Seria de studii biblice "Viata deplina" ( rezumate )

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

 
Este un imperativ din vremuri antice. Dacă vrei să progresezi, trebuie să îţi cunoşti limitele şi posibilităţile, originea, destinul şi motivul pentru care exişti.
Natura morală a omului
Trei concepţii de bază se confruntă cu privire la natura morală a omului: 1) că natura morală a omului este bună, 2) că natura morală a omului este indiferentă din punct de vedere moral, 3) că natura morală a omului este coruptă de la naştere.

Poziţia Bibliei

Biblia ne arată că omul a fost creat bun, echilibrat şi cu un potenţial de dezvoltare pozitiv (Gen. 1, 26.27; Ecl. 7, 29), dar a căzut şi s-a degradat prin neascultare (Gen. 3, 1-13). Toţi oamenii s-au născut cu firea decăzută a lui Adam şi a Evei (Gen. 5, 3; Rom. 5, 12). „Nu este nici unul care să facă binele” fără motive egoiste (Psalmi 14, 3; Luca 11, 13; Rom. 7, 18; Ier. 17, 9). Mândria, lăcomia şi iubirea de plăceri fac parte din firea omului (Psalmi 19, 13; Ioan 5, 44; 1 Tim. 6, 10).  Prin puterea sa omul nu se poate schimba (Ieremia 10, 23).

Omul are şi ceva bun

Pe lângă firea sa degradantă, omul posedă valoare: De la căderea în păcat, Dumnezeu a sădit în fiinţa umană „vrăjmăşie” faţă de Satana (Gen. 3, 15) „un simţ de dreptate şi o dorinţă de bine” împreună cu aspiraţia spre eternitate „gândul veşniciei” (Ecl. 3, 11). Omul dispune de un potenţial intelectual, afectiv şi de voinţă liberă care pot fi puse în slujba binelui său şi al semenilor. Şi chiar din punct de vedere fizic omul este o fiinţă minunată (Psalmi 139, 14).

Contradicţii şi rezolvarea lor

Între dorinţa de bine şi înclinaţiile rele, între limite şi aspiraţii, între dorinţa de a face binele şi povara poftelor trupeşti se duce o luptă. Deşi firea păcătoasă nu dispare prin convertire (2 Cor.  10, 3-5), cei convertiţi biruie răul din ei prin lucrarea lui Isus Hristos (Ioan 15, 4; Gal. 2, 20).
Prin harul Domnului dispunem de tot ce este necesar să ştim, ni se oferă mijloace pentru a fi readuşi acolo de unde omul a căzut. Dar este necesar să acţionăm în direcţia cea bună (1 Petru 1, 14-17; 1 Petru 2, 1.2; Luca 2, 52).
 
 

Sursa cunoştinţelor esenţiale

 
Omul are nevoie să se cunoască pe sine, să-L cunoască pe Dumnezeu, legile naturii create de El şi legile morale, precum şi rostul său în lume. Dar noi suntem fiinţe limitate intelectual, temporal, spaţial şi moral şi prin noi înşine nu suntem în stare să ajungem la adevăr. Concluziile ştiinţei, părerile filosofilor, tradiţiile religioase şi deciziile sinoadelor bisericeşti, precum şi alte surse de cunoaştere cum ar fi intuiţia mistică, yoga, meditaţia transcedentară, cărţile „sfinte” ale popoarelor cum ar fi Coranul, cărţile hinduse şi ale altor popoare, nu oferă o bază sigură pentru cunoaşterea care duce la mântuire. Singura cale care ne duce la înţelegerea adevărului mântuitor este revelaţia. Revelaţia generală şi revelaţia specială.

Revelaţia generală

Natura, istoria şi structurile vii, în special structura fiinţei umane, ne oferă argumente suficiente în favoarea existenţei unei Fiinţe creatoare care stă la baza întregii existenţe. Natura vorbeşte despre Dumnezeu, despre puterea şi înţelepciunea Sa (Psalmi 19, 1-6). Existenţa structurilor vii care trebuie să aibă un început, nu pot fi explicate prin jocul întâmplător al legilor naturii. Realitatea vie sfidează legile probabilităţii.
Şi mai uimitoare este structura fiinţei umane care lasă fără scuză pe îngâmfatul ateu    (Psalmi 139, 14; Rom. 1, 19.20). Raţiunea, voinţa, afectivitatea şi mai ales conştiinţa morală arată că nu suntem singuri în univers. Istoria prezintă enigme de nedezlegat fără Dumnezeu.

Revelaţia specială

Totuşi cunoaşterea specifică a lui Dumnezeu nu poate fi completă doar prin revelaţia generală. Numai revelaţia specială dată nouă prin Biblie şi descoperirea lui Isus Hristos ne poate explica originea răului şi cauzele suferinţei, planul de mântuire şi sfârşitul experienţei răului.    Biblia este sistemul nostru de referinţă pentru adevăr.

Motive de încredere în Biblie

1) Scriitorii ei declară că au fost inspiraţi. Aceştia au fost oameni oneşti şi cu minţi echilibrate.
2) Ei au fost sinceri în relatări, căci raportează şi fapte rele ale oamenilor respectabili.
3) Temele abordate se armonizează.
4) Conţinutul materialului este adaptat nevoilor umane (Rom. 15, 4).
5) Profeţiile s-au împlinit şi se împlinesc (vezi Daniel 2).
6) Arheologia confirmă Biblia.
7) Asupra celor ce o cred, Biblia are un efect benefic, mântuitor (Evrei 4, 12).
Dacă o studiem cu sinceritate respectându-i principiile (Ioan 7, 17; Psalmi 25, 9.12) vom cunoaşte adevărul şi acesta ne va elibera (Ioan 8, 32-36; 2 Tim. 3, 15-17; Fapte 17, 11; Iacov 1, 22-25).
 
 

Poţi să fii „ca Dumnezeu”?

 
Diavolul l-a asigurat pe om că, dacă îi va urma sfatul, va fi „ca Dumnezeu” (Gen. 3, 4), dându-i de înţeles că va dobândi o stare de existenţă superioară celei pe care i-a dat-o Dumnezeu.   În sens relativ omul poate fi plin de „toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19), desăvârşit în caracter după cum şi Dumnezeu este desăvârşit (Matei 5, 48). Dar omul nu poate fi ca Dumnezeu în înţelepciune, putere şi existenţă veşnică.
Se pune problema dacă omul este nemuritor prin natura sa şi dacă structura lui este trihotomică, dihotomică sau dacă trebuie să-l privim ca o entitate integrată. Vom examina concis cele trei concepţii.

Concepţii de bază despre structura umană

Concepţia trihotomică susţine că omul este compus din trei părţi: trup, duh şi suflet folosind textul din 1 Tes. 5, 23. Potrivit concepţiei dihotomice care consideră că omul este format din două părţi (trup şi suflet), argumentele trihotomiştilor nu sunt valide pentru că alte texte biblice împart omul în mai multe părţi (Luca 10, 27) sau folosesc cele două cuvinte (suflet şi duh) ca sinonime (Luca 1, 46.47).
Dihotomiştii aduc o serie de texte pentru a argumenta că omul este format din două părţi (Ecl. 12, 7; Mat. 10, 28; Gen. 35, 18; 1 Împ. 17, 28; Luca 23, 36). Sufletul este conceput ca entitate nemuritoare, care supravieţuieşte trupului ce se descompune. Vom lua Biblia privită în context ca referinţă pentru o concepţie corectă.

Concepţia biblică este holistică

Biblia prezintă omul ca unitate integrată cu trup material şi funcţii psihice ca voinţa, raţiunea, afectivitatea, imaginaţia, conştiinţa, memoria etc. Omul a fost confecţionat din materie şi însufleţit de Dumnezeu cu principiul vieţii. El n-a primit un suflet ci a devenit un suflet când a primit viaţă (Gen. 2, 7) şi deci nu este nemuritor în mod natural. Viaţa sa este condiţionată de unirea cu Hristos (Gen. 2, 16.17; Rom. 2, 7; 1 Ioan 5, 11-12). Numai Dumnezeu este nemuritor (1 Tim.       6, 16).
Sensul general al cuvântului suflet este acela de persoană (Ezech. 18, 20; Fapte 2, 41; Fapte 7, 14; Fapte 27, 37; 1 Petru 3, 20). Dar cuvântul poate fi folosit în multe alte sensuri cum ar fi viaţă, afectivitate etc.(Mat. 10, 28; 1 Tes. 5, 23). Nicăieri însă în Sfânta Scriptură cuvântul nu este folosit pentru a descrie o entitate care se poate despărţi de trup şi poate supravieţui acestuia. Biblia prezintă moartea ca fiind o stare de inconştienţă (Psalmi 6, 5; Psalmi 115, 17; Psalmi 146, 3.4; Isaia 38, 18; Ecl. 9, 5.6.10). Cei morţi nu şi-au primit răsplătirea (Evrei 11, 39). Credinţa în nemurirea naturală face fără valoare judecata de apoi, învierea şi revenirea lui Isus.
Înţelegerea corectă a doctrinei despre starea morţilor ne fereşte de spiritism şi de influenţele lui distrugătoare.
 
 

Dumnezeu – valoarea supremă în Univers

 
Dumnezeu este realitatea necreată, dar creatoare a tot ce există, independent de orice altă realitate şi sursa tuturor existenţelor. El nu poate fi cunoscut decât în măsura în care Se descoperă pe Sine. Nimeni nu-L poate cunoaşte în mod perfect (Iov 11, 7-9; 1 Tim. 6, 16). Umilinţa, respectul şi evlavia sunt necesare pentru a spori în cunoaşterea Lui.
1.    Atributele lui Dumnezeu.
1.    Atributele măreţiei Sale:
2.    personalitatea – Exod 20, 2
3.    spiritualitate – Ioan 4, 24
4.    eternitatea – Psalmi 9, 1.2
5.    atotputernicia – Gen. 17, 1; Mat. 19, 26
6.    omniprezenţa – Ier. 23, 24
7.    ştiinţa şi înţelepciunea desăvârşită – Evrei 4, 13; Rom. 11, 33
8.    neschimbabilitatea – Mal. 3, 6
1.    Atribute ale caracterului Său
Enumerăm următoarele atribute: sfinţenia (Hagai 1, 13), neprihănirea (Deut. 32, 4), dreptatea şi bunătatea (Psalmi 145, 17), integritatea (Iosua 21, 45), dragostea necondiţionată (Isaia 54, 10).

1.    Isus Hristos are Dumnezeirea absolută.

El are eternitatea (Evrei 1, 8-12; Isaia 9, 6; Apoc. 1, 11), existenţa „nederivată” şi neîmprumutată (Exod 3, 6.14; Ioan 8, 24), neschimbabilitatea (Evrei 13, 8). Dependenţa de Tatăl ca om nu-i contestă divinitatea (Fil. 2, 6). Expresia „cel întâi născut” nu se referă la apariţia Lui ca Dumnezeu, ci poziţia Sa, rangul Său cel mai înalt printre oameni (Col. 1, 15). „Începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apoc. 3, 14) înseamnă Cel prin care s-a început creaţia, nu prima creatură.

1.    Personalitatea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt are caracteristici personale: iubeşte (Rom. 15, 30), se întristează (Efes. 4, 30), se luptă cu oamenii (Gen. 6, 3) să-i convingă de păcat (Ioan 16, 8), cercetează şi cunoaşte (1Cor. 2, 10), mijloceşte (Rom. 8, 26), inspiră pe profeţi (2 Petru 1, 21), sfinţeşte viaţa (2 Petru 1, 2), conduce Biserica (Fapte 13, 2; Fapte 16, 6.7), inspiră decizii importante (Fapte 15, 28), este separat de Tatăl şi de Fiul (Matei 12, 32; Mat. 28, 19; Ioan 14, 16.17), naşte din nou (Tit 3, 5), împarte daruri şi roade (1 Cor. 12, 11; Gal. 2, 22), lucrează pentru mântuirea păcătoşilor (Rom. 8, 1-9), are natură divină (Fapte 5, 3.4).

1.    Triunitatea Persoanelor divine

Pluralitatea Fiinţei divine este prezentată şi în Vechiul Testament (Gen. 1, 26; Gen. 3, 22; Gen. 11, 7; Isaia 6, 8; Isaia 48, 16; Isaia 63, 9.10). Dar Noul Testament conţine informaţii mai explicite: Mat. 3, 16.17; Mat. 28, 19; 2 Cor. 13, 14).
În Vechiul Testament este prezentat un singur Dumnezeu (Isaia 43, 10.11), un singur Mântuitor (versetul 11), un singur Creator (Isaia 45, 18), o singură stâncă (Isaia 44, 8), Cel dintâi şi Cel de pe urmă (Isaia 44, 6). În Noul Testament toate aceste caracteristici sunt atribuite lui Isus Hristos (dumnezeirea – Tit 2, 13; calitatea de Mântuitor – 2 Petru 2, 20; Creator – Col. 1, 16.17; stâncă – 1 Cor. 10, 4; Alfa şi Omega – Apoc. 1, 11; Apoc. 22, 13). Argumentarea arată că Iehova din Vechiul Testament cuprinde şi celelalte persoane ale Dumnezeirii.
 
 

Isus Hristos – oglindirea slavei lui Dumnezeu

 
Pentru mântuirea noastră Domnul Hristos este cea mai importantă persoană din Univers. Ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat, fără de început şi fără de sfârşit, atotputernic, atotştiutor şi neschimbător, deopotrivă cu Tatăl (Ioan 5, 18), jertfă de ispăşire, Marele nostru Preot şi Mijlocitor, Dumnezeu întrupat şi Împărat al împăraţilor, este Persoana fără egal în tot universul.

Subordonarea lui Isus Hristos faţă de Tatăl

Dintotdeauna Domnul Hristos a fost Dumnezeu adevărat. Niciodată n-a devenit Dumnezeu prin naştere sau creaţie. Dar pentru a noastră mântuire, pentru a putea fi ispitit şi a ne înlocui pe oameni, El trebuia să devină om. Astfel, măcar că avea natură divină, a decis împreună cu Tatăl să renunţe la exercitarea independentă a divinităţii Sale (Fil. 2, 6-7), deşi nu Isus s-a interzis accesul la exercitarea Dumnezeirii.
Ca Fiu al omului a învăţat să asculte (Evrei 5, 8), „a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4, 15). În această postură pe care Şi-a asumat-o voluntar, Tatăl era mai mare decât El (Ioan 14, 28), era trimisul Tatălui, călăuzit de Tatăl şi a fost înălţat de Tatăl (Fil. 2, 9.10). Limitele pe care Şi le-a impus Fiul lui Dumnezeu şi subordonarea Sa voluntară nu constituie inferioritate, ci dovada modestiei şi dragostei de care este capabil Dumnezeu.
Deşi Dumnezeirea e compusă din Persoane co-egale şi co-eterne, Tatăl este prezentat ca cel dintâi între egali, dar nu superior în natură.
Isus Hristos a trăit pe pământ o viaţă perfectă. El n-a comis niciodată vreun păcat (1 Petru 2, 22; Ioan 8, 46) şi nu S-a născut cu păcatul în Sine Însuşi (Psalmi 51, 5; Ioan 14, 30). Când Biblia spune că a fost ispitit „ca şi noi”, se referă la complexitatea şi intensitatea ispitelor Sale nu la diversitatea ispitelor care se caracterizează. El nu putea fi ispitit ca beţivul sau fumătorul.
Domnul Hristos este Persoană unică în univers.
Posedând dumnezeirea şi umanitatea poate fi Mijlocitor. Altfel El nu-L putea reprezenta pe Dumnezeu în faţa lumii sau pe om în faţa lui Dumnezeu. El a fost şi cel mai mare Medic şi cel mai mare învăţător şi cel mai perfect om (Ioan 7, 45-46; Mat. 7, 28.29; 1 Petru 2, 21; Isaia 50, 4).

„În nimeni altul nu este mântuire”

Mântuitorul nostru este singura noastră speranţă de salvare (Fapte 4, 12; 1 Tim. 2, 5). Nici un întemeietor de religie nu se poate compara cu El. Nici un „sfânt” nu poate oferi merite suplimentare pentru a le împrumuta altora, nici merite pentru propria lor mântuire. Cine va fi mântuit va fi mântuit doar prin jertfa lui Isus Hristos şi slujirea Sa ca Mare Preot în ceruri.
Astăzi trebuie să hotărâm ce să facem cu Isus (vezi experienţa iudeilor – Luca 23, 2; Ioan 11, 47.48.53). de hotărârea noastră de acum depinde felul în care Îl vom întâmpina la înviere.
 
 

Închinarea biblică – testul final al credincioşiei

 
Închinarea este atitudinea de respect suprem faţă de fiinţa sau lucrul considerat ca fiind cel mai important: devoţiune, omagiu, supunere, adorare. Singura Fiinţă demnă de închinare este Dumnezeu care posedă măreţia şi bunătatea descrise în altă conferinţă.
Închinarea este stârnită de cunoaştere, admiraţie, încântare, umilinţă, respect suprem şi spirit de devoţiune. „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti „(Mat. 4, 10).

Aspecte ale închinării

În închinare distingem patru aspecte: obiectul închinării, forma închinării, spiritul închinării şi timpul special dedicat închinării. Obiectul închinării îl găsim în porunca lui Isus, forma, în porunca II (Ioan 4, 23), spiritul în porunca III, iar timpul special pentru închinare în porunca IV din Decalog. Respectarea poruncii a patra are cea mai intimă relaţie cu închinarea. Dacă lumea ar fi respectat-o de la început n-ar mai fi putut să apară politeismul, ateismul, evoluţionismul, panteismul şi secularismul.

Probleme legate de închinarea falsă

De închinarea falsă se leagă formalismul şi legalismul (Isaia 1, 10-13), tradiţionalismul fariseic (Mat. 15, 1-9), idolatrizarea de sine şi a propriilor idei.

Închinarea şi istoria finală

Închinarea a fost întotdeauna o parte esenţială a oricărei religii. Închinarea corectă şi falsa închinare au mers în paralel. Pe timpul lui Ilie şi pe vremea lui Daniel (cap. 3), au fost două feluri de închinători. În timpul sfârşitului va fi la fel. Fiara din Apoc. 13, 1-8 ajutată de fiara care se ridică din pământ (vers. 11-18) pretinde închinarea oamenilor sub ameninţarea cu moartea şi o obţine (Apoc. 13, 8). În acelaşi timp Dumnezeu pretinde închinare şi combate închinarea falsă (Apoc. 14, 7.9-11). Aici se va vedea deosebirea dintre adevăraţii închinători şi falşii închinător (Apoc. 14, 12).
Semnul autorităţii lui Dumnezeu (Exod 31, 14-17) se va confrunta cu semnul autorităţii fiarei (Apoc 13, 16) şi lumea se va împărţi în două tabere: închinătorii fiarei, mulţi şi hotărâţi să persecute pe oponenţii lor, şi închinătorii „Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14, 7).
Un Catehism Catolic al Religiei Creştine susţine că „Biserica învăţată de Hristos şi condusă de Duhul lui Dumnezeu a înlocuit sâmbăta cu duminica”. Întrebarea cum îşi poate permite Biserica să desfiinţeze o poruncă scrisă de Dumnezeu pe table de piatră şi să instituie alta în locul ei, rămâne fără răspuns, afară de cazul că atribuim Bisericii o autoritate superioară celei pe care o deţine Dumnezeu.
 
 

Salvare prin suferinţă

 
Salvarea sau mântuirea este readucerea omului la starea de la care a căzut prin sfidarea autorităţii lui Dumnezeu. Salvarea constituie un proces care se desfăşoară în general pe tot parcursul istoriei mântuirii şi în particular cu fiecare persoană care poate fi recuperată. Preţul mântuirii este inestimabil.
În Biblie mântuirea (salvarea) este prezentată credincioşilor ca având loc în trecut (1 Tim. 1, 9), desfăşurându-se în prezent (Fil. 2, 12) şi completându-se în viitor (1 Petru 1, 5.9). Procesul îl iniţiază Dumnezeu (Rom. 5, 8 ) şi tot El îl continuă (Rom. 5, 10 ). Sursa mântuirii este harul lui Dumnezeu (Efes. 2, 8.9), preţul plătit este sângele Domnului Hristos (1 Petru 1, 18.19), viaţa Celui nevinovat în locul celor vinovaţi (2Cor. 5, 21), calea prin care se obţine este credinţa vie şi lucrătoare (Efes. 2, 8; Gal. 5, 6).

Condiţia pentru ca mântuirea să se realizeze

Deşi salvarea se acordă prin har care aparţine în întregime lui Dumnezeu, ea trebuie însuşită printr-o predare fără rezerve sub îndrumarea şi călăuzirea lui Dumnezeu. El ne salvează dacă I se permite s-o facă. Un naufragiat care trebui identificat şi adus la loc sigur, trebuie să coopereze cu salvatorii şi să le permită să facă tot ce ştiu că trebuie. Citeşte cu atenţie textele următoare: Tit 2, 11-14; 1 Petru 1, 14-16; 1 Petru 2, 1.2; 2 Petru 1, 5-7.

Procesul salvării

Prin păcat omul a pierdut dreptul la viaţă, s-a înstrăinat de Dumnezeu, de sine însuşi şi de semenii săi, precum şi de natură. El a devenit dezechilibrat pe plan moral ca şi natura înconjurătoare, egoist şi pornit la rău. Dar răzvrătirea a afectat universul întreg. Planul salvării urmărea înlăturarea tuturor acestor consecinţe morale, fizice, spirituale, ecologice şi universale.
Ca Mântuitor al nostru, Isus Hristos înlătură înstrăinarea, moartea, dezechilibrul moral şi spiritual, boala, suferinţa şi discordia din univers. Nimic nu-L poate împiedica să-Şi aducă la îndeplinire tot ceea ce Şi-a propus.

Mare preţ al salvării noastre

Omul păcătos nu avea nici un mijloc pentru a scăpa de moarte, suferinţe şi dezastru total. Pe de altă parte, dreptatea nu permite înlăturarea pedepsei fără un înlocuitor divin, voluntar (Rom. 6, 23). De aceea, Domnul Hristos a plătit preţul (1 Petru 1, 18.19; 1 Petru 2, 24; 2 Cor. 5, 21). Pentru aceasta a venit la noi Fiul lui Dumnezeu (Mat. 20, 28).
Intensitatea suferinţelor Mântuitorului îndurate pentru noi nu poate fi descrisă (Isaia 53, 10; Mat. 26, 38.39). Însă la suferinţă a participa întreaga Dumnezeire (2 Cor. 5, 19; Evrei 9, 14). Veşnicia ne va sta la dispoziţie pentru a reduce diferenţa dintre ceea ce ştim acum şi ce se va şti cu privire la imensitatea suferinţei care a făcut posibilă salvarea noastră.
 
 

Valori creştine – credinţa, speranţa şi dragostea

 
Credinţa în general este ansamblul ideilor şi reprezentărilor acceptate în gândire şi manifestate în trăiri şi acţiuni concrete. Credinţa biblică este încredere în Dumnezeu şi în adevărul revelat de El cu privire la mântuire.
Speranţa este siguranţa că promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini la vremea lor. Speranţa îmi apare ca un aspect al credinţei, credinţa care priveşte spre viitor. Cele două funcţionează împreună.

Cum se naşte credinţa

Prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, sub influenţa Duhului Sfânt, privind la Isus Hristos care se descoperă în Biblie, se obţine încrederea în Autorul mântuirii noastre (Rom. 10, 17; Evrei 12, 2; Ioan 7, 17), dacă nu cădem în capcana mândriei (Ioan 5, 44) sau a lăcomiei (1Tim 6, 10).

Importanţa credinţei

Credinţa este absolut necesară pentru mântuire (Marcu 16, 16). Cine nu crede nu poate avea viaţă (1 Ioan 5, 11-12) şi nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Prin credinţă putem realiza lucruri imposibile altfel (Mat. 21, 21). Credinţa este mijlocul prin care putem primi mântuirea (Efes. 2, 8).

Dimensiuni ale credinţei

Credinţa poate fi privită în trei dimensiuni: raţională, afectivă şi practică. Întreaga fiinţă poate fi influenţată de credinţă: ce gândim, ce simţim şi ce facem.  Problema mai dificilă este acceptarea credinţei la nivel practic. Supunerea voinţei. Studiază textele următoare: Psalmi 37, 3.5; Psalmi 84, 5; Mat. 5, 15.16; Mat. 25, 34-36; Iacov 1, 22.23; Iacov 2, 20; Gal. 5, 6; Mat. 7, 21-23.

Dragostea – un principiu atotcuprinzător

Dumnezeu Se defineşte prin dragoste (1 Ioan 4, 8), o dragoste ca cea descrisă în 1Cor. 13, 1-7, care vine de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Rom. 5, 5). Este poruncă nouă (Ioan 13, 34), deşi este de la început (Deut. 6, 4.5). Dragostea şi ascultarea merg mână în mână (Ioan 14, 15.21; Ioan 15, 10). Adevărata libertate se obţine doar prin dragoste şi ascultare (Psalmi 1, 1-3; Psalmi 119, 1-3; Psalmi 119, 14.72.97).

Relaţia dintre credinţă, speranţă şi dragoste

Unde este credinţă există şi speranţă şi împreună cu cele două se dezvoltă şi dragostea (Mat. 24, 12; Luca 18, 8). Credinţa fără iubire conduce la fanatism. Iubirea fără credinţă înseamnă sentimentalism.
 
 

Sănătate şi religie

 
În ciuda părerii larg răspândite, religia autentică se împacă bine cu sănătatea. Ba mai mult preocuparea pentru sănătate nu poate lipsi din adevărata religie (1 Petru 2, 11). Isus Se interesa de omul întreg (Mat. 9, 35-37). Educaţia adevărată include toate aspectele fiinţei umane.
Filosofia sănătăţii

Aparţinem în întregime lui Dumnezeu şi suntem responsabili înaintea Lui de felul în care ne administrăm fiinţa (1 Cor. 3, 16.17; 1 Cor. 6, 19.20; 1 Cor. 10, 31). Omul trebuie privit în integritatea lui şi fiecărei părţi trebuie să i se dea atenţia cuvenită (1 Tes. 5, 23). Defecţiunile înregistrate într-o parte a sistemului influenţează şi celelalte părţi. Nesocotind legile naturii încălcăm indirect legile morale.

Principii ale sănătăţii

Promovarea sănătăţii necesită respectarea strictă a unor principii cum ar fi: 1)Nu întrebuinţa niciodată ceea ce este dăunător. 2) Foloseşte în mod raţional ceea ce este bun în sine. 3) Întrebuinţează întotdeauna ceea ce este mai sănătos din ceea ce îţi stă la dispoziţie. 4) Având în vedere diversitatea oamenilor, nu te da pe tine însuţi ca unitate de măsură în ce priveşte dieta. 5) Descoperă motivaţia pentru care faci sau nu ceva.

Lucruri interzise în Scripturi

1) Consumul cărnii animalelor „necurate” este dăunător: Lev. 11, 2.44.45; Exod 15, 26; Gen. 7, 2; 8, 20; Gen. 9, 3. Pasaje biblice greşit explicate: Fapte 10, 11-16; Mat. 15, 11. În Fapte 10 nu se discută problema alimentaţiei, ci a evanghelizării lumii păgâne. Dacă din Evanghelii (Matei şi Marcu) explicăm corect patru cuvinte (om, nimic, spurcă, bucate), nu vor fi probleme de interpretare. Profetul Isaia extinde aplicarea interdicţiei până în vremurile finale (Isaia 65, 16.17).
2) Alcoolul şi alte produse nesănătoase n-ar trebui folosite: Osea 4, 11; Prov. 23, 31.32; Prov. 31, 4.5; Ecl. 10, 17. Tutunul este o otravă care ucide anual milioane de vieţi. Respectul nostru faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi dorinţa de a fi eficienţi în activitatea noastră constituie motive suficiente pentru a refuza tot ce este toxic.

O sănătate deplină

Sănătatea minţii include necesitatea cunoaşterii adevărului esenţial şi dezvoltarea capacităţii de a descoperi eroarea. Pentru o educaţie bună a minţii are importanţă hrana pe care i-o dăm: lectura, muzica, prietenii, filmele, preocupările.
Şi sănătatea afectivă îşi are rolul ei. Buna dispoziţie, optimismul, curajul, bucuria, pacea, răbdarea, încrederea în Dumnezeu se cultivă cu program de educaţie.
 
 

Respectarea ordinii universale

 
Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinei şi echilibrului în natură, societate şi în viaţa spirituală. Ordinea se întemeiază pe dragoste, dreptate şi bunătate. Cea mai mare poruncă cere să iubeşti (Luca 10, 27; Mat. 22, 37.38). Ea este eternă, afirmată puternic în Vechiul Testament (Deut. 6, 4-5) şi repetată în Noul Testament – Ioan 13, 34. Poruncile Decalogului arată felul în care se manifestă dragostea în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii (Exod 20, 2-17). Ele cer respect şi închinare faţă de Fiinţa supremă (Exod 20, 2-11), respect şi iubire faţă de om, care includ respect faţă de autoritate (porunca a cincia), faţă de viaţă ( porunca a şasea), faţă de familie (porunca a şaptea), faţă de bunurile altora (porunca a opta), faţă de adevăr (porunca a noua), faţă de starea lăuntrică (porunca a zecea).

Legea a existat înainte de Exod.

Din moment ce a existat moarte înseamnă că a existat lege, chiar dacă nu era scrisă  (Rom. 5, 12-14). Obligaţia ascultării de Dumnezeu era stabilită (Gen. 2, 16.17), Sabatul era instituit (Gen. 2, 1-3), crima a fost denunţată ca păcat (Gen. 4, 7), minciuna era detestată (Gen. 27, 12), adulterul era pedepsit (Gen. 38, 24), Iosif era îngrozit în faţa unei asemenea fapte (Gen. 39, 9), furtul era condamnat (Gen. 31, 30), idolatria era condamnată (Gen. 35, 2.4).

În Noul Testament, Legea n-a fost desfiinţată.

Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze Legea (Mat. 5, 17-18; Mat. 19, 17-19). Apostolul Pavel susţine obligaţia respectării Legii (Rom. 2, 13; Rom. 3, 31; Rom. 7, 12). El aminteşte unele porunci pe nume (Efes. 4, 25.28; Efes. 5, 3; Efes. 6, 1-3; Colos. 3, 5; Evrei 4, 9).
Ostilitatea împotriva Legii decurge din firea pământească ce nu se supune şi nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu (Rom. 8, 7). Când Duhul lui Dumnezeu ne conduce, Legea va fi împlinită în noi (Rom. 8, 4).

Scopul Legii

Legea descoperă păcatul (1 Ioan 3, 4; Rom. 7, 7), descoperă caracterul lui Dumnezeu (Rom. 7, 12), constituie standardul comportamentului corect, asigură armonie în societatea care o acceptă, dovedeşte respectul faţă de Dumnezeu şi arată măsura după care vor fi evaluate faptele la judecată (Ecl. 12, 13.14).

Legea şi harul nu sunt în conflict.

Harul acceptat nu duce la desfiinţarea Legii, ci a păcatului (Tit 2, 11-14). Harul oferă puterea ascultării de Lege. Unde nu există Lege nu este păcat şi nu este nevoie de mântuire.

Dragostea şi Legea

Dragostea este împlinirea Legii (Rom. 13, 10). Cine păzeşte Legea acela iubeşte  (Ioan 14, 15.21). Dragostea nu înlocuieşte Legea, ci face posibilă respectarea ei, o însufleţeşte. Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui (1 Ioan 5, 3). Deşi omul firesc nu poate ţine Legea, adevăratul creştin găseşte plăcere în împlinirea Legii (Psalmi 119, 14.72).
 
 

Comemorarea naşterii lumii şi reînnoirii spirituale

 
Oamenilor le place să-şi amintească de lucrurile importante: naşteri, căsătorii, absolviri, zile naţionale. Aceste ocazii dau ocazie la reflecţii, solidaritate, mulţumiri, încurajări, hotărâri noi, prilejuri de a modifica sau a îndrepta ceva. Şi Dumnezeu a stabilit amintiri, prilejuri pentru reînnoirea angajamentelor şi împrospătarea entuziasmului. Ieşirea din Egipt, experienţe din peregrinajul prin pustie, trecerea Iordanului spre Canaan, Eben-Ezer şi multe alte amintiri erau piedici în calea uitării unor lucruri importante făcute de Dumnezeu.

Instituirea Sabatului săptămânal

Dumnezeu a lăsat o aducere aminte a lucrurilor Sale minunate (Psalmi 111, 4). Oare pentru aducerea la existenţă a lumii noastre să nu fi stabilit nici un memorial? Nu se poate aşa ceva! De aceea El a marcat încheierea lucrării Sale creatoare prin instituirea primului şi celui mai important memorial al puterii Sale creatoare – Sabatul celei de a şaptea zi a săptămânii – în care El S-a odihnit, pe care l-a binecuvântat şi l-a sfinţit (Gen. 2, 1-3; Exod 20, 8-11).
Expresia „adu-ţi aminte” face referire la faptul că Sabatul fusese instituit mai înainte (Exod 20, 8). Când a fost dată mana în pustie, Sabatul era deja în vigoare (Exod 16, 4.22.23). Faptul că Dumnezeu care nu avea nevoie de odihnă (Isaia 40, 28) totuşi S-a odihnit, arată scopul odihnei Sale – model pentru omul creat.

Încălcări ale Sabatului

Contrar părerii unora, evreii au călcat adesea Sabatul (Num. 15, 32-36; Ier. 17, 27;  Ezechiel 20, 12.20.21; Neemia 13, 15.17.18). Ei au fost serios avertizaţi şi chemaţi la ordine.

Sabatul – un memorial pentru toţi oamenii

Când a fost instituit Sabatul nu existau evrei. „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2, 28), oricare ar fi el. Motivul invocat în poruncă este creaţiunea (Exod 20, 11). După Exod, Sabatului i s-a conferit o nouă semnificaţie (Deut. 5, 15). El nu este doar memorial al creaţiei, ci şi semn al sfinţirii (Exod 31, 13). Faptul că a fost dat evreilor nu înseamnă că a fost dat numai pentru ei (Isaia 56, 6-8). Toate poruncile au fost date lor, dar nu doar pentru ei (Ecl. 12, 13).

Sabatul în Noul Testament

Isus a respectat Sabatul pe care El l-a instituit (Luca 4, 16). El l-a eliberat de restricţii nefolositoare (Ioan 5, 17.18). După moartea Sa, urmaşii Săi „s-au odihnit după Lege” (Luca 23, 56). Apostolul Pavel a respectat Sabatul (Fapte 13, 14.42.44; Fapte 16, 13; Fapte 17, 2). El l-a folosit ca simbol al odihnei spirituale (Evrei 4, 9).
Decalogul şi sistemul ceremonial nu trebuie confundate. Primul este moral, al doilea se referă la umbre ale lucrării lui Isus Hristos ca jertfă şi Mare Preot. (vezi Rom. 14, 5; Col. 2, 16.17). Şi la încheierea istoriei Sabatul va fi testul ascultării de Dumnezeu (Apoc. 13, 16; Apoc. 14, 9.10).
 
 

Rolul Bisericii lui Dumnezeu

 
Ce este biserica? În general, biserica este o societate de credincioşi care au aceeaşi doctrină, fac parte din aceeaşi organizaţie şi se supun aceleiaşi autorităţi, având aceleaşi ritualuri. Biserica are două aspecte: unul vizibil şi unul invizibil. Primul cuprinde pe toţi credincioşii care aparţin unei organizaţii. Al doilea include pe adevăraţii credincioşi care întreţin o relaţie mântuitoare cu Isus Hristos. În orice biserică vizibilă sunt şi oameni nesinceri. Chiar şi în prima biserică creştină sau între cei doisprezece ucenici au fost persoane care nu erau cu toată inima de partea lui Isus.

Funcţii ale Bisericii lui Isus Hristos

Organizarea serviciilor de închinare este una din funcţiile Bisericii (Apoc. 4, 7; Evrei 12, 28.29; Apoc. 4, 11; Fapte 2, 47).
O altă funcţie este ajutorarea celor nevoiaşi (Mat. 25, 34-36; Iacov 1, 27; 1Tim. 6, 17.18). Prin sistemul de asistenţă socială nu trebuie încurajate lenevia, risipa sau dezordinea (1Tes. 3, 10-12).
Zidirea spirituală a Bisericii realizată prin daruri ale Duhului Sfânt pentru slujire acordate membrilor face ca Biserica adevărată şi vie să funcţioneze asemenea unui organism prin conlucrare, supunere reciprocă, părtăşie şi rugăciune (Fapte 2, 46.47; Efes. 4, 11-15; Evrei 10, 24.25).
Evanghelizarea lumii este sarcina supremă a bisericii (Mat. 28, 19.20; 24, 14; Apoc. 14, 6). Ea presupune comunicarea adevărului mântuitor la orice om de pe pământ.

La temelia adevăratei biserici se află Isus Hristos.

Nimeni nu poate pune altă temelie (1 Cor. 3, 11). Petru, ca şi ceilalţi apostoli, face parte din pietrele de temelie (Efes. 2, 20-22), dar nu este temelia însăşi. Apostolii, după convertirea reală, nu s-au certat pentru funcţii. Papa Leon I (cca. 445 d.Hr.) pretindea că Dumnezeu i-a transmis autoritatea de episcop de la Petru care ar fi primit-o de la Mântuitorul (Mat. 16, 16-18). Însă Piatra la care s-a referit Isus în pasajul menţionat este El Însuşi sau doctrina exprimată aici de Petru prin inspiraţie. „Cheile împărăţiei” sunt cuvintele lui Hristos şi le poate poseda orice credincios autentic (Mat. 23, 13; Luca 11, 52).
Biserica ar trebui să fie „una sfântă, sobornicească şi apostolească” şi ar fi dacă ar recunoaşte şi ar urma pe Întemeietorul ei.

Practici şi idei nebiblice în biserici

Pe parcursul istoriei biserica, la început curată, a acumulat multe erori care trebuie combătute: închinarea prin intermediul imaginilor (icoane sau statui) – Mat. 4, 10; Ioan 4, 24; pretenţia iertării păcatelor de către preoţi şi rolul lor de mijlocitor (Fapte 4, 12; 1 Tim. 2, 5); mântuirea prin fapte, daruri, canoane; separarea netă între clerici şi laici; pretenţia de a lega şi a dezlega; transformarea autorităţii eclesiastice prin succesiune apostolică; schimbări de doctrine etc. Toate sunt atacuri la adresa lui Dumnezeu şi subminarea autorităţii de Mijlocitor şi Mântuitor a lui Isus Hristos.
 
 

Caracterul – sinteză a personalităţii

 
Caracterul este ansamblul însuşirilor esenţiale şi stabile care definesc relaţia persoanei cu Dumnezeu, cu semenii, cu mediul ambiant şi cu sine însuşi. Este omul cu defectele şi calităţile sale, cu succese şi lipsuri.
Să enumerăm câteva însuşiri pozitive: onestitate, principialitate, nepărtinire, cinste, dragoste de oameni, respect faţă de adevăr, curaj, hărnicie, ordine, punctualitate, perseverenţă, demnitate, modestie, bunătate, răbdare, blândeţe, conştiinciozitate, stăpânire de sine, etc. Toate aceste caracteristici pozitive au opusul lor.

Formarea unui caracter creştin este sarcina întregii vieţi.

Procesul de formare cuprinde eliminarea deprinderilor rele şi formarea celor bune. Pentru reuşită e nevoie de respectarea unor condiţii: alegerea unei direcţii corecte, consecvenţă şi perseverenţă în urmărirea scopului, evaluare şi eventual corectare şi conlucrare cu Dumnezeu. Dacă nu lucrăm sub îndrumarea lui Dumnezeu, nu vom putea clădi pe o motivaţie altruistă, pe o dragoste necondiţionată de egoism. Amintiţi-vă de cei doi oameni nobili: Nicodim şi tânărul bogat. Amândoi mulţumiţi de sine, dar nenăscuţi din nou. Istoria se poate repeta uşor.
Atenţie! Natura umană decăzută nu poate fi schimbată. Tot ce se poate face este să fie ţinută sub control prin lucrarea Duhului Sfânt. Să nu uităm, temperamentul şi caracterul nu sunt acelaşi lucru.
Caracterul bine format poate fi comparat cu musculatura unui sportiv, corzile vocale ale unui cântăreţ, deprinderile unui instrumentist sau ale unui intelectual cultivat. Nu se vede munca depusă, ci doar rezultatele ei.

Dificultăţi în formarea caracterului.

Oricine doreşte să lucreze pentru înnobilarea sa va întâmpina greutăţi. Primul duşman sunt tendinţele fireşti. Mediul ambiant de multe ori descurajează. Duşmanul tuturor va face eforturi disperate ca să nu-i părăsim împărăţia. Dar îndemnul este (2 Petru 1, 5-7; Evrei 12, 3.4.12-14; Mat. 5, 29.30). Trebuie să ne cunoaştem (Ier. 10, 23; Ier. 17, 9), dar să acţionăm nobil.

Importanţa unui caracter nobil.

Acesta face farmecul unui om (Prov. 19, 22), dă adevărată valoarea (Prov. 16, 32), aduce satisfacţie (Prov. 15, 15) şi conduce la adevărata onoare (Prov. 18, 12). Caracterul creştin este singura comoară care poate fi transferat în banca cerului. Acesta va încuraja pe cei ce doresc cu adevărat să se elibereze de robia firii şi să aibă parte de libertatea copiilor lui Dumnezeu.
 
 

Din Paradis la Paradis


Paradisul – o realitate.

Chiar dacă pentru mulţi e greu de crezut, Paradisul a fost o realitate şi va deveni din nou o realitate. Nostalgia Paradisului o au toţi oamenii, fiecare în felul lui. Un indiciu că venim din Paradis este dorinţa comună de a ajunge acolo. Există peşti care s-au născut într-o zonă a lumii şi care se întorc de unde au emigrat părinţii lor, de unde au venit să-şi depună icrele, chiar dacă trebuie să parcurgă mii de kilometri. Şi noi vrem să ne întoarcem acolo unde protopărinţii noştri puteau să rămână (Gen. 2, 16.17) dacă s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi nu şi-ar fi ales alt stăpân.

Izgoniţi din Paradis.

Abuzând de libertate, omul a pierdut Paradisul. Înstrăinat de Creator şi de creaţie, Adam şi-a început peregrinajul într-o lume ostilă, până când vitalitatea sa s-a epuizat. Urmaşii primilor noştri strămoşi au devenit tot mai slabi, fizic şi psihic, au înmulţit nelegiuirile şi suferinţa şi au făcut planeta aproape de nelocuit.

Dumnezeu intervine.

Pentru a opri dezastrul, Dumnezeu pune în aplicare un plan întocmit din eternitate, care includea un sacrificiu inestimabil, pentru a-i oferi omului o nouă şansă (Gen. 3, 15). În timp ce Diavolului i se permite să-şi desfăşoare programul său sinistru, Dumnezeu Îşi dezvăluie caracterul şi plăteşte preţul vinovăţiei tuturor oamenilor (1 Ioan 2, 2).

Prevederile planului de salvare.

Planul prevedea întruparea Fiului lui Dumnezeu, viaţa, moartea, învierea, înălţarea, slujba de Mare Preot, revenirea, instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu, după ce lumea avea să fie avertizată (Ioan 3, 16; Fapte 3, 19-21). Restaurarea tuturor lucrurilor, înlăturarea păcatului şi urmările sale, înlăturarea discordiei din univers, sunt evenimente pe care le credem şi le aşteptăm (Efes. 1, 7-10).
La prima venire, Israel a fost găsit nepregătit (Ioan 1, 11). Cel născut la Betleem, viaţa şi învăţătura Sa, n-au fost acceptate! Cum va fi întâmpinat la a doua venire?

Felul revenirii lui Isus Hristos.

Biblia ne spune că revenirea lui Isus este iminentă (Apoc. 22, 12), va fi personală (1 Tes. 4, 16), vizibilă şi audibilă (Mat. 24, 27.31), premilenială (vezi Apoc. 19, 11-21), după persecutarea bisericii (Apoc. 14, 12-14). Timpul exact al revenirii nu este făcut cunoscut (Mat. 24, 44), dar apropierea evenimentului poate fi dedusă.
Semnele din jur vorbesc despre apropierea zorilor unei noi lumi. Paradisul pierdut va fi din nou recâştigat. Curaj căci vremea se apropie ca să fii şi tu printre cetăţenii Paradisului recâştigat!
 
 

Destinul ţi-l hotărăşti singur

 
Nu există destin implacabil stabilit de vreun arbitru supranatural, care nu ţine seama de poziţia celui implicat. Există desigur situaţii pe care omul nu le poate programa sau evita, dar mântuirea nu face parte dintre ele.
Următoarele texte (Efes. 1, 4.5; 2 Tes. 2, 13; Rom. 9, 15.16) arată că Dumnezeu cunoaşte dinainte viitorul oricui şi în funcţie de aceasta El şi-a făcut programul de acţiune. În probleme de mântuire, Dumnezeu ca suveran acţionează în funcţie de felul în care omul îşi foloseşte libertatea. Nici Augustin, nici Calvin nu trebuie să fie consideraţi infailibili.

Poziţia biblică în înţelegerea predestinaţiei.

1.    Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi (1 Tim. 2, 3.4; 1 Petru 3, 9; Mat. 11, 28; Ioan 3, 16; Ioan 6, 37.40).
2.    Dumnezeu a înzestrat pe toţi oamenii cu libertatea de alegere morală şi le cere s-o exercite (Deut. 30, 15.19; Isaia 1, 18-20; Mat. 23, 37).
3.    Predestinaţia arbitrară nu poate fi armonizată cu caracterul nepărtinitor, drept şi iubitor al lui Dumnezeu şi anulează temeiul judecăţii (Gen. 18, 23; Psalmi 145, 17).
4.    Acest fel de predestinaţie ar lipsi pe om de demnitate, responsabilitate şi posibilitate de dezvoltare inteligentă.
5.    Dacă mântuirea nu depinde de alegere, jertfa lui Isus Hristos nu are nici o justificare.
6.    Cunoaşterea viitorului nu presupune predeterminarea lui decât pentru cei ce aleg să fie determinaţi – Rom. 8, 29

Dumnezeu caută să ne convingă să-L acceptăm ca Domn.

1.    El ne arată urmările păcatului în istoria societăţii şi în viaţa personală (Gal. 6, 7.8);
2.    Ne descoperă consecinţele benefice ale ascultării (Evrei 11, 24-26) atât în această viaţă, cât şi în viaţa viitoare (1 Cor. 2, 9).
3.    Ne atrage atenţia asupra pericolelor amânării (Luca 13, 24-25; Evrei 3, 12.13; Ioel 2, 12.13).
4.    Însă forţa supremă de atracţie spre Dumnezeu este lumina crucii lui Isus Hristos. Nu există argument mai puternic în favoarea pocăinţei decât dragostea mântuitoare.

Să nu înăbuşim apelul Duhului Sfânt!

Zilele lui Noe constituie un exemplu privitor la efectele păcatului şi la dreptatea lui Dumnezeu (Mat. 24, 36-39). Să nu ne lăsăm influenţaţi în rău de cei din jur. Să nu amânăm pentru viitor ceea ce simţim că trebuie să facem astăzi. Boala nu se vindecă mai uşor dacă este amânat tratamentul. De aceea mesajul cel mai demn de luat în seamă este „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi…”! – Isaia 55, 6.
 
Aron Moldovan
Sursa: www.bazs-foisor.ro