţiuni să iei numărul 1 duminică, numărul 2 luni, numărul 3 marţi şi tot aşa până ce ajungi la capsula numărul 7 de luat sâmbăta. El îţi dă explicaţia că ultima, capsula numărul 7 este de trei ori mai tare decât capsulele 1-6 şi te avertizează să le iei în ordinea prescrisă. Vei asculta de ordinele lui? Sigur că da.
Creatorul-Răscumpărătorul nostru ne-a dat şase zile obişnuite pentru lucru. Dar ziua a şaptea este a Lui şi El a pus o binecuvântare întreită asupra ei – El s-a odihnit în ea, a binecuvântat şi a sfinţit ziua Sabatului. Geneza 2:2,3. În porunca Lui, El zice: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti”. Isus zice: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” Ioan 14:15. El „este Domn chiar şi al Sabatului”. Matei 12:8. Chiar, cât de mult Îl iubim noi pe El? Destul încât să păzim porunca Sabatului Lui?
Este adevărat că noi ne închinăm lui Dumnezeu în fiecare zi, dar închinarea noastră nu face o zi să fie sfântă. Sabatul este ziua pe care Dumnezeu a făcut-o sfântă, pusă deoparte şi sfinţită pentru noi ca să o păzim în amintirea creaţiunii. Dumnezeu nu cere nimănui să ţină două zile pe săptămână. El ne-a dat şase zile pentru folosul nostru temporar. El a făcut numai o zi sfântă, ziua a şaptea şi a rezervat-o pentru binele nostru spiritual. Noi trebuie să servim pe Dumnezeu şi să ne închinăm Lui în fiecare zi, dar trebuie să ţinem ca zi sfântă numai ziua pe care Dumnezeu a făcut-o sfântă.

ÎNTREBAREA No. 6: N-a pironit Isus Sabatul pe cruce?
RĂSPUNS: Pavel ne spune ce a fost pironit pe cruce de Hristos care:
„A şters ZAPISUL CU PORUNCILE LUI, CARE STĂTEA ÎMPOTRIVA NOASTRĂ şi ne era potrivnic şi l-a nimicit, PIRONINDU-L PE CRUCE. A dezbrăcat domniile, stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la ZILE DE SABAT, CARE SUNT UMBRA LUCRURILOR VIITOARE, dar corpul este al lui Hristos” Coloseni 2:14-17 (King-James).
Legea ceremoniilor, în legătură cu serviciul sanctuarului (templului), arăta spre Isus, Mielul lui Dumnezeu. Când El a fost răstignit pe cruce pentru păcatele noastre, legea ceremonială nu mai era necesară. S-a isprăvit cu ea acolo – a fost pironită pe cruce. Acolo tipul s-a întâlnit cu antitipul. Umbra a întâlnit realitatea.
„Zilele de Sabat” la care se referă Pavel erau acele zile care erau „o umbră a lucrurilor viitoare”. Aşa că, sabatele menţionate aici trebuie să fie acelea care erau tipuri sau simboluri ale lucrurilor viitoare.
Când studiem sărbătorile ceremoniale ale vechiului Israel, vom găsi că ei păzeau ŞAPTE SABATE CEREMONIALE legate de sărbătorile lor ANUALE (vezi Leviticul 23). Aceste sabate cădeau în zile anumite ale lunii, mai degrabă decât într-o zi anume a săptămânii. În felul acesta, ziua din săptămână când cădeau aceste sabate se schimba în fiecare an, aşa cum se întâmplă şi cu ZIUA TA DE NAŞTERE. Aceste sabate anuale prefigurau venirea lui Hristos şi lucrarea Lui. Ele erau „în afară de” Sabatul săptămânal al Domnului menţionat în Leviticul 23:3,38, o adăugare la acesta. Când Isus a murit pe cruce, aceste şapte sabate anuale şi-au îndeplinit misiunea, aşa că ele au fost pironite pe cruce.
Dar Sabatul zilei a şaptea NU ESTE O UMBRĂ A LUCRURILOR VIITOARE. El nu a simbolizat vreun eveniment viitor. El este mai degrabă UN MONUMENT DE ADUCERE AMINTE a unui eveniment trecut – crearea lumii în şase zile de Dumnezeu şi odihna Lui în ziua a şaptea. Sabatul zilei a şaptea din porunca a patra nu are nicio legătură de niciun fel cu sabatele ceremoniale, care nici nu sunt amintite în cele zece porunci. Acele sabate ceremoniale s-au isprăvit la cruce, în timp ce Sabatul zilei a şaptea, ca parte din Legea veşnică a lui Dumnezeu, nu se termină niciodată şi va continua să fie ţinut şi pe noul pământ, când păcatul va fi pentru totdeauna înlăturat (Evrei 4:9; Isaia 66:23).

ÎNTREBAREA No. 7: Eu sunt sub har. De ce trebuie să mai păzesc Sabatul?
RĂSPUNS: Pentru un răspuns la această întrebare, revezi lecţia: „Legea libertăţii”. Ea arată clar că harul lui Dumnezeu este singurul mijloc de mântuire. Când suntem salvaţi prin harul Lui, inimile noastre sunt umplute cu iubirea Lui şi devine natural pentru noi să dorim să păzim poruncile Lui. Când Hristos trăieşte viaţa Lui de ascultare desăvârşită în noi şi prin noi, noi descoperim că suntem în armonie cu poruncile lui Dumnezeu.
ÎNTREBAREA No. 8: Nu este Sabatul numai pentru evrei?
RĂSPUNS: Însuşi Mântuitorul a spus:
„SABATUL A FOST FĂCUT PENTRU OM, iar nu omul pentru Sabat” Marcu 2:27.
Dumnezeu a făcut Sabatul, cu întreita lui binecuvântare, pentru „om” – pentru neamul omenesc întreg. Sabatul a fost făcut de Isus la creaţiune, mai înainte ca să fi existat un singur evreu.
Dacă admitem că aparţinem familiei omeneşti, atunci Sabatul zilei a şaptea este pentru noi. Vrei şi tu să-l ţii fiindcă Îl iubeşti pe Domnul atât de mult că doreşti din toată inima să-i fii pe plac?
Dacă Sabatul a fost făcut numai pentru evrei, atunci întreaga Lege morală a celor zece porunci a fost făcută numai pentru evrei. Dacă acesta este cazul, atunci creştinii pot să ia numele Domnului în deşert, pot să se închine la idoli, pot să fure, să ucidă, să mintă, etc…
Isus a ţinut Sabatul zilei a şaptea. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăi Isus” 1Ioan 2:6. Trăieşti cum a trăit Isus?

ÎNTREBAREA No. 9: Este adevărat că de fiecare dată când Isus S-a arătat ucenicilor Lui după înviere, era duminică?
RĂSPUNS: Nu, nu este adevărat. Isus S-a arătat ucenicilor Lui de prima dată în duminica învierii (Ioan 20:1,2,19). Următoarea apariţie a Lui a fost „după opt zile” (Ioan 20:26). A treia dată când S-a arătat El a fost într-o zi nenumită, când Hristos i-a găsit pe ucenicii Lui la lucru, pescuind (Ioan 21:1-6). Arătările lui Isus după înviere n-au nicio legătură cu întrebarea despre adevăratul Sabat.

ÎNTREBAREA No. 10: Toţi aceia care ţin duminica în loc de Sabatul biblic, se vor pierde?
RĂSPUNS: Tatăl nostru ceresc ia în consideraţie motivele din inimă. Se prea poate ca părinţii sau bunicii noştri să nu-şi fi dat seama că mult timp în urmă, o biserică decăzută a schimbat Sabatul. Ei au crezut că duminica este ziua pe care a poruncit-o Dumnezeu. Ei erau sinceri în ignoranţa lor.

„DUMNEZEU NU ŢINE SEAMA DE VREMURILE DE NEŞTIINŢĂ şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” Fapte 17:30.
Când suntem luminaţi cu privire la cererile sfintei Legi a lui Dumnezeu, Dumnezeu ne cheamă să ne schimbăm căile în ascultare de plusul de lumină pe care am primit-o. Dacă ştim ce învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi refuzăm să umblăm în lumină, atunci suntem vinovaţi.
„Deci cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” Iacov 4:17.
Adu-ţi aminte, Dumnezeu se uită în inima ta chiar acum, când studiezi lecţia aceasta. Îl iubeşti destul de sincer ca să asculţi de El?

ÎNTREBAREA No. 11: Este Dumnezeu atât de minuţios că pretinde creştinilor să ţină numai ziua a şaptea ca Sabat?
RĂSPUNS: În Noul Testament, Iacov declară:
„Căci cine păzeşte toată Legea şi GREŞEŞTE ÎNTR-O SINGURĂ PORUNCĂ, se face vinovat de toate” Iacov 2:10.
Dacă Dumnezeu nu ar fi minuţios, Legea Lui ar fi putut fi desfiinţată şi n-ar mai fi fost nevoie ca Isus să moară pentru a salva omenirea din păcat. Dar Hristos a murit ca SĂ DESFIINŢEZE păcatul şi SĂ ÎNTĂREASCĂ Legea lui Dumnezeu.
„Deci, prin credinţă, desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” Romani 3:31.
Isus doreşte să scoată păcatul din inimile noastre şi – după cum am învăţat – „păcatul este călcarea Legii” 1Ioan 3:4. El doreşte să pună în noi Spiritul Lui de ascultare. Atunci noi vom găsi că Sabatul este o plăcere.
Dacă crezi Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, vrei ca aici şi acum să-ţi supui complet viaţa în mâna Lui? Vrei să zici: „Prin harul lui Dumnezeu, vreau să ţin Sabatul lui Isus, Sabatul zilei a şaptea din Biblie”?
 
 
 
16. Ascultarea, semnul iubirii Mele
Un soldat lipsea din linia de bătaie. Când a intervenit un răgaz, comandantul unităţii a trimis o patrulă să-l caute. L-au găsit ascuns într-o grădină.
Când a fost adus în faţa superiorului, i s-a cerut o explicaţie. A stat un timp în tăcere, apoi a zis: „Nu făceam nimic rău”. A fost înaintat la Curtea Marţială, condamnat şi executat de un pluton de execuţie.
Creştinii de astăzi sunt soldaţi ai crucii lui Hristos, prinşi într-o luptă crâncenă împotriva forţelor răului. Pavel ne spune:
„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” Efeseni 6:12.
O luptă se duce între bine şi rău, între Hristos şi Satan. Este o luptă pentru inimile omeneşti, ca şi pentru stăpânirea acestei lumi. Este o luptă pe viaţă şi moarte între bine şi rău. Şi, fie că ne dăm seama sau nu, noi ne aşezăm de o parte sau de cealaltă. Nu poate fi un compromis, nu există teren neutru.
„Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” 2Corinteni 6:14,15.
În sens spiritual noi suntem soldaţi ai unuia dintre generali – Hristos sau Satan. Isus Hristos, Căpitanul mântuirii noastre, este „Regele regilor”. Ca soldaţi sub comanda Lui, noi suntem fie cu toată inima pentru El, fie împotriva Lui.
În Matei 12:25-30 Isus ne vorbeşte despre ţinta Sa de a birui pe Satan (simbolizat prin „omul cel tare”) şi de a distruge complet cetăţuia păcatului. Iată ce zice Hristos despre legăturile noastre cu El în această luptă a veacurilor:
„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte” Matei 12:30.
Nu există teren intermediar. Nu putem fi credincioşi lui Dumnezeu şi să ne ascundem când sună strigătul de luptă. Nu putem să ne apărăm: „Doamne, nu făceam nimic rău”. Dumnezeu doreşte loialitatea noastră completă.
Deşi nevăzută, aceasta nu este joacă de-a războiul. Potrivit cu Apocalips 12, „în cer s-a făcut un război” între Hristos şi Satan. Satan a fost aruncat pe pământ. Apocalips 12:9. Ştiind că sentinţa morţii lui va fi executată în curând, el luptă cu furie turbată împotriva lui Dumnezeu, a guvernării Sale, a Legii Sale şi împotriva poporului Său (v. 10-17). El urăşte pe aceia care acceptă principiile pe care Isus le-a învăţat când a fost pe acest pământ. Versetul 17 ne spune că, în ultimele zile, diavolul va „sufla” ură neobişnuită contra poporului care ţine „poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”.

Poţi să-ţi imaginezi o armată fără disciplină? Ar putea o armată să aibă disciplină fără un manual de reguli, instrucţiuni şi legi? Ca ostaşi în armata lui Hristos, manualul nostru este Biblia.
Prima instrucţiune dată unui recrut este aceea de a se conforma regulamentului armatei. El nu poate acţiona după ce „se spune”. El nu se poate scuza că în viaţa civilă făcea aşa sau altfel. El are un cod exact de reguli, o lege scrisă. El se va conduce după acestea. El va fi judecat după acestea.
Ostaşul spiritual nu poate să câştige această luptă pe viaţă şi moarte împotriva lui Satan şi a armatelor răului, dacă refuză să trăiască după Cartea lui Dumnezeu. El nu se poate scuza cu aceea că aşa fac majoritatea creştinilor.
Numai dacă ne conformăm învăţăturilor din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, Biblia, vom fi socotiţi buni ostaşi ai lui Hristos (2Timotei 2:3), împărtăşind cu El victoria asupra păcatului.
Să presupunem că un soldat spune comandantului său că el este de acord cu toate prevederile regulamentului, în afară de una. Cum va fi privit un asemenea soldat? Ce decepţie poate fi aceasta pentru Isus care Şi-a dat viaţa ca să mântuiască pe poporul Lui din păcatele lor, să vadă că aceia care pretind că sunt ai Lui sunt neloiali, necredincioşi chiar într-o singură privinţă. Ostaşul loial lui Hristos va reflecta atitudinea lui Pavel:
„Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat” 1Corinteni 9:26,27.
Apostolul ştia că orice lipsă de bunăvoinţă din partea lui de a servi ca un bun ostaş, putea să-l ducă acolo încât să întoarcă spatele lui Hristos şi în cele din urmă să-l ducă la moartea veşnică. El ne avertizează să ne verificăm viaţa spirituală ca să ne asigurăm că suntem într-adevăr copii ai lui Dumnezeu.
„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. PE VOI ÎNŞIVĂ ÎNCERCAŢI-VĂ” 2Corinteni 13:5.

Armata unei ţări poate să-şi schimbe regulamentul, dar nimeni nu poate submina Cuvântul lui Dumnezeu.

„Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri” Psalm 119:89.
Dumnezeu doreşte să fixeze tot aşa de durabil Cuvântul Său în inimile noastre. Isus ne-a învăţat să ne rugăm:
„Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” Matei 6:10.
După ce ne-am rugat ca noi şi alţii să facem voia lui Dumnezeu pe pământ aşa cum se face în ceruri, noi trebuie să trăim conform cu rugăciunile noastre, prin puterea lui Hristos.
Potrivit cu Apocalips 12:17, adevărata biserică din ultimele zile „păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia lui Isus”. Legea lui Dumnezeu este perfectă şi de aceea este veşnică.
„Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul, mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor” Psalm 19:7.
Are Legea iubirii lui Dumnezeu primul loc în viaţa ta? Este Biblia, regula ta de credinţă? Adu-ţi aminte că Dumnezeu a spus:
„Nu-Mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele” Psalm 89:34.
Dumnezeu nu va schimba legământul Său – Legea Sa, Cuvântul Său. El Însuşi nu se schimbă (Maleahi 3:6) şi „Isus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci” Evrei 13:8.

Ascultarea este proba loialităţii, fructul dragostei. Copilul care nu ascultă de părinţii lui dă puţină dovadă de adevărată dragoste şi respect faţă de ei. Creştinul care oferă lui Dumnezeu o ascultare parţială demonstrează că inima lui este împărţită.
„După roadele lor îi veţi cunoaşte” Matei 7:20.
Cât de mult iubim pe Dumnezeu se va vedea din acţiunile noastre. Citeşte şi 1Ioan 2:3-5.
ADAM ŞI EVA
Când primul bărbat şi prima femeie şi-au făcut căminul lor în Eden, Dumnezeu le-a dat stăpânire peste tot ce era în acea grădină minunată, afară de un pom. Pomul acela era frumos şi fructul părea delicios.
Desigur, au gândit Adam şi Eva, o muşcătură din acest fruct nu o să ne facă niciun rău. Dar prin aceea că au gustat o singură dată, neloialitatea a intrat într-o lume fără păcat şi a început rebeliunea împotriva lui Dumnezeu.
Credincioşia noastră este încercată de multe ori prin lucruri aparent fără importanţă. Păcatul este atât de înşelător. Poetul zice:
„Cine bate aşa de tare?”
„Un păcat mic şi singur.”
„Intră”, răspundem noi
„Şi tot iadul este înlăuntru”.
Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează:
„Nu vă înşelaţi. Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Ce seamănă un om, aceea va şi secera” Galateni 6:7.
CAIN ŞI ABEL
Dumnezeu a învăţat pe Adam şi Eva, primii noştri părinţi, să privească înainte spre venirea Mântuitorului ca jertfă pentru păcatul lor. Geneza 3:15. Cain şi Abel, fiii lor, au fost învăţaţi să aducă un miel şi să-l ofere ca semn al credinţei lor în „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” Ioan 1:29.
Dar Cain era interesat în agricultură, în timp ce Abel creştea oi. De ce trebuia Cain să procure un miel de la fratele lui mai tânăr pentru a-l oferi pe altarul de jertfă? De ce să nu fie fructele şi vegetalele din grădina lui tot aşa de potrivite pentru o jertfă ca mieii lui Abel? Doar o mică schimbare în închinarea lui nu părea prea mare lucru pentru Cain.
Dar sângele unui miel, nu fructele şi vegetalele, simboliza credinţa în Răscumpărătorul din păcat care avea să vină. Nu era treaba lui Cain să decidă cum să se apropie de Dumnezeu. Cain îşi stabilea religia făcută de el, în locul închinării stabilite de Creator. Neloialitatea lui s-a manifestat în neascultarea lui. Au urmat mânie şi ură, iar rezultatul a fost crima.
De atunci şi până astăzi, omul a încercat să corecteze poruncile lui Dumnezeu, doar puţin aici sau acolo, ca să-i vină mai bine.
„Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit… AU SCHIMBAT ÎN MINCIUNĂ ADEVĂRUL LUI DUMNEZEU şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin” Romani 1:21,22,25.
SOŢIA LUI LOT
Ce bine ne aducem aminte de istoria biblică a arderii Sodomei! Dumnezeu a condus pe Lot, soţia şi cele două fiice afară din cetate şi le-a poruncit să nu se întoarcă înapoi, nici măcar ca să se uite la cetate.
Dar tot ce aveau ei era acolo în cetatea condamnată şi inimile lor erau acolo, cu averile lor, cu rudele şi prietenii lor. Era destul de greu să plece, dar porunca să nu se uite înapoi la cetatea care arde – ce rost o fi avut?
Să fi înţeles Dumnezeu chiar aşa cum zisese? Doamna Lot s-a întors şi s-a uitat cu dor spre bunurile ei care dispăreau. Chiar conta o privire? Dar a contat. Şi soţia lui Lot s-a prefăcut într-un monument de sare.
Când Dumnezeu vorbeşte, El vrea să spună exact ce spune. Isus ne avertizează: „Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot” Luca 17:32.

În 1Samuel 15 şi 16 avem istoria neascultării regelui Saul faţă de o poruncă a lui Dumnezeu. El a ascultat APROAPE ÎN TOTUL de ceea ce îi poruncise Dumnezeu. Dar el a fost neascultător doar într-un singur punct: nu a distrus pe TOŢI amaleciţii. El a cruţat pe regele acestora.
Evident că Saul crezuse că dacă a ascultat DE TOATE PORUNCILE lui Dumnezeu AFARĂ DE UNA, el stătea destul de bine în faţa lui Dumnezeu. Dar acest singur act diferit descoperea că în inima regelui era un spirit de neloialitate şi de neascultare.
Dumnezeu se caracterizează prin aceea că pretinde ascultare necondiţionată şi astăzi. Unii sunt dispuşi să asculte de toate poruncile din cele zece porunci FARĂ DE UNA, neputând să înţeleagă de ce nouă porunci nu înseamnă tot atât de mult ca şi zece. Dar Dumnezeu priveşte în inimile noastre ca să vadă motivele noastre. Când El se uită în inima mea şi a ta, găseşte El acolo dorinţa egoistă de a face ce ne place – chiar şi numai puţin?

„Căci cine păzeşte toată Legea şi GREŞEŞTE ÎNTR-O SINGURĂ PORUNCĂ, se face vinovat de toate” Iacov 2:10.
Regele Saul zicea: „Am păzit Cuvântul Domnului” 1Samuel 15:13. El făcuse APROAPE TOTUL, dar nu TOTUL.
Saul a continuat pe direcţia voinţei lui încăpăţânate până ce a lepădat pe Dumnezeu complet şi s-a îndreptat pentru instrucţiuni spre comunicări spiritiste. Profetul i-a spus lui Saul care era motivul lepădării lui:

„Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului şi Domnul te leapădă” 1Samuel 15:23.

Despre biserica din VECHIUL TESTAMENT, Dumnezeu zice:

„Toată ziua Mi-am întins mâinile spre UN POPOR NEASCULTĂTOR şi împotrivitor” Romani 10:21 (King James).
Spiritul de neascultare este dominant acum, tot aşa cum era şi în timpurile biblice. Există pericolul ca membrii bisericii să cadă în aceeaşi cursă a diavolului şi să creadă că Dumnezeu nu este chiar atât de pretenţios. Pavel avertizează pe creştinii din Noul Testament:
„Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte: căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste OAMENII NEASCULTĂTORI. Să nu vă întovărăşiţi dar deloc cu ei” Efeseni 5:6,7.
Şi membrii bisericii pot pierde cerul ca răsplată a lor veşnică.
„Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cel CE FACE VOIA TATĂLUI MEU care este în ceruri” Matei 7:21.
ADEVĂRATUL CREŞTINISM este mai mult decât o formă. Este mai mult decât strigătul: „Doamne, Doamne!”. Dumnezeu caută bărbaţi şi femei care au fost schimbaţi prin puterea de convertire a Duhului Sfânt. Iacov zice:

„FIŢI ÎMPLINITORI AI CUVÂNTULUI, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri” Iacov 1:22.
Oamenii pot face minuni în numele lui Isus. Ei chiar pot să proorocească şi să vindece bolnavi. Dar ei nu vor intra în cer câtă vreme nu sunt binevoitori să facă voia lui Dumnezeu. Isus avertizează:
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut'” Matei 7:22,23.
Când oamenii amestecă părerile lor proprii cu doctrinele curate ale Bibliei, învăţăturile lor devin tradiţii care sunt mai acceptabile pentru inima omenească decât „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” Efeseni 6:17. Despre acest fel de a merge pe alături de voinţa lui Dumnezeu, Isus zicea:

„Dar voi de ce călcaţi PORUNCA LUI DUMNEZEU în folosul datinei voastre?… AŢI DESFIINŢAT ASTFEL PORUNCA LUI DUMNEZEU PRIN TRADIŢIA VOASTRĂ… Dar în zadar Mi se închină Mie, învăţând ca doctrină nişte porunci omeneşti” Matei 15:3,6,9 (King James).
Pavel descrie o astfel de religie ca:

„AVÂND DOAR O FORMĂ DE EVLAVIE, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia” 2Timotei 3:5.
Legea sfântă a lui Dumnezeu este o descoperire a caracterului Său, constituţia guvernării Sale, temelia tronului Său. Îndrăznim noi să o punem deoparte pentru tradiţii sau sentimente, ori din cauza cererii populare?
„Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu” Deuteronom 4:2.

„Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor” Matei 5:19.

Isus a zis:„Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” Ioan 15:14.
Astăzi, standardele neprihănirii sunt dezonorate de mulţi care se declară că sunt creştini. Dumnezeu măsoară pe ostaşii Lui după loialitatea lor.

„Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: ‘Îl cunosc’ şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el” 1Ioan 2:3,4.

„Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” 1Ioan 5:3.

„De ce cere Dumnezeu oricărui om să asculte de cele zece porunci când aceasta nu se poate face?”, a întrebat un necredincios pe prietenul lui creştin.

„O, dar aceasta se poate! Aici un creştin are avantaj asupra unui om neconvertit”.

„Da? Spune-mi şi mie cum”, veni înapoi provocarea.

„Iată cum: Când ne predăm inimile lui Hristos, Duhul Sfânt vine şi ia în stăpânire viaţa noastră şi ne dă putere să facem voia lui Dumnezeu”.

„Pot totul în Hristos care MĂ ÎNTĂREŞTE” Filipeni 4:13.

„Pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” Romani 8:4.

„Pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; ÎNTĂRIŢI CU TOATĂ PUTEREA, POTRIVIT CU TĂRIA SLAVEI LUI” Coloseni 1:10,11.
Isus ne păstrează să nu cădem iarăşi şi iarăşi în păcat, dacă-I dăm voie.

„Iar a Aceluia care POATE SĂ VĂ PĂZEASCĂ DE ORICE CĂDERE ŞI SĂ VĂ FACĂ SĂ VĂ ÎNFĂŢIŞAŢI FĂRĂ PRIHANĂ şi plini de bucurie înaintea slavei Sale…” Iuda 24.
Cum ne dă Hristos putere să ascultăm? El promite:

„Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” Evrei 8:10.
Apelul lui Hristos este să ascultăm de El fiindcă Îl iubim:

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” Ioan 14:15.
Acelora care Îl iubesc pe Isus destul încât să asculte de El le este promis un cămin în cer.

„Ferice de cei ce PĂZESC PORUNCILE LUI, ca să aibă drept la pomul vieţii şi SĂ INTRE PE PORŢI ÎN CETATE” Apocalips 22:14 (King James şi alte traduceri).
Dumnezeu este exact în cererile Lui. El doreşte din toată inima ca să ducă la ascultare completă de voia Lui, de Cuvântul Lui, de Legea Lui. El îţi oferă ţie şi îmi oferă mie puterea de a asculta de poruncile Lui. Îi vei da Lui loialitatea inimii tale?
Iubite Tată din cer: Îţi mulţumesc pentru făgăduinţa puterii de sus care să schimbe inima mea şi să-mi dea dorinţe şi motive corecte. O, fă-mă credincios Mântuitorului meu, care Şi-a dat viaţa Lui ca eu să pot avea acest ajutor divin! Fă-mă loial faţă de voia Ta. Scrie Legea Ta în inima şi mintea mea. Te rog în Numele lui Isus. Amin.
 
 
 

 
Înainte ca Isus să Se urce la cer, El a ales să dea ucenicilor Lui darul cel mai preţios pe care Îl putea oferi. El a spus ucenicilor:

„Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” Ioan 16:7.
Darul cel mai ales pe care Isus putea să-l dea ucenicilor Lui era Duhul Sfânt.

Nu există alt mister care să provoace mintea omenească aşa cum este natura lui Dumnezeu.

„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” Romani 11:33.
Pentru minţile noastre mărginite, Duhul Sfânt este tot atât de misterios cum este şi Dumnezeu Tatăl. În discuţia Lui cu Nicodim, Isus a comparat lucrarea Duhului Sfânt cu mişcările vântului.

„Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” Ioan 3:9.
O PERSOANĂ. Isus s-a referit la Duhul Sfânt ca la o fiinţă personală şi care face parte din dumnezeire.

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele TATĂLUI, al FIULUI şi al SFÂNTULUI DUH” Matei 28:19.
Din Romani 8:27 reiese că Duhul Sfânt are judecată. Biblia ne spune că Duhul are înţelepciune (1Corinteni 2:10), sentimente de dragoste (Romani 15:30) capacitatea de a instrui (Neemia 9:20), putere de a călăuzi (Fapte 16:6,7); că El se întristează de păcatele oamenilor (Efeseni 4:30) şi că El dirijează rugăciunile noastre, sau le interpretează în faţa lui Dumnezeu (Romani 8:26,27).
ACTIV LA CREAŢIUNE. Scriptura ne învaţă că Duhul Sfânt a fost asociat cu Tatăl şi cu Fiul la crearea universului.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul… şi DUHUL LUI DUMNEZEU Se mişca pe deasupra apelor” Geneza 1:1,2.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte în Vechiul Testament de mai mult de o sută de ori. De repetate ori se face referire la El ca la o persoană care are cunoştinţă apropiată a fiinţelor omeneşti şi control asupra vieţii lor. El este descris ca urmărind activ realizarea planurilor lui Dumnezeu pe pământ şi între naţiuni. În Noul Testament, Duhul Sfânt Îşi asumă un rol suplimentar, acela de reprezentant personal în această lume al lui Hristos.

Când Isus a vorbit ucenicilor Lui despre plecarea Lui, ei s-au simţit părăsiţi. Promisiunea Lui le-a dat curaj şi speranţă:

„Nu vă voi lăsa orfani…” Ioan 14:18.

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor… şi anume Duhul adevărului” v.16,17.
Viaţa lui Hristos pe pământ a fost marcată de influenţa Duhului Sfânt. De la botezul Lui şi până la cruce, El a fost condus de Duhul într-un mod evident. Învăţăturile Lui au pus accentul pe lucrarea şi puterea Duhului Sfânt în salvarea omului păcătos.
În planul lui Dumnezeu pentru salvarea omului, Isus S-a întors la cer ca să Se prezinte înaintea tronului lui Dumnezeu ca reprezentant al omului. Biblia spune că Hristos „a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” Evrei 9:24.

„Avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” 1Ioan 2:1.
În timp ce suntem reprezentaţi în cer de Domnul nostru care a fost răstignit, avem şi aici pe pământ pe Duhul Sfânt, reprezentantul Său direct din cer.

„Totuşi vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, MÂNGÂIETORUL nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, VI-L VOI TRIMITE” Ioan 16:7.
Împiedicat de natura omenească, Isus nu putea fi prezent oriunde. Deoarece Duhul Sfânt este o fiinţă spirituală, El nu este limitat de un corp omenesc şi poate în mod misterios şi instantaneu să fie oriunde şi pretutindeni.

Chiar aşa cum Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor la creaţiune, tot aşa Duhul Sfânt este la lucru în noi ca să efectueze recreaţiunea. Răspunzând întrebării tulburătoare a lui Nicodim, Isus a înfăţişat lucrarea Duhului Sfânt în schimbarea inimii omeneşti.

„Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu SE NAŞTE cineva DIN APĂ ŞI DIN DUH, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” Ioan 3:5.
Aşa că Isus a trimis la noi, darul Său cel mai ales, pe Duhul puterii divine, care să transforme firea noastră păcătoasă după asemănarea cu El.
Dacă n-ar exista puterea convingătoare a Duhului, noi niciodată nu ne-am simţi mustraţi în cuget pentru păcatele noastre. Cât de recunoscători trebuie să fim pentru această promisiune a lui Isus:

„Şi când va veni, EL VA DOVEDI LUMEA VINOVATĂ (VA CONVINGE LUMEA) ÎN CE PRIVEŞTE PĂCATUL, neprihănirea şi judecata” Ioan 16:8.
Duhul Sfânt şopteşte inimilor noastre prin conştiinţă.
„Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ‘Iată drumul, mergeţi pe el!’ când veţi voi să mai abateţi la dreapta sau la stânga”Isaia 30:21.
Facem foarte bine dacă dăm atenţie glasului lui Dumnezeu vorbindu-ne în „susurul blând şi liniştit” al Duhului.
Duhul Sfânt nu numai că ne arată păcatele, dar ne îndrumă să facem binele.

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, ARE SĂ VĂ CĂLĂUZEASCĂ ÎN TOT ADEVĂRUL: Căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” Ioan 16:13,14.
Duhul Sfânt nu glorifică pe oameni. Acest ghid divin ne conduce la Isus, Purtătorul păcatelor şi Răscumpărătorul lumii. Duhul înalţă pe Isus şi când Isus este ţinut înaintea noastră, noi suntem atraşi de iubirea Lui minunată.

„Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” Ioan 12:32.
Isus ţine permanent legătura cu noi prin Duhul Sfânt. Telefonul aduce vocile celor dragi în apropierea noastră, dar telefonul poate numai în slabă măsură să ilustreze cum operează acest Agent al comunicaţiilor cereşti. Sucim un buton şi lumina electrică umple camera prin becul aprins de curentul nevăzut. Şi această ilustraţie este de asemenea insuficientă ca să arate cum primim noi lumină şi putere de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Televizorul ne aduce înainte feţele unor oameni de pe alt continent, dar prin Duhul Sfânt noi suntem ridicaţi până în prezenţa lui Isus. Duhul devine astfel o parte din natura noastră spirituală, într-o legătură cu mult mai intimă decât afinitatea dintre doi îndrăgostiţi de pe pământ.
Tot cerul este angajat în salvarea omului. Dumnezeu a dat pe Fiul Său. Fiul ne-a dat Duhul Sfânt. Duhul Sfânt aduce la îndeplinire scopul divin, lucrând pentru noi şi în noi mântuirea noastră. După cum a promis Isus, El „rămâne cu voi şi va fi în voi” Ioan 14:7.
Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat orice ca să salveze pe oamenii pe care i-a creat. Isus zicea:

„TOATĂ PUTEREA MI-A FOST DATĂ, în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. ŞI, IATĂ CĂ EU SUNT CU VOI ÎN TOATE ZILELE, PÂNĂ LA SFÂRŞITUL LUMII” Matei 28:18-20 (King James).

Ziua Cincizecimii a adus o măsură nelimitată a Duhului Sfânt, ca o împlinire a făgăduinţei Învăţătorului.

„Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori” Fapte 1:8.
Ziua Cincizecimii a fost momentul când Isus a prezentat urmaşilor Lui darul Lui cel mai preţios. La botezul lui Isus, cu trei ani şi jumătate mai înainte, Duhul luase forma unui porumbel; la Cincizecime El a apărut asemenea unor limbi ca de foc. Fapte 2:3. Cu această ocazie, apostolii au fost înzestraţi cu capacitatea de a face cunoscut istoria crucii la oameni de peste douăzeci de naţionalităţi diferite.
Biblia aseamănă venirea Duhului cu căderea ploii.

„Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară” Ioel 2:23.
Ploi binefăcătoare satură pământul şi udă seminţele, făcând ca altă viaţă să răsară din ele. Scopul celor petrecute la Ziua Cincizecimii a fost să ude Cuvântul semănat de Isus în timpul lucrării Sale, în momentul în care apostolii porneau să-şi îndeplinească misiunea lor de a duce Evanghelia. Era puterea Duhului Sfânt, venind cu o tărie neobişnuită, dar atingând inimile cu fineţea convingerilor care a făcut pe cei ce ascultau predicarea să strige: „Fraţilor, ce să facem?”

La Ziua Cincizecimii, Petru a devenit agentul omenesc, cooperând cu Duhul Sfânt, care a condus oamenii la Hristos.

„‘POCĂIŢI-VĂ’, le-a zis Petru, şi fiecare din voi SĂ FIE BOTEZAT în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; APOI VEŢI PRIMI DARUL SFÂNTULUI DUH” Fapte 2:38.
Petru a arătat că pentru a primi Duhul Sfânt, păcătosul trebuie să se pocăiască şi să-şi părăsească păcatul. Noi trebuie să fim binevoitori să ne întoarcem de la păcat mai înainte ca Isus să ne ofere darul Lui infinit.
Dar trebuie să ne aducem aminte că mânaţi de Duhul oamenii au răspuns la chemarea lui Petru. Prin Duhul, Dumnezeu ne dă, în bunătatea Lui, dorinţa de a ne întoarce de la păcat.
„Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU TE ÎNDEAMNĂ LA POCĂINŢĂ?” Romani 2:4.
Pocăinţa cuprinde schimbarea, după cum Petru accentua în Fapte 3:19 şi schimbarea aceasta înseamnă întoarcere.
Petru a arătat că botezul este o altă condiţie pentru primirea Duhului Sfânt.
Aceasta se potriveşte cu ceea ce Isus spusese lui Nicodim că un om trebuie să fie născut din apă şi din Duhul (Ioan 3:5).
Potrivit cu cele spuse de Isus, dragostea lui Dumnezeu trebuie să ne mâne şi ascultarea trebuie să ne domine, dacă vrem să primim darul Duhului Sfânt.

„DACĂ MĂ IUBIŢI, VEŢI PĂZI PORUNCILE MELE ŞI EU VOI RUGA PE TATĂL ŞI EL VĂ VA DA UN ALT MÂNGÂIETOR, care să rămână cu voi în veac şi anume DUHUL ADEVĂRULUI pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci RĂMÂNE CU VOI ŞI VA FI ÎN VOI”.
Primirea Duhului Sfânt depinde de ascultarea noastră de poruncile lui Dumnezeu. Păcatul obişnuit nu poate să existe acolo unde Duhul Sfânt ţine frânele.
Când cineva pretinde că are darul Duhului Sfânt şi trăieşte cu ştiinţă şi cu voie în păcat, persoana aceea este complet înşelată. Amintiţi-vă că există un „duh rău”, nelegiuit, care falsifică lucrarea Duhului Sfânt şi care duce pe unii să creadă că ei au darul lui Dumnezeu. Trebuie să fim în gardă împotriva unor asemenea pretenţii false.
„La lege şi la mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta”Isaia 8:20.
Chiar aşa cum Isus a avertizat împotriva „hristoşilor mincinoşi”, tot aşa suntem avertizaţi împotriva „duhurilor de minciună”, care pot să înşele pe oameni. Chiar înainte ca Isus să vină a doua oară, un spirit nelegiuit se va manifesta şi va înşela pe aceia care nu sunt atraşi de învăţăturile curate ale Bibliei.

„Şi ATUNCI SE VA ARĂTA ACEL NELEGIUIT, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, PENTRU CĂ N-AU PRIMIT DRAGOSTEA ADEVĂRULUI CA SĂ FIE MÂNTUIŢI” 2Tesaloniceni 2:8-10.

Un păcătos ascultă istoria puterii salvatoare a lui Isus. Inima îi arde în el. El doreşte eliberarea. Sub apăsarea condamnării de sine, el se roagă să fie iertat. El se pocăieşte şi primeşte putere să trăiască deasupra nivelului păcatului.
Duhul lui Dumnezeu a condus pe acest om la Hristos. Duhul i-a tulburat inima. Duhul a pus în el dorul după eliberare. Chiar iertarea dorită de el, a venit prin Duhul. Fiecare pas a fost făcut sub conducerea Duhului Sfânt.

„Căci toţi cei ce sunt CĂLĂUZIŢI DE DUHUL LUI DUMNEZEU, sunt fii ai lui Dumnezeu” Romani 8:14.
Rugăciunile noastre sunt duse înaintea tronului lui Dumnezeu de Duhul.

„Căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar ÎNSUŞI DUHUL MIJLOCEŞTE PENTRU NOI cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” Romani 8:26,27.
Când Duhul ia în stăpânire pe cineva, acesta va aduce roade.

„ROADA DUHULUI, dimpotrivă, este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” Galateni 5:22-23.
Roada Duhului este dovada că am fost altoiţi în adevărata viţă, Isus.

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” Ioan 15:5.
Roada veritabilă a dragostei, bucuriei, păcii şi a celorlalte haruri spirituale, este vizibilă într-o viaţă umplută de Duhul Sfânt.
Într-o viaţă umplută de Duhul Sfânt, Hristos trăieşte viaţa Lui în noi şi prin noi, în puterea Duhului Sfânt.
Ai făcut descoperirea minunată a unei vieţi umplută de Duhul Sfânt? Când Duhul locuieşte într-un creştin, când creştinul este umplut cu Duhul, viaţa lui este controlată şi făcută puternică de Duhul Sfânt. Rugăciunile lui aduc rezultate. El înţelege Cuvântul lui Dumnezeu. El este victorios în lupta spirituală împotriva cărnii, a lui Satan şi a lumii. Prin puterea Duhului, el rezistă ispitei şi păcatului. El trăieşte viaţa îmbelşugată şi rodnică a unui martor creştin, aducând şi pe alţii la Hristos. Romani 8 ne oferă o descriere încântătoare a acestei vieţi de biruinţă. Citeşte acest capitol când poţi.
Viaţa umplută de Duhul este o împlinire a idealului lui Hristos pentru noi.

„Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” Ioan 10:10 (King James).
Cum pot eu să trăiesc o aşa viaţă îmbelşugată în Hristos? „Fiţi plini de Duhul!” Efeseni 5:18. Adu-ţi totdeauna aminte de dragostea şi de iertarea lui Dumnezeu. Extrage zilnic din resursele cerului hrănindu-te din Cuvântul lui Dumnezeu. Ţine legătura cu Mântuitorul în fiecare clipă pe linia deschisă a rugăciunii. Primeşte încontinuu putere de la Duhul totdeauna de faţă, căci Hristos locuieşte în tine prin Duhul Său, ca să-ţi dea putere să trăieşti o viaţă de biruinţă zi după zi.
După ce a descris viaţa aceasta umplută de Duhul a unui creştin, Pavel se roagă astfel pentru tine şi pentru orice creştin:

„Şi-L rog ca potrivit cu bogăţia slavei Sale, SĂ VĂ FACĂ SĂ VĂ ÎNTĂRIŢI ÎN PUTERE, PRIN DUHUL LUI, ÎN OMUL DINLĂUNTRU, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, CA SĂ AJUNGEŢI PLINI DE TOATĂ PLINĂTATEA LUI DUMNEZEU” Efeseni 3:16-19.

DARUL Duhului Sfânt, făcut de Hristos, nu trebuie confundat cu DARURILE Duhului. În Scriptură se face o clară deosebire între darul Duhului Sfânt, făcut de Dumnezeu oricărui credincios pentru o viaţă de biruinţă şi pentru servire cu succes şi darurile Duhului revărsate asupra credinciosului pentru o servire rodnică, ÎN DIRECŢII SPECIALE de lucrare. Pavel, vorbind despre darurile Duhului, zice:

„De aceea este zis: ‘S-a suit, a luat robia roabă şi a dat DARURI oamenilor’… Şi El a dat pe unii APOSTOLI; pe alţii PROOROCI; pe alţii EVANGHELIŞTI; pe alţii PĂSTORI şi ÎNVĂŢĂTORI, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” Efeseni 4:8,11-13.
În acest pasaj, Pavel face clar că nu primesc toţi acelaş dar. „Unii” primesc unul sau mai multe dintre daruri, „alţii” primesc alte daruri. Duhul „împarte fiecăruia după cum voieşte” 1Corinteni 12:11. Apostolul face clar că darurile pe care le aduce Duhul sunt deosebite unul de altul şi că în cele mai multe cazuri, darurile revărsate asupra unui creştin sunt diferite de cele date altui creştin.
Pavel atrage atenţia asupra relei întrebuinţări a darurilor Duhului. Biserica din Corint pare să fi fost un focar de tulburare. Capitolele 12 la 14 din 1Corinteni au fost scrise ca să corecteze aceste abuzuri. Lista darurilor spirituale pe care o face Pavel în Cap. 12 începe cu înţelepciunea, urmează cunoştinţa, credinţa, darul vindecării, puterea de a face minuni, darul profetic, însuşirea de a discerne între un duh adevărat şi o contrafacere, darul limbilor şi la urmă, capacitatea de a interpreta limbile. În biserica din Corint unii învăţau că darul cel mai important este darul limbilor. Ca rezultat a apărut o dezbinare în acea biserică şi efectul a fost altceva decât clădirea. Capitolul 12 a fost scris ca să arate că darurile veritabile ale Duhului se vor afla în biserică în mod echilibrat şi că nicio manifestare nu va exclude, nici nu va domina pe celelalte.
Ce este mai important – DARURILE Duhului sau ROADA Duhului? Să-l lăsăm pe Pavel să răspundă:

„Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună” 1Corinteni 12:31.
Care este calea aceea „nespus mai bună” de care vorbeşte apostolul? N-avem decât să citim capitolul următor ca să descoperim că cea dintâi şi cea mai importantă în viaţa creştină este DRAGOSTEA, ROADA Duhului.

„ROADA DUHULUI dimpotrivă este: DRAGOSTEA, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” Galateni 5:22-23.

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti ŞI N-AŞ AVEA DRAGOSTE, sunt o aramă sunătoare şi un chimval zângănitor” 1Corinteni 13:1.
O înţelegere greşită a darurilor şi a scopului lor în viaţa bisericii poate duce numai la dezordine, confuzie şi dezbinare. Lucrarea Duhului este să ne călăuzească în tot adevărul. Ioan 16:8. Grija noastră trebuie să fie de a poseda ROADA Duhului şi să lăsăm după aceea Duhul să ne folosească, dându-ne DARURILE Lui „după cum voieşte El” 1Corinteni 12:11. Duhul trebuie să ne folosească pe noi, nu noi trebuie să-L folosim pe
El. Dumnezeu se va îngriji şi va trimite darurile atunci când şi acolo unde ele vor lucra la desăvârşirea poporului Său şi bisericii Sale.
Biserica nu va fi niciodată completă fără darurile Duhului, dar nici nu va fi întărită de false demonstraţii. Dumnezeu va trimite darurile veritabile când vom fi gata în cele spirituale să le primim, deoarece ele trebuie să se afle în biserică:

„Până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” Efeseni 4:13.

Revărsarea Duhului la ziua Cincizecimii a fost „ploaia timpurie”, când biserica creştină era în pruncia ei şi sămânţa Cuvântului avea nevoie să fie udată. Ioel 2:23. De atunci au trecut secole. Istoria salvării a ajuns la cunoştinţa unei mari părţi a pământului. Este vremea să cadă „ploaia târzie”, care să umple spicele care se coc şi să le facă bune de seceriş. Citeşte profeţia Bibliei despre zilele care vin, când Duhul lui Dumnezeu va fi revărsat asupra bisericii.

„După aceea, VOI TURNA DUHUL MEU PESTE ORICE FĂPTURĂ; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea” Ioel 2:28,29.
Profetul declară că atunci când semnele finale precedând a doua venire a lui Hristos se vor manifesta, Dumnezeu va pregăti pentru cer pe fiecare suflet sincer printr-o mare revărsare a Duhului Său. Trăieşti ACUM o viaţă plină de Duhul? Împuternicit de Duhul, poţi fi folosit ca să ajuţi la strângerea ultimei recolte?
Tată bun, Dătător al oricărui dar bun şi desăvârşit, Te laud astăzi pentru darul făgăduit al Duhului Sfânt. Isus, Mântuitorul meu, vino şi locuieşte în mine prin Duhul Tău şi prin prezenţa Lui divină alungă păcatul din viaţa mea şi dă-mi biruinţa zi după zi. Duh al lui Dumnezeu, umple-mă şi fă viaţa mea o viaţă controlată şi împuternicită de Tine. Mă rog în Numele binecuvântat al lui Isus. Amin.
 
 
 

 
Un vizitator într-un penitenciar de Stat, a văzut într-un atelier pe un deţinut care cosea saci poştali de cânepă.
„Coşi?” l-a întrebat vizitatorul.
„Nu, secer„, a răspuns întunecat deţinutul.
„Ce seamănă omul, aceea va şi secera” Galateni 6:7.
Câteodată suntem ispitiţi să credem că putem păcăli puţin natura şi să ne facem de cap fără să suportăm consecinţele. Dar ce semănăm prin neascultare de legile fiinţei noastre, vom strânge într-o recoltă de boală. Tot aşa, ce semănăm prin ascultare de legile fiinţei noastre, vom strânge într-o recoltă de sănătate.
Dumnezeu ştie că un corp sănătos face pe cineva mult mai uşor să fie un creştin fericit. Sănătatea fizică şi bunăstarea spirituală merg mână în mână.

„Prea iubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău” 3Ioan 3:2.
Mintea nu poate fi în acord cu Dumnezeu câtă vreme corpul este sclavul unor obiceiuri nesfinte. De aceea Pavel face un apel puternic:

„Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, SĂ ADUCEŢI TRUPURILE VOASTRE CA O JERTFĂ VIE, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” Romani 12:1.
Ascultarea de legile vieţii, atât în lumea morală cât şi în cea fizică, este piatra de temelie a fericirii. Când Israel a părăsit Egiptul, Dumnezeu a sfătuit pe poporul Său:

„DACĂ VEI ASCULTA cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, DACĂ VEI ASCULTA DE PORUNCILE LUI şi vei păzi toate legile Lui, NU TE VOI LOVI CU NICIUNA DIN BOLILE cu care am lovit pe egipteni; căci EU SUNT DOMNUL, CARE TE VINDECĂ” Exodul 15:26.

Mii de oameni se duc zilnic la doctor să le spună ce să facă pentru a fi sănătoşi. Deşi nu se exprimă astfel în cuvinte, ei zic cam aşa: „Domnule doctor, fă-mă bine, dar să nu vorbim despre felul meu de trai”. Ce le place oamenilor este să întrebe cum se pot simţi mai bine şi trăi mai mult în timp ce practică obiceiuri care-i ucid. Este absurd să te aştepţi că doctorul este în stare să schimbe legile vieţii înscrise în organism, numai pentru a-l adapta pe acesta la un mod sinucigaş de viaţă.
Sănătatea nu vine la întâmplare. Dorinţa Creatorului este ca noi să fim sănătoşi. 3Ioan 2. O viaţă lungă şi fericită rezultă dintr-o viaţă planificată, trasată în armonie cu principiile care nu numai că previn boala, dar procură condiţii favorabile de refacere după boală.
Cum putem să construim şi să ne menţinem o bună sănătate? Urmează şapte legi, sau remedii naturale, de urmat de acela care doreşte să fie sănătos şi fericit.
AER CURAT. Respirarea adâncă de aer proaspăt, curat este esenţială pentru o bună sănătate. Acolo unde aerul este necontaminat de fumuri şi de chimicale otrăvitoare, sunt mai puţini microbi. Ventilarea corespunzătoare a casei este obligatorie.
LUMINA SOARELUI. Niciun alt factor nu este singur atât de important pentru susţinerea vieţii pe pământ cum este lumina soarelui. Ea activează clorofila din plante ca să producă hrană. Ea distruge cei mai mulţi germeni de boală. Lumina soarelui poate decolora draperiile şi carpetele, dar colorează sănătos obrajii.
ODIHNA. Inima omului poate lucra o sută de ani, dar ea petrece jumătate din timp odihnindu-se. Este adevărat că odihna ei durează numai o fracţiune de secundă, dar inima se relaxează cu adevărat în acest scurt timp. Măduva spinării are nevoie de repaus, ca să dea ocazie discurilor dintre vertebre să-şi recapete elasticitatea. Odihna este remediul cel mai bun al naturii pentru mintea şi pentru corpul obosit. Timpul pentru recreaţie şi odihnă este esenţial pentru slăbirea încordării muncii şi răspunderilor familiei. Altfel, tensiunea şi munca peste măsură vor duce la boală şi atunci vom fi forţaţi să ne odihnim.
EXERCIŢIU. Du-te afară şi pune la lucru muşchii lungi. Fă încheieturile înţepenite să funcţioneze din nou cum trebuie. Mintea lucrează mai efectiv când corpul este păstrat în formă printr-o folosire înţeleaptă. Adu-ţi de asemenea aminte că mişcarea fizică este de obicei cel mai bun tratament împotriva îngrijorărilor!
APA. Bea apă din belşug. Aceasta este esenţială pentru fiecare celulă din corpul tău. Apa este solventul natural, mijlocul perfect de curăţire, atât pe dinlăuntru, cât şi pe dinafară. Pe dinafară, apa poate fi folosită în multe feluri pentru uşurarea durerii şi pentru a opri înaintarea bolii. Tratamentele cu apă caldă sau rece, bine administrate, sunt mijloace eficace pentru combaterea răcelii şi ca să ajute corpul să se refacă după boli care debilitează, după vătămarea muşchilor şi după boli de nervi.
DIETA POTRIVITĂ. Hrana trebuie să fie simplă, sănătoasă, bine preparată şi luată la intervale regulate, fără grabă. Mâncarea peste măsură, în special de grăsimi, dulciuri şi alimente consistente, duce nu numai la exces de greutate, dar şi la un număr de boli degenerative.

„Corpurile noastre sunt construite din ceea ce mâncăm. O distrugere continuă a celulelor corpului are loc; fiecare mişcare a fiecărui organ produce o pierdere şi această pierdere este compensată din hrana noastră.
Hrana aceasta trebuie bine aleasă, ca să procure cele mai bune elemente necesare menţinerii corpului. Prin obiceiuri rele în mâncare, pofta a fost pervertită. Adesea ea cere o hrană care dăunează sănătăţii şi cauzează slăbiciune în loc de tărie. Nu putem să ne lăsăm duşi de obiceiurile societăţii. Boala şi suferinţa care abundă peste tot sunt în mare măsură urmarea erorilor populare în privinţa alimentaţiei.
Ca să ştim care este cea mai bună hrană, trebuie să studiem planul de la început al lui Dumnezeu, cu privire la dieta omului… Cereale, fructe, nuci şi vegetale constituie dieta aleasă pentru noi de Creator”Ministry of Healing (Divina Vindecare), pp. 295, 296.
ÎNCREDERE ÎN PUTEREA DIVINĂ. Sănătatea înseamnă mai mult decât să te simţi bine în corp. Sănătatea şi fericirea depinde de dezvoltarea armonioasă a aspectelor fizic, mintal, social şi spiritual, prezente în natura omului.
Încrederea în puterea divină este cheia unei vieţi sănătoase şi fericite. Doctorii şi surorile fac tot ce stă în puterea lor ca să ajute natura, dar pacientul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu dacă doreşte să fie complet refăcut. Adu-ţi aminte că în ciuda oricărui handicap, avem în ceruri un Tată care aşteaptă să ajute şi să vindece. Psalmistul spune că „El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale” Psalm 103:3. Dacă trăim în armonie cu voinţa Lui, putem să ne adresăm Lui cu toată încrederea când este vorba de vindecare. Aceasta este cheia rugăciunii şi vindecării divine.

Când Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva, El i-a făcut perfecţi în privinţa alcătuirii fizice şi a stării sănătăţii lor. Boala era necunoscută, despre slăbiciune nu se auzise. Dumnezeu S-a îngrijit de bunăstarea omului şi l-a instruit în privinţa obiceiurilor lui de alimentaţie şi muncă.
Câtă vreme omul a ascultat de Dumnezeu, el n-a ştiut niciodată ce este aceea boală, durere sau moarte. După aceea, Adam şi Eva au călcat porunca lui Dumnezeu mâncând din pomul oprit. Neascultarea lor a adus boală şi moarte pe lumea peste care domneau (Vezi Geneza 2:15-17).
Natura omului nu s-a schimbat mult prin secole, poate numai în aceea că acum există şi mai puţină consideraţie pentru legile naturii. Astăzi alegem hrana pentru noi de multe ori nu fiindcă este bună pentru noi, ci fiindcă ne place gustul ei.
Am uitat că APARŢINEM LUI DUMNEZEU. Suntem ai Lui pentru că El este Creatorul care ne-a dat viaţă. Suntem ai Lui fiindcă Isus ne-a răscumpărat cu sângele Lui preţios. Astfel Dumnezeu are o dublă pretenţie asupra minţilor, sufletelor şi corpurilor noastre.

„Nu ştiţi că TRUPURILE VOASTRE SUNT MĂDULARE ALE LUI HRISTOS?… Nu ştiţi că TRUPUL VOSTRU ESTE TEMPLUL DUHULUI SFÂNT care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. PROSLĂVIŢI DAR PE DUMNEZEU ÎN TRUPUL ŞI ÎN DUHUL VOSTRU, care sunt ale lui Dumnezeu” 1Corinteni 6:15,19,20.
Prin slăbiciunile trupului nostru, Satan poate să ispitească sufletele noastre şi să ne distrugă.
Iată aici o regulă din Biblie dată să călăuzească pe creştin spre o viaţă strălucitoare de sănătate şi fericire:

„Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu” 1Corinteni 10:31.
Gustul, pofta şi dorinţele personale nu trebuie să fie principiile care să guverneze viaţa noastră. Satan a ispitit pe Adam şi Eva în privinţa poftei. Când Isus Se pregătea pentru lucrarea Lui pe pământ, între oameni El a fost ispitit tot cu privire la pofta de mâncare. Adam a căzut la examen. Isus i-a făcut faţă şi a fost biruitor.

„Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini. Drept răspuns, Isus i-a zis: Este scris: OMUL NU TRĂIEŞTE NUMAI CU PÂINE, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” Matei 4:3,4.
Isus a refuzat să cedeze ispitei în privinţa hranei. El a întâmpinat ispita, prinzându-Se de Cuvântul lui Dumnezeu. Urmaşul lui Isus „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” 1Ioan 2:6. Când Isus trăieşte în noi, El ne face biruitori asupra poftelor naturale şi apetitului.

„Ascultaţi-mă dar şi veţi mânca ce este bun” Isaia 55:2.
Traducerea King James sună: „Ascultaţi-Mă şi mâncaţi ce este bun”. Înainte ca păcatul să fi intrat în lume, lui Adam şi Evei li s-a dat o dietă echilibrată de fructe, cereale şi nuci. După intrarea păcatului, vegetalele au fost adăugate la dieta omului. Apoi, după potop, 1500 de ani mai târziu, s-a dat omului permisiunea să mănânce carne de animale curate, ca oaie, vită, căprioară.
Când Israel a ieşit din robie şi s-a îndreptat spre ţara Canaan, Dumnezeu a condamnat obiceiurile în privinţa mâncării practicate de lumea păgână şi din nou a poruncit poporului Său să mănânce numai carne curată. Citeşte în Leviticul 11 şi în Deuteronom 14 lista de păsări, animale şi peşti pe care Dumnezeu le-a declarat că nu sunt îngăduite pentru hrană. Potrivit acestor capitole, animalele curate trebuie să aibă „unghia despicată, copita despărţită” şi să rumege. Peştii curaţi sunt cei care au solzi şi aripi (înotătoare). Păsările-gunoier sunt interzise. Printre animalele necurate, porcul este menţionat în special şi condamnat.

„SĂ NU MANCAŢI PORCUL, care are copita despicată, dar nu rumegă: să-l priviţi ca necurat. SĂ NU MÂNCAŢI DIN CARNEA LOR şi să nu vă atingeţi de trupurile lor moarte” Deuteronom 14:8.
Cercetările ştiinţifice au adus dovezi că Dumnezeu a avut dreptate când a avertizat pe oameni să nu mânânce porc.

„De trei decenii şi mai bine, autorităţile medicale au avertizat publicul american să evite consumarea ‘porcului roz’ şi purcelul gătit întreg. Cu toate acestea, Statele Unite continuă să aibă rata cea mai mare de trichinoză din lume. Faptul acesta a fost accentuat din nou de Dr. S.E. Gould din Eloise, Michigan, în raportul său către Journal of the American Medical Association. Cel puţin 16 la sută dintre autopsii au descoperit infecţia porcului roz. Gould zice: „Când metodele folosite în autopsie sunt aplicate până la capăt, procentajul urcă până la 36%. Această suferinţă chinuitoare şi uneori fatală este provocată de viermele subţire numit trichina, un parazit care se află în porcul viu şi care este transmis la om prin carnea crudă, sau insuficient de coaptă or fiartă a porcului. Mai scurtă decât a 32-a parte dintr-un inch (cam 8 sutimi de milimetru), invizibilă pentru ochiul măcelarului sau consumatorului, trichina se poate ascunde în orice bucăţică de carne de porc, de la cea mai scumpă pulpă până la cel mai dubios frankfurter. Ea nu caută la faţa omului” Newsweek, 14 ianuarie 1946, p. 80.
Se aplică aceste instrucţiuni privind carnea curată şi necurată la timpurile Noului Testament? Principiile vieţuirii sănătoase nu slăbesc cu trecerea timpului. Mai de grabă, din cauza înmulţirii bolilor între animale, este mai necesar să asigurăm cu măsuri şi mai bune dieta noastră şi obiceiurile noastre de viaţă. Apele poluate de astăzi fac peştele şi alte fiinţe din apă mai periculoase ca niciodată. Animalele şi păsările de curte sunt în mod crescând expuse unor boli păgubitoare pentru sănătatea omului. Din această cauză dieta vegetariană devine tot mai populară.
Că animalele necurate respinse de Biblie ca hrană sunt încă necurate, se vede din ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre aceia care persistă în consumarea lor. Profetul, vorbind despre a doua venire a lui Isus Hristos pe norii cerului la sfârşitul timpului, zice:

„Căci iată, DOMNUL VINE într-un foc şi carăle Lui sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic şi ameninţările în flăcări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr. CEI CE SE SFINŢESC şi se curăţesc în grădini, în mijlocul celor ce MĂNÂNCĂ CARNE DE PORC ŞI ŞOARECI ŞI ALTE LUCRURI URÂCIOASE, TOŢI ACEIA VOR PIERI ÎMPREUNĂ, zice Domnul” Isaia 66:15-17 (King James).
Ce dăunează corpului şi pune în pericol sănătatea, aceea dezonorează pe Dumnezeu.

„Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” 1Corinteni 10:31.

Unde este locul creştinului în privinţa folosirii de stimulente, narcotice, tutun şi alcool? Ar trebui să fim noi guvernaţi de gusturi şi de pofte, sau de Cuvântul lui Dumnezeu? Dumnezeu cere creştinului nu numai să-şi predea inima, dar şi să-şi consacre mintea şi corpul ca „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Cândva un tânăr, Daniel, a refuzat mâncări şi băuturi care puteau fi dăunătoare pentru corpul lui. Aceasta sună ca o mustrare:

„Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce” Daniel 1:8.
Dumnezeu a răsplătit pe Daniel pentru loialitatea lui faţă de principii (Vezi Daniel 1:9-20).
BĂUTURI ÎMBĂTĂTOARE: Biblia condamnă deschis folosirea băuturilor alcoolice.

„Vinul este batjocoritor, băuturile tari înfurie; oricine este înşelat de ele nu este înţelept” Proverbe 20:1 (King James).

„VAI DE CEI CE dis de dimineaţă ALEARGĂ DUPĂ BĂUTURI AMEŢITOARE şi şed până noaptea târziu şi se înfierbântă de vin!” Isaia 5:11.
Biblia avertizează pe acei care procură băuturi ameţitoare pentru alţii:

„Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care-i torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti ca să-i vezi goliciunea!” Habacuc 2:15.
„Băuturile alcoolice sunt consumate mai ales pentru efectul de narcoză asupra creierului şi efectul lor este în oricare concentraţie acela al unui drog narcotic depresiv. Pe scurt, alcoolul este un drog”. Robert E. Corradini, Narcotics Research and Youth Today (New York, Foundation for Narcotics Research and Information), p. 37.
Nimeni care-şi mânjeşte corpul cu aceste lucruri nu are vreo moştenire în Împărăţia cerurilor. Apostolul spune:

„Nici hoţii, nici cei lacomi, NICI BEŢIVII, nici răpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” 1Corinteni 6:10.

„NIMIC ÎNTINAT NU VA INTRA ÎN EA, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” Apocalips 21:27.
TUTUNUL. Ştiinţa condamnă tutunul ca pe un ucigaş, o substanţă care murdăreşte trupul. Cercetările ştiinţifice au stabilit legătura dintre tutun şi cancerul pulmonar, emfizem, bolile de inimă şi alte boli.
Într-o broşură: „Fumezi ţigări? De ce?” Societatea Americană Împotriva Cancerului descoperă următoarele fapte despre ţigări:

„Cea mai importantă cauză sigură a morţilor care ar putea fi prevenite astăzi în Statele Unite este fumatul ţigărilor. Una din şapte morţi anul acesta va fi provocată de fumat… Fumatul ţigărilor nu este un joc de noroc. FIECARE fumător este vătămat, deşi nu toţi în aceeaşi măsură. Fumatul ucide pe unii, îmbolnăveşte grav şi cronic pe alţii, dă fumătorului cu mult mai mult decât partea lui de boală şi zile de muncă pierdute. În medie, cel care fumează mult (două pachete, sau mai mult, pe zi)”, fumează cam trei sferturi de milion de ţigări în viaţa lui. Ca urmare el pierde cam 4.400.000 de minute (8,3 ani) de viaţă, comparat cu un nefumător. Aceasta este o pierdere de aproape şase minute pe fiecare ţigară fumată: un minut din viaţă pentru un minut de fumat! ”
Acţiunea narcotică a tutunului crează un obicei greu de biruit de către un om în puterea lui proprie. Dar dacă fumătorul se întoarce la Domnul Isus Hristos care a venit ca să-l mântuiască din păcatele lui, biruinţa îi este asigurată. Mântuitorul doreşte să ne elibereze de orice obicei rău, fiindcă El doreşte ca religia noastră să fie strălucitoare de sănătate.
CEAI, CAFEA ŞI BĂUTURILE COLA. Însuşi faptul că este greu să renunţăm la folosirea unor băuturi stimulatoare ar trebui să ne pună în gardă împotriva producerii fenomenului de obişnuinţă. Efectul stimulator este rezultatul drogurilor numite teină în ceai şi cofeină în cafea şi băuturi cola.

„The New York Life Extension Institute (Institutul pentru Prelungirea Vieţii din New York)” descoperă că dintre multele mii de oameni examinaţi de acest institut, folosirea excesivă a alcoolului a fost considerată ca fiind cauza a 7 la sută dintre deficienţele fizice, în timp ce cafeaua şi ceaiul poartă răspunderea pentru 40 la sută dintre aceste deficienţe şi suferinţe.” Fisher and Fiske, How to Live, pp. 78, 79.
Trăiesc mai mult cei care urmează principii hotărâte de viaţă sănătoasă? Dacă vrea cineva să-şi schimbe obiceiurile de viaţă, întrebarea aceasta este foarte logică.
Un proiect de cercetări a fost condus în California pe o perioadă de zece ani de Departamentul de Medicină Preventivă al Universităţii din Loma Linda. El a constat din examinarea cauzelor morţii a 57.000 de Adventişti de ziua a şaptea care au respectat anumite principii de viaţă sănătoasă şi compararea informaţiilor obţinute cu acelea privind un grup de control de alţi 57.000 din populaţia generală a Californiei.
Grupurile au fost astfel selectate încât să corespundă ca vârstă, sex, rasă, aşezare geografică şi ocupaţie, aşa încât obiceiurile de viaţă să constituie singura deosebire între ele.
Dacă Adventiştii de ziua a şaptea mor de aceleaşi boli ca şi ceilalţi din grupul de control, atunci şi rata mortalităţii lor trebuie să fie aceeaşi. Urmează un rezumat al morţii în cele două grupuri pe perioada de zece ani a studiului.
MORŢI DIN TOATE BOLILE:
Adventişti 850 adică 51% mai puţini morţi
Neadventişti 1750
BOLI DE INIMĂ:
Adventişti 452 adică 64,4% mai puţini morţi
Neadventişti 842
CANCER:
Adventişti 128 adică 51,6% mai puţini morţi
Neadventişti 264
BOLI ALE APARATULUI RESPIRATOR
Adventişti 53 adică 74,4% mai puţini morţi
Neadventişti 209
ACCIDENTE VASCULARE:
Adventişti 111 adică 46,2% mai puţini morţi
Neadventişti 206
Principiile sănătăţii ale Adventiştilor de ziua a şaptea cuprind abstinenţa de la fumat şi de la băuturi ca alcoolul, cafeaua, ceaiul şi cola. O mare parte practică vegetarianismul şi toţi au renunţat la consumarea cărnii de animale declarate „necurate” în legea levitică. Adventiştii de ziua a şaptea trăiesc în medie 5 până la 6 ani mai mult ca restul populaţiei. Felul cum trăiesc oamenii face o deosebire între ei.

Dumnezeu cere să practicăm cumpătarea în viaţa de creştini. Creştinismul este religia cea mai practicată şi raţională dintre toate religiile din lume. El schimbă pe oameni – gândirea lor, acţiunile lor. El este un alt stil de viaţă! Creştinul pune poftele corpului său sub controlul unei voinţe consacrate. Atitudinea creştinului este aceea a lui Pavel:

„Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat” 1Corinteni 9:27.
Când suntem născuţi din nou, mintea şi voinţa sunt controlate de Duhul Sfânt.

„Aşa dar fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar, DACĂ PRIN DUHUL FACEŢI SĂ MOARĂ FAPTELE TRUPULUI, veţi trăi” Romani 8:12,13.
Creştinii care trăiesc prin Cuvântul lui Dumnezeu şi au prezenţa Duhului Sfânt în viaţa lor, vor birui prin puterea lui Hristos orice păcat împotriva corpului. Ei vor supune orice poftă şi obicei care este dăunător religiei strălucitoare a sănătăţii. Pregătirea pentru cer înseamnă asemănarea cu Isus.

„Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, VOM FI CA EL; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. ORICINE ARE ÎN EL NĂDEJDEA ACEASTA SE CURĂŢEŞTE, după cum El este curat” 1Ioan 3:2,3.
Cu ocazia unui serviciu de evanghelizare, o tânără pereche asculta pe vorbitor prezentând aceste adevăruri directe din Biblie. Convinşi că trebuie să-şi schimbe obiceiurile de viaţă, au zis pastorului, după serviciu: „Noi credem Biblia şi vrem să ne curăţim complet viaţa noastră. Vrem să renunţăm la coctailurile noastre, la ţigări şi la orice obicei care dăunează sănătăţii noastre. Domnule pastor, ai vrea să te rogi cu noi?”
Pastorul s-a rugat şi i-a învăţat şi pe ei să se roage.
Tată din cer! Ajută-ne să trăim cum a trăit Isus, în sfinţenie şi curăţie. Dă-ne harul Tău care să supună orice ne face rău în viaţa zilnică. În puterea noastră nu putem face nimic. Dar, Tată, noi Te iubim şi dorim să fim ca Tine. Te rugăm, dă-ne putere să biruim poftele noastre. Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus. Amin.
 
 
 

 
Râul Iordan a fost locul botezului Mântuitorului. „Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el” Matei 3:13. Ioan s-a simţit nevrednic să boteze pe Hristos, dar Isus a zis:

„Lasă-Mă acum, căci aşa se cade, să împlinim tot ce trebuie împlinit”. Atunci Ioan L-a lăsat. DE ÎNDATĂ CE A FOST BOTEZAT, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe DUHUL LUI DUMNEZEU COBORÂNDU-SE ÎN CHIP DE PORUMBEL ŞI VENIND PESTE EL. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: ACESTA ESTE FIUL MEU PREA IUBIT în care Îmi găsesc plăcerea” V. 15-17.
Îndată după botez, Isus a primit ungerea cu Duhul Sfânt. Fapte 10:38.

În descrierea aceluiaşi eveniment făcută de Marcu, aflăm că imediat după aceea, Isus a început să predice Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, zicând:

„S-A ÎMPLINIT VREMEA şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” Marcu 1:15.
Botezul Mântuitorului nostru a avut loc LA TIMP. Se împlinise vremea şi aceasta a dat putere soliei Lui.
La ce timp se referă Hristos? La timpul venirii Sale în această lume ca să împlinească profeţiile făcute secole mai târziu. Cuvântul grecesc „Hristos”, echivalentul cuvântului ebraic „Mesia”, înseamnă „Unsul”. Isus a fost uns cu Duhul Sfânt la botezul Lui. Mesia, adică Hristos, a fost aşteptat de toţi proorocii şi a fost în realitate subiectul profeţiilor lor.
Cât priveşte timpul exact al venirii Sale, să ne uităm la profeţia din Daniel capitolul nouă. Să ne amintim că poporul Israel se găsea în captivitate, sub conducerea marelui imperiu persan. Iată cuvintele unui înger sfânt către profetul Daniel:

„ŞAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI AU FOST HOTĂRÂTE ASUPRA POPORULUI TĂU (poporul iudeu) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim)… Să ştii dar şi să înţelegi că DE LA DAREA PORUNCII PENTRU ZIDIREA DIN NOU A IERUSALIMULUI PÂNĂ LA UNSUL (MESIA), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni, apoi timp de şasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare” Daniel 9:25.
În profeţia biblică, o zi înseamnă un an în realitate (Vezi Ezechiel 4:6 şi Numeri 14:34). Aşa că şaptezeci de săptămâni de ani, hotărâte pentru poporul iudeu, vor fi de şaptezeci de ori şapte, deci 490 de ani. Dar timpul până la venirea lui Mesia este de şapte săptămâni, adică 69 ori 7 – 483 de ani. Mesia avea să întărească legământul în timpul celei de a şaptezecea săptămână. Daniel 9:27.
Când a început această perioadă? Când a ieşit porunca pentru rezidirea Ierusalimului. V. 25. După Ezra 6:14, acest ordin datează de la decretul lui Artaxerxe, dat în anul al şaptelea al domiei lui, la 457 înainte de Hristos (Ezra 7:7). Istoria susţine această dată.
Mesia trebuia să apară la sfârşitul săptămânii a 69-a din cele 70. Hristos a apărut chiar la timp, deoarece 483 de ani după anul 457 în.Hr. ne duc chiar la anul 27 al erei noastre. Chiar în acest an, Isus a fost botezat, uns cu Duhul Sfânt şi a devenit în felul acesta Mesia, Hristosul.
Când a avut loc botezul şi ungerea cu Duhul Sfânt a Domnului Hristos? Putem fi siguri că în A.D. 27?

„ÎN ANUL AL CINCISPREZECELEA AL DOMNIEI LUI TIBERIU CEZAR – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod cârmuitor al Galileii… Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Şi IOAN A VENIT PRIN TOT ŢINUTUL DIN ÎMPREJURIMILE IORDANULUI ŞI PROPOVĂDUIA BOTEZUL POCĂINŢEI, pentru iertarea păcatelor. A FOST BOTEZAT ŞI ISUS şi pe când Se ruga… DUHUL SFÂNT S-A COBORÂT PESTE EL ÎN CHIP TRUPESC, ca un porumbel. ŞI DIN CER S-A AUZIT UN GLAS CARE ZICEA: TU EŞTI FIUL MEU PREA IUBIT” Luca 3:1-3,21,22.
Dovezile istorice arată că Tiberiu a fost asociatul apropiat al lui Cezar August în administrarea imperiului roman începând din anul 12 d.Hr. Aşa că anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu trebuie să fie A.D. 27, exact 483 de ani „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”…
In felul acesta, profeţia privind cele 69 de săptămâni s-a împlinit. Mesia a venit la timp. Prin matematica profeţiei lui Daniel şi prin glasul lui Dumnezeu la Iordan, Isus a fost identificat ca Mesia cel mult aşteptat.
Timpul exact când Isus trebuia să-şi înceapă lucrarea Lui a fost prezis cu sute de ani mai înainte ca El să Se nască. Ce temelie solidă avem pentru credinţa noastră în Isus!

Isus a fost botezat şi uns ca Mesia la sfârşitul săptămânii a 69-a din cele 70. După botezul Lui, Isus a început lucrarea Sa strălucită care şi-a atins apogeul în sacrificiul Său ispăşitor – moartea Lui pe cruce.

„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de O SĂPTĂMÂNĂ, dar LA JUMĂTATEA SĂPTĂMÂNII va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” Daniel 9:27.
Această a şaptezecea săptămână este fără îndoială o săptămână profetică, de ani, adică şapte ani, întinzându-se de la 27 d.Hr. la 34 d.Hr. După trei ani şi jumătate de lucrare publică, Mântuitorul a fost crucificat pe Calvar în anul 31 d.Hr., chiar la mijlocul perioadei de şapte ani. „La jumătatea săptămânii” moartea lui Hristos pe cruce a făcut „să înceteze jertfa şi darul de mâncare”. Adică moartea Lui, a făcut să nu mai fie nevoie să fie sacrificaţi miei şi să nu mai fie nevoie de celelalte ceremonii care arătau înainte către moartea pe cruce a lui Hristos pentru răscumpărarea noastră.
Când Isus S-a adus jertfă pe cruce, toate jertfele de la vechiul Templu şi care Îl închipuiau pe El şi-au pierdut semnificaţia. Perdeaua din Templu a fost ruptă în două de sus în jos atunci când Mielul lui Dumnezeu Îşi dădea viaţa, semn că El făcuse „să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Vezi Matei 27:51,52).
Isus „a fost stârpit”, El a murit, „dar nu pentru Sine” (V. 26). Pentru mine şi pentru tine a murit Isus pe cruce. Acolo, El care era nevinovat şi fără păcat, a devenit „păcat” pentru noi, ca noi să putem deveni „neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni 5:21).
Mesia cel sfânt, Mântuitorul nostru, „trebuia să facă un legământ trainic cu mulţi timp de O SĂPTĂMÂNĂ”, şi anume ultima dintre cele şaptezeci puse deoparte pentru poporul ales de un Dumnezeu răbdător şi milos. Hristos Şi-a făcut lucrarea Lui publică timp de trei ani şi jumătate, începând din toamna anului 27 d.Hr. El a lucrat pentru naţiunea iudaică şi a plâns din dragoste pentru ei, apoi a murit „la jumătatea săptămânii”, în primăvara A.D. 31. După aceasta, ucenicii şi-au devotat lucrul lor pentru poporul Israel în următorii trei ani şi jumătate, până în A.D. 34.
La sfârşitul celei de a şaptezecea săptămâni, care a început în anul 27 d.Hr. şi s-a terminat în anul 34 d.Hr. împotrivirea faţă de Evanghelie a devenit foarte înverşunată. Chemarea lui Dumnezeu, continuată şi după învierea lui Hristos prin oameni ca Ştefan, a fost respinsă. Acelaşi Sinedriu, care împotriva oricărei dovezi, respinsese pe Mesia Însuşi, a respins din nou apelul Duhului Sfânt care strălucea vizibil pe faţa lui Ştefan (Vezi Fapte 7:51-60).

În anul 34 d.Hr. Saul din Tars, persecutorul creştinilor a fost convertit şi a devenit puternicul apostol al Neamurilor. Persecuţia a făcut pe creştini să plece din Ierusalim. „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8:4). În felul acesta, evanghelia a început să-şi croiască drum spre cele mai îndepărtate colţuri ale pământului (Vezi Coloseni 1:23).
Cele şaptezeci de săptămâni puse deoparte pentru Ierusalim, cetatea sfântă şi pentru naţiunea aleasă se încheiaseră, deşi mântuirea lui Hristos urma să fie totdeauna la dispoziţia oricărei persoane individuale din acest popor, ca şi din oricare altul. Oferta mântuirii este pusă înaintea noastră a tuturor astăzi.
Ai răspuns la mesajul de dragoste al lui Hristos? Te-ai hotărât pentru El? Care este cea mai bună zi pentru o astfel de hotărâre? Ziua de ieri s-a dus. Ziua de mâine n-a venit şi s-ar putea să nu mai vină niciodată. Ziua de astăzi este singura la dispoziţie.
Dumnezeu a proclamat pe Isus ca Fiul al lui Dumnezeu la botezul Lui. Profeţiile împlinite L-au proclamat la fel când El era pe cruce. Nu vrei să te uneşti la această proclamaţie chiar acolo unde te afli acum? Dumnezeu să te ajute să-i supui Lui viaţa ta.

Capitolele 8 şi 9 din marea profeţie a lui Daniel sunt strâns legate unul de altul. În ambele capitole, îngerul îi vorbeşte lui Daniel, profetul.
În capitolul opt, Daniel văzuse marea panoramă a viitorului, ca un film sonor pe un ecran cât cerul de mare. Îngerul Gabriel îi explicase o parte din această profeţie, după porunca lui Dumnezeu: „Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta” Daniel 8:16. Îngerul a explicat că berbecele şi ţapul descrise în Daniel 8:1-12 reprezintă Medo-Persia şi Grecia, care aveau să fie urmate de „un corn mic”, puterea Romei. (Vezi versetele 20-26). Când profetul a văzut prigonirile care urmau să vină peste poporul lui Dumnezeu în această a treia perioadă, a leşinat şi a fost atât de bolnav că n-a mai putut asculta explicaţia părţii a patra a vedeniei, parte în care o fiinţă cerească zisese:

„Până vor trece două mii trei sute de zile; apoi sfântul Locaş va fi curăţit” Daniel 8:14 (King James).
Capitolul opt se încheie fără vreo explicaţie a acestei perioade de timp. Dar mai târziu, îngerul reapare în faţa profetului cu aceste cuvinte:

„Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea… ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!” Daniel 9:22,23.
Îngerul îi explică acum lui Daniel partea din vedenie care privea timpul, adică ce rămăsese neexplicat când i se arătase de prima dată: este vorba de cele 2300 de zile (numite în Biblia românească 2300 de seri şi dimineţi). Aceste 2300 de zile înseamnă 2300 de ani, fiindcă ştim că fiecare zi din profeţie reprezintă un an (Ezechiel 4:6).
Îngerul îi spune lui Daniel când încep aceşti 2300 de ani şi adaugă că din aceştia, şaptezeci de săptămâni vor fi „tăiate” pentru poporul Israel. Şaptezeci de săptămâni, cu fiecare zi fiind egală cu un an, fac 490 de ani de scos din cei 2300. Aceşti 490 de ani au fost „tăiaţi”, hotărâţi pentru poporul Israel şi pentru cetatea sfântă Ierusalim.

„ŞAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI AU FOST HOTĂRÂTE (tăiate) ASUPRA POPORULUI TĂU ŞI ASUPRA CETĂŢII TALE CELEI SFINTE, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor (aceasta este ceea ce Hristos a făcut când a murit pe cruce), până la ispăşirea nelegiuirilor (ceea ce Hristos a făcut prin intermediul Său), până la aducerea neprihănirii veşnice (pe care Hristos a pus-o la dispoziţia noastră, a păcătoşilor), până la pecetluirea vedeniei şi proorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar şi să înţelegi (îi spune îngerul lui Daniel) că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni, apoi şaizeci şi două de săptămâni” Daniel 9:24,25.
Şaptezeci de săptămâni, sau 490 de ani, au constituit prima secţiune din perioada mai lungă de 2300 de ani. Ştiind când au început cei 490 de ani, ştim şi când au început cei 2300 de ani. Când a fost aceasta? Data este precizată de înger: „De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului ” adică 457. După cele şaptezeci de săptămâni, adică 490 de ani mai târziu, în anul 34 d.Hr. – în timpul acesta de favoare specială pentru Israel s-a încheiat. Mântuitorul nostru murise pe cruce, înviase dintre morţi şi se ridicase la cer să înceapă lucrarea Sa de Mare Preot pentru noi. Atunci s-a terminat prima secţiune de 490 de ani, din perioada mai lungă de 2300 de ani.
Scăzând 490 ani din 2300, mai rămân 1810. Adăugând aceşti 1810 la anul 34 d.Hr. – data stabilită pentru încheierea perioadei de 490 de ani, ajungem la anul 1844 d.Hr.

Citim din nou profeţia din Daniel 8:14:„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi (adică: zile), apoi sfântul Locaş va fi curăţit”.
Am văzut că această perioadă de timp profetic, care a început la 457 în.Hr. ajunge până în 1844, aproape la jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci, zice profetul, „sanctuarul (sfântul Locaş) va fi curăţit”. Ce este sanctuarul, sau sfântul Locaş? Ce înseamnă curăţirea sanctuarului?
Ştim că Templul, adică sanctuarul din Ierusalim, a fost distrus de armatele romane cu mult timp în urmă, în anul 70 d.Hr. De atunci încoace, Dumnezeu nu mai are un templu pe pământ, dar El are unul în cer. După cum ne arată Biblia (Exodul 25:8,etc…), sanctuarul de pe pământ era numai o copie a celui din ceruri. Aşa dar, sanctuarul care trebuia curăţit începând cu anul 1844 este sanctuarul din cer.
Ce înseamnă curăţirea sanctuarului din cer? La Israelul din vechime, curăţirea sanctuarului pământesc se numea Yom Kippur, ziua ispăşirii. Aceasta era o zi de judecată a poporului. Cei care refuzau să mărturisească şi să caute iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele lor, erau consideraţi răzvrătiţi. Judecaţi şi declaraţi nedrepţi, ei erau „tăiaţi” din Israel (Leviticul 23:29,30). Pentru o înţelegere mai bună a sanctuarului şi a curăţirii lui, trebuie citite cu atenţie capitolele 16 şi 23 din Leviticul. Timp de un an, în mod simbolic, prin stropirea sângelui mieilor de jertfă pentru păcat în lăuntrul locaşului, păcatele poporului erau puse asupra sanctuarului. Judecata finală era suspendată, ca să se vadă dacă cel ce adusese jertfa continua felul de viaţă promis, în care nu mai repeta păcatul mărturisit. Dacă se vedea că mărturisirea fusese sinceră, adică era schimbată de o schimbare a vieţii, el era absolvit de vina lui la ziua ispăşirii, odată cu întreg poporul. Slujba anuală era făcută de marele preot, care intra pentru aceasta în a doua despărţitură a locaşului, numită Sfânta Sfintelor, sau Locul prea sfânt. Acolo avea numai el voie să intre, o singură dată pe an, pentru această slujbă şi numai după o pregătire specială. Ca însuşi locaşul, cu toate celelalte slujbe, aceasta avea o valoare simbolică, arătând spre una din fazele lucrării pe care Mântuitorul urma să o îndeplinească la timpul hotărât.
Trăim într-o vreme solemnă. De la 1844, când ziua cea mare a ispăşirii a început, Isus, Marele nostru Preot slujeşte pentru noi în Locul prea sfânt din cer. Cât va mai continua această slujbă a Lui, nu putem spune, dar, când ea se va încheia, Mântuitorul nostru va pune deoparte serviciul Său de mijlocire şi Se va întoarce pe pământ ca Rege al regilor şi Domn al domnilor.
Potrivit cu profeţia din Daniel 8:14, sanctuarul din cer urma să fie curăţit după trecerea celor 2300 de ani. Însemnătatea este clară: ÎN 1844 A ÎNCEPUT JUDECATA ÎN SANCTUARUL DIN CER.

Trei sunt fazele judecăţii:
(1) De la 1844 până la a doua venire – Cazurile celor drepţi sunt cercetate
Diavolul, instigatorul la rele, a condus omenirea la păcat. El doreşte ca toţi să fie găsiţi vinovaţi şi distruşi. Dar Isus, fratele nostru mai mare, Şi-a dat viaţa ca să ne salveze. Ca preot şi mijlocitor, El lucrează ca să facă din iertarea păcatelor, căştigată pentru noi pe cruce, o realitate zilnică în viaţa noastră. El este Marele nostru Preot la judecata de cercetare, oferind sângele Său pentru curăţirea raportului păcatelor tuturor acelora care au primit invitaţia Lui la mântuire.
După aceea, la revenirea Sa, El aduce răsplata celor astfel îndreptăţiţi.

„Iată, Eu vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” Apocalips 22:12.
Cei care mărturisesc că servesc pe Dumnezeu trebuie judecaţi înainte de a doua venire a lui Isus, ca să se ştie cine urmează să primească răsplata la data aceea. Această lucrare de judecare a celor drepţi a început la 1844.
Care este lucrarea lui Isus la această judecată? În calitate de Mare Preot al nostru, El face curăţirea sanctuarului ceresc, după cum era profetizat în Daniel 8:14. El clarifică situaţia înscrisă în cărţile din cer, făcând spălarea păcatelor acelora care au cerut mântuirea prin sângele Lui şi care au rămas credincioşi hotărârii lor. Când Isus vine a doua oară, El nu mai vine ca să rezolve problema păcatului.

„Tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” Evrei 9:28.
La a doua venire a lui Isus, păcatele înregistrate în cer sunt curăţite, şterse din dosarele acelora care au rămas credincioşi lui Hristos.
Dacă ai avea ocazie să faci corecturi în rapoartele vieţii tale, ce schimbări ai face acolo? Probabil că ai aprecia ocazia de a corecta greşeli şi de a şterge raportul oricărui rău pe care l-ai făcut. Isus Se oferă să facă El lucrul acesta şi chiar cu mult mai mult. Ca Mare Preot şi în mod legal, El şterge toate greşelile din raportul vieţii noastre. El promite acelora care Îl primesc şi ascultă încrezători de El, să le „şteargă păcatele” (Fapte 3:19).
Când numele tău va veni la judecată, va fi uşor să stai în faţa raportului vieţii tale, dacă ai acceptat lucrarea minunată a lui Isus în favoarea ta. Nu va fi nevoie să stai în faţa raportului unei vieţi risipite şi zdrobite, fiindcă viaţa desăvârşită a lui Isus va apare în locul raportului vieţii tale (2Corinteni 5:21). Ce asigurare! Isus – încrezător că credincioşii au învăţat lecţia – curăţă rapoartele din cer de orice urmă a păcatului. Apoi Se întoarce pe pământ să-i răsplătească!
(2) În timpul celor 1000 de ani – Judecata nelegiuiţilor
În timpul celor 1000 de ani are loc judecata celor nelegiuiţi. Ei au murit toţi, ultimii de slava arătării lui Hristos, slavă pe care nu o pot suporta (2Tesaloniceni 2:8; 1Timotei 6:16). Pământul este pustiit (Ieremia 4:23,24). Cazurile celor răi sunt cercetate de cei răscumpăraţi (Matei 20:28; 1Corinteni 6:2; etc…). Dreptatea fiecărei sentinţe apare clar, fiindcă morţii sunt judecaţi „după cele scrise în cărţile acelea” (Apocalips 20:12). Cei mântuiţi, crecetând rapoartele din cărţile cerului, văd ocaziile pe care cei nelegiuiţi nu le-au folosit. Ei sunt convinşi de îndelunga răbdare şi aşteptare a lui Dumnezeu, fiindcă El nu a dat nelegiuiţilor numai o a doua şansă, i le-a dat ocazie după ocazie ca să I se supună Lui. Ei însă au respins pe rând toate ofertele iubirii.
(3) Scena finală a judecăţii – Universul întreg de faţă
La sfârşitul celor o mie de ani, cortina se va ridica pentru actul final al judecăţii. Dar nu trebuie să te temi de judecata de la urmă, pentru că Isus, care ne-a iubit destul încât să moară pentru noi, va fi Judecătorul. Tatăl, „Judecătorul tuturor” (Evrei 12:23) „a încredinţat Fiului toată judecata” (Ioan 5:22). De aceea, „toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Romani 14:10).
Faza finală a judecăţii se va desfăşura pe această planetă (Apocalips 20:11-15). Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, va coborî pe pământ (Apocalips 21:2). TOŢI CREDINCIOŞII DIN TOATE SECOLELE se vor strânge în jurul „marelui tron alb” al judecăţii din cetate. TOŢI NELEGIUIŢII DIN TOATE SECOLELE vor fi sculaţi din ţărâna pământului şi vor veni „din cele patru colţuri ale pământului” şi vor înconjura cetatea (Apocalips 20:5,8,9). TOATE FIINŢELE DIN UNIVERS vor privi la scena aceasta finală a judecăţii (Filipeni 2:10).
Ca ultim act al acestei drame, nelegiuiţii sunt somaţi să se prezinte în faţa barei de judecată şi raportul vieţii lor este deschis. Ioan scria despre această zi a judecăţii:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el… Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” Apocalips 20:11,12.
Din rapoartele conţinute în cărţi, Isus, Judecătorul cel drept, va dezvălui în faţa universului întreg, tratativele duse de el cu îngeri şi cu oameni. De fapt, acesta este unul din cele mai importante aspecte ale judecăţii. Planul lui Dumnezeu şi scopurile Lui trebuie să fie făcute cunoscute pe deplin şi caracterul Său trebuie reabilitat. Chiar de când a început păcatul, diavolul a ponegrit caracterul lui Dumnezeu învinuindu-L de nedreptate. Acum, în faţa întregului univers, fiecare pas făcut pentru salvarea oamenilor va fi dezvăluită.
Fiecare fiinţă din univers va fi mulţumită de caracterul Judecătorului întregului pământ şi de corectitudinea judecăţilor Sale. Când universul întreg priveşte asupra lui Isus în toată gloria Lui, stând în faţa tronului lui Dumnezeu (Apocalips 5:6,13) tuturor li se va oferi o privelişte cuprinzătoare a lucrării Lui mântuitoare – venirea Sa în lumea aceasta în carne omenească, viaţa Lui fără păcat, moartea Lui ispăşitoare, slujba Sa de preot, încercările Lui de a salva pe cei pierduţi – pe toţi cei pierduţi, dacă se poate.
Când Isus păşeşte în faţă în toată frumuseţea Lui şi pronunţă sentinţa asupra celor nelegiuiţi, fiecare fiinţă din univers, chiar şi Satan, va recunoaşte dreptatea acestui act final al judecăţii divine, pentru că tuturor li s-a dat ocazia să cunoască în amănunţime rapoartele din cer. Când sentinţa este pronunţată, întreg universul izbucneşte în cântare:

„Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice!… Toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” Apocalips 15:3,4.
Nelegiuiţii se vor condamna ei înşişi atunci când vor recunoaşte dreptatea judecăţii lui Dumnezeu. Calea rebeliunii i-a făcut incapabili să trăiască fericirea adevărată, fie în această viaţă, fie în viaţa viitoare. Ei vor fi distruşi împreună cu diavolul şi cu îngerii lui (Apocalips 20:14,15). Întreg universul lui Dumnezeu va fi atunci curat, pentru a nu mai fi niciodată mânjit de păcat.

„El (Domnul) va aduce sfârşitul. Nenorocirea nu va veni a doua oară” Naum 1:9 (King James).

În 1844, ora judecăţii lui Dumnezeu a început în cer. Aceasta înseamnă că Isus a început lucrarea Sa ca Mare Preot al nostru, curăţind sanctuarul ceresc. Solia ceasului judecăţii lui Dumnezeu se găseşte în Apocalips 14:6-15. Când a început judecata în cer, solia ceasului judecăţii a trebuit să răsune peste tot pământul. Notaţi că această solie începe cu cuvintele: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui”.
A fost vestit un astfel de mesaj la mijlocul secolului al XIX-lea? Este el dus la toţi locuitorii pământului? Răspunsul este: Da! Începând foarte modest, această solie, bazată pe marile profeţii din Daniel şi Apocalips, încercuiesc astăzi pământul. Postul de radio Vocea Profeţiei este o parte din ea. Ea atrage atenţia oamenilor la Mântuitorul şi Creatorul lor, la Domnul Isus Hristos, ca Profet, Preot şi Rege. Lucrarea Sa de profet s-a încheiat când a murit pe crucea de pe Calvar. Lucrarea Lui de preot este încă în curs în templul din cer. În curând, El va veni ca Rege.
Pune cazul tău în mâinile lui Isus acum. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” 1Ioan 2:1. Când raportul păcatelor tale apar la judecată, Isus poate zice în faţa întregului univers: „Eu am murit pentru păcatele acestui om”.
Indiferent unde te-a târât viaţa, problema ta nu este prea grea pentru Mântuitorul. El poate să te ajute. Sângele Lui va acoperi toate păcatele, chiar şi pe ale tale. Dă-ţi inima lui Isus şi El te va primi. Tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, dă inima ta lui Isus chiar acum. Aceasta este ocazia ta. Aceasta este ziua salvării.
 
 
 
20. Moare un om… si pe urma?
Un om de afeceri citea cu voce tare o scrisoare de la un prieten al familiei.

„Şi aşa, boala lui Jack s-a agravat, până ce doctorii au recunoscut că nu mai pot face nimic pentru el. Câteva săptămâni mai târziu a şi murit. Puteţi să vă imaginaţi…”

„Tăticule, ce înseamnă să mori?”, întrerupse fetiţa lui, ridicându-şi nasul din farfurie.
Tatăl a ezitat, înecându-se puţin. „Ce aţi fi zis?”
Cum se strânge inima în cineva când încearcă să introducă pe un copil în realitatea morţii! Totuşi acesta este cel mai universal fapt de viaţă. Moartea nu are în vedere faţa omului, ea nu cruţă pe nimeni – bun sau rău, sărac sau bogat, bătrân sau tânăr, mare sau neînsemnat. Este un duşman comun al omenirii. Singurătatea unui suflet care a pierdut pe cineva iubit, tăcerea îngrozitoare, trezesc simpatie în inima omenească.
Ce este moartea? Ne-am născut noi numai ca să murim? Trebuie ca moartea să meargă tot aşa înainte pentru vecie? Acesta să fie sfârşitul istoriei? Care este experienţa celor din morminte? Putem să-i ajutăm? Putem să vorbim cu ei? Este vreo speranţă dincolo de groapă? Putem să întâmpinăm moartea fără frică?
Ca să rezolve problema, unii oameni tăgăduiesc existenţa morţii, dar ei şi mor. Alţii spun că noi suntem copiii lui Dumnezeu şi deci nu putem muri; şi aceştia se alătură procesiunii inevitabile spre mormânt. Ateul şi necredinciosul declară că moartea este sfârşitul definitiv al oricărui lucru. Mulţi creştini cred că morţii nu sunt morţi în realitate – că ei se duc la cer, în iad, sau în vreun loc intermediar de existenţă conştientă. Această vedere este împărtăşită şi de mahomedani şi în fapt, de sute de milioane de necreştini.
Într-o problemă aşa de importantă, aşa de universală, de ce să ne încredem în ideile oamenilor? De ce să nu ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru informaţii? Acolo, Creatorul care cunoaşte totul despre viaţă şi despre moarte, ne va instrui.
Ca să înţelegem din Cuvântul lui Dumnezeu adevărul despre moarte, trebuie mai întâi să înţelegem cum ne-a făcut Creatorul.

Dumnezeu putea să-l fi făcut pe om din praf stelar, sau din alte substanţe cereşti, dar El nu a procedat aşa. Omul a fost făcut dintr-un material foarte pământesc.

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului” Geneza 2:7.
Ştiinţa este în totul de acord cu această declaraţie privind compoziţia omului. O persoană care cântăreşte 65 de kg. conţine destulă grăsime pentru şapte bucăţi de săpun, carbon pentru 9000 de mine de creion, fosfor pentru 2000 de chibrituri, magneziu pentru o doză de săruri, fier cât să facă un cui de mărime mijlocie, calciu destul ca să văruiască un gard de lemn, sulf cât să scape un câine de insecte şi apă cât să umple un bidon de 40 de litri. Omul este compus din elementele care se găsesc în pământul-mamă.
O altă dovadă în această privinţă se găseşte în ce mănâncă omul. Orice pune el în gură, vine din pământ. Omul a fost făcut din ţărână şi ţărâna îi întreţine viaţa.
Dar puteţi pune laolaltă toate elementele din ţărână, în proporţia necesară şi tot să nu aveţi un om. Numai Creatorul putea să combine aceste elemente şi să transforme anorganicul în organic. Omul este o minune a înţeleptului Dumnezeu. El este capodopera creaţiunii pe acest pământ, deoarece el a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26).
După ce Dumnezeu a combinat elementele dorite din pământ ca să formeze pe om, aceasta nu era încă destul. Energia Lui creatoare trebuia să dea viaţă formei inerte. Trebuia ceva mai mult pentru a transforma acel corp perfect într-un suflet viu – şi acest ceva mai mult era suflarea de viaţă.

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om DIN ŢĂRÂNA PĂMÂNTULUI, i-a suflat în nări SUFLARE DE VIAŢĂ şi omul s-a făcut astfel un SUFLET VIU” Geneza 2:7.
Notaţi că Biblia nu spune că omul A PRIMIT un suflet; ea spune în schimb că omul A DEVENIT, S-A FĂCUT un suflet viu. Viaţă de la Dumnezeu a curs în el şi prin firele complexe ale sistemului nervos; muşchii s-au întins şi s-au contractat, plămânii au început să lucreze. Cu „suflarea de viaţă” în nările lui, omul a devenit „un suflet viu”.
După Geneza 2:7, putem scrie astfel ecuaţia omului:

Omul are un corp, inteligenţă, memorie, putere de judecată, o conştiinţă şi o voinţă. El are o personalitate şi un caracter. El este o entitate, nu două sau mai multe. Atâta vreme cât continuă să respire suflarea de viaţă, el este o fiinţă omenească, un suflet viu.

Moartea este încetarea vieţii. Să luăm ecuaţia de mai sus a omului şi să o inversăm.

După Biblie, când un om moare,

„SUFLAREA lui trece, se întoarce în PĂMÂNT; în aceeaşi zi pier şi planurile lui” Psalm 146:4 (King James).

„Se întoarce ŢĂRÂNĂ în pământ, cum a fost; …se întoarce DUHUL (suflarea) la Dumnezeu care l-a dat” Eclesiastul 12:7.
Acelaşi cuvânt care este tradus „duhul” în acest text, este tradus „suflare” în Eclesiastul 3:19. Putem doar să constatăm că termenii „suflare” şi „duh” (sau „spirit”) sunt uneori folosiţi ca sinonime (Pentru studiu mai departe al acestor termeni, compară Geneza 2:7, Iov 27:3 şi Eclesiastul 3:19,21).
La moarte, când „duhul” sau „suflarea de viaţă” se întoarce la Dumnezeu şi corpul se întoarce în ţărână, ce se întâmplă cu sufletul?
Este sufletul o entitate nemuritoare? Nu! Potrivit cu Ezechiel 18:4,20, sufletul nu este nemuritor; el poate muri:
„Sufletul care păcătuieşte va muri” Ezechiel 18:4.
Moartea este o extincţie a duhului, sufletului, corpului. Ea înseamnă desfiinţare. Ceea ce era în timpul vieţii o fiinţă omenească, un suflet viu, este în moarte numai un cadavru. Corpul se întoarce în ţărână şi suflarea, sau duhul, se duce înapoi la Dumnezeu. Dumnezeu a luat înapoi viaţa pe care i-o dăduse omului la creaţiune sau la naştere. Sufletul moare.
Iată o lumânare. Ea este desăvârşită. Ea stă gata să dea lumină, dar ea nu are lumină proprie. Aprindem un chibrit şi dăm foc fitilului. După aceasta, avem o lumânare aprinsă. Suflăm în lumânare şi ea se stinge. Unde s-a dus lumina? S-a stins, asta-i tot. Când nu mai este flacără, nu mai este nici lumină.
Omul este ca o lumânare. Este nevoie de energie dată de Dumnezeu, de suflare de viaţă, care să aprindă viaţa în el – ca să-l facă un suflet viu. Dumnezeu „aprinde chibritul” şi omul devine un suflet viu. Inteligenţa sclipeşte apoi din această fiinţă omenească.
Dar, ia-i suflarea acestui om şi el moare. Lumina se stinge. Sufletul viu piere. Corpul putrezeşte. Creierul şi sistemul nervos nu mai funcţionează. Inteligenţa nu mai poate fi o parte din acest om, după cum flacăra stinsă nu mai este o parte din lumânare.
Moartea nu este prietenul pe care ar vrea unii să-l creadă astfel. Cuvântul lui Dumnezeu numeşte moartea un duşman.

„Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea” 1Corinteni 15:26.
Moartea este dezintegrarea unui suflet viu, a fiinţei omeneşti. Ea este descompunerea organismului viu – a mea, a ta, a oricărei persoane.
Isus are „cheile morţii şi ale mormântului” Apocalips 1:18. Fără Hristos care are putere să descuie mormântul şi să învieze pe morţi, moartea naturală ar fi o stradă cu sens unic, terminându-se în desfiinţare, în abisul care se află la capătul drumului păcatului.
Moartea suprimă inteligenţa, ea sugrumă viaţa, dezintegrează fiinţa umană, sufletul viu. Un suflet viu este un corp omenesc plus viaţă de la Dumnezeu. Un suflet mort este corp omenesc minus viaţă de la Dumnezeu. Întregul om a păcătuit, întregul om moare.
Nu este deci nicio speranţă dincolo de mormânt? Ba da, este speranţă: o speranţă strălucită, luminoasă. Dar înainte de a intra într-o discuţie cu privire la această speranţă, să răspundem mai întâi la întrebarea:

În moarte, mintea încetează să mai existe şi deci ea nu-şi mai aduce aminte de nimic, nici măcar de Dumnezeu.

„Căci cel ce moare NU-ŞI MAI ADUCE AMINTE de TIne şi cine Te va lăuda în locuinţa morţilor?” Psalm 6:5.
Deoarece un mort nu-şi aminteşte nimic, el nu poate să laude pe Creator.

„Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din cei ce se coboară în locul tăcerii” Psalm 115:17.
La moarte încetează toate emoţiile şi sentimentele omului.

„Şi DRAGOSTEA lor, URA lor şi INVIDIA lor de mult au şi PIERIT şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” Eclesiastul 9:6.
Mortul n-are simţul realizării, niciun sentiment de satisfacţie, nicio răsplată pentru împlinirea datoriilor.

„Nu mai au nicio răsplată” Versetul 5.
Morţii nu ştiu nimic din ce se întâmplă pe pământ. Copiii lor se ridică la faimă, sau se pierd în uitare; părinţii lor nu ştiu nimic despre aceasta. Ei n-au absolut nicio legătură cu interesele lor omeneşti de mai înainte.

„De ajung fiii lui la cinste, el NU ŞTIE NIMIC; de sunt înjosiţi habar n-are” Iov 14:21.
Morţii nu dirijează norocul, nici nu influenţează afacerile prietenilor lor. Ei nu au controlul asupra condiţiilor de pe acest pământ. Ei sunt complet desprinşi de pământul celor vii.

„Şi dragostea lor, ura lor şi invidia lor de mult a şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” Eclesiastul 9:6.
În moarte, simţurile omului încetează cu totul să mai lucreze. Creierul dezintegrat nu mai poate funcţiona, deci nu poate înţelege nici nu poate să-şi amintească ceva.

„Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar CEI MORŢI NU ŞTIU NIMIC… În locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune” Versetele 5,10.
Moartea este un somn fără vise. De 54 de ori în Biblie, moartea este numită „somn”. Psalmistul o numeşte „somnul morţii” Psalm 13:3.

„Dar omul când moare, rămâne întins; omul când îşi dă sufletul, unde mai este?… Aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cât vor fi cerurile nu se mai deşteaptă şi nu se mai scoală din SOMNUL lui” Iov 14:10,12.
Ca şi din vechime, Isus a comparat moartea cu un somn fără conştienţă.

„Prietenul nostru Lazăr DOARME şi Mă duc să-l trezesc din somn… Isus vorbise despre moartea lui… Atunci Isus le-a spus pe faţă: Lazăr A MURIT” Ioan 11:11,13,14.
Isus a spus: „Lazăr doarme”. Totuşi Lazăr era în realitate mort. El se găsea în primele faze ale descompunerii, fiind mort cu patru zile mai înainte de venirea lui Isus acolo. Când însă Fiul lui Dumnezeu a venit în faţa mormântului, El a demonstrat că oricât de tare ar ţine pe cineva ghiara morţii, pentru Dumnezeu este tot atât de uşor să învieze pe cel mort, cum ar fi oricăruia dintre noi să trezească pe cineva care a adormit.
Trei persoane au fost înviate de Isus: Lazăr, fiica lui Iair şi fiul văduvei din Nain. Dacă ei s-ar fi dus la cer când au murit, nu ar fi fost ciudat să-i aducă înapoi din fericirea veşnică să sufere aici durerile omeneşti şi după un timp să moară din nou? Sau dacă s-ar fi dus în iad la moartea lor, nu ar fi fost tot atât de ciudat să-i scoată din locul pedepsei lor?
De ce, după întoarcerea lor în viaţă, aceste trei persoane n-au avut nimic de spus despre ceva atât de important cum ar fi raiul sau iadul? Nu era nimic de spus. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că în timp ce erau morţi, ei dormeau inconştienţi, fără vise. Dacă aceşti trei ar fi raportat ceva de dincolo de uşa închisă a morţii, ei ar fi contrazis Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura are un singur lucru de spus despre moarte.

Pe acest pământ, moartea vine asupra tuturor formelor de viaţă. Animalele şi păsării mor ca şi oamenii. Din cauza aceasta, ateul ar vrea să ne convingă că moartea pune capăt la totul pentru veşnicie şi că omul nu este mai bun ca un animal necuvântător.
Biblia tăgăduieşte o astfel de învăţătură. La mormântul lui Lazăr, Isus a anunţat:

„Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” Ioan 11:25.
Când moartea vine la o fiinţă omenească, aceasta se duce la odihnă în mormânt. Dar în rapoartele Dumnezeului infinit, se află o completă pictură a persoanei respective. Dumnezeu nu uită pe niciuna din fiinţele create de el.
Iov avea încredere în memoria fără greş a lui Dumnezeu şi în iubirea Lui pentru făpturile create de mâna Lui. Patriarhul aştepta să revină la viaţă, acelaşi Iov dinainte de somnul morţii lui.

„Dacă omul moare, va mai trăi el din nou? Voi aştepta în toate zilele care mi-au fost rânduite (să sufăr), până ce va veni schimbarea mea. Atunci Tu vei chema şi eu voi răspunde; Îţi va fi dor de făptura mâinilor Tale” Iov 14:14,15 (King James).
Dumnezeu nu pierde niciodată urma, nici măcar a unuia singur care a murit în Hristos. Putem muri şi să ne întoarcem în ţărână. În mintea lui Dumnezeu însă, rămâne raportul individualităţii noastre. Viaţa noastră este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Coloseni 3:3. El ne va învia din morţi, cum l-a înviat şi pe Lazăr cu mult timp în urmă.

„Când se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El, în slavă” Coloseni 3:4.

„Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer; şi ÎNTÂI VOR ÎNVIA CEI MORŢI ÎN HRISTOS” 1Tesaloniceni 4:16.
Iov privea înainte către ziua când Dumnezeu îl va aduce înapoi din închisoarea morţii:

„Dar ştiu că RĂSCUMPĂRĂTORUL MEU ESTE VIU ŞI CĂ SE VA RIDICA LA URMĂ PE PĂMÂNT; Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, VOI VEDEA TOTUŞI PE DUMNEZEU. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia” Iov 19:25-27.
Când va veni Isus a doua oară, cei credincioşi vor fi înviaţi. Omul va respira şi va trăi din nou. Cât de simplă este lecţia aceasta, dacă punem la o parte ideile preconcepute şi citim Scriptura aşa cum este scrisă!

Dumnezeu spune că omul este muritor, supus morţii.

„Căci trebuie ca… TRUPUL ACESTA MURITOR să se îmbrace în nemurire” 1Corinteni 15:53.
La început, moştenirea omului ca fiu creat al lui Dumnezeu era viaţa şi nu moartea. Dacă Adam ar fi rămas ascultător de voia lui Dumnezeu, de principiile sfintei Sale Legi, el n-ar fi murit niciodată.
Dar omul a păcătuit. El a pierdut dreptul lui la viaţă veşnică şi, prin neascultare, a devenit supus morţii.
Omul este acum muritor. Biblia vorbeşte despre suflet că moare, că este supus morţii.

„Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. SUFLETUL CARE PĂCĂTUIEŞTE, ACELA VA MURI” Ezechiel 18:4.
Deşi în Biblie găsim cuvintele ebraice şi greceşti pentru „suflet” şi „duh” de 1700 de ori, nici măcar o singură dată (când se referă la om) nu se spune că ar fi nemuritor sau că n-ar muri niciodată. Nici o singură dată nu lasă Biblia să se înţeleagă că „sufletul” sau „duhul” omului ar fi în stare să existe conştient în afara trupului.
La „învierea pentru viaţă veşnică” prezisă de Isus în Ioan 5:28-29, toţi cei mântuiţi vor primi nemurirea. Pavel nu se aştepta să primească această coroană nemuritoare până ce toţi cei mântuiţi o vor primi în acelaşi timp.

„De aceea mă aşteaptă CUNUNA NEPRIHĂNIRII, pe care MI-O VA DA ÎN ZIUA ACEEA, DOMNUL, Judecătorul cel drept. ŞI NU NUMAI MIE, CI ŞI TUTUROR CELOR CARE VOR FI IUBIT VENIREA LUI” 2Timotei 4:8.
Pavel ne spune că nu vom primi nemurirea până la ziua judecăţii:

„Dar cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ZIUA …DREPTEI JUDECĂŢI A LUI DUMNEZEU, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume VA DA VIAŢA VEŞNICĂ celor ce prin stăruinţa în bine, CAUTĂ SLAVA, CINSTEA ŞI NEMURIREA” Romani 2:5-7.
În prezent, Dumnezeu singur are nemurirea:

„…Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, SINGURUL CARE ARE NEMURIREA” 1Timotei 6:15,16.
Numai o singură dată apare cuvântul „nemuritor” în toată Scriptura şi atunci se referă la Dumnezeu.

„A Împăratului veşniciilor, a NEMURITORULUI, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin” 1Timotei 1:17.
Pavel a făcut foarte clar bisericii din Corint că omul, în această viaţă, este muritor, supus morţii. Dar când va reveni Isus, natura noastră va suferi o schimbare radicală: „trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”.

„Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, MORŢII VOR ÎNVIA NESUPUŞI PUTREZIRII şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi TRUPUL ACESTA MURITOR SĂ SE ÎMBRACE ÎN NEMURIRE” 1Corinteni 15:51-53.
Atunci „moartea va fi înghiţită de biruinţă” V. 54.

„SĂ ÎNVIE DAR MORŢII TĂI! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi” Isaia 26:19.
Omul nu este acum nemuritor. Dar prin credinţă, noi putem cere de pe acum să se împlinească făgăduinţa nemuririi. Aceasta este speranţa creştinului, care se va realiza când va reveni Isus.
6. ÎNTÂMPINÂND MOARTEA FĂRĂ FRICĂ
Biblia ne învaţă că va veni o zi a judecăţii. Să ia Dumnezeu la cer pe cineva ÎNAINTE ca tribunalul din cer să se constituie şi să examineze raportul vieţii lui? Ar fi drept ca Dumnezeu să trimită pe cineva la pedeapsa capitală, ÎNAINTE ca să fi venit cazul lui la judecată la tribunalul din cer?
La moarte, Dumnezeu face cu noi singurul lucru pe care un Dumnezeu drept îl poate face. El îngăduie să intrăm în mormânt unde să dormim inconştienţi până ce cazurile noastre vin la judecată înaintea tronului Său. Când judecata de cercetare este încheiată, Isus va reveni pe norii cerului ca să răsplătească pe credincioşi dându-le nemurirea.
Biblia vorbeşte despre învierea celor drepţi, la venirea lui Isus, ca fiind „întâia înviere” şi care are loc la începutul celor 1000 de ani. Apocalips 20:6. Nelegiuiţii însă nu vor primi plata lor până ce vor trece cei 1000 de ani. Atunci ei vor ieşi afară la „a doua înviere” şi vor primi pedeapsa lor (Apocalips 20:5-10).
Moartea este un duşman. Ea ne jefuieşte de viaţă. Dar moartea nu va domni în veci în lumea aceasta veche. Puterea ei va fi zdrobită. Ea însăşi va fi nimicită, ca să nu-şi mai arunce umbrele ei asupra unui popor răscumpărat. Diavolul, cei nelegiuiţi, moartea şi locuinţa morţilor vor fi distruse prin foc. „Aceasta este moartea a doua” Apocalips 20:13,14.
Iată patru sugestii simple pentru a întâmpina moartea fără frică: (1) Predă viaţa ta lui Isus şi vei fi pregătit pentru moarte în oricare moment. Isus a murit nu numai ca să te elibereze de moarte, ci şi ca să te scape de „frica morţii” Evrei 2:14,15. (2) Prin harul lui Hristos, fii ascultător de poruncile Lui şi vei fi pregătit pentru o a doua viaţă în care nu vei muri niciodată. (3) Gândeşte-te la moarte ca la un somn scurt din care te va trezi vocea blândă a lui Isus când El va veni a doua oară. (4) Păstrează cu drag în inima ta speranţa plăcută a căminului din Paradis, în care tu şi aceia pe care îi iubeşti veţi locui cu Isus pentru veşnicie.
În ziua de mâine pe care Dumnezeu o pregăteşte, vom fi reuniţi cu cei dragi. Copilaşii vor fi daţi în braţele mamelor lor. Familiile vor fi la un loc.

„Moartea a fost înghiţită de biruinţă” 1Corinteni 15:54.
În Hristos este speranţă de viaţă dincolo de moarte. El este „învierea şi viaţa”. El promite : „Fiindcă Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” Ioan 14:19.
Când va veni, El te va ridica dintre cei morţi şi-ţi va da viaţă, viaţă veşnică. Această speranţă este pentru tine, dacă Isus este Mântuitorul tău. Dacă nu L-ai primit niciodată ca Mântuitor al tău, vrei să o faci acum?
Dumnezeu şi Tată al tuturor celor vii: sunt recunoscător pentru dreptatea Ta şi pentru îndurarea Ta în felul în care Te porţi cu sufletele oamenilor muritori. Te iubesc şi aştept cu dor ziua când prin harul Tău, să primesc nemurirea împreună cu toţi copiii Tăi. Ajută-mă să mă încred în Tine cu totul şi să cred Cuvântul Tău din toată inima mea. Grăbeşte ziua când să fiu împreună cu cei iubiţi în dimineaţa marei învieri. În Numele lui Isus Te rog. Amin.
 
 
 

 
Biblia, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, nu se poate contrazice singură. Şi nici nu o face. Ea prezintă neciopârţit marele sistem al adevărului, descoperind omului dreptatea lui Dumnezeu, iubirea şi harul lui.
Cum putem noi însă, să armonizăm pasaje din Scriptură care par că vorbesc în contradictoriu? Să examinăm câteva texte dintre acestea, folosind metoda inspirată a interpretării Bibliei. Aşa cum ştim de mai înainte, text trebuie comparat cu text. Dacă urmăm această metodă inspirată de studiul Bibliei, vom descoperi că, din scoarţă până în scoarţă, Biblia este un întreg armonios.

Întrebarea 1: Care este originea credinţei că sufletul omului nu moare?
Răspuns: Această credinţă falsă îşi are originea în Eden când Satan, prin şarpe, a zis Evei: „Hotărât că nu veţi muri” Geneza 3:4. Eva a preferat să creadă că şarpele spunea adevărul. De atunci încoace, milioane de oameni au fost conduşi să creadă pe amigitorul şi să tăgăduiască în această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu.
Satan a spus prima minciună raportată în Biblie atunci când a zis că nu există moarte pentru păcătos. Isus a spus că diavolul este tatăl tuturor minciunilor.

„El (diavolul) de la început a fost un ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci ESTE MINCINOS ŞI TATĂL MINCIUNII” Ioan 8:44.
Învăţătura că omul este conştient după moarte, nu este decât o formă a minciunii spuse Evei de către diavolul. Ea şi-a găsit intrare în biserica creştină direct din tradiţiile şi superstiţiile păgânismului. Biblia învaţă clar că moartea este desfiinţarea întregii fiinţe – un somn fără vise şi inconştient, timp în care morţii aşteaptă venirea Celui ce dă viaţă ca să-i cheme afară din mormintele lor.

Întrebarea 2: Care este pedeapsa nelegiuiţilor?
Răspuns: După Biblie, pedeapsa nelegiuiţilor este moartea, în timp ce răsplata neprihăniţilor este viaţa veşnică.

„Fiindcă PLATA PĂCATULUI ESTE MOARTEA, DAR DARUL FĂRĂ PLATĂ AL LUI DUMNEZEU ESTE VIAŢA VEŞNICĂ în Isus Hristos, Domnul nostru” Romani 6:23.
Focul distrugător de la sfârşitul lumii aduce cu el „moartea a doua”.
„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. IAZUL DE FOC ESTE MOARTEA A DOUA”Apocalips 20:14.
Este o mare deosebire între întâia moarte şi moartea a doua. Din prima, adică din moartea naturală, va fi o înviere. Din moartea a doua, a celor nepocăiţi, nimeni nu se va mai ridica vreodată. A doua moarte va fi definitivă, fiindcă ea este completă anihilare, distrugere, în lacul focului. Dar „cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” Apocalips 2:11.
Întrebarea 3: Deci Biblia nu învaţă că nelegiuiţii vor fi pedepsiţi în veşnicie?
Răspuns: Este posibil ca un Dumnezeu al dreptăţii să tortureze pe un om în toată veşnicia pentru păcatele făcute într-o viaţă scurtă? Aceasta nu ar mai fi justiţie, cu atât mai puţin îndurare.
Despre sfârşitul celor nelegiuiţi, Isus zicea:

„Şi aceştia vor merge în PEDEAPSA VEŞNICĂ, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” Matei 25:46.
Biblia nu spune nimic despre o PEDEPSIRE veşnică, ci despre o PEDEAPSĂ veşnică. Dumnezeu nu va pedepsi la nesfârşit, în tot cursul veşniciei pe aceia pe care i-a condamnat; dar, pedeapsa va fi definitivă, cu urmări veşnice.
Ce spune Biblia despre „pedeapsa veşnică”?

„Ei vor avea ca pedeapsă o PIERZARE VEŞNICĂ de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” 2Tesaloniceni 1:9.

„Sfârşitul lor va fi PIERZAREA” Filipeni 3:19.
Distrugerea veşnică este sfârşitul care aşteaptă pe cei nelegiuiţi. Ei vor fi arşi, cu rădăcini şi ramuri, până nu va mai rămâne decât cenuşa (Maleahi 4:1-3).
Condamnarea teribilă de a fi despărţit de Dumnezeu pentru eternitate prin moartea a doua este pedeapsa păcatului. Foc va coborî de la Dumnezeu din cer şi va curăţa lumea noastră veche, înlăturând de pe ea păcatul, pe păcătoşi, şi în cele din urmă pe îngerii răzvrătiţi şi pe diavolul, în care păcatul a apărut întâi.
PEDEPSIREA nu va continua fără sfârşit. Cei nelegiuiţi nu vor trăi în chinuri o veşnicie. Dar pedeapsa, care este MOARTEA, va fi veşnică; ea nu se va termina niciodată. Cei care mor de a doua moarte nu vor mai trăi niciodată.

„Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” Obadia 16.
În felul acesta, moartea a doua în lacul focului, va pune capăt oricărui păcat.
Întrebarea 4: Ce înţelege Biblia când zice: „Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”? Apocalips 20:10.
Răspuns: Să vedem mai întâi ce înţelege Biblia prin expresia „în vecii vecilor”.

Expresia Bibliei „în veci” înseamnă: „cât trăieşte cineva”. Copilul Samuel a fost închinat să slujească la templu „în veci” (1Samuel 1:22,28, trad. King James şi alte traduceri). Samuel însă a murit şi serviciul lui s-a încheiat cu aceasta. Legea civilă din Israel prevedea că anumiţi robi rămâneau în slujba stăpânului lor „în veci” (Exodul 25:6, King James, etc…). În ambele cazuri, „în veci” înseamnă până la moarte, nu mai mult. (Expresia „pentru totdeauna” din traducerea Cornilescu a Bibliei înseamnă „în veci”).
Expresia „în veci” mai înseamnă şi „până ce planul lui Dumnezeu este împlinit”. Profetul Iona a petrecut trei zile şi trei nopţi în pântecele balenei şi el zicea că a fost încuiat acolo „pe veci”.

„M-am coborât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau PE VECIE; dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu!” Iona 2:6.
În acest caz „pe vecie” a însemnat trei zile, până ce planul lui Dumnezeu a fost împlinit. Este clar că în limbajul biblic, „în veci” sau „pe veci” nu înseamnă întotdeauna „fără sfârşit”. Uneori aceasta înseamnă „până la moarte”, sau, ca în cazul lui Iona, „până ce se schimbă condiţiile”. Având aceste posibilităţi în faţa noastră şi în comparaţie cu textele care indică distrugerea completă şi definitivă a păcatului şi păcătoşilor, rămâne numai o interpretare sănătoasă a textului din Apocalips 20:10. A fi chinuit „în vecii vecilor” poate să însemneze numai „până ce s-a stins viaţa”.

„Plata păcatului este moartea” Romani 6:23.
Singura cale sigură este să acceptăm interpretarea proprie a Bibliei, explicaţia pe care o dă ea însăşi acestor expresii. Când procedăm în felul acesta, însemnătatea unor texte grele în aparenţă, devine clară.
Întrebarea 5: Ce a vrut Isus să spună prin cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în FOCUL CEL VEŞNIC, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”?
Răspuns: „Focul veşnic” este agentul pe care Dumnezeu l-a ales pentru distrugerea diavolului şi îngerilor lui. Cei care aleg să treacă de partea diavolului, trebuie să aibă parte de aceeaşi distrugere ca el. Vorbind despre cei nelegiuiţi care vor înconjura Cetatea Sfântă după cei o mie de ani, Biblia zice:

„Dar din cer s-a coborât un FOC CARE I-A MISTUIT” Apocalips 20:9.
Flăcările vor arde până ce nu va mai fi nimic de mistuit. Ele vor arde până ce viaţa se va stinge şi anihilarea va fi completă.
Cum putem şti noi cu siguranţă că focul cel veşnic se va stinge?
Pe vremea lui Lot erau mai multe cetăţi nelegiuite într-o vale fertilă, care se crede acum că a fost acoperită de Marea Moartă. Sodoma şi Gomora au fost cele mai mari şi cele mai stricate dintre aceste cetăţi. Despre distrugerea lor citim:

„Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor… ne stau înainte ca O PILDĂ, suferind PEDEAPSA UNUI FOC VEŞNIC” Iuda 7.

„Dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut ÎN CENUŞĂ cetăţile Sodoma şi Gomora, CA SĂ SLUJEASCĂ DE PILDĂ celor ce vor trăi în nelegiuire…” 2Petru 2:6.
Cuvântul „veşnic” în Iuda 7 este acelaşi cuvânt folosit şi în Matei 25:41. Sodoma şi Gomora sunt exemple de ceea ce focul cel veşnic va face. El transformă totul în cenuşă şi apoi se stinge din lipsă de combustibil. Tot aşa focul iadului va mistui pe nelegiuiţi, transformându-i în cenuşă. Distrugerea lor va avea loc la sfârşitul lumii.
Chiar şi diavolul, începătorul şi creierul păcatului, va fi distrus de pe pământ când va fi aruncat în lacul focului. Vorbind despre Satan, Biblia zice:

„Scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te PREFACE ÎN CENUŞĂ pe pământ… Eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată” Ezechiel 28:18,19.
Întrebarea 6: Ce înseamnă în Matei 3:12: „Pleava o va arde într-un foc care nu se va stinge”?
Răspuns: „Focul care nu se stinge” arde cu atâta furie că niciun om nu este în stare să-l stingă. El arde până ce nu mai este nimic de consumat. Atunci flăcările se sting din lipsă de combustibil.
Avem în Biblie un exemplu de foc care nu se stinge în distrugerea Ierusalimului profetizată de Ieremia.

„Dar dacă nu veţi asculta când vă poruncesc să sfinţiţi ziua Sabatului, să nu duceţi nicio povară şi să n-o aduceţi înlăuntru pe porţile Ierusalimului în ziua Sabatului, atunci VOI APRINDE UN FOC la porţile cetăţii, care va arde casele cele mari ale Ierusalimului ŞI NU SE VA STINGE” Ieremia 17:27.
Armatele Babilonului au ars Ierusalimul în anul 586 în.Hr. ca împlinire a acestei profeţii. Cu toate că nimeni nu a fost în stare să stingă focul şi să salveze cetatea, focul s-a stins de la sine când toate materialele inflamabile arseseră. Aceste focuri care nu pot fi stinse nu mai ard şi astăzi. Ierusalimul a fost reconstruit.
„Focul care nu se stinge” este un foc pe care omul nu este în stare să-l stingă.

Întrebarea 7: Marcu 9:43-48 vorbeşte despre „un foc care nu se stinge, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”. Ce înţelege Isus prin aceasta?
Răspuns: Isus a folosit adesea lucruri şi locuri din lumea ascultătorilor Lui ca să ilustreze adevăruri cu care El dorea să impresioneze minţile lor. Tradiţia rabinică ne spune că Valea Hinom era un loc afară din Ierusalim unde oamenii îşi duceau gunoaiele ca să fie arse. Chiar şi rămăşiţele animalelor erau duse în acest loc de ardere care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „gheenă”.
Ce scăpa de foc, era mâncat de viermi; ce nu mâncau viermii, era distrus de foc. Distrugerea era completă. Isus a folosit această scenă familiară pentru a ilustra distrugerea completă a celor nelegiuiţi.
Nelegiuiţii nu vor putea să stingă flăcările care îi vor consuma.
Întrebarea 8: Nu spune parabola cu bogatul şi Lazăr din Luca 16:19-31 că oamenii se duc imediat ce mor într-un iad arzător?
Răspuns: Atât Vechiul, cât şi Noul Testament prezintă multe parabole. Scopul lor este de a clarifica adevărul biblic deja stabilit. O parabolă este o poveste, adevărată sau imaginară. Un exemplu de o fabulă-parabolă, folosită ca să înveţe cu succes o lecţie, este găsit în Împăraţi 14:9.
Parabola lui Hristos despre omul bogat şi săracul Lazăr este o poveste compusă din credinţele tradiţionale ale fariseilor. Un fragment atribuit istoricului Iosif Flaviu vorbeşte despre un loc în lumea de dedesupt, unde cei drepţi care au murit aşteaptă până când găsesc odihnă şi viaţă veşnică în ceruri. Autorul zice: „Noi numim acel loc ‘Sânul lui Abraam'”. În acest cadru Îşi plasează Hristos ilustraţia Lui.
Această pildă nu poate fi experienţa literală a doi oameni. De ce nu? Fiindcă: (1) Biblia învaţă clar că oamenii nu sunt răsplătiţi imediat ce mor. Astfel deci, Lazăr nu s-a dus în răsplata lui când a murit. Nici bogatul nu s-a dus la pedeapsa lui când a murit. (2) Cerul şi un iad care arde nu sunt în apropiere, deci conversaţia între cele două locuri nu este posibilă. (3) Pedeapsa celor nelegiuiţi are loc după cei o mie de ani, deci acum nu ard nicăieri flăcările iadului. (4) Această parabolă reprezintă corpul, nu sufletul ca suferind în flăcări. Dar corpurile celor morţi în mod evident nu ard acum. (5) Lazăr nu putea în realitate să parcurgă vasta distanţă ca să aducă uşurare bogatului care era chinuit. (6) Avraam era mort; gândurile lui pieriseră (Eclesiastul 9:5,6). Deci el nu putea să vorbească, să gândească, sau să acţioneze.
În mod evident, aceasta este numai o pildă. Ea nu a fost dată ca să explice starea omului în moarte. Isus a folosit-o ca să ilustreze un adevăr cu totul diferit. El Însuşi a rezumat însemnătatea ei zicând:

„Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” Luca 16:31.
Întrebarea 9: După Luca 23:43 nu a spus Isus tâlharului de pe cruce că se vor întâlni în Paradis chiar în ziua răstignirii?
Răspuns: În seara dinaintea răstignirii, Hristos vorbea cu ucenicii despre Împărăţia Lui. El le-a promis că se duce în casa Tatălui Său ca să pregătească locuri pentru ei. Apoi Se va întoarce şi îi va lua cu El (Ioan 14:1-3).
După răstignire, Isus a fost în mormânt şi nu Se dusese încă la Tatăl Său când a vorbit cu Maria în dimineaţa învierii (Ioan 20:17). Aşa că Isus nu S-a dus la cer când a murit şi tâlharul nu putea să-L întâlnească acolo.
Problema textului nostru este una de punctuaţie. Este o mare deosebire dacă virgula este pusă înainte sau după cuvântul „astăzi”.
Tâlharul îi zise: „Adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42).

„Isus i-a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (v. 43).
Ca să fie în armonie cu adevărul biblic că morţii dorm, conjuncţia „că” trebuie pusă după cuvântul „astăzi”. Textul ar trebui să sune: „Adevărat îţi spun ţie astăzi, că tu vei fi cu Mine în rai” (În limbile unde conjuncţia se omite, este vorba doar de poziţia unei virgule, înainte, sau după cuvântul „astăzi”).
Cu această punctuaţie, Isus îi spune tâlharului: „Îţi spun ţie chiar astăzi, când mor pe cruce şi se pare că am pierdut toate şansele de a deveni împărat – tu vei fi cu Mine, când voi veni în Împărăţia Mea”.
Ştim din Apocalipsa că Hristos va veni în Împărăţia Sa la sfârşitul lumii (vezi şi Matei 25:31-34).
Marea problemă în mintea tâlharului nu era în momentele acelea CÂND va ajunge el în rai, ci DACĂ va fi acolo, sau nu. De altfel, el nici nu-i cere lui Isus să-l ducă atunci cu El în rai, ci să-şi amintească de el CÂND VA VENI în Împărăţia Lui.
Întrebarea 10: Dacă Isus nu S-a dus în rai când a murit pe cruce, atunci unde S-a dus El? După 1Petru 3:18-20, nu a predicat El „duhurilor din închisoare” în iad?
Răspuns: Mai întâi textul nu spune că Isus a predicat vreodată în iad. De fapt, iadul nici nu este menţionat.
După ce a murit pentru tine şi pentru mine pe cruce, Isus s-a dus în mormânt ca oricare om, ca să stea acolo în stare de inconştienţă până la învierea Lui în dimineaţa zilei întâi a săptămânii.

„S-a dat pe Sine Însuşi la moarte” Isaia 53:12.

„Ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” Evrei 2:9.
Din moment ce Isus era adormit în moarte, El nu putea să propovăduiască duhurilor în închisoare. Ce vrea să spună textul?
Isus, predicând poporului la Nazaret, a declarat că El a venit pe pământ ca să „propovăduiască prinşilor de război” ai păcatului izbăvirea (Luca 4:18,19). Viaţa Lui a fost consacrată acestei mari misiuni. Dar în moarte, Isus a dormit în mormânt, în stare de inconştienţă.
În 1Petru 3:18-20, apostolul Petru vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt care duce la îndeplinire planul mântuirii. Acelaşi Duh care L-a tezit pe Isus când a înviat dintre morţi, slujise ca agent care a apelat la oamenii din vechime să se pocăiască şi să trăiască. Duhul lui Hristos – Duhul Sfânt – era acela care lucrase prin Noe să avertizeze lumea să se pocăiască înainte de potop. Hristos, prin Duhul Lui inspirase toate soliile de avertizare şi toate apelurile dealungul secolelor şi mileniilor de sclavie a omului faţă de Satan.
Oamenii care trăiseră înainte de potop erau „duhurile” din închisoarea păcatului. Satan i-a ţinut strâns în legăturile păcatului, până ce apele potopului au sigilat pierzarea lor finală. Păcătoşii din fire şi noi suntem „duhuri” în închisoarea păcatului. Numai când Hristos, prin Duhul Lui vorbeşte inimilor noastre şi când ne supunem Lui putem să fim liberaţi de păcat şi de moarte.
Dumnezeu zisese (Geneza 6:3) Că Duhul Lui nu se va lupta totdeauna cu oamenii din zilele lui Noe. Şi noi suntem avertizaţi să nu întristăm Duhul lui Dumnezeu, prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30).
Întrebarea 11: Nu a spus Pavel că el doreşte să moară şi să fie cu Hristos?
Răspuns: Pavel încerca să aleagă între viaţă şi moarte. El zice:

„Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă mai trebuie să trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine” Filipeni 1:20-23.
Pavel trebuia să aleagă între plecarea, prin moarte şi trăirea unei vieţi de mărturie pentru Hristos. Din cauza persecuţiilor şi lipsurilor pe care le suferea Pavel, adesea trebuie să fi simţit el că moartea ar fi o scăpare de toate aceste încercări, dar recunoştea că a trăi pentru el însemna ocazia de a depune mărturie pentru Hristos (2Corinteni 6:1). În moarte, Pavel putea să se odihnească de necazuri, sau în viaţă, el putea să proslăvească pe Dumnezeu.
Dacă Pavel trebuia să moară, ar fi fost un câştig pentru el. El ştia că în următorul moment conştient al lui, el avea să audă glasul Dătătorului vieţii. El ştia că, în ce-l privea pe el, trecerea timpului nu ar fi însemnat nimic.
Apostolul nu ştia ce ar prefera să facă – să trăiască şi să ducă mai departe poverile vieţii, sau să se întindă jos în somn inconştient, până în dimineaţa învierii (Iov 14:12-14). Atunci el avea să se trezească şi să fie cu Mântuitorul lui.
Interpretând aceste cuvinte ale lui Pavel ca însemnând că apostolul aştepta să meargă la cer imediat la moartea lui, ar însemna să-l facem pe acest om al lui Dumnezeu să se contrazică singur. El scrisese despre adunarea laolaltă cu Hristos cele ce urmează: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborâ din cer şi ÎNTÂI VOR ÎNVIA CEI MORŢI ÎN HRISTOS. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi ASTFEL VOM FI TOTDEAUNA CU DOMNUL” (1Tesaloniceni 4:16,17).
Când vine Domnul Isus, morţii sunt înviaţi şi cei vii sunt schimbaţi în nemurire: abia atunci credincioşii sunt răpiţi ca să fie „totdeauna cu Domnul”. Speranţa neîncetată a lui Pavel era acea mare zi a învierii, când Hristos îl va răsplăti pe el şi pe „cei ce au iubit venirea Lui” (2Timotei 4:7,8).
Adevărul biblic simplu este că moartea este un somn inconştient, este continuă până la ziua învierii. Atunci cei morţi vor ieşi afară înviaţi pentru viaţă veşnică, sau înviaţi pentru condamnare, potrivit cu faptele pe care le-au făcut (Matei 16:27). Dacă ziua venirii lui Isus te găseşte adormit în moarte, te vei trezi şi tu cu Pavel odată la învierea pentru viaţă veşnică?
O, Doamne, Dumnezeul vieţii, în Tine avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Deschide inima mea ca să înţeleg mai mult din iubirea şi din îndurarea Ta. Pune în inima mea dorul de a trăi pentru Hristos acum, ca prin harul Lui să pot trăi cu El şi pe pământul făcut nou. În Numele Lui binecuvântat mă rog. Amin.
 
 
 
22. Botezul lui Isus si botezul nostru
Înainte ca Hristos să se înalţe la cer, El a dat ucenicilor Lui marea însărcinare:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” Matei 28:19,20.
Adevărata însemnătate şi importanţa botezului biblic reies clar din această ultimă însărcinare dată de Isus ucenicilor Lui. El le-a spus să se ducă şi să înveţe TOATE neamurile, învăţând pe oameni să păzească TOT ce El a poruncit. Apoi ei trebuiau să boteze pe convertiţi „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Isus nu a dat numai o poruncă directă privind botezul, dar El Însuşi a oferit un exemplu pozitiv, deoarece El Însuşi a fost botezat.

„ATUNCI A VENIT ISUS DIN GALILEA LA IORDAN, LA IOAN, CA SĂ FIE BOTEZAT DE EL. Dar Ioan căuta să-L oprească. Eu, zicea el, am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la Mine? Drept răspuns Isus i-a zis: Lasă-Mă acum, căci aşa se cade SĂ ÎMPLINIM TOT CE TREBUIE ÎMPLINIT. Atunci Ioan L-a lăsat. DE ÎNDATĂ CE A FOST BOTEZAT, ISUS A IEŞIT AFARĂ DIN APĂ. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” Matei 3:13-17.
Isus a spus lui Ioan Botezătorul că „aşa se cade”, sau că aşa se cuvine pentru noi, „să împlinim tot ce este drept”. Astfel că Ioan a intrat în apa Iordanului împreună cu Mântuitorul şi L-a îngropat sub apă. Când Isus a ieşit din apă, El a văzut cerul deschis şi pe Duhul lui Dumnezeu, în chip de porumbel, coborând asupra Lui. Apoi vocea lui Dumnezeu, Tatăl, a proclamat: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.
Botezul este un simbol al spălării tuturor păcatelor noastre prin sângele lui Hristos. Petru repeta porunca Domnului:

„POCĂIŢI-VĂ… şi fiecare din voi SĂ FIE BOTEZAT în Numele lui Isus Hristos SPRE IERTAREA PĂCATELOR VOASTRE; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” Fapte 2:38.
Ca agent curăţitor, apa simbolizează o curăţire mai profundă, curăţirea inimii omeneşti prin sângele lui Isus Hristos, Domnul nostru.
De ce, atunci, a fost botezat Isus? Botezul Lui nu a fost un botez al pocăinţei, care urmează mărturisirii păcatelor, fiindcă El „n-a cunoscut niciun păcat” 2Corinteni 5:21. Totuşi, El a cerut să fie botezat. De ce? Răspunsul îl aflăm în cuvintele lui Hristos către Ioan: „Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit”.
Isus n-avea nevoie de botez pentru spălarea păcatelor, deoarece El nu era păcătos. El n-avea nevoie de pocăinţă. Sfântul nostru Mântuitor a primit botezul nu ca pe o mărturisire a vinovăţiei Lui, ci pentru a Se identifica pe deplin cu păcătoşii. EL A FOST EXEMPLUL NOSTRU. El a făcut paşii pe care noi trebuie să-i facem.
Cuvintele lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” arată că Dumnezeu ia în seamă ascultarea credincioasă. Cum pot aceia care iubesc cu adevărat pe Isus să refuze să urmeze exemplul Lui de ascultare voioasă?
De ce a fost botezat Isus? Ţinta Lui cea mare a fost ca venind în această lume să transmită oamenilor pierduţi plinătatea neprihănirii Lui.

„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat (Hristos), El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, CA NOI SĂ FIM NEPRIHĂNIREA LUI DUMNEZEU ÎN EL” 2Corinteni 5:21.
Mijlocul divin de a transfera păcătoşilor pierduţi neprihănirea este prin moartea lui Hristos ca înlocuitor al nostru şi prin învierea Lui. Botezul este un simbol potrivit pentru acestea.

2. DE CE TREBUIE SĂ FIU EU BOTEZAT?
Mântuirea are în centru trei fapte mari ale lui Isus pentru noi. Apostolul zice:

„Hristos A MURIT pentru păcatele noastre, după Scripturi… A FOST ÎNGROPAT şi A ÎNVIAT a treia zi, după Scripturi” 1Corinteni 15:3,4.
Hristos a făcut mântuirea noastră posibilă prin moartea, prin îngroparea şi prin învierea Lui. El a murit pentru păcatele noastre. El s-a ridicat dintre morţi ca să ne dea o viaţă nouă de neprihănire.
Botezul reprezintă moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos. El simbolizează participarea noastră la moartea şi la învierea lui Hristos.

„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” Romani 6:3,4.
Botezul înseamnă moartea faţă de păcat împreună cu Hristos, îngroparea omului vechi împreună cu Hristos şi ridicarea împreună cu Hristos la o altă viaţă. Mântuirea este a noastră atunci când primim botezul ca un simbol al acestei experienţe şi ca o mărturisire publică a credinţei noastre în Mântuitorul nostru.
Cele trei părţi ale actului botezului preînchipuie în mod potrivit cei trei paşi al experienţei spirituale. Candidatul este plecat pe spate în apă: are loc îngroparea (în apă) a corpului său. Ochii îi sunt închişi. Respiraţia este oprită. Apoi el este scos din apă. Isus a murit odată pentru totdeauna pentru păcatele noastre (Evrei 9:28). O jertfă ispăşitoare ajunge. Chiar aşa, o singură scufundare în apă prezintă semnificaţia spirituală a urmării lui Hristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui.
Ce înseamnă să mori împreună cu Hristos? Găsim răspunsul în Romani 6:6:

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului”.
Aceasta înseamnă că noi acceptăm personal moartea lui Hristos în locul nostru, având vechea noastră fire păcătoasă răstignită împreună cu El. Înseamnă părăsirea oricărui păcat cunoscut, moartea faţă de toate căile păcătoase ale lumii şi permisiunea dată lui Hristos de a scoate din viaţa noastră orice obicei sau practică protivnice voiei Lui.
Un tânăr dintr-o ţară păgână îndepăratată, a auzit Evanghelia lui Isus, s-a întors de la felul său păgân de viaţă şi a devenit un urmaş al lui Isus Hristos. El a invitat pe prietenii lui să vină a doua zi la el ca să fie martori la un eveniment foarte deosebit. El le-a spus că el urmează să fie îngropat în curtea din faţa casei şi dorea ca ei toţi să fie prezenţi. Fireşte, n-a trecut mult şi vorba a ajuns în tot satul.
A doua zi, toţi erau nerăbdători să vadă dacă într-adevăr Daniel va muri şi va fi îngropat. Când mulţimea a început să se adune, l-au văzut pe flăcău săpând o groapă mare în curtea din faţă.

„Ce faci acolo?” l-au întrebat unii dintre prietenii lui.

„Îmi sap mormântul” a răspuns el.
Lumea a crezut că el înţelegea exact ce le spunea lor.
După ce lucrul a fost terminat, a sosit un misionar care l-a ajutat pe Daniel să umple groapa cu apă. Apoi, sătenii adunaţi în jur au fost martorii unei scene ciudate. Daniel a coborât în apă împreună cu misionarul, a fost scufundat în apă şi a ieşit afară la o nouă viaţă cu Hristos.
Tânărul murise şi fusese îngropat. El era de acum un om nou în Hristos. Viaţa lui a devenit o mărturie vie de puterea transformatoare a lui Isus Hristos. Fiind botezaţi, noi mărturisim că este scopul nostru să trăim o viaţă nouă pentru Dumnezeu.

„Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” 2Corinteni 5:17.
Botezul simbolizează moartea faţă de păcat şi îngroparea. El mai simbolizează învierea la o altă viaţă. Ieşirea mea din mormântul de apă este mărturia CREDINŢEI mele în Hristos cel înviat care a promis să trăiască viaţa Lui în mine.

„AM FOST RĂSTIGNIT ÎMPREUNĂ CU HRISTOS şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci HRISTOS TRĂIEŞTE ÎN MINE. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în CREDINŢA în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pentru mine” Galateni 2:20.
Când un credincios iese din apa botezului, el mărturiseşte că singura lui speranţă de a trăi o viaţă de biruinţă asupra firii lui celei vechi şi păcătoase este în Domnul cel înviat.

Când înţelegem adevărata ÎNSEMNĂTATE a botezului, avem foarte puţină dificultate să înţelegem FORMA adevăratului botez. Moartea cere îngropare. Chiar cuvântul „botez” vine din grecescul „baptizo” care înseamnă a afunda, a scufunda, a pune sub apă.
Mântuitorul nostru n-a fost botezat prin stropire sau turnare. El a fost botezat ÎN Iordan (Marcu 1:9).

„Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo era MULTĂ APĂ şi oamenii veneau ca să fie botezaţi” Ioan 3:23 (King James).
Când Isus a venit la Ioan pentru botez, El a intrat în apă, a fost cufundat în apă şi apoi „a ieşit afară din apă” (Matei 3:15). Botezul lui Hristos a împlinit simbolul morţii, îngropării şi al învierii. Trebuia „apă multă” ca acest rit să fie împlinit, dar nu ar fi trebuit să fie aşa dacă botezul se făcea prin stropire sau prin turnarea unei cantităţi mici de apă pe capul sau corpul candidatului.
Când John Wesley a fost în America în 1737, el a fost judecat de un juriu de treizeci şi cinci de juraţi (asesori) într-un proces bisericesc pentru ciudata acuzaţie că a „refuzat să boteze pe copilul domnului Parker altfel decât prin scufundare”. Raportul acestei judecăţi se află în arhiva tribunalului din Georgia. În felul acesta, părintele Metodismului a recunoscut că botez înseamnă scufundare.
Istoria bisericii arată clar că biserica creştină primară practica botezul prin scufundare. Că acest fel de botez era practicat şi în secolele al doilea şi al treilea este atestat de scrierea Ante-Nicene Fathers (Părinţii Ante-Niceeni, vol. VII, p. 379 şi vol. III, p. 94). Baptisterii pentru scufundarea candidaţilor la botez au fost găsite în multe dintre bisericile din Europa, Asia şi Africa de Nord, a căror construcţie se situează între secolele al patrulea şi al paisprezecelea. Jean Calvin, reformatorul, declara: „Însuşi cuvântul botez înseamnă a scufunda şi este lucru sigur că scufundarea era practica Bisericii din vechime” Institutes of the Christian Religion, Bk. 4, Ch. 15, Sec. 19.
Dean Stanley, unul dintre cei mai învăţaţi scriitori ai Bisericii Anglicane, declara că „Pentru primele treisprezece secole, practica aproape universală a botezului era aceea despre care citim în Noul Testament şi care corespunde şi însemnătăţii cuvântului botez, anume aceea de a scufunda sub apă pe cei care se botezau” Christian Institutions, p. 21.
De abia în 1311 Conciliul de la Ravenna a acceptat în mod oficial stropirea sau turnarea de apă ca fiind egale cu scufundarea. Avem mărturia Bisericii Romano-Catolice că scufundarea a fost practicată până atunci. Cardinalul Pullen din secolul al doisprezecelea explica astfel felul Botezului din timpul lui:

„În timp ce candidatul la botez este scufundat în apă, se sugerează moartea lui Hristos; în timp ce el se află sub apă şi acoperit cu apă, este prezentată îngroparea lui Hristos; în timp ce el este ridicat din apă, se proclamă învierea lui Hristos”. Cardinal Pullen (Sec. al XII-lea), Patrologia Latina, Vol. 150, col. 315.
De ce a fost pusă la o parte scufundarea în favoarea stropirii sau turnării?

„Timp de multe secole după întemeierea creştinismului, botezul a fost în mos obişnuit afectuat prin scufundare, dar din secolul al doisprezecelea practica botezului prin turnare a căpătat întâietatea în Biserica Catolică, deoarece în felul acesta sunt mai puţine inconvenienţe decât pentru botezul prin scufundare” James Cardinal Giboon, Faith of Our Fathers, p. 277.
Trebuie să facem ce ne vine mai uşor, sau să urmăm exemplul lui Isus?

Înainte de botez, o persoană trebuie învăţată calea mântuirii. Isus a poruncit: „Duceţi-vă şi FACEŢI UCENICI din toate neamurile, BOTEZÂNDU-I…” Matei 28:19. Multe alte traduceri sună: „Instruiţi toate neamurile, botezându-i”.

În al doilea rând, candidatul trebuie să accepte adevărul aşa cum este el în Isus, el trebuie să creadă. Când famenul a întrebat pe Filip ce trebuie să facă pentru a fi botezat, Filip i-a răspuns: „Dacă crezi cu toată inima ta, se poate” Fapte 8:37.
Al treilea pas în pregătirea pentru botez este pocăinţa. La Ziua Cincizecimii, când apostolii predicau cu mare putere, Petru a zis: „POCĂIŢI-VĂ şi fiecare din voi SĂ FIE BOTEZAT în NUMELE lui Isus Hristos pentru iertarea păcatelor” Fapte 2:38. Când ne pocăim şi mărturisim păcatele noastre putem fi curăţiţi de păcat prin puterea lui Isus Hristos (1Ioan 1:9).
Părinţii sunt răspunzători de instruirea copiilor lor în frica de Dumnezeu. Ei trebuie să-i înveţe în mod credincios adevărurile din Biblie şi să le ofere un bun exemplu de viaţă sfântă. Dar când este vorba de primirea lui Hristos şi de botez, hotărârea trebuie să aparţină tânărului însuşi (Ezechiel 14:20). Un prunc este incapabil să creadă, Să se pocăiască şi să mărturisească; acestea însă sunt condiţii care trebuie împlinite înainte de botez.
În 1807 James Haldane, după ce botezase prin stropire un bebeluş, a fost acostat de tânărul lui fiu cu întrebarea pătrunzătoare: „Tată, a crezut copilul acesta?”
„Nu”, a răspuns tatăl. „Dar de ce îmi pui aşa o întrebare?”

„Fiindcă, tată, am citit tot Noul Testament şi am găsit acolo că erau botezaţi cei care credeau. A crezut copilul?”
Întrebarea băiatului „A crezut copilul (ca să fie botezat)?” a frământat mintea tatălui, până ce, după o cercetare completă, el însuşi a fost botezat prin scufundare. Fratele lui Robert i-a urmat exemplul. Biserici întregi au văzut lumina acestei porunci divine strălucind asupra lor. Mii dintre cei mai evlavioşi din Scoţia acelor zile, care luaseră Biblia ca singura lor regulă de credinţă, au urmat pe Domnul pe deplin în acest ritual sfânt.
Biblia are puţin de zis despre copiii care mor înainte de a fi destul de maturi încât să aleagă pe Hristos ca Mântuitor al lor personal şi deci nu s-au botezat. Ştim totuşi că vor fi copii mântuiţi în Împărăţia lui Dumnezeu.

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna UN COPILAŞ” Isaia 11:6.
Putem încredinţa viitorul veşnic al copiilor noştri Mântuitorului care a zis:

„Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” Matei 19:14.

În conversaţia dintre Isus şi Nicodim, conducător important care a venit la El noaptea, Isus a declarat:

„Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” Ioan 3:3.
Lui Nicodim nu-i era prea clar ce voia Hristos să spună prin aceste cuvinte. La urma urmelor, cum poate o persoană să se nască din nou? Aşa că Isus a explicat:
„Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”V. 5.

„Născut din apă” se referă la botezul cu apă. „Născut din Duh” înseamnă o completă schimbare a minţii şi inimii. În viaţa unuia care este născut din nou, aceste experienţe sunt vitale.
Botezul cu apă este simbolul vizibil al schimbării lăuntrice. Biserica are însărcinarea să boteze, ca dovadă că Duhul Sfânt a început transformarea caracterului unui om.
Dar cineva poate să întrebe: „Este chiar necesar să se boteze cineva prin scufundare?” Biblia răspunde cu înseşi cuvintele lui Isus Hristos:

„Cine va CREDE şi se va BOTEZA, va fi MÂNTUIT; dar cine nu va crede, va fi osândit” Marcu 16:16.
Isus a însărcinat pe ucenicii Lui să înveţe pe toate neamurile, „botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:18,19). În conformitate cu această poruncă apostolul Petru a spus poporului la Ziua Cincizecimii să se pocăiască şi fiecare să fie botezat în Numele lui Isus Hristos pentru iertarea păcatelor (Fapte 2:38). Privind pe cei care au primit predicarea la Cezarea, se raportează că Petru „a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos” (Fapte 10:48).
Cel care crede în Domnul Isus din toată inima, va dori cât mai curând să fie botezat. Când Saul din Tars l-a primit pe Hristos, el „a fost botezat” (Fapte 9:18). Altă ilustraţie este experienţa famenului etiopian raportată în Fapte 8:26-40.
Evanghelistul Filip a fost mânat de Duhul Sfânt să ajungă din urmă o trăsură în care călătorea un personaj important din Etiopia. Invitat în trăsură, Filip a găsit pe demnitar citind capitolul 53 din Isaia, marea profeţie despre Isus Hristos.

„Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” Isaia 53:7.
Citeşte împlinirea aşa cum este redată de Scriptură:

„Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Famenul a zis: Uite apă: ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: CRED CĂ ISUS HRISTOS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU. A poruncit să stea carul, S-AU COBORÂT AMÂNDOI ÎN APĂ ŞI FILIP A BOTEZAT PE FAMEN. CÂND AU IEŞIT AFARĂ DIN APĂ, Duhul Domnului a răpit pe Filip şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce FAMENUL ÎŞI VEDEA DE DRUM PLIN DE BUCURIE…” Fapte 8:36-39.
Condiţia esenţială înainte de botez a fost credinţa din toată inima în Isus, Fiul lui Dumnezeu. Felul botezului este clar din faptul că amândoi oamenii au coborât şi au intrat în apă. Famenul a fost botezat prin scufundare. El a crezut, a fost botezat, a ieşit afară din apă şi şi-a văzut de drum bucurându-se de asigurarea mântuirii.
Botezul lui a fost un pas pe drumul spre Împărăţie. După cum spune Isus:

„Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” Ioan 3:5.

Tâlharul de pe cruce n-a fost niciodată botezat, dar Isus i-a promis un loc în Împărăţia Lui. Botezul lui Isus este suficient pentru aceia care, ca şi tâlharul muribund de pe cruce, sunt în imposibilitate fizică să se boteze prin scufundare.
Tâlharul de pe cruce a fost născut „din Duh”. El a recunoscut pe Isus ca Domn al vieţii. Era cu neputinţă pentru el să părăsească crucea şi să fie scufundat în apă, ca semn al schimbării inimii lui. El a făcut singurul lucru pe care-l putea face: a mărturisi cu gura lui, credinţa lui în puterea mântuitoare a lui Isus. Şi Isus a acceptat această mărturisire.
Tâlharul muribund nu era în stare să meargă la biserică, n-a fost botezat niciodată, n-a luat parte la Masa Domnului, n-a dat zecimi sau daruri. Dar Hristos i-a promis că va fi în Împărăţia veşnică. Acesta este triumful credinţei. Orice om, de oriunde, poate găsi mântuire dacă crede. Sigur, nimeni nu poate fi într-o situaţie mai disperată decât tâlharul de pe cruce. Totuşi şi el a găsit mântuirea în ceasul al unsprezecelea. Augustin observa: „Există un caz de pocăinţă pe patul morţii, acela al tâlharului pocăit, ca nimeni să nu dispere; dar este numai unul, ca nimeni să nu-şi facă iluzii”.
Isus Hristos nu iubeşte în secret: El şi-a mărturisit deschis dragostea Lui pentru mine, murind în locul meu. Sinceritatea mea şi completa mea supunere faţă de Hristos se vor dovedi printr-o mărturisire de care nu mă ruşinez făcută la botez.
Trăieşti cum a trăit Isus? Ai început viaţa nouă în Hristos? Ai fost botezat? Dacă nu, „ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului” Fapte 22:16.
 
 
 

 
Trei tineri fuseseră luaţi prizonieră de un monarh oriental. Duşi la şcoala de la palat, ei erau pregătiţi pentru serviciul împăratului. Când au fost confruntaţi cu practici păgâneşti, care erau o violare a principiilor lor religioase, ei s-au rugat ca Dumnezeu să le păzească sufletul de rău. Neţinând cont de posibilitatea unei pedepse severe, ei au stat de partea dreptăţii şi Dumnezeu a fost cu ei. Daniel şi cei trei tineri prieteni ai lui n-au vrut să-şi polueze mintea şi trupul cu mâncările şi băuturile dăunătoare de la curtea Babilonului (Daniel 1).
Mai târziu, când ei au refuzat să îngenunche în faţa chipului de aur al împăratului, cei trei tovarăşi ai lui Daniel au fost arestaţi şi interogaţi. Ei nu au ezitat să spună împăratului lor că ei nu puteau, nici ca să-şi salveze viaţa, să calce o lege dată de Dumnezeul universului. Dumnezeu a onorat pe aceşti trei oameni. Când conducătorul mânios a dat ordin ca ei să fie aruncaţi într-un furnal încins, Dumnezeu le-a păstrat viaţa. „Unul care semăna cu un fiu al omului” a mers cu ei prin foc (Daniel 3).
Dacă noi ne consacrăm astăzi lui Isus, El va merge alături de noi chiar şi în faţa morţii. Creştinul adevărat nu-şi va permite să umble în căile păcătoase ale lumii, pentru că el umblă pe urmele lui Isus.

„Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” 1Ioan 2:6.

Creştinii sunt membri ai familiei universale a lui Dumnezeu. Ei au măsuri şi obiceiuri diferite de acelea ale lumii. Isus S-a rugat pentru urmaşii Lui:

„Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” Ioan 17:15,17.
Creştinii sunt în lume, dar ei nu trebuie să lase niciodată lumea să pătrundă în ei. Cum putem să trăim în lume, dar să nu lăsăm lumea să trăiască în noi?
Creştinii sunt nişte oameni deosebiţi, pentru că Isus este deosebit, iar El locuieşte în ei prin Duhul Lui cel Sfânt.

„Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului… În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului” Romani 8:1,5.
Călăuzit de Duhul Sfânt, creştinul este mort faţă de păcatele care l-au ţinut prizonier mai înainte. Printr-o renaştere spirituală, el are o nouă fire şi o viaţă complet înoită. Acum Hristos trăieşte în ei (Galateni 2:20).
Creştinii sunt deosebiţi fiindcă ei aparţin de familia regală a lui Dumnezeu.

„Voi însă SUNTEŢI O SEMINŢIE ALEASĂ, o preoţie împărătească, un neam sfânt, UN POPOR pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” 1Petru 2:9.
Traducerea King James precizează: „UN POPOR DEOSEBIT”. Cei care au fost răscumpăraţi, ca să fie ai Lui, nu-şi mai aparţin lor înşile.

„CĂCI AŢI FOST CUMPĂRAŢI CU UN PREŢ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale Lui” 1Corinteni 6:20.
Ca oameni răscumpăraţi prin sângele lui Isus, noi „proslăvim pe Dumnezeu” în toate lucrurile. Fiindcă Îl iubim, este bucuria noastră să trăim pentru El şi să facem numai acele lucruri care vor proslăvi numele Lui.

Trupele în junglă îşi înşeală adversarul prin camuflaj. Satan este un maestru în arta camuflajului. El face păcatul să pară atrăgător, deoarece atunci când oamenii văd păcatul aşa cum este el în realitate, ei sunt cuprinşi de frică şi fug de el.
Dacă l-am vedea pe Satan cum plănuieşte distrugerea noastră, am mai ceda noi la ispitele lui? Chiar dacă nu-l vedem pe ispititor, el este de faţă. Sugestiile pot părea nevinovate şi nevătămătoare, dar ispita conduce la păcat şi păcatul duce la moarte.

„Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte” Proverbe 16:25.
Reclamele băuturilor alcoolice şi ale ţigărilor totdeauna par să arate un tânăr viguros sau o femeie fermecătoare. Credeţi că aceste reclame ar prezenta pe un om aşa cum ar arăta dacă el continuă să bea? Credeţi că ar prezenta ele pielea zbârcită şi privirea rătăcită a unei femei care moare de cancer la plămâni? Dacă faptele ar fi prezentate atât de dramatic, cine ar mai bea sau ar mai fuma?
Dar ispitele lui Satan sunt totdeauna camuflate ca să prindă în capcană suflete nevinovate. Vicleniile lui sunt modelate ca să inducă în eroare şi să mişte simţurile omeneşti.

Eva a mâncat din fructul oprit pentru că avea gust bun, era frumos la înfăţişare şi părea să facă să-i crească înţelepciunea (Geneza 3:1-6). Era o experienţă nouă pentru Eva. Femeia a fost ispitită pe cele trei căi pe care păcatul îşi trimite apelurile sale atrăgătoare: POFTA ÎN MÂNCARE SAU BĂUTURĂ, DRAGOSTEA DE LUME ŞI MÂNDRIA.
După ce a fost „uns cu Duhul Sfânt”, Isus a fost întâmpinat de aceleaşi trei forme ale ispitei: apetitul, dragostea de lume şi mândria. Isus însă a văzut clar unde ducea fiecare dintre ele şi nu s-a supus ispitelor.

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care ÎN TOATE LUCRURILE A FOST ISPITIT CA ŞI NOI, DAR FĂRĂ PĂCAT” Evrei 4:15.
Toate ispitele noastre pot fi încadrate în una dintre aceste trei categorii. Lecţia „Sănătatea şi fericirea mea” discută ispitele apetitului şi calea prin care vrăjmaşul distruge corpurile noastre prin obiceiuri rele în mâncare şi băutură. În lecţia de faţă vom examina ispitele mândriei şi iubirii de lume.

Lucifer, îngerul conducător din cer, a căzut în păcat prin mândrie şi a devenit Satan.

„Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” Ezechiel 28:17.
Este vreo mirare că Dumnezeu pune mândria la locul întâi pe lista păcatelor pe care le urăşte cel mai mult?

„Şase lucruri urăşte Domnul şi chiar şapte îi sunt urâte: OCHII TRUFAŞI…” Proverbe 6:16,17.

„MÂNDRIA merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii” Proverbe 16:18.
Pierduţi în păcatele lor, condamnaţi la moarte veşnică, de ce ar fi oamenii păcătoşi, atât bărbaţi, cât şi femei, plini de mândrie? Ce este curios cu păcatul, este că el duce la mândrie chiar când cineva n-are niciun motiv să fie mândru. Oamenii pot fi mândri de inteligenţa lor, de îndemânarea lor, de personalitatea lor, sau de înfăţişarea lor. Uneori ei sunt mândri de posesiunile lor. Toate insă au venit de la Dumnezeu.
Mândria care a fost numită „cel mai lipsit de speranţă, cel mai incurabil” dintre toate păcatele, „nu este de la Tatăl” (1Ioan 2:16), ci este copilul păcatului. Cât de contrar spiritului măreţ al celui mândru este duhul umilit al modestului Isus.

„SĂ AVEŢI ÎN VOI GÂNDUL ACESTA CARE ERA ŞI ÎN HRISTOS ISUS: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce” Filipeni 2:5-8.
În cartea lui Cele şapte păcate mortale, Billy Graham face o analiză clasică a mândriei. „Mândria este… condiţia mentală şi morală care precede aproape toate celelalte păcate… Mândria ia forme diferite, dar toate emană din inima omenească îngâmfată. Unii sunt mândri de înfăţişarea lor, alţii de rasa lor, alţii de profesia lor, alţii în viaţa lor socială. Cu alte cuvinte, mândria poate fi spirituală, intelectuală, materială, sau socială” Pag. 15,16.
Despre mândria spirituală, Dr. Graham spune:

„Sunt unii care cred că au un monopol asupra Evangheliei. Ei sunt înşelaţi, scrupuloşi, mândri şi fariseici. Alţii se fălesc în îndreptăţirea lor de sine şi cred că ei sunt mai buni ca alţi oameni. Ei nu fac aceasta, nu fac cealaltă. Ei păzesc litera legii, dar au uitat de mult spiritul ei. Aceştia sunt vinovaţi de mândrie spirituală. Mai sunt şi alţii care se cred curaţi şi cred pe alţii mânjiţi. Aceştia au uitat că nu există o biserică pură în toate…”
„Altă formă de mândrie este mândria intelectuală… Acest fel de mândrie se manifestă prin aroganţă faţă de cel neînvăţat, de cel neştiutor şi de cel apăsat. Aceştia uită că în mare măsură, cunoştinţa la care ajungem, este rezultatul muncii altora…”

„În cazul mândriei materiale, eul s-a întronat în locul lui Dumnezeu. Lucruri secundare sunt ridicate la un loc de primă importanţă şi viaţa este dezechilibrată. Individul se concentrează mai curând asupra a ce are, decât asupra a ce este el în ochii lui Dumnezeu. Sufletul începe să se ofilească…”

„Apoi mai este mândria socială. Aceasta se manifestă în aroganţă de clasă, socială sau de castă. Un om de stat a spus cândva că atomul cel mic ne-a făcut pe toţi de aceeaşi mărime. Dumnezeu nu face deosebirea între oameni pe care o fac oamenii între ei” Pag. 17-21.
Să luăm un exemplu practic de felul în care mândria se prinde de un creştin. Să luăm de pildă creştinul şi îmbrăcămintea lui. Trăind cum a trăit Isus, creştinul va fi modest chiar şi în felul în care se îmbracă, evitând modelele extreme şi împodobirea exagerată. În timp ce păcătoşii se umflă de mândrie, Dumnezeu cercetează inimile ca să găsească umilinţă.

„PODOABA VOASTRĂ să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur, sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie OMUL ASCUNS AL INIMII în curăţia nepieritoare a unui DUH BLÂND ŞI LINIŞTIT care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” 1Petru 3:3,4.

„Vreau de asemenea ca femeile să se roage ÎMBRĂCATE ÎN CHIP CUVIINCIOS, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” 1Timotei 2:9,10.
Reformaţiunea din Boemia a fost grăbită de mărturia tăcută a doi tineri pictori, care şi-au pus şevaletele lor în piaţa oraşului. Cu pensula pe pânză, ei au ilustrat contrastul dintre umilul Isus, îmbrăcat simplu şi desfăşurarea pompoasă de purpură şi aur pe oamenii bisericii din zilele acelea.
Creştinătatea veritabilă a fost totdeauna marcată de simplitate în îmbrăcăminte şi în podoabe. Creştinii apostolici au dat de-o parte bijuteriile şi ornamentele când au început să urmeze pe Isus.
Frumuseţea adevărată se află în simplitate, curăţenie şi ordine. Bunul gust şi modestia sunt marca îmrăcăminţii creştinului. El nu va deveni un spectacol îmbrăcându-se ca un fanatic, nici adoptând extremele modei.

„MODERAŢIA voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” Filipeni 4:5 (King James).
Creştinii sunt oameni deosebiţi; este privilegiul lor să arate lumii caracterul lui Isus. Copiii lui Dumnezeu vor fi admiraţi nu pentru podoabele lor de afară, ci pentru frumuseţea caracterelor lor care îndreaptă pe oameni spre blândul şi umilul Isus.

„Ferice de cei BLÂNZI, căci ei vor moşteni pământul” Matei 5:5.
Pavel ne sfătuieşte să dăm la o parte orice piedică în calea dezvoltării umilinţei creştine.

„SĂ DĂM LA O PARTE ORICE PIEDICĂ şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. SĂ NE UITĂM ŢINTĂ la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică LA ISUS” Evrei 12:1,2.
Vrei să laşi pe Isus să completeze lucrarea harului pe care a început-o în tine?

Istoricul Edward Gibbon povesteşte că atunci când Galerius a jefuit tabăra perşilor, un soldat care prăda a pus mâna pe un sac de piele strălucitor, umplut cu perle. Soldatul a păstrat cu grijă sacul, dar a aruncat pietrele preţioase.
Bărbaţi şi femei care aruncă viaţa veşnică pentru plăcerile unei lumi nelegiuite sunt încă şi mai neînţelepţi decât acel simplu soldat roman. Oameni fără minte apucă sacul de piele şi dau la o parte mântuirea sufletelor lor. De aceea suntem avertizaţi:

„NU IUBIŢI LUMEA, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” 1Ioan 2:15.
Creştinul aparţine lui Hristos şi se pregăteşte pentru cer. El iubeşte cerul, nu lumea.

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” Matei 6:24.
Satana a poleit sclipitor ispitele lui care atrag spre lume. Marfa lui este făcută să arate valoroasă şi de dorit. Dar ea este ieftină; nebuniile fără valoare ale distracţiilor pe care le oferă diavolul sunt destinate să ducă la distrugerea veşnică.
Unii zic că viaţa de creştin este o serie de „Să nu”. Ei sunt înşelaţi de amăgirile vrăjmaşului. VIAŢA DE CREŞTIN ESTE O VIAŢĂ FERICITĂ DE ACŢIUNI POZITIVE. Ce trebuie să facă un creştin? Să facem o listă:
GÂNDIREA ÎNDREPTATĂ SPRE CER
Dă afară gândurile rele, umplând mintea cu altele bune.

„Încolo fraţii mei, TOT CE ESTE ADEVĂRAT, tot ce este VREDNIC DE CINSTE, tot ce este DREPT, tot ce este CURAT, tot ce este VREDNIC DE IUBIT, tot ce este VREDNIC DE PRIMIT, orice FAPTĂ BUNĂ şi orice LAUDĂ, aceea SĂ VĂ ÎNSUFLEŢEASCĂ” Filipeni 4:8.
Să învăţăm să gândim gândurile lui Dumnezeu, învăţând de la El.

„Fiindcă ce gândeşte un om în inima lui, aceea şi este el” Proverbe 23:7 (King James).
ASOCIEREA CU CEI BUNI

„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” 2Corinteni 6:14.
Copilul lui Dumnezeu va căuta să se asocieze şi să se împrietenească cu aceia care au acelaşi interes ca şi al lui – viaţa veşnică împreună cu Isus. Noi nu trebuie să ne facem părtaşi la păcatele altora (1Timotei 5:22).

„Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” Iacov 4:4.
PRIVIND SPRE CE ESTE FRUMOS

„Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei” Psalm 101:3.
Cum poate un creştin care „priveşte spre Isus” să îngăduie ochilor lui să privească la scene care târăsc în noroi principiile vieţuirii curate?
Dacă suntem creştini, vom privi la ce este frumos şi curat, ca să ne clădim caractere pentru veşnicie. Privind noi suntem schimbaţi. Să avem grijă să alegem acele lucruri care ne vor face demni să trăim într-o lume curată şi sfântă pentru veşnicie.
FERICIREA…
Unii caută fericirea o viaţă întreagă, dar n-o găsesc. Ştiţi de ce? Fiindcă fericirea adevărată şi durabilă se găseşte numai când este dată. Când aducem o bucurie în viaţa altora, adevărata fericire umple inimile noastre.
Experienţa ne arată că multe dintre distracţiile moderne nu aduc fericire durabilă. Râsul tare nu este dovada unei inimi fericite. Un râs poate să trădeze o minte superficială sau să ascundă o inimă zdrobită. Plăcerea care nu ţâşneşte dintr-o inimă umplută cu dragostea lui Dumnezeu nu aduce pace.
O fetiţă care făcea băşici de săpun se uita cum plutesc acestea prin aer.
Cineva i-a zis: „Domnişoara Janet, îţi dau cinci cenţi pentru o băşică”.
„O clipă să-ţi prind una”, sună răspunsul prompt, în timp ce copilul se întindea să prindă una din băşici. Dar când a deschis mâna, nu era nimic în ea. Aşa sunt şi plăcerile goale ale lumii.
Viaţa este o treabă serioasă. Este de mirare cât de mulţi oameni vânează băşicile distracţiilor de o clipă, presupunând că în felul acesta vor găsi mulţumirea. Ei întind mâna, numai ca să-şi descopere după aceea atât mâinile, cât şi inimile goale.

„MODA lumii acesteia trece…” 1Corinteni 7:31 (King James).

„Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea” 1Timotei 6:11.
Viaţa adevăratului creştin ar trebui să fie dominată de întrebarea cercetătoare: „Ce ar fi făcut Isus?” Când suntem invitaţi să ne angajăm în activităţi lumeşti trebuie să ne întrebăm dacă Isus ar fi de acord cu noi. Dacă avem vreo îndoială, – NU!
Creştinul are mai multe motive care-l fac fericit decât oricine altcineva.
Fericirea curge în viaţa unui adevărat creştin. El nu caută fericirea: fericirea vine la el pe măsură ce el dă altora.
Eşti în căutarea fericirii adevărate şi durabile? Plăcerile păcătoase ale lumii şi posedarea de bunuri niciodată nu vor astâmpăra dorul lăuntric al unuia care este în căutarea păcii şi mulţumirii. Citeşte avertizarea Scripturii:
„Bucură-te tinere în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată” Eclesiastul 11:9.

Când părăsim vechea noastră viaţă de păcat, Hristos o îngroapă şi noi ieşim înainte ca fiinţe noi în Hristos. Dacă ne-am supus Lui într-adevăr, vom avea în noi o mare dorinţă să-i plăcem Lui şi să fim ca El în cuvânt şi faptă. Nu vom fi interesaţi să vedem cât de aproape de graniţa dintre bine şi rău putem veni.
Aţi auzit istoria acelui prinţ oriental bogat care a anunţat că este în căutare de un birjar. Trei oameni au cerut să fie angajaţi în acest servici.
Primul a privit peste marginea prăpastiei şi a zis că el ar putea conduce trăsura regală la distanţă de circa un metru de margine.
Al doilea, vrând să-l întreacă pe primul, a zis că el ar putea să conducă şi la o jumătate de metru de marginea repezişului.
Al treilea s-a dat îndărăt şi a zis prinţului: „Înălţimea Voastră, eu aş sta cât mai departe de marginea prăpastiei”.

„Tu eşti omul pe care-l caut”, a zis prinţul, „fiindcă n-am de gând să las pe cineva să mă ducă la moarte fără să fie nevoie”.
Sufletul tău este angajat în aceste probleme ale vieţii.

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul” Matei 16:26.
Pentru fericirea durabilă a vieţii viitoare, nu vei părăsi lucrurile goale ale lumii, cuprinse în cele trei ispite – POFTA, MÂNDRIA ŞI DRAGOSTEA DE LUME? Plăcere fără sfârşit aşteaptă pe fiecare creştin.

„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta” Psalm 16:11.

„Dar după cum este scris: ‘Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” 1Corinteni 2:9.
Vrei, fiindcă Îl iubeşti pe Isus, să renunţi la lucrurile pământului pentru gloria lumii care vine?
Iubite Tată ceresc, Îţi mulţumesc pentru făgăduinţa bucuriei veşnice. Ajută-mă să creasc în har şi în cunoştinţă şi călăuzeşte-mă la plăcerile care nu se ofilesc niciodată. Doresc ca Isus să trăiască totdeauna viaţa Lui perfectă în mine. Mă rog în Numele lui Isus. Amin.
 
 
 

 
Statistici recente arată că în Statele Unite sunt circa 240 de organizaţii religioase, iar în lume sunt peste 500. Sunt 580 de milioane de romano-catolici, 218 milioane de protestanţi, 125 de milioane de ortodocşi, 493 de milioane de mahomedani, 371 de milioane de confucianişti, 177 de milioane budişti, 436 de milioane de hinduşi, 54 de milioane de taoişti, 70 de milioane de şintoişti şi 13 milioane de evrei. Mai mult de două sute de organizaţii religioase în care s-a fragmentat protestanismul şi diviziunile acestor mari religii ale lumii, fac ca numărul grupurilor religioase din lumea de astăzi să depăşească cinci sute.
Confuzia creată de o astfel de desfăşurare de credinţe este copleşitoare. Nu este de mirare că Biblia se referă la lumea religioasă de la sfârşitul timpului numind-o „Babilon”, cuvânt care înseamnă confuzie (Apocalips 18:2).
Cum poate, în acest hăţiş, un cercetător după adevăr să afle care este religia adevărată?

Un ziar din Calcuta, India, a relatat nu de mult că un tânăr a venit acasă la un misionar creştin pentru o discuţie. În cursul conversaţiei, tânărul a zis: „Multe lucruri din creştinism le găsesc la hinduism, dar creştinismul are un lucru pe care nu-l are hinduismul”.
„Care?” a întrebat misionarul.
Răspunsul a fost izbitor: „Un Mântuitor!”
Tânărul acesta a văzut că adevărul central al creştinismului şi al Scripturilor este o persoană – Isus, Mântuitorul. El este calea, singura cale spre mântuire.

„În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” Fapte 4:12.
Să privim câteva fapte. Mai întâi, există un Dumnezeu. El are o împărăţie. Împărăţia Lui are o Lege. Legea aceasta este Legea celor zece porunci. Călcarea Legii este păcat. Plata păcatului este moartea. Toţi au păcătuit, deci moartea a trecut la toţi. Toţi oamenii au nevoie să fie scoşi de sub condamnarea păcatului. Isus este Mântuitorul, fiindcă El a venit să ne mântuiască, luând locul nostru în faţa Legii călcate a lui Dumnezeu.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” Ioan 3:16.

„Îi vor pune numele ISUS, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor” Matei 1:21.
Noi nu suntem mântuiţi de o religie. Noi nu suntem mântuiţi de o biserică. Noi suntem mântuiţi de Isus Hristos. Apostolul Petru mărturisea lui Isus:

„Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu” Matei 16:16.
Isus a spus despre mărturisirea credinţei în El:

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” Matei 16:18.
Pe credinţa că Isus Hristos este temelia adevăratei religii. Aceasta este „piatra” pe care această unică biserică adevărată este zidită.
Tot aşa după cum este un singur Dumnezeu şi un singur Mântuitor, este şi o singură biserică a lui Dumnezeu.

„Pentru noi nu este decât UN SINGUR DUMNEZEU: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi UN SINGUR DOMN: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi” 1Corinteni 8:6.

„Va fi O TURMĂ şi UN PĂSTOR” Ioan 10:16.
Biserica adevărată va învăţa că numai Cuvântul lui Dumnezeu este măsura credinţei şi practicii ei.

„Cercetaţi SCRIPTURILE, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, dar tocmai ele MĂRTURISESC DESPRE MINE” Ioan 5:39.

Cu toate că unele denominaţiuni urmează învăţăturile lui Hristos mai de aproape decât altele, ceva bun se află în fiecare. Ioan, „descoperitorul”, ne dă o descriere a acelora care vor urma toată învăţătura lui Hristos în ultimele zile. Descrierea făcută de el despre biserica adevărată se află în capitolul doisprezece din Apocalips, ultima carte a Bibliei. Profeţia aceasta este în special potrivită de studiat de cei care trăiesc în aceste zile de pe urmă ale istoriei lumii, fiindcă ea se întinde până la a doua venire a lui Hristos.
Profeţia se deschide cu un tablou al Bisericii din Noul Testament.

„În cer s-a arătat un semn mare: O FEMEIE ÎNVĂLUITĂ ÎN SOARE, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap” Apocalips 12:1.
Cartea Apocalips este o carte de simboluri. Femeia cu soarele, luna şi cele douăsprezece stele reprezintă biserica adevărată a lui Dumnezeu. În simbolismul profetic, o femeie decăzută reprezintă o biserică decăzută, aşa cum găsim în Ezechiel 23 şi Apocalips 17. O femeie curată, cinstită reprezintă adevărata biserică. În 1Corinteni 11:2, apostolul Pavel foloseşte simbolul unei mirese în prospeţimea şi puritatea ei pentru a simboliza legăturile dintre biserica adevărată şi Hristos. Vorbind despre biserică, marele profet Ieremia zice:

„Frumoasa şi delicata fiică a Sionului” Ieremia 6:2 (King James).
Aşa că femeia din acest frumos simbol din Apocalips 12 reprezintă biserica creştină în puritatea ei. Soarele care o învăluieşte simbolizează evident gloria creştinismului primitiv, lumina şi slava dispensaţiunii Evangheliei (Vezi şi Maleahi 4:2; Ioan 8:12; Luca 16:8). Luna de sub picioarele ei, strălucind cu lumină împrumutată – reprezintă timpurile şi umbrele Vechiului Testament (Vezi Evrei 10:1). Coroana de douăsprezece stele reprezintă pe cei doisprezece apostoli ai lui Isus Hristos.
Femeia a dat naştere unui copil care era destinat să stăpânească peste toate naţiunile cu un toiag de fier.

„Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască… BALAURUL STĂTEA ÎNAINTEA FEMEII care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. EA A NĂSCUT UN FIU, UN COPIL DE PARTE BĂRBĂTEASCĂ. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” Apocalips 12:2,4,5.

„Copilul de parte bărbătească” reprezintă pe Hristos Însuşi. El „trebuie să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier”. Aceasta este o referinţă la Psalm 2:7-9, care este o profeţie clară despre Isus.
Notaţi deasemenea că acest „copil de parte bărbătească” a fost răpit la Dumnezeu şi tronul Lui. Domnul Isus S-a urcat la cer şi S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie ca Mântuitor al nostru (Fapte 1:9; Evrei 10:12). Dumnezeu „L-a înviat (pe Hristos) din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti” Efeseni 1:20.
Cine este balaurul care a încercat să distrugă pe Hristos de cum S-a născut? Nu trebuie să ghicim, sau să folosim imaginaţia, fiindcă lucrul acesta este făcut clar în profeţie.

„ŞI BALAURUL CEL MARE, şarpele cel vechi, numit DIAVOLUL ŞI SATANA, acela care înşeală întreaga lume a fost aruncat pe pământ” Apocalips 12:9.
Deci, mai întâi, balaurul reprezintă pe Satan. El este marele duşman şi prigonitor al bisericii lui Hristos în toate timpurile; el este ispititorul poporului lui Dumnezeu, înşelătorul nelegiuiţilor. Dar el lucrează prin oameni în eforturile lui de a distruge pe poporul lui Dumnezeu. Printr-un rege roman, Irod, el a încercat să distrugă pe Domnul Isus îndată ce a fost născut. Prin oameni nelegiuiţi, el a urmărit toţi paşii Mântuitorului nostru şi în cele din urmă s-a asigurat de răstignirea Lui pe cruce.
Ceea ce a părut biruinţa lui Satan la cruce, a fost de fapt biruinţa lui Hristos. Nu numai omenirea, dar şi fiinţele inteligente din tot universul lui Dumnezeu au văzut cu această ocazie ce se afla înapoia marei lupte dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric. Ei au înţeles că Dumnezeu era drept şi sfânt şi că domnia Lui era întemeiată pe dragoste. Marea dramă a păcatului şi salvării a fost jucată înaintea lor pe pământul acesta ca pe o scenă uriaşă (1Corinteni 4:9). La cruce, ei au văzut pe Satan, acuzatorul, demascat, în adevăratul lui caracter (Ioan 12:31,32). Nu este de mirare că un strigăt clar şi puternic a răsunat prin ceruri:

„ACUM A VENIT MÂNTUIREA, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că PÂRÂŞUL FRAŢILOR NOŞTRI, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, A FOST ARUNCAT JOS” Apocalips 12:10.
Furios că Hristos l-a învins la cruce, Satan şi-a îndreptat mâna lui asupra bisericii. În secolele care au urmat, mii, nenumărate şi-au găsit moartea în Coloseum, în arenele, pieţele oraşelor, în închisori şi în deşerturile pământului. Victoria de pe Calvar şi triumful învierii au făcut biserica să înainteze biruitoare.

„Ei l-au biruit (pe diavolul) prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa, chiar până la moarte” Versetul 11.
Şi noi putem birui pe diavolul prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii noastre.
Mai târziu, o mare apostazie (cădere de la credinţă) s-a dezvoltat în biserică însăşi. Statul, care mai înainte o persecutase, s-a declarat creştin şi s-a unit cu biserica. Aceasta era o primejdie mult mai mare decât persecuţia din afară pe timpul păgânismului. De data aceasta, unii care se declarau că sunt creştini persecutau pe alţi creştini. Dar „pământul a dat ajutor femeii” şi femeia a fugit în pustie pentru 1260 de ani, de la anul 538 d.Hr. până la 1798 d.Hr. (versetele 6:14-16). În timpul acestor secole întunecate, creştini credincioşi, stăruind în respectarea cuvântului Bibliei se găseau la marginile de răsărit ale imperiului roman, în văile Valdenzilor din Italia de vest şi Franţa de est şi în Biserica Celtă din Insulele Britanice. Oameni ca Patrick din Irlanda, Columba din Iona şi Aidan din Lindisfarne au predicat Cuvântul divin şi au învăţat în centre de instruire unde tineri erau pregătiţi să ducă mai departe lumina curată a adevărului Evangheliei unei lumi întunecate.
Ar fi multe de spus despre această biserică din pustie, care nu încap în spaţiul restrâns al acestei lecţii. Pentru amănunte despre biserica din pustie şi despre cei 1260 de ani de necaz şi luptă ai ei (schiţaţi de două ori în Apocalips 12 şi în alte cinci locuri din profeţiile lui Daniel şi din Apocalips), înscrieţi-vă din vreme la cursul de Daniel şi Apocalips, după ce terminaţi cursul Altă Viaţă.
Trecând pagină după pagină de împlinire istorică, ajungem până în zilele noastre, la biserica lui Hristos după 1798.

Marele război nevăzut continuă încă. Balaurul este încă balaur. Diavolul urăşte pe femeie, biserica adevărată. Care va fi ultimul atac al lui Satan împotriva poporului lui Dumnezeu chiar înainte de a doua venire a lui Hristos? Notaţi ultimul act al dramei, în ultima parte a profeţiei, în ultimul verset al acestui capitol:

„Şi balaurul (diavolul), mâniat pe femeie (adevărata biserică), s-a dus să facă război cu RĂMĂŞIŢA SEMINŢEI EI CARE PĂZESC PORUNCILE LUI DUMNEZEU şi ţin MĂRTURIA LUI ISUS HRISTOS” Versetul 17.
Ultimul şi cel mai puternic atac al lui Satan va fi îndreptat contra ultimei biserici, numită aici „rămăşiţa seminţei ei”. Ultima bucată dintr-un balot de haine se numeşte rămăşiţă. La sfârşitul timpurilor, Dumnezeu are o biserică a rămăşiţei, care ţine cu credincioşie la învăţăturile curate din Cuvântul lui Dumnezeu.
Notaţi, această biserică a rămăşiţei se distinge prin aceste caracteristici: „poruncile lui Dumnezeu” şi „mărturia lui Isus”.
(1) EI „AU MĂRTURIA LUI ISUS”
Biserica mărturiseşte pentru Hristos prin vieţuire creştină dinamică. Apocalips 19:10 defineşte „mărturia lui Isus” ca fiind „duhul proorociei”. Biserica rămăşiţei este o biserică a profeţiei. Ei cercetează Scripturile cu stăruinţă ca să descopere însemnătatea „cuvântului şi mai sigur al proorociei”, fiindcă acesta îi conduce la o viaţă consacrată, prin Hristos, „luceafărul de dimineaţă” care umple inimile lor (2Petru 1:19).
Şi darul profetic este prezent printre ei, dând acestei ultime biserici o viziune clară a lucrării ei şi a destinului ei final. Biblia spune că „mărturia lui Hristos” trebuie să fie întărită în mijlocul poporului Său, care aşteaptă venirea Lui, aşa încât ei să nu ducă „lipsă de niciun dar în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos” (1Corinteni 1:5-8).

(2) EI „PĂZESC PORUNCILE LUI DUMNEZEU”
După cum biserica apostolică a fost credincioasă poporului lui Dumnezeu, tot aşa şi ultima biserică, corpul rămăşiţei credincioşilor, a luat poziţie pentru ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, după exemplul lui Isus şi al bisericii primitive. Diavolul este înverşunat împotriva acestei biserici fiindcă ea învaţă pe oameni că dragostea adevărată de Dumnezeu este arătată prin ascultarea atentă de poruncile Lui. În felul acesta ei urmează cererea lui Isus.
Vieţile lor vor demonstra dragoste de Dumnezeu şi dragoste de oameni, ceea ce este baza celor zece porunci ale lui Dumnezeu (Matei 22:35-40). Mulţi creştini de astăzi cred nouă din cele zece porunci. Dar păzirea tuturor celor zece, inclusiv porunca a patra despre Sabat, cu siguranţă că scoate în evidenţă un grup şi pe cei ce-l compun ca fiind deosebiţi. Aşa că aceşti oameni, menţionaţi în profeţie ca ţintă specială a mâniei balaurului, vor fi remarcaţi prin păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, inclusiv porunca Sabatului, care este astăzi aproape universal ignorată.
Subiectul de discuţie va deveni în curând universal (vezi Apocalips 14:9-12). La provocarea lui Satan adresată autorităţii lui Dumnezeu, a răspuns Însuşi Fiul lui Dumnezeu, la cruce. Sacrificiul Lui ispăşitor a reabilitat caracterul iubirii lui Dumnezeu, exprimat în Legea Lui. Soarta noastră finală va fi decisă de poziţia noastră faţă de acest subiect: „Autoritatea şi personalitatea lui Isus Hristos”. În încheierea marelui conflict, unde vom sta – lângă Hristos, sau lângă marele Lui vrăjmaş?
Oamenii au încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu, sau să treacă prin ea uitându-se în altă direcţie. Ultimele zile vor fi martore ale unei reforme. Biserica rămăşiţei va ocupa pe deplin poziţia ei pentru poruncile lui Dumnezeu şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu, neschimbat de obiceiuri omeneşti. Biserica rămăşiţei nu învaţă mântuirea prin fapte, dar proclamă „poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”, nu simpla credinţă ÎN Isus, ci „credinţa LUI Isus” (Apocalips 14:12).
(3) EI „PĂZESC CREDINŢA LUI ISUS”
Rămăşiţa celor ce păzesc poruncile din Apocalips 12:17 este astfel descrisă în Apocalips 14:12:

„Aici este răbdarea sfinţilor, care PĂZESC poruncile lui Dumnezeu şi CREDINŢA LUI ISUS”.
Biserica rămăşiţei moşteneşte credinţa ei de la Isus. Membrii ei păzesc credinţa lui Isus. Cuvântul sfânt al Lui este temelia credinţei lor.
Adevărata biserică din timpul sfârşitului va înălţa pe Isus ca singurul mijloc de mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care ei pot să fie mântuiţi (Fapte 4:12). Rămăşiţa va învăţa mântuirea prin har, prin credinţa în meritele unui Mântuitor răstignit (Efeseni 2:8). „Hristos, neprihănirea noastră” este speranţa lor veşnică. Păcătoşi mântuiţi prin har, trăind în ascultare în lumina Evangheliei curate a lui Hristos, aceasta este tema cea mare pe care pun ei accentul (Romani 6:1,2).
Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, credinţa, harul – aceste lucruri Satan le urăşte şi luptă contra lor; el va încerca să le distrugă de pe pământ. Dar în marele conflict final cu răul, fiecare copil al lui Dumnezeu poate să pretindă împlinirea minunatei promisiuni a lui Hristos: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” Matei 28:20 (King James).
(4) EI AU UN MESAJ PENTRU LUME
Rămăşiţa care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus proclamă lumii ceasul judecăţii lui Dumnezeu.
„Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o EVANGHELIE VEŞNICĂ PENTRU CA S-O VESTEASCĂ locuitorilor pământului. ORICĂREI NAŢIUNI, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci A VENIT CEASUL JUDECĂŢII LUI şi ÎNCHINAŢI-VĂ CELUI CE A FĂCUT CERUL ŞI PĂMÂNTUL, marea şi izvoarele apelor!”Apocalips 14:6,7.
„Credinţa lui Isus”, mesajul „Evangheliei veşnice” trebuie să ajungă la toată lumea. Această Evanghelie cheamă pe oameni să se închine Creatorului care a făcut lumea în şase zile şi S-a odihnit în a şaptea ca amintire a puterii Sale creatoare (Geneza 2:1-3). Ea anunţă că ceasul judecăţii este în curs. (În lecţia 19 am învăţat că în timp ce în cer are loc judecata de cercetare, adică între anul 1844 şi a doua venire a lui Hristos, mesajul acesta al ceasului judecăţii din Apocalips 14:6-12 trebuie proclamat în toată lumea).
Mesajul din Apocalips 14, dat sub simbolul celor trei îngeri, sau soli, va aduna un popor din cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (versetul 12).
Hristos a văzut că pe măsură ce se apropie sfârşitul, învăţăturile Lui curate aveau să fie amestecate cu erori, producând drept rezultat confuzie – Babilon. Din cauza aceasta Dumnezeu Îşi alege un popor care să avertizeze lumea împotriva apostaziei (căderii de la credinţă) finale. Solia celui de al doilea dintre cei trei îngeri se află în versetul 8:

„A căzut, A CĂZUT BABILONUL, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”
„Vinul curviei” ei, care simbolizează învăţătura falsă, falsele doctrine, au avut efect asupra întregii creştinătăţi (vezi Iacov 4:4). Bisericii rămăşiţei i s-a dat răspunderea de a chema pe toţi cei sinceri să iasă din confuzia lumii religioase şi să stea pe adevărurile simple şi clare din Cuvântul lui Dumnezeu.

„El a strigat cu glas tare şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul cel mare! IEŞIŢI DIN MIJLOCUL EI POPORUL MEU, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” Apocalips 18:2,4.
Biserica adevărată merge în toată lumea şi predică Evanghelia. Ea duce un mesaj de credinţă în Isus, un mesaj al profeţiei, un mesaj de credincioşie faţă de Dumnezeu. Cu zel apostolic, rămăşiţa merge în lumea întreagă în puterea Duhului Sfânt, împlinind însărcinarea lui Isus Hristos, care este temelia credinţei ei.
Ca şi Ioan Botezătorul, înaintaşul lui Hristos, ei duc o solie specială chiar înainte ca Isus să vină iarăşi. Ei sunt înaintaşii care anunţă A DOUA VENIRE PE NORII CERULUI (Luca 1:17).
În felul acesta, în lumea noastră modernă, care se mişcă repede, noi înaintăm cu repeziciune spre conflictul cel mai mare al bisericii şi spre victoria ei cea mai mare. Ea are privirea îndreptată spre cer. Mesajul ei este „Evanghelia cea veşnică”. Proclamarea acestei solii către lume va atinge punctul ei culminat când Isus va reveni a doua oară.

„Apoi m-am uitat şi iată un nor alb şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită… Secerişul pământului este copt. Atunci cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat” Apocalips 14:14-16.
Aceste patru caracteristici (1, 2, 3 şi 4), schiţate de Dumnezeu în cartea Apocalipsei, descriu pe poporul adevărat al rămăşiţei lui Dumnezeu.

(1) Găseşte un popor care trăieşte o viaţă dinamică de mărturie pentru Isus, fiindcă ei au „mărturia lui Isus, care este duhul proorociei”.
(2) Găseşte un popor care îşi arată dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni prin păzirea „poruncilor lui Dumnezeu” inclusiv porunca Sabatului.
(3) Găseşte un popor care înalţă pe Isus ca singurul mijloc de mântuire, care păzeşte „credinţa lui Isus” – învăţăturile curate ale lui Hristos aşa cum sunt ele arătate în Cuvântul Lui.
(4) Găseşte un popor care de la anul 1844 încoace a vestit ceasul judecăţii lui Dumnezeu în toată lumea şi care prin proclamarea „Evangheliei celei veşnice” a chemat pe oamenii de pretutindeni să iasă afară din confuzia religioasă şi să urmeze Biblia ca singura lor regulă de credinţă.
Doreşti credinţa lui Isus să devină puterea lui Dumnezeu în viaţa ta? Atunci mărturiseşte credinţa ta în Evanghelia cea veşnică unindu-te cu poporul rămăşiţei lui Dumnezeu. Îngăduie lui Isus să trăiască în tine viaţa Lui de ascultare şi să îţi garanteze în felul acesta un cămin în Noul Ierusalim.

„FERICE DE CEI CE PĂZESC PORUNCILE ca să aibă drept la pomul vieţii şi SĂ INTRE PE PORŢI ÎN CETATE” Apocalips 22:14 (King James şi alte traduceri).
Prin Duhul Lui şi prin biserica Lui, Isus te invită să vii şi să supui Lui totul.

„Şi Duhul şi Mireasa (biserica) zic: VINO! Şi cine aude, să zică: VINO! Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii, fără plată!” Apocalips 22:17.
Ne rugăm pentru Dvs. când veţi studia această lecţie. Bucuros corespondăm cu Dvs. dacă doriţi, cu privire la problemele de credinţă pe care le aveţi. Sau puteţi cere să fiţi sunat la telefon de un reprezentant de la Vocea Profeţiei – care vorbeşte limba română, sau engleză.
Iubite Tată din cer: cât sunt de recunoscător pentru mărturia clară a Scripturii privind pe poporul rămăşiţei din aceste zile de pe urmă. Ajută-mă să îmi supun viaţa Evangheliei celei veşnice, să păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Stai aproape de mine, ca să pot trăi o viaţă creştină de supunere absolută, încrezându-mă în belşugul harului. Mă rog în Numele lui Isus. Amin.
 
 
 
 

 
Un fulger de lumină mai strălucitoare ca o mie de sori a luminat nisipurile din deşertul New Mexico într-o dimineaţă devreme în 1945. Un om de ştiinţă care asista, a vărsat lacrimi şi a exclamat: „Doamne, am creat iadul!” Lumea n-a mai fost aceeaşi din dimineaţa aceea. Am intrat într-o eră nouă, poate ultima eră a lumii. Lucrurile se schimbă şi se schimbă repede.
Ce înseamnă toate acestea? Trăim într-o eră de împliniri ale profeţiilor Bibliei. Profeţiile care se împlinesc în întâmplările din zilele noastre luminează speranţa că suntem foarte aproape de venirea lui Isus.

Mai jos urmează şapte pietre kilometrice pe calea către cer. Ele arată călătorului modern că venirea lui Isus este aproape.

Trăim într-un secol al nervilor. Lumea se aşteaptă la mai rău. Oamenii sunt neliniştiţi. Nervozitatea este aproape universală. Domnul Isus a prezis aceasta ca un semn al venirii Lui şi al sfârşitului lumii. Iată cuvintele Lui:

„Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi STRÂMTORARE PRINTRE NEAMURI, CARE NU VOR ŞTI CE SĂ FACĂ… OAMENII ÎŞI VOR DA SUFLETUL DE GROAZĂ, ÎN AŞTEPTAREA LUCRURILOR CARE SE VOR ÎNTÂMPLA PE PĂMÂNT; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. ATUNCI VOR VEDEA PE FIUL OMULUI VENIND pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, pentru că izbăvirea voastră se apropie” Luca 21:25-28.
Sună ca buletinul de ştiri, nu-i aşa? Numai că reporterul nu ne oferă nicio soluţie practicabilă la criza prezentă. Dar Isus ne-a spus cum să facem faţă în această lume cuprinsă de frică. În acest secol teribil, oamenii lumii strigă în disperare: „Uitaţi-vă ce a ajuns lumea”. Dar cercetătorul profeţiilor Bibliei priveşte în sus, îşi înalţă şi strigă cu o voce plină de speranţă: „Uitaţi-vă CINE vine în lumea noastră!”

Lumea noastră sare dintr-o criză în alta. Naţiune după naţiune se grăbeşte să se înarmeze cu ultimele şi cele mai rapide avioane de război şi cu cele mai sofisticate arsenale. Aceasta este exact ce a declarat profeţia biblică despre ultimele zile:

„Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: PREGĂTIŢI RĂZBOIUL! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele în suliţe! Cel slab să zică: Sunt tare!” Ioel 3:9,10.
În timp ce naţiunile se pregătesc de război, ele vorbesc de pace. Aceasta este exact ce a prezis Biblia, în Mica 4:1,2, că se va petrece în aceste zile ale sfârşitului.
Strigătul pentru pace se ridică de oriunde – cu siguranţă din inima oamenilor tulburaţi, a omului obişnuit de pe stradă, din inima tatălui care se uită la fiii lui care cresc, a mamei care se îngrijorează gândindu-se cum ar cădea plafoanele pe ei într-o explozie mare sau într-un conflict armat. Totuşi, aceleaşi naţiuni care strigă: „Pace şi linişte!” se înarmează în acelaşi timp pe ele însele şi furnizează arme şi altora în valoare de milioane şi milioane de dolari.

Naţiunile pământului s-au trezit, împlinind direct o profeţie biblică. Vorbind despre „zilele de pe urmă”, Ioel a prezis:

„Să se trezească neamurile păgâne… grămezi în valea judecăţii; căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii!” Ioel 3:12-14 (King James).
Nu numai naţiunile din Africa şi din Orientul îndepărtat s-au trezit în timpurile moderne, dar şi vechile religii păgâne au înviat în mod uluitor. Religiile necreştine lansează un nou atac împotriva minţii şi inimii oamenilor. Asia, fără discuţie leagănul civilizaţiei şi al marilor mişcări religioase, se trezeşte din somnul ei de veacuri. Africa s-a umplut de naţiuni tinere care încep să-şi simtă tăria şi dorinţa după ceva mai bun şi după un loc sub soare. Suntem martorii celei mai răspândite treziri din toată istoria raportată şi care are loc printre toate naţiunile din lume.

Decăderea civilizaţiei, creşterea crimei şi a violenţei, imoralitatea, sfărâmarea căminului, a familiei şi căsătoriei, toate ne izbesc în faţă. Chiar aşa cum prezice Biblia:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele… Oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi” 2Timotei 3:1,13.
Biblia avertizează cu privire la răzvrătirea tineretului, vorbind despre neascultarea copiilor de părinţi în aceste zile de pe urmă (versetul 2). Ea avertizează cu privire la noul val de imoralitate, când prezice că oamenii vor fi lipsiţi de dragoste firească. Ea vorbeşte despre cei ce se iubesc pe ei înşişi, despre o societate nestabilă şi despre mulţimea divorţurilor, când prezice că oamenii vor fi „neînfrânaţi” şi „călcători de cuvânt” (v. 3, King James). Ea avertizează despre prăbuşirea legii şi ordinii: „Oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, înşelând pe alţii şi fiind ei înşişi amăgiţi” (v. 13). Noi recoltăm acum ce au semănat mai multe generaţii fără citirea Bibliei, fără rugăciune, fără venire regulată la biserică (vezi şi Matei 24:11,12; Luca 17:26,27).

Pavel avertizează deasemenea că iubitorii de plăceri vor umple bisericile:

„Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” 2Timotei 3:4,5.
Mişcarea ecumenică, creşterea rapidă a bisericii mondiale, a condus la o cădere aproape universală a credinţei în doctrinele fundamentale ale Sfintei Scripturi. Teologia „nouă”, o creştinătate nereligioasă, sunt o teribilă împlinire a profeţiei biblice sub ochii noştri (vezi şi 1Timotei 4:1,2; 2Timotei 4:3,4; 2Petru 3:3,4; Apocalips 18:1-5; Matei 24:11,23,24). Sunt puse la îndoială personalitatea lui Dumnezeu, dumnezeirea lui Hristos, eficacitatea morţii pe cruce a lui Hristos, realitatea învierii Lui şi speranţa revenirii Lui. Odată cu declinul credinţei în doctrinele fundamentale ale Bibliei, are loc o rapidă mişcare spre o biserică mondială, o religie mondială, susţinută de un guvern mondial, cu toate avantajele şi toate urmările teribile pe care o astfel de situaţie le va atrage.

Împletită cu ritmul rapid, chiar nebun al vieţii moderne, este o explozie fantastică a cunoştinţei omeneşti, atât în domeniul ştiinţific, cât şi în cel spiritual. Chiar aşa cum prezisese Biblia:

„Pecetluieşte cartea până la VREMEA SFÂRŞITULUI; ATUNCI MULŢI VOR UMBLA ÎNCOACE ŞI ÎNCOLO ŞI CUNOŞTINŢA VA CREŞTE” Daniel 12:4 (King James).
Toate aspectele vieţii sunt accelerate la maximum în generaţia noastră. Flote aeriene de turboreactoare rapide ne duc în toate direcţiile. Rachetele spintecă cerul. Naţiunile se luptă pentru supremaţie în călătorii spaţiale şi în explorări. Creşterea cunoştinţei în această eră electronică şi brusca posibilitate a omului de a călători oriunde pe lume într-un timp scurt fac posibilă împlinirea ultimului semn.

Semnul cel mai minunat dintre toate care arată că Isus vine în timpul nostru este semnul evanghelizării lumii, pe care Isus Însuşi, l-a prezis.

„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” Matei 24:14.
Aceste şapte pietre kilometrice arată că venirea lui Isus este aproape. Isus a zis:

„Când veţi vedea toate aceste lucruri să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” Matei 24:33.
Distingi semnele timpului? Eşti atent la evenimentele din lume ca dovezi sigure ale venirii apropiate a lui Hristos? Eşti pregătit pentru venirea lui Isus?

„De aceea şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” Matei 24:44.
Care este pregătirea de făcut? Primeşte pe Isus în inima şi viaţa ta, ca Mântuitor şi Domn al tău. Dacă nu L-ai primit până acum, reciteşte Ghidul 10, care schiţează clar calea mântuirii. Apoi trăieşte pentru Isus în fiecare zi.

(1) FA CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU REGULA TA DE VIAŢĂ
Biblia ne descoperă elementele esenţiale ale unei vieţi de creştin biruitor. Cele 66 de cărţi ale Bibliei au fost date ca să ne facă în stare să creştem „în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” 2Petru 3:18.
Aceste cuvinte inspirate ne vor fi de puţin folos, afară de cazul că le vom studia şi ele vor deveni o parte din viaţa noastră zilnică. Citeşte Biblia în fiecare zi, fiindcă:

„Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” Matei 4:4.
Biblia în minte şi în inimă ne va păzi de păcat.

„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău… Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” Psalm 119:9,11.
Credinţa noastră creşte când studiem Cuvântul lui Dumnezeu.

„Astfel credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” Romani 10:17.

(2) ROAGĂ-TE LUI DUMNEZEU ÎN FIECARE ZI
Fă-ţi obicei din a începe ziua cu Dumnezeu în rugăciune – rugăciune personală, ascunsă – şi vei primi putere pentru o zi de biruinţă. În timpul zilei, ţine-te aproape de Dumnezeu pentru tărie şi putere. Psalmistul luase o hotărâre:

„Seara, dimineaţa şi la amiază mă rog şi strig tare şi El va auzi strigătul meu” Psalm 55:17 (King James).
Daniel a păstrat legătura cu Dumnezeu prin rugăciuni la timp stabilit. „De trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui” Daniel 6:10.
Rugăciunea este respiraţia sufletului. Cu cât respirăm mai mult din atmosfera divină, cu atât viaţa noastră spirituală va fi mai viguroasă.

(3) ADUNĂ FAMILIA LA RUGĂCIUNE
Există o camaraderie în rugăciunea familiei care nu poate fi găsită în nicio altă experienţă. Înainte de fiecare masă, adu mulţumiri pentru bunătăţile unui Tată ceresc care se îngrijeşte de toate nevoile noastre. Dă ocazie şi copiilor să se unească la rugăciunea pentru masă, sau la „altarul familiei”. În aceste zile de delincvenţă juvenilă şi de discordie conjugală, rugăciunea familiei este protecţia cea mai puternică posibilă pentru cămin. Acel cămin este sigur unde rugăciunea uneşte inimile.

„Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi” Deuteronom 6:6,7.

(4) ASCULTĂ DE GLASUL CONŞTIINŢEI
Lasă conştiinţa ta să fie modelată şi educată la lumina din Cuvântul lui Dumnezeu. Conştiinţa, călăuzită de Biblie şi de Duhul Sfânt, te va duce la Isus.

„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” 1Ioan 1:9.
Urmează toată lumina care străluceşte pe cărarea ta şi Dumnezeu te va conduce la o lumină şi mai mare.

(5) PĂSTREAZĂ-ŢI INIMA DESCHISĂ PENTRU ADEVĂR
Adevărul Bibliei străluceşte mai luminos şi mai luminos pe măsură ce studiem Cuvântul lui Dumnezeu (Proverbe 4:18). Profeţiile minunate ale Bibliei, când sunt studiate şi înţelese corect, întăresc încrederea noastră în Dumnezeu.

„Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” 2Petru 1:19.
Tot aşa cum soarele face să crească o plantă, tot aşa lumina adevărului Bibliei ne ajută să creştem tot mai mult după asemănarea cu Isus. Nu înlătura niciodată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu.

(6) TRANSFORMĂ ÎNFRÂNGERILE ÎN BIRUINŢE
Eşti descurajat de înfrângerile de ieri, sau de slăbiciunea de azi? Ai încercat să te lupţi singur şi ai văzut că inamicul este prea tare pentru tine? Cea mai ascuţită unealtă a diavolului este descurajarea. El ştie că un creştin descurajat va fi în curând un creştin înfrânt. Isus însă te va ajuta să transformi slăbiciunea în tărie şi pietrele de poticnire în trepte. Când cazi, strigă către Dumnezeu, cum a făcut Petru care se scufunda pe Marea Galileli: „Doamne, scapă-mă!” Matei 14:30. Isus aşteaptă să te ajute când îţi dai seama că nu te poţi salva singur.

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” 1Ioan 2:1.
O mare deosebire între un păcătos şi un copil al lui Dumnezeu este aceea că atunci când un creştin se împiedică şi cade în păcat, el nu se tăvăleşte în el. El îşi urăşte slăbiciunea şi doreşte libertatea.
Ai de luptat cu obiceiuri rele? A pus tutunul ghiara pe tine şi nu-ţi mai dă drumul? Te atrag plăcerile lumii în aşa fel încât nu poţi rezista? Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat (Evrei 4:15). El îţi întinde astăzi mâna biruinţei. Pune mâna ta slabă în mâna Lui puternică şi să ştii că El este în stare să te păzească de orice cădere (Iacov 4:7,8).

„Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale,… să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire” Iuda 24,25.

(7) AI CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU
Adesea ni se pare greu de înţeles de ce unele experienţe au intrat în viaţa noastră. Când încercări şi necazuri se furişează pe cărarea noastră, punem la îndoială uneori dragostea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe un copil al Lui, chiar în necaz.

„Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” Evrei 13:5.
Dumnezeu veghează asupra ta cu mai multă grijă şi atenţie iubitoare când eşti încercat sau ispitit. În timp de împotrivire avem nevoie de El şi mai mult. Nu dispera şi nu-ţi pierde credinţa în singurul care te poate ajuta. Adu-ţi aminte de istoria lui Iov – deposedat de tot ce avusese, suferind de o boală teribilă, chinuit de cei care se chemau prietenii lui, sfătuit de soţia lui descurajată să blesteme pe Dumnezeu şi să moară. Iov a strigat: „Deşi mă ucide, tot mă voi încrede în El” Iov 13:15 (King James). Aşa că ţine-te de Dumnezeu în credinţă, oricum ar bate vânturile împotriva ta.
În boală, ai încredere în Dumnezeu. Notează cât de atent veghează El la patul tău de suferinţă.

„Domnul îl sprijineşte când este pe patul de suferinţă; îi uşurezi durerile în toate bolile lui” Psalm 41:3.
Eşti de mare preţ şi important pentru Tatăl tău din cer, fiindcă El a dat pe singurul Lui Fiu să moară, ca tu să poţi avea viaţă din belşug (Ioan 3:16; 10:10). Lui îi pasă de tine.

„Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru… Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” Matei 10:29,31.
În aşteptare, ai încredere în Dumnezeu. Întârzierea Lui are un scop.

„Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” Psalm 27:14.

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” Psalm 46:10.
Moise a aşteptat patruzeci de ani în Madian. Ilie a aşteptat în ascunzătoare trei ani şi jumătate. Ioan Botezătorul a zăcut luni în temniţă. Isus a aşteptat patruzeci de zile în pustia ispitirii. Pavel a aşteptat mai mult de doi ani ca să înceapă lucrarea lui de apostol. Suntem noi mai buni ca ei?
În ceasul cel mai întunecos al vieţii tale, ai încredere în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a umblat prin cuptorul de foc alături de cei trei tineri evrei credincioşi. Să fie El mai puţin binevoitor să umble cu tine prin „valea umbrei morţii”? Nu, nu! El „este acelaşi ieri, astăzi şi în veci” Evrei 13:8.

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine; toiagul şi nuia Ta mă mângâie” Psalm 23:4.
„Valea umbrei morţii” nu este un timp de temut pentru creştinul care a prins mâna lui Hristos. El este Învierea şi Viaţa. El a biruit moartea.
„Ferice de morţii care mor în Domnul” Apocalips 14:13.

„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El” Psalm 116:15.

„Isus a zis:… Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va fi murit, va trăi” Ioan 11:25.

„Eu sunt… Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” Apocalips 1:17,18.
Suferi persecuţie din cauza credinţei? „Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” 2Timotei 3:12. Dar nu da drumul braţului Său.

„Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi. Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume, trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi” 1Petru 5:7-10.

(8) FII UN MEMBRU AL BISERICII CARE MERGE LA BISERICĂ
În unitate este tărie. Prin asociere cu alţi creştini câştigăm tărie şi curaj. Privilegiul părtăşiei creştine este scump tuturor celor care doresc după venirea lui Isus.

„Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” Evrei 10:25.
Creştinul găseşte în asocierea la biserică chiar acele lucruri care îi înalţă spiritul şi îl fac să crească. Aşa că fii un participant credincios la biserică şi la Şcoala de Sabat în fiecare Sabat; acesta este timpul când Isus a promis să se întâlnească cu poporul Său care păzeşte poruncile Lui. Vei fi mai bine pregătit să Îl întâlneşti dacă eşti un creştin activ şi un membru al bisericii.
Dacă nicio biserică nu este în apropiere, în care să te poţi uni cu poporul lui Dumnezeu în ziua Lui cea sfântă, Vocea Profeţiei te va ajuta să intri în programul pentru membrii izolaţi ai bisericii. De ce să nu organizezi o Şcoală de Sabat în locul în care trăieşti? Dacă ai nevoie de ajutor, cere informaţii suplimentare.

(9) ÎMPĂRTĂŞEŞTE CREDINŢA TA
Una dintre ultimele declaraţii ale lui Hristos adresată urmaşilor Lui, priveşte misiunea lor de a mărturisi pentru El.

„Voi veţi primi o putere, când Se va coborâ Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului” Fapte 1:8.
Poate te întrebi: „Ce pot face eu?”
EU POT TRĂI CREDINŢA MEA. Unii sunt prea timizi ca să vorbească în public, dar ei pot predica prin simpla trăire pentru Hristos. Niciun mesaj mai puternic nu poate fi dat decât viaţa creştinului care trăieşte ca să fie o binecuvântare pentru alţii. După cum zicea Edgar Guest: „Aş prefera să văd o predică, decât să aud una”. Zâmbetul tău poate predica pentru Hristos. Cuvântul tău plăcut către un păcătos descurajat poate să-l conducă la Hristos. Ajutorul tău în timp de nevoie poate fi o predică pe care cineva să nu o mai uite.
EU POT ÎMPĂRTĂŞI CREDINŢA MEA. Fiind creştini, avem ceva de împărţit cu alţii, „credinţa lui Isus” Apocalips 14:12.
Pavel L-a văzut pe drumul către Damasc şi aceasta a schimbat viaţa lui. Când mai târziu el povestea ce făcuse Isus în viaţa lui, păcătoşii erau mişcaţi. Simpla istorisire a convertirii lui a înmuiat inima lui Irod Agripa.
Duhul Sfânt poate folosi experienţa ta, dacă o povesteşti simplu şi umilit, ca să mişte inimi omeneşti. Când oamenii vor vedea ce a făcut Dumnezeu în transformarea vieţii tale, ei se vor convinge că El poate să-i ajute şi pe ei.
Putem împărtăşi credinţa noastră în Isus ca Mântuitor personal din păcat. Putem împărtăşi credinţa noastră în marile doctrine ale Scripturii. Putem împărtăşi credinţa în speranţa revenirii lui Isus – apropiata Lui venire.
Există o răsplată pentru serviciu iubitor, bucuria de a vedea păcătoşi salvaţi prin harul lui Isus Hristos. Membrii Bisericii lui Dumnezeu „îşi vor găsi fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi-i binecuvintează. Minunată este lucrarea pe care Domnul a plănuit s-o îndeplinească prin biserica Sa, ca Numele Lui să poată fi glorificat” Acts of the Apostles, p. 12.
Aminteşte-ţi cuvintele lui Isus:

„Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” Matei 25:40.
Tată din cer, în vremuri ca acestea, când venirea Ta este atât de aproape, dorul meu este să trăiesc o viaţă de biruinţă în fiecare zi. Am nevoie de puterea lui Isus în viaţa mea. Ajută-mă în fiecare zi să cresc mai mult şi mai mult ca Isus, când mă unesc cu alţi creştini în studiul Bibliei şi în rugăciune. Ajută-mă să trăiesc viaţa mea de credinţă în aşa fel încât alţii să vadă pe Isus în mine şi să dorească să-L cunoască. Dă-mi putere spirituală să împărtăşesc cu alţii credinţa mea. În Numele lui Isus mă rog. Amin.
 
 
 
26. Alta viata, in cele din urma
Războiul se desfăşoară cu trufie! Cu furie deosebită! Şi eşti amestecat în el! Sfânta Scriptură spune:

„Şi balaurul mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus” Apocalips 12:17.
În trecutul îndepărtat, mai înainte ca lumea noastră să fi fost creată, Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul au început să facă planuri pentru o altă lume. Ei doreau o lume de fiinţe mult mai asemănătoare cu ei, aşa încât între aceste fiinţe şi Dumnezeire să poată exista legături apropiate de prietenie (Geneza 1:26). Ei doreau fiinţe care să aibă capacitatea de a iubi şi de a primi dragoste – fiinţe care să fie receptive la darurile Dumnezeirii şi care să vrea să răspundă prin adorare şi ascultare devotată. Isus a descoperit planul ucenicilor Săi, când le-a spus:

„Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” Ioan 15:15.
Planul lor a fost întrerupt de hotărârea subversivă a uneia dintre fiinţele cele mai onorate cu încredere şi mai frumoase din univers. Lucifer, un conducător talentat, o fiinţă creată totuşi, s-a hotărât să fie ca Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor din univers! (Isaia 14:13,14; Ezechiel 28:17).
Poate fi ştiut de ce a devenit gelos Lucifer? A fost el gelos pe puterea lui Hristos de a crea lumea? A fost el gelos fiindcă n-a fost inclus şi el în plan? Gelos din cauza loialităţii neprefăcute a îngerilor? Oricare ar fi fost cauza, rebeliunea lui a produs un conflict în curţile cerului. El a pierdut bătălia (Apocalips 12:7,8).
În acel moment, un plan i-a trecut prin minte. El a conceput ideea să-l înşele pe om şi să-l facă astfel să piardă conducerea planetei Pământ. Satan (Lucifer decăzut), care pierduse bătălia în cer, s-a hotărât să câştige lupta pe pământ, sperând ca astfel să câştige victoria universală. Acesta este motivul pentru care el este atât de înfuriat pe cei care mărturisesc pe Isus Hristos.
Planul său a început cu succes.

„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, plăcut de privit şi că era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele” Geneza 3:6,7.
Deoarece însă Dumnezeu crease pe om după chipul Său, aşa încât să existe o legătură de iubire între ei, I-a fost imposibil să părăsească pe om şi în felul acesta a găsit o cale prin care omul să se poată bucura din nou de legături veşnice cu Dumnezeu. Dumnezeu-Fiul S-a oferit să se facă om şi să poarte pe cruce pedeapsa pentru păcatele oamenilor (Ioan 3:16; Romani 6:23; Evrei 2:14,15; Filipeni 2:5-8). El a trăit o viaţă de ascultare, complet dependent de Tatăl Său din cer, ca exemplul Lui să încurajeze pe om ca să depindă de puterea divină pentru viaţa de biruinţă (Ioan 15:1-6).
La înălţarea Sa, Domnul nostru a promis să trimită Duhul Sfânt, a treia persoană a Dumnezeirii (Matei 28:18,19), care să călăuzească pe om în căutarea lui după adevăr şi după cărarea dreaptă în care să umble.

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” Ioan 14:26.
Putem fi siguri că, dacă Fiul lui Dumnezeu a devenit om şi a suferit agonia părăsirii de Tatăl Său şi agonia lepădării de omenire, chiar până la moarte, El ne iubeşte aşa cum niciun om nu ne-a iubit vreodată. Când era pe pământ, Isus a spus:

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” Ioan 15:13.
Mai departe, dacă El are putere să dea viaţă celor morţi, înseamnă că El are putere să ierte păcatele omului. Din acest moment înainte, păcătosul care s-a căit şi a fost iertat stă în faţa universului ca şi când n-ar fi păcătuit niciodată (Romani 3:28; 5:17-19). Isus Hristos este în stare să frângă puterea păcatului asupra omului şi să-l facă în stare pe acesta să trăiască o viaţă biruitoare în Hristos în fiecare zi (1Ioan 1:9; Romani 6:11-14).
Domnul nostru Isus Hristos, Mântuitorul, a făcut o cale pe care păcătosul să poată ieşi din despărţirea lui veşnică de Dumnezeu, Tatăl care îl iubeşte atât de mult (Romani 3:23-26). Sfântul Pavel scria creştinilor din Roma:

„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” Romani 5:8-10.
Aceste măsuri au convins universul că Satan n-avea dreptate. Astăzi fiinţele desăvârşite din universul creat ştiu că Hristos, Creatorul, are dreptul să conducă şi că El este un Conducător drept.
Ioan a văzut în viziune (Apocalis 12:13-17) că Satan va intensifica de acum atacurile lui împotriva poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Este intenţia lui deliberată de a acuza tot timpul pe creştini arătând păcatele lor lui Dumnezeu şi universului. Dar Isus, Marele Preot al omului, stă la dreapta Tatălui ca să spele acele păcate care au fost mărturisite de aceia care au acceptat planul Său de răscumpărare. „Dacă a păcătuit cineva, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” 1Ioan 2:1 (vezi şi Evrei 4:14,16). Ca apărător (avocat) sau Mare Preot, El are dreptul, fiindcă a împlinit cererile Legii călcate a lui Dumnezeu, să ierte pe păcătoşii care se căiesc cu adevărat (Evrei 4:14; 8:1,2; 9:23,24). Această judecată de cercetare a început la 1844, potrivit cu profeţia celor 2300 de zile din Daniel 8 şi 9.
Ca fiinţă omenească, ciocnindu-se cu toată forţa iubirii şi harului Mântuitorului, nu va accepta cu încredere (credinţă) indiscutabilă, darul de a fi iertat şi îndreptăţit? El va oferi lui Isus viaţa lui întreagă şi va dori să urmeze paşii Lui de pe pământ, în timp ce Îl face pe El Domn al vieţii sale (1Ioan 2:6). Isus, vorbind cu Nicodim, numeşte această experienţă naşterea din nou (Ioan 3:3-5).
Un creştin „născut din nou” va dori să fie scufundat în apa botezului, aşa cum a fost şi Isus (Romani 6:3,4). El va dori să devină un membru al bisericii organizate a lui Hristos, într-un efort de a răspândi vestea cea bună a mântuirii (1Petru 2:5-9).

„Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos… Prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună” Efeseni 2:19-22.
Creştinul va descoperi că studiul Bibliei este un ajutor important în creşterea spirituală şi în cultivarea unei experienţe personale cu Isus Hristos (2Timotei 3:14-17). Rugăciunea lui Hristos pentru urmaşii Lui a fost: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” Ioan 17:17.
Pavel sfătuieşte pe creştini să păstreze o atitudine de rugăciune tot timpul (1Tesaloniceni 5:17). Aceasta înseamnă că legătura cuiva cu Isus Hristos să fie atât de apropiată, încât o conversaţie cu El să poată fi începută oricând şi oriunde.
Intrând în legături cu familia credincioşilor, una dintre primele griji va fi aceea de a călca pe urmele lui Isus. Acest credincios va căuta biserica loială lui Dumnezeu, Creatorul universului şi re-Creatorul inimii omului. Marca loialităţii acesteia va fi păzirea Sabatului zilei a şaptea (Exodul 20:8-11; Ezechiel 20:12,20; Luca 4:16; Evrei 10:25).
Creştinul născut din nou va fi interesat de darurile spirituale pe care le împarte Duhul Sfânt. El le va recunoaşte, va lua în seamă sfaturile date şi va fi recunoscător pentru ele (1Corinteni 1:4-8; 12:12-28; Efeseni 2:19-22).
El va recunoaşte obligaţia lui de a ajuta evanghelizarea lumii pentru Hristos, fiindcă a doua Lui venire nu va avea loc până ce Evanghelia nu este dusă în toate părţile acestui pământ (Matei 24:14). O cale prin care un creştin poate ajuta predicarea Evangheliei este prin darea de zecimi şi daruri, aşa încât cei capabili să predice şi să înveţe să poată avea mijloace de trai în timp ce fac lucrarea Evangheliei (Leviticul 27:30-32; Maleahi 3:8-11; 1Corinteni 9:6,7). O a doua metodă de comunicare a Evangheliei este prin mărturie personală de felul cum viaţa proprie a creştinului a fost schimbată prin descoperirea lui Isus Hristos (Matei 28:18-20; Ioan 1:41; 2Corinteni 5:17-21).
Urgenţa acestei însărcinări este văzută în soliile celor trei îngeri din Apocalips 14:6-12. Această solie trebuie proclamată ca o mare strigare (Apocalips 14:7). Aceasta înseamnă că vestea Evangheliei trebuie transmisă peste tot cu convingere şi hotărâre. Pe măsură ce semnele care prezic încheierea istoriei pământului se înmulţesc, solia de încheiere a predicării Evangheliei trebuie să devină încă şi mai puternică, aşa încât prezicerea profetică din Isaia 58:12 să fie realizată cu forţă deosebită.
Un creştin născut din nou va fi activ în pregătirea oamenilor pentru a doua venire. El va fi aşa de ocupat cu grija şi lucrul pentru salvarea familiei lui şi a celor din jurul lui, acolo unde trăieşte, că va găsi puţin timp pentru lucruri fără importanţă şi care i-ar distrage atenţia de la marea lui răspundere. Creştinii mărturisesc că orice ocupă primul loc în inimă, mai presus de Dumnezeu, poate ucide şi distruge viaţa spirituală (2Corinteni 6:15-18; 1Ioan 2:17-17).
Felul în care se conduce un creştin mărturiseşte pentru sau împotriva lui Hristos. Îmbrăcămintea lui poate fi marca unui creştin umilit şi sigur în Domnul, sau a unuia care caută să atragă atenţia asupra lui (1Tesaloniceni 3:13; 4:3,7; 5:23; 1Petru 2:21; 3:3-5,15; 1Timotei 2:9,10).
Se înţelege că un creştin va avea nevoie de un corp tare şi sănătos ca să reziste presiunii şi atacurilor celui rău, cât şi ca să împlinească misiunea lui evanghelică. Creştinii adevăraţi socotesc băuturile alcoolice, tutunul, drogurile care dau obişnuinţă şi cărnurile necurate ca dăunătoare unei vieţuiri sănătoase (1Corinteni 3:16-17; 6:19,20; 10:31; Romani 12:1,2; Leviticul 11).
Creştinii născuţi din nou aşteaptă venirea a doua a Domnului nostru. Hristos a spus ucenicilor Săi că El vine a doua oară pentru a fi cu ei într-un fel foarte real. El a promis că atunci când va reveni, Îl va vedea orice ochi. Venirea lui va fi un timp de bucurie pentru creştini şi un moment de agonie, regret şi groază pentru cei nepocăiţi (Ioan 14:1-3; Matei 24:23-27; Apocalips 1:7; 6:14-17).
Venirea lui Hristos va fi deschiderea celor 1000 de ani despre care se vorbeşte în Apocalips 20. Morţii credincioşi vor fi atunci înviaţi şi se vor uni cu credincioşii aflaţi în viaţă să întâmpine pe Domnul în văzduh. Atunci vor primi cei drepţi nemurirea. Nelegiuiţii vor fi distruşi de strălucirea prezenţei Domnului (1Tesaloniceni 4:13-18; 1Corinteni 15:51-54; 2Tesaloniceni 1:7-10).
Deoarece niciun om nu va trăi pe pământ în starea lui haotică şi pustiită, Satan va fi „legat” în această situaţie să contempleze rezultatele rebeliunii lui din mai mult de 6000 de ani care au trecut (Apocalips 20:1-3). În timpul acestor 1000 de ani, drepţii vor descoperi motivele pentru care unii dintre prietenii şi iubiţii lor nu sunt în cer. Ei vor cerceta rapoartele complete şi exacte ale cerului, din care se vor convinge în totul că Dumnezeu este drept în tot ce a hotărât în cazul fiecăruia (Apocalips 20:4).
La sfârşitul celor 1000 de ani, cerul se goleşte atunci când Hristos însoţit de Tatăl Său, de sfinţii îngeri şi de toţi cei răscumpăraţi de pe pământ, se întorc la planeta pustiită. Hristos cheamă pe nelegiuiţi afară din mormintele lor, o mulţime care nu se poate număra, ca nisipul de pe ţărmul mării şi împreună, întreaga populaţie a lumii din toate secolele, privesc cetatea sfântă – Noul Ierusalim, cu tromul lui Dumnezeu în mijlocul ei – coborâtă din cer în splendoarea uimitoare.
Satan va reuşi să înşele oastea nelegiuiţilor să creadă că pot captura cetatea şi face din Satan conducătorul pământului (Apocalips 20:7-9). Deodată, deasupra cetăţii sfinte, va fi văzută persoana lui Isus Hristos, puternicul Conducător al lumii şi al universului. Gloria şi ţinuta Lui vor atrage atenţia tuturor şi, ca la comandă, toţi vor îngenunchea în închinare şi-l vor recunoaşte ca „Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor” (Filipeni 2:8-11).
Îngerii sfinţi se pleacă în adorare. Cei răscumpăraţi din toate secolele se pleacă în recunoştinţă. Păcătoşii nepocăiţi se pleacă în adânc regret; însuşi Satan se pleacă sub o teribilă frică. În timp ce gloria deplină a iubirii lui Hristos este trăită de cei care se închină, Satan şi urmaşii lui sunt mistuiţi de flăcările unui foc care nu poate fi stins şi lumea este curăţată pe veci de calea blestemată a păcatului (Apocalips 20:9,10,15; 2Petru 3:10-12; Maleahi 4:10). Războiul s-a terminat! Hristosul este învingătorul recunoscut!
Ioan spune că a văzut în vedenie un cer nou şi un pământ nou. Toate lucrurile care aparţin lumii păcatului vor dispărea (2Petru 3:9-13). Nu mai sunt lacrimi, nu mai este boală, nu mai este întristare, nici durere de cap, nu mai există apăsări mintale, nu mai este vreo despărţire, nu mai este sfărâmarea legăturilor de familie şi nu va mai fi moarte (Apocalips 21:1-4; Isaia 65:17,18,21-23).
Poţi să-l vezi pe Ioan în viziune, fără respiraţie de groază şi de uimire, când mintea lui încearcă să cuprindă frumuseţea vieţii veşnice?
Ca să readucă pe profet la realitatea lumii prezente:

„Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie: fiindcă aceste civinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” Apocalips 21:5.
Ştii, sunt atât de recunoscător pentru aceste cuvinte! Este aproape copleşitor să-ţi dai seama că fiecare prezicere pe care a făcut-o Domnul nostru se împlineşte. Este mângâietor să ştii că înşelătorul nu va umbla totdeauna în lumea noastră. El poate să întrerupă planurile lui Dumnezeu, dar nu le poate distruge. Dumnezeu niciodată, niciodată nu-Şi schimbă planul Lui divin şi lumea Lui cea nouă va deveni curând o realitate. Mai ştiu şi că eu pot fi biruitor în marea luptă a vieţii dacă în mod simplu, îmi pun întreaga mea viaţă în mâinile şi sub controlul lui Isus Hristos, care a trăit această viaţă înainte de mine şi a biruit.
Când contemplez răbdarea iubitoare a Tatălui meu ceresc şi a Fiului Său minunat, doresc să cad pe genunchi chiar acum şi să mă rog:
Doresc mai mult decât orice să îngenunchez înaintea Ta, faţă în faţă, în adorare şi laudă. Mi-e dor de ziua când toate acestea vor deveni realitate. Ştiu că aceasta este posibil numai prin jertfa Ta cea mare. Primesc oferta Ta plină de har şi Te rog să fii Tu Domnul vieţii mele, fiindcă EŞTI VREDNIC! Amin.
Sursa:  http://intercer.net/