Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

SPERANTA JUDECATII

Scris la: 24 martie 2015

 

De Nathan Brown, Signs of the Times, august 2008

 

Capacitatea de a vedea lumea noastră şi viaţa din prisma experienţei unei persoane dintr-o cultură şi dintr-un mediu diferite este rară. Este un dar – şi poate fi un şoc pentru experienţa şi ideile noastre. Lumea pe care credeam că o cunoaştem poate arăta foarte diferit în ochii altcuiva. De aceea povestirile pot fi o puternică modalitate de comunicare.

Astfel, paragraful cu care îşi începe Alexis Wright cartea Carpenteria atrage atenţia cititorului: “Clopotele sună peste tot. Sunt clopotele bisericilor, chemându-i pe credincioşi la templu, unde se deschid porţile cerului, însă doar pentru cei buni. Cheamă la închinare fetiţe negre, dintr-o comunitate în care nu se opreşte niciodată porumbelul alb care duce în cioc o ramură de măslin. Fetiţe negre care se întorc acasă după biserică duminica, se uită în jur şi declară: Armaghedonul începe aici.[1]

Pare o imagine simplă şi poate tragică, care se încheie cu o declaraţie probabil inocentă. Dar în realitate este o reinterpretare teologică profundă a unei lumi în care mulţi dintre noi avem o viaţă aşa de fericită, aşa de comfortabilă. Este vocea săracilor, a celor asupriţi şi uitaţi de lume, prea ades ignoraţi sau pur şi simplu neobservaţi în freamătul acestei lumi.

 

Cine scrie istoria?

S-a spus adesea că istoria este scrisă de câştigători. În istoria violentă a nenumăratelor războaie şi conflicte din lumea noastră, biruitorii sunt supravieţuitorii, aşadar cei care au ocazia să spună povestea bătăliei sau a luptei în care – evident – au ieşit biruitori în mod glorios şi pe drept. Totuşi, istoricii contemporani au început din ce în ce mai mult să recunoască şi celelalte laturi ale istoriei – că sunt şi alte voci care trebuie acultate şi alte perspective de observat.

Dar probabil că în aceste cuvinte trebuie înţeles mai mult decât atât. Aşa cum spunea Scott Bader-Saye, profesor de etică teologică la Universitatea Scranton, din Pensilvania: “Prea adesea câştigătorii ajung să scrie nu doar istoria, ci şi teologia.”[2] Ca şi poveştile însele, câştigătorii domină filozofia şi teologia din povestirii şi istorii – şi explică lumea noastră.

Probabil nicăieri nu este mai evident lucrul acesta decât în concepţia populară cu privire la judecata de apoi sau viaţa de dincolo. De la Infernul lui Dante, Judecata de Apoi a lui Michelangelo, care se află pe tavanul Capelei Sistine, şi până la vestita predică a lui Jonatha Edwards, “Păcătoşii în mâna unui Dumnezeu furios”, tradiţia creştină s-a concentrat asupra faptului că porţile raiului sunt închise pentru cei răi, care au parte de o soartă mult mai îngrozitoare. Concepţia asta se pare că se potriveşte cu “teologia câştigătorului”, care îi îndeamnă pe cei care sunt gata a sări gardul, să se gândească la consecinţele veşnice ale faptelor lor.

 

Judecata speranţei

Dar în timp ce în Biblie se pot găsi fragmente care descriu judecata divină, în ea se pune accentul mult mai mult pe speranţa judecăţii lui Dumnezeu şi pe bunătatea Sa. În cartea Reflecţii asupra cărţii Psalmilor, C. S. Lewis observă că scrierile psalmilor şi ale profeţilor “sunt pline de dorinţa judecăţii, care este considerată o veste bună.”[3] Aceasta este vocea – şi teologia – celor asupriţi şi uitaţi, care se roagă ca cele rele să se îndrepte şi plângerile lor să fie ascultate. Pentru asta este nevoie de o altă percepţie, o perspectivă a vieţii de acolo de unde porumbelul alb nu ajunge niciodată şi unde se pare că Armaghedonul a început deja.

Este de asemenea rugămintea ca cineva să ia aminte la relele care au loc în lumea noastră – şi o asigurare a faptului că Cineva va face asta. În timp ce suferinţa, asuprirea şi tragedia sunt greu de îndurat, durerea este cu atât mai grea când se pare că nu este observată. Perspectiva ca durerea să nu fie observată de nimeni este mai grea decât povara iniţială. O lume în care răul nu are sfârşit este absurdul crud, absolut.

Acesta este argumentul esenţial al cărţii Eclesiastul, o carte care nu prea seamănă cu încercările de formulare a credinţei. Strigătul filozofului “Deşertăciune! Totul este deşertăciune!” este ca un ecou pe paginile acestei cărţi de înţelepciune, în care fiecare aspect al vieţii, aşa cum o cunoaştem noi, este considerat nedemn de efortul nostru. Munca, bogăţia, înţelepciunea şi plăcerea sunt toate considerate fără sens. Chiar şi diferenţa dintre bine şi rău este adesea considerată de puţină valoare. “Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele, şi sunt răi, cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta este o deşertăciune.” (Eclesiasul 8:14)

Dar la sfârşitul diatribei sale, filozoful îşi schimbă brusc stilul. În mijlocul miilor de exemple de deşertăciune, el spune: “Stai puţin! Dumnezeu va judeca, astfel încât nimic nu este deşertăciune. De fapt, la judecata finală totul şi toţi vor conta.” De aceea, în cele din urmă spune: “Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui” – adică să Îl iubeşti şi să Îl cinsteşti, să faci ce e drept şi să cauţi bunătatea. (vezi Eclesiastul 12:13, 14)

 

Cine este Dumnezeu?

Speranţa judecăţii se reduce la ceea ce crede fiecare despre natura lui Dumnezeu, a vieţii şi a lumii în care trăim. “Cred că te poţi împotrivi răului din lume doar dacă crezi într-un Dumnezeu bun,” scrie Miroslav Volf, profesor de teologie la Universitatea din Yale. “Altfel împotrivirea aceasta nu are niciun rost. Mă împotrivesc împreună cu Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu.”[4]

Biblia ne spune că trăim într-o lume creată şi iubită de Dumnezeu, care însă s-a rătăcit şi la a cărei refacere Dumnezeu lucrează, în principal prin viaţa şi moartea lui Isus. Judecata lui Dumnezeu este o parte cheie a rezolvării răului din lumea noastră. Asta trebuie să fie o veste bună pentru cei care suferă. Şi pe măsură ce încetăm să auzim vocile celor care sunt marginalizaţi, brutalizaţi şi exploataţi, şi să vedem din prisma experienţei lor, începem să nu mai apreciem această speranţă.

Dar această perspectivă diferită nu doar că ne determină să apreciem mai mult speranţa judecăţii, ci, în acelaşi timp, schimbă felul în care îi privim pe ceilalţi. “Cei care cred că Dumnezeu vrea să schimbe radical această lume – oameni ca Maria, care credea că Cel Atotputernic îi răstoarnă pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi îi înălţă pe cei smeriţi [vezi Luca 1:46-55] – astfel de oameni nu vor trăi doar cu speranţa viitorului, ci vor încerca să schimbe lumea şi în prezent.”[5]

A începe să vezi lumea din perspectiva lui Dumnezeu este cea mai mare schimbare de perspectivă. Şi pe măsură ce aşteptăm promisiunea Sa că va exista o judecată şi ne alăturăm misiunii Sale de a restaura lumea, speranţa judecăţii începe să schimbe lumea astăzi.



[1] Alexis Wright, Carpentaria (Artarmon NSW, Australia: Giramondo Publishing Company, 2007).

[2] Scott Bader-Saye, Following Jesus in a Culture of Fear (Ada, Mich.: Brazos Press, 2007).

[3] C. S. Lewis, Reflections on the Psalms (New York: Harcourt, Brace, 1964).

[4] Miroslav Volf, Free of Charge (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 2006)

[5] N. T. Wright, Surprised By Hope: Rethinking Heaven, the Resurrection, and the Mission of the Church (New York: Harper Collins, 2008)