Tremura frunzele…
Tremura frunzele,
e semn de robie
sau poate bucurie…
Timpul alearga mereu, calator,
intre geamul meu si
nerabdarea lor.
„Vine iarna curand!”, par a spune in cor
„Ne gatim de mormant
in splendori de culori ce suspina usor”.
Ce ciudat,
tot mai des
semanam cu artari, plopi, mesteceni, stejari,
Ne traim vara verde si calda in joc,
mai cersim pe alocuri un pic de noroc.
Te-nfioara cand simti admiratia lor,
celor care joaca rol de trecator:
„Ce culori, ce traire, ce model uimitor!
In mod sigur promit glorios viitor!”
Si cand lumea ne crede tot mai sfinti
si mai albi,
ne plecam capu-n jos,
ne desprindem de ram
si plutim
intre cer si pamant
in splendori de culori
admirate de vant.
Nu e rau pentr-un om ce-a trait pe pamant
modelat de-anotimpuri ce vin rand pe rand.
invatat ba cu planset
ba cu cantec si joc…
Dar, tu nu esti de-aicea,
locul tau e-n alt loc.
Locul tau e mai sus de cer si pamant
Tu n-ai parte de tremur
nici de ruperi si vant.
Esti o frumza din pomul
ce da viata de sus
Ai un loc rezervat chiar pe ram
de Isus.
Cerul tot te asteapta
sa-ti ofere in dar
nu o toamna de aur
ci-o vecie de har.
Iar atunci,
cand pe plai minunat de-ntalnire
ai sa tremuri pe ram
frunza, tu, de vecie,
ai sa stii ca ce simti
nu-i amar,
nu-i robie,
nu e chin,
nici suspin…
Este dorul de Tata,
alinat,
ca suntem toti ai Lui,
pe deplin.
Amin!
Vasile Monica . 19.11.2006
Mi-a rasarit… o stea
Mi-a rasarit deasupra
o stea.
Ce s-a intamplat, oare,
in inima mea?
Simt un cantec
ce mi-o cuprinde
si staruie,
simt o lumina
ce se apropie
si mi-o invaluie.
Pe obraji, in loc de lacrimi,
imi curg stele…
S-a nascut Isus
in gandurile mele.
Si cerul intreg pe pamant
as vrea sa cobor,
fiindca voi fi si inger, si mag, si pastor.
Si de la cer,
praf de albastru
mi s-a imprastiat in mine.
Am uitat cuvantul „tristete”,
Cuvantul „suspine”.
Singurele pe care le stiu
sunt cuvintele Sale
si din inima imi izbucnesc
artificii de osanale.
Si ninge cu fericire,
ninge mereu…
Iar dragostea Sa face game
pe claviatura sufletului meu.
Amalia Uba
Încă puţin… rece
E albă plapumă întinsă
Din pene de zăpadă ninsă
Şi-i preacurată… neatinsă.
E-o apă rece, îngheţată,
Cernută-n nori, evaporată
Şi-n orice iarnă aşteptată.
Şi-i frig şi totul e de gheaţă;
De-a iernii rece, aspră ceaţă
Se-ascund şi degete şi faţă.
E rece-n suflet… ca afară
Când greu e de cărat povară
Şi-a grijilor oftat doboară.
Durerea te închide-n casă
Încătuşat de-a vremii plasă
Şi-ai vrea pe undeva să iasă.
Dar timpul îngheţat va trece
Silit de soare ca să plece
Lăsând în urmă ce-a fost rece.
Da. Vine-o zi de primăvară
Când cald pe rece-l împresoară
Şi inima n-o să mai doară.
Şi rece mai e doar o clipă
A fost destul, ba chiar risipă,
Căci fericirea se-nfiripă.
Isus, curând pe nor coboară
Să fie cald, frumos pe-afară,
Şi-n suflet… iz de primăvară.
© Viorel Dascalu 2011
Sursa: www.vioreldascalu.ro
