Era anul 1633, la Roma. inaintea marelui inchizitor statea un dosar gros. Acuzatul era Galileo Galilei. inca din 1543, cu aproape 100 ani in urma, ereticul Nicolaus Copernicus formulase „modelul heliocentric” pentru sistemul nostru planetar; iar in 1619, un alt eretic, Johannes Kepler, il intarise prin lucrarea sa magistrala, „Armonia lumii”. Galileo n-aducea nimic nou, decat calcule. Totusi, foarte putin a lipsit ca rugul sa fie aprins. in schimb, Galileo avea sa ramana sub arest la domiciliu pana la moarte (1642). Biserica, imparateasa evului mediu, se deprinsese sa calce in picioare, cu autoritatea ei absoluta, stiinta …( Abia in 1992, Biserica catolica a admis formal ca sistemul solar al lui Galileo Galilei era corect.)
Dar vanturile si-au schimbat directia. Era 30 iunie, 1860. Sala muzeului din Oxford gemea de lume. Episcopul universitatii, Samuel Wilberforce, urma sa se confrunte cu „boldogul” lui Charles Darwin, evolutionistul Thomas Huxley. Episcopul incepu cuvantarea lui in tromba si „de sus”. Lumea, inspirata de un duh de libertate, era favorabila cavalerului ratiunii. Cand ii veni randul, Huxley sarja tirada dupa tirada… in uralele multimii, imparateasa de demult, religia, se incovoia sub loviturile copilului teribil, stiinta.
Peste alti 65 ani, pe o vreme la fel de caniculara (10 iulie 1925), intr-un act disperat, bratul legii este chemat in apararea Religiei. Dascalul John Scopes fusese dat in judecata pentru predarea evolutionismului intr-un liceu din oraselul Dayton, Tennessee, USA. Pentru ca miza era epocala, doi dintre cei mai vestiti oameni ai epocii (avocatul Clarence Darrow, aparator al evolutionismului, si fostul candidat la presedentia SUA, William Bryan, ca acuzator al lui) aveau sa se implice in ultima confruntare deschisa dintre stiinta si religie. Mica sala a tribunalului ameninta literalmente sa se prabuseasca sub picioarele celor peste 1.000 de cetateni, imbulziti sa asiste la ceea ce avea sa se cheme „Procesul maimutelor”. Dupa 10 zile, jurnalele din America
au detonat vestea: stiinta a triumfat!Stiinta( in articolul de fata, notiunea de “stiinta” se refera la stiintele exacte, fara a include “stiintele umaniste”, speculative, ca: istoria, filologia, etnografia, psihologia, sociologia, etc…), sau religie? Pentru lumea de azi a devenit axiomatica parerea ca stiinta si religia sunt doua domenii inamice, ireconciliabile. Pentru care motiv? Amandoua se pretind a fi „detinatorul adevarului”; „unica sursa de cunoastere”; „criteriul final”. Amandoua pretind autoritatea suprema. Si cum nu incap doua picioare intr-un pantof, nici doua sabii in aceeasi teaca, razboiul de exterminare e de asteptat sa tina pana la disparitia uneia din doua.
Este conflictul autentic?Existenta unor savanti celebri dar si buni crestini m-a determinat sa-mi pun intrebarea: este conflictul dintre stiinta si religie autentic, sau fals?
Dupa calculul probabilitatii, exista doar patru alternative.
Pentru cazurile 1 si 2: daca una din ele ar fi Adevar iar cealalta Minciuna, (si invers) conflictul ar fi categoric autentic: e lupta adevarului contra minciunii. Daca (pentru cazul 3), ambele ar fi Minciuna, conflictul ar fi la fel de autentic, ambele minciuni luptand pentru credibilitate. Dar daca ambele ar fi Adevar, atunci conflictul ar fi cu totul fals.
Concluzia la care am ajuns treptat este ca acest conflict dintre Stiinta si Religie, in fond e cu totul fals; si totusi, intr-o masura impresionanta, e autentic. Suna paradoxal? Sa lamurim enigma.
Stiinta – ce este ea.Stiinta este suma ordonata (sintetizata) a informatiilor despre „masinaria naturii”, despre cauzele si procesele ei naturale. in functie de domeniul studiat, exista diferite stiinte: fizica, chimia, astronomia… sau biologia, genetica, ecologia…
Pentru ca stiinta vrea sa cunoasca cat mai exact structurile naturii si mecanismele ei, ea nu are in vedere decat „faptele stiintifice”. Un „fapt stiintific” este cel care poate fi repetat si masurat (de ex: caderea unui obiect, vibratiile unui corp elastic, coagularea sangelui, etc…)
Acum, cand omul de stiinta studiaza „faptele stiintifice”, el urmareste in mod special regularitatea lor, ca sa ajunga sa descopere „legi stiintifice”. Aceste legi definesc modul in care se petrec lucrurile
in mod normal, precum si relatia de „cauza si efect” care exista intre lucruri.Dar „faptele stiintifice” si „legile” nu sunt de ajuns. Savantul arde de curiozitate sa gaseasca si
o explicatie, un raspuns la toate „de ce?”-urile. Spre exemplu, pe aragaz clocoteste o oala cu apa. De ce? Aparent: pentru ca focul de sub oala a ridicat temperatura apei la pragul de fierbere. Dar de ce a ajuns apa in oala si oala pe foc? La acest „de ce”, natura tace.Natura furnizeaza fapte, nu si explicatii. Stiinta poate, de exemplu, sa constate moartea unei persoane si cauza decesul: otravire cu cianura. Dar cine si de ce a comis crima? Pentru aceste intrebari, savantul trebuie sa recurga la imaginatia sa.
in acest punct am ajuns la o prima mare descoperire: ca, pe langa „fapte” si „legi stiintifice”, savantul mai are nevoie si o „schema explicativa”, pe care o gaseste… in propria sa minte.
Da, stiinta se bazeaza pe observare si experimentare. Dar stiinta nu se limiteaza doar la atat. Scopul ei mai inalt este sa integreze informatia respectiva intr-un sistem explicativ despre lume, sistem pe care savantul o are in mintea lui. Astfel, asezand (1) observatii si experimente, impreuna cu (2) legi stiintifice, intr-o (3) schema explicativa izvorata din mintea lui, savantul ajunge sa formuleze o „teorie stiintifica”. in acest fel, stiinta furnizeaza o tentativa de „carte tehnica a lumii”, dupa explicatiile sugerate de savanti.
Pentru tatal meu – fire materialista – stiinta era o „Biblie” care lamurea toate tainele si care cuprindea toate raspunsurile. in realitate, stiinta nu se ocupa cu toate laturile existentei. De aceea nici nu detine toata cunostinta. Exista limitari precise care restrang sfera cunoasterii stiintifice doar la anumite segmente ale existentei si care-i confera un caracter relativ. Sa enumeram aceste limitari:
1. Stiinta nu se ocupa decat de „faptele stiintifice”. Atunci: este Stefan cel Mare un „fapt stiintific”? Nu, pentru ca el nu poate fi nici repetat si nici masurat. El este doar un „fapt istoric”(
„Faptul istoric” se bazeaza pe evidente istorice acurate din punct de vedere al autenticitatii (evidente care pot sa fie cinstite sau necinstite!)). Stiinta nu poate investiga trecutul, pentru ca nu-l poate repeta! Faptele trecutului nu pot constitui obiectul stiintei exacte(intelegerea trecutului este domeniul de studiu al arheologiei, paleontologiei, geologiei. Cu privire la trecut, savantul nu poate emite decat ipoteze, sau tentative de explicatie (ipoteza disparitiei dinozaurilor, ipoteza nebulara, ipoteza cauzelor actuale…). Teoriile privind trecutul sunt ipotetice). „Metoda stiintifica” e cea care limiteaza stiinta doar la „timpul prezent”.2. intrucat savantul este preocupat sa identifice legile din natura, el este in mod deliberat orb fata de toate faptele ce scapa legitatii. Daca intalneste fenomene care nu se incadreaza in legile cunoscute de el, le considera „erori de observatie” sau „de interpretare” si le da la o parte. Stiinta, deci, retine din realitatea faptica doar partea pe care e in stare s-o recunoasca, tot asa cum un magnet nu retine decat partile feroase din totalitatea de obiecte existente.
3. A treia limitare se datoreaza faptului ca niciodata stiinta nu poate ajunge la adevarul ultim, la adevarul absolut, pentru simplul fapt ca insasi cunostinta omului este relativa si in continua dezvoltare. Descoperirile de maine vor pune in balanta certitudinile stiintifice de azi. De exemplu, mii de ani s-a crezut ca teoremele geometriei lui Euclid constituie adevarul final, pana cand matematicianul rus Nicolai Lobacevschi (cca. 1850) si ardeleanul Janos Bolyai au identificat geometria ne-euclidiana care depaseste sfera de aplicatie a primeia. Apoi: sute de ani am crezut ca principiile newtoniene ale fizicii (mecanicii) sunt universale, pana cand Einstein a statuat teoria relativitatii… Foarte recent, doi savanti americani de la reactorul nuclear McMaster, Dr. Henry Schwarcz and Dr. Jack Rink, au rasturnat toate datarile paleontologilor, folosind in premiera metoda „Electron Spin Resonance” cu Cobalt 60. Craniul „omului de Java”, evaluat pana in prezent la cca. 300.000 ani, a dovedit o varsta de numai 30.000 ani.(
“Este pentru prima data in lume cand se furnizeaza dovezi ca atat “homo erectus” (presupusul stramos maimuta-om) si “homo sapiens” (omul modern) au trait in acelasi timp”, spune dr. Schwarcz. „Noile rezultate vor avea un impact semnificativ asupra gandirii stiintifice cu privire la originea omului modern”. Vezi http://www.science.mcmaster.ca/mnr/Main-Page/dating.htm)Informatia nou achizitionata remodeleaza incontinuu hotarele, adesea sistemul, ba chiar si bazele stiintei.
4. A patra limitare, si cea mai drastica, este cea data de subiectivismul savantului.
Faptele sunt ca niste saci goi, care iau forma lucrului pe care il bagi in ele. Faptul ca un autoturism s-a suit pe trotuar si a dat peste un copac, nu inseamna inca nimic. in lipsa probelor, faptul depinde de interpretarea lui: fie ca soferul a fost beat; fie ca roata a iesit din presoane; fie ca a evitat un copil zburdalnic; fie ca soferul a suferit un infarct…
„Faptul stiintific” trebuie interpretat si el. Dar ca sa poata fi interpretat, trebuie sa se raporteze la un sistem explicativ. Dupa cum am mai spus-o, omul nu intelege decat fenomenele care pot avea o semnificatie pentru imaginea sa despre lume.
Filosoful Immanuel Kant spunea ca toata cunostinta omeneasca poarta amprenta propriei structuri a mintii. Ca adica omul, ca sa poata interpreta faptele, proiecteaza asupra lor propria sa judecata (concepte, categorii). Iar proiectia aceasta poate fi de „stanga” sau de „dreapta”.
Ca si Kant, psihiatrul elvetian Jean Piaget sustinea ca toata cunoasterea umana este de obarsie genetica; ca ea depinde de felul in care este construita mintea noastra(
Termenul folosit de el este „epistemologie genetica”). Spre exemplu, Isaac Newton nu gasise nici un fenomen in natura care sa evidentieze mecanismul gravitational al atractiei universale. El a „nascocit” ipoteza gravitatiei, iar modelul lui s-a confirmat in realitate.Si aici iese la iveala paradoxul „obiectivitatii” stiintei. Desi savantul porneste cu intentia de a „obiectiviza” natura, el o filtreaza mai intai prin simturile sale (care sunt subiective), prin mintea sa (tot subiectiva), si apoi prin filosofia sa proprie (si ea subiectiva).
Oamenii de stiinta au impresia ca ei descopera adevarul obiectiv. Dar credinta lor este gresita. Nimeni nu poate sa-si divizeze personalitatea si sa separe „savantul” de „filosoful” sau „credinciosul” din el.(
Din acest motiv, unii ganditori au postulat „agnosticismul” drept cea mai onesta alternativa. Agnosticii sustin ca, din moment ce nu ai nici o cale de a fi obiectiv, n-ai cum sa cunosti adevarul despre lume si sensul existentei. Pur si simplu, intrebarile sunt sortite sa ramana vesnic ferecate…”).„Imaginea despre lume” – pe care omul o are inainte de a deveni savant – este factorul decisiv care determina orientarea sa spre „stanga” sau „dreapta”, si consecutiv determina interpretarea faptelor. Aceasta „imagine despre lume” nu este altceva decat „crezul” savantului, un crez care – la urma urmei – e determinat de optiunea sa fundamental religioasa. Sa ilustrez:
in noiembrie 1999, prestigioasa revista „National Geographic” publica o veste fulminanta: in China, provincia Liaoning, se descoperise mult asteptata veriga lipsa dintre reptile si pasari. Era un mic dinozaur cu pene si aripi. Fosila prezenta caracteristicile de pasare (avea oase subtiri si pene) dar mai avea si o coada compacta de dinozaur. Dupa un studiu minutios si expuneri la teste radioactive, i s-a dat un nume, Archeo-raptor Liaoningensis, a fost omologata si a pornit biruitor ca sa biruiasca lumea. Din nefericire, dupa numai cateva luni, criticii au dovedit ca ramasitele apartineau mai multor fosile distincte care au fost asamblate (intentionat) intr-o singura piesa. De ce? Pentru ca paleontologii au interpretat faptele in functie de ceea ce asteptau ei sa gaseasca, pentru care „National Geographic” a trebuit sa-si ceara scuze… Va sa zica, in interpretarea rezultatelor experimentale, savantul este
predeterminat de „conceptia sa despre viata”.Un alt caz: Australopitecul, mult-speculata veriga de legatura intre maimuta si om. Identificat printr-o serie de descoperiri(
Descoperirea, in 1959, a lui „Homo erectus”, de Louis si Mary Leaky,: apoi descoperirea, in 1964, a „omului de Olduvai” – numit si Homo habilis. Descoperirea, in 1974, a lui „Lucy”, de Donald Johnson, etc…), Australopitecul este acceptat si azi ca primul hominid cu mers vertical. impotriva Australopitecului exista insa un dosar nerezolvat. inca din 1974, faimosul anatomist englez, Sir Solly Zuckerman, de la Universitatea din Birmingham, el insusi evolutionist, a contestat aceasta ipoteza. Dupa 15 ani de studii si cercetari facute cu echipa sa, a ajuns la concluzia ca Australopitecul nu mergea deloc vertical; ba inca nu se deosebea cu nimic de maimutele actuale. in 1990, Lordul Zuckerman scria: „Antropologii darwinisti se amagesc diagnozand cu ochiul liber ceea ce isi imagineaza ca trebuie sa fie caractere umanoide la oase si dinti…”; si „Odata ce antropologii sunt decisi sa accepte ceea ce ochiul lor a vazut, toate celelalte trebuie sa se alinieze la diagnoza lor”. Dr. Charles Oxnard, directorul programelor de doctorat al Scolii medicale, Universitatea California de Sud, a studiat si el scheletul postcranian al Australopitecilor si a demonstrat ca aceste fiinte nici nu umblau vertical si nici nu erau forme intermediare intre maimuta si om. Argumentele lui Zuckerman si Oxnard n-au putut fi contestate pana in ziua de azi. Si totusi…Exemplele date sunt tipice nu numai pentru paleontologi. Orice savant „vede” in functie de propriul sau crez.
Din pricina acestor patru limitari, stiinta nu poate fi sursa cunostintei „obiective” si „absolute”. in cazul cel mai fericit, stiinta reda constiincios
doar o parte din realitate, acea parte care se refera la aspecte prezente, in domenii materiale, si acestea bine delimitate. („Stiintele naturii au dezvoltat metode prin care pot descrie eficient o parte din realitate, dar numai o parte“, scria Martin Federspiel, directorul Planetariului din Freigurg in revista „Der Spiegel” din 29 aprilie 2004, „fapt pentru care stiinta ajunge doar la anumite raspunsuri“. Raspunsuri la intrebari ca: cum de stau laolalta spiritul si materia; sau de ce sunt legile naturii asa si nu altfel, pot fi raspunse doar printr-o corelare a stiintei cu filosofia si teologia.” )La toate problemele pe care le ridica „testabilitatea” evolutionismului cat si „conformitatea lui cu legile existente”, se adauga un dosar voluminos si in continua crestere de dovezi contrare. Vrand sa le diminueze importanta, evolutionistii le-au denumit „para-conformitati”, termen de acoperire pentru evidentele care nu se incadreaza in modelele „stiintifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, si nici lista reprezentativa a celor mai graitoare para-conformitati. Ele reprezinta doar cazuri care mi-au fost la indemana, suficiente ca sa dea o idee privind problemele care confrunta evolutionismul.
1. Para-conformitati in datare: (a) Datarea rocilor – Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarba niste mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o varsta intre 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. in realitate, eruptia vulcanica se produsese in anul 1801. (b) Carbonul de origine organica – a fost detectat in toate rocile, chiar si in cele mai in varsta roci descoperite pe pamant. Nu exista nici o dovada ca ar fi existat vreo epoca cand sa nu fi fost viata pe pamant. Asta face ca originea vietii sa fie impinsa dincolo de orice model geologic ipotetic. (c) Datarea cu C14 – Spectrometrul acceleratorului de masa, o tehnica de
datare radiometrica sensibila, a identificat in unele straturi de carbune cantitati de Carbon radioactiv (C14) care indica o varsta de cca. 40.000 ani si nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 in atmosfera depaseste rata de injumatatire cu cca. 30%. Iar atunci cand aplicam si acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrang la intervalul de pana la 10.000 ani.
La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, in laboratoarele Universitatii din Arizona, fara sa se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, in timp ce este presupus ca dinozaurii au existat cu 140 milioane ani in urma. Daca mai adaugam si faptul ca ratia de C14 este mult mai mare in atmosfera ca acum cateva mii de ani, atunci Alosaurul probabil ca a trait cu 6,000 – 10,000 ani in urma.
Evidentele acestea disconfortante pentru savantii evolutionisti sunt rezolvate in mod original: „La un simpozion de preistorie in Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comuna intre arheologi fata de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Daca o datare cu C14 sustine teoria noastra, atunci o introducem in text. Daca nu o contrazice cu totul, o punem in nota de subsol. Iar daca nu se incadreaza nicidecum in schemele noastre, o ignoram pur si simplu’.”
( T. Save-Soderbergh si Ingrid U. Olsson, in volumul "C-14 Dating and Egyptian Chronology," ”Radiocarbon Variations and Absolute Chronology”, ed. *Ingrid U. Olsson (1970), p. 35.)2. Para-conformitati in structura geologica (a) Straturi geologice aberante – Masivul precambrian Lewis, localizat in parcul national Glacier, care se desfasoara din Montana (SUA) pana in Alberta (Canada), pe distanta de 217 km, cu o latime de 56 km si profunzime de 5 km, poarta stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).
HeartMountain – care flancheaza parcul Yellow Stone – este alcatuit din roca paleozoica (ordovician, devonian), ce se ridica deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tanar. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lina si normala, cu lipsa oricaror semne de fracturi si deranjari stratigrafice.
in canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se afla imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fara nici un indiciu de rasturnare accidentala.
Sheep din Wyoming (SUA) – poarta in varf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adanc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi tertiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi sa urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).
Muntele Glarus din Elvetia, in loc sa fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos in sus): permian… jurasic… eocen, dovedeste pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasa, avand eocen la baza (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) si terminand cu permian (cca. 280 milioane ani), fara a indica striatii sau semne de rasturnare. Ce forta din lume ar fi putut rasturna frumusel si fara s-o ravaseasca o masa geologica de 34 km adancime?
in regiunea Baltica, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). intre ele, schema evolutionista plaseaza un gol necrutator de cca. 500 milioane de ani!
(b) Fosile „de legatura” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum( Pe romaneste: chiedicuta sau piedicuta.), inalt de 40 metri, a fost gasit strabatand diferite straturi sedimentare care insumeaza, dupa schema evolutionista, cca. 300-400 milioane ani. 3. Para-conformitati in domeniul fosilelor (a) Fosile in straturi gresite – La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme fata de stratul geologic in care se gaseau.in 1970, in valea Guryul din Casmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiana (cca. 280 milioane ani) in acelasi strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate ca teoria geologica evolutionista cere ca acestea sa fie separate de zeci de milioane de ani.
Fosile de pasari obisnuite au fost gasite in straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix
( in schema evolutionista, Arheopterix este considerat a fi veriga de legatura dintre reptile si pasari.). E de precizat ca Arheopterix n-avea in nici urma de solzi (asa cum apare in desene din manualele scolare), ci doar pene, ca suratele pasari.in straturi cambriene si chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidente disconfortante pentru teoria evolutionista, care prevede aparitia florilor cu cca. 100 milioane de ani mai tarziu.
(b) Fosile vii – Conform evolutiei, fosilele trebuia sa se fi stins si sa nu convietuiasca laolalta cu formele de viata contemporane. Si totusi, ele exista, spre nedumerirea evolutionistilor. De exemplu, graptolitii – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile in straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate disparute. Recent, au fost identificate in Oceanul Pacific graptoliti (Cephalodiscus graptolitoides), ale caror similitudini cu fosilele preistorice sunt atat de evidente, incat e greu sa le clasifici altfel decat ca niste „fosile vii”.Apoi mai exista animale ca: Limulus, Tuatara, Triops, Coelacanthus, gandaci, furnici, termite, urechelnita, etc…; si plante ca Magnolia, Gingko, nucul, artarul, vita de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc… (c) Verigile lipsa fosile – Exista cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o veriga lipsa, ci toate se incadreaza in specii distincte. (d) Oameni moderni, prezenti in preistorie –
in 1968, la Antilope Springs, Utah, in inima unui strat cambrian cu trilobiti (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult impreuna cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua sa calce peste doi trilobiti, zdrobindu-i partial.
intr-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificata o pingea de pantof fosilizata. Pingeaua de masura 13 poarta semnele unei duble cusaturi, iar partea din dreapta e mai uzata decat cea din stanga
(Victoria Institute , 1948, 80:21-22.).in zona lacului Managua, din Nicaragua, se gasesc urme de picior uman alaturi de unelte, ingropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, in timp ce testul de C14 a masurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mainile omului.
in iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumina, in vecinatatea orasului London din Texas, un ciocan de 15 cm, ingropat in roca dura dintr-un strat cretacic.
in 1971, au fost excavate in Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de roca sedimentara compacta, datand din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este in parte inlocuite cu malahit (minereu verde).
La 9 septembrie 2000, noi urme umane alaturi de urme de dinozaur au fost descoperite in vechea albie a raului Paluxy, in apropiere de Glen Rose, Texas. in trei locuri, pasii omului calca clar drept in urma de dinozaur, inlaturand orice supozitie de fals.
in acelasi strat cu urmele de dinozaur, s-a gasit o urma de palma umana imprimata in roca cretacica, atat de exacta incat i se disting particularitati ale degetului gros, ale striatiilor palmare dintre degetul gros si aratator, ca si urmele degetului mijlociu penetrat in lutul pietrificat.
in cel putin 28 de cazuri, au fost gasite fosile umane in straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.
in 1929 a fost gasit un schelet de mastodont in Ecuador
. De jur imprejurul lui se aflau urmele unui foc urias – ca pentru a fi rumenit si mancat de vanatori – impreuna cu cioburi de oale pictate si alte articole ale civilizatiei umane. Descoperirea a fost datata ca apartinand secolului 2-3 d.Hr.in 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a gasit intr-un strat inferior lui Lucy o fosila pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este ca acest homo habilis este mai „evoluat” decat fosilele de deasupra.
intre 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit in regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman in acelasi strat „fosil” cu Lucy, drept care evolutionisti au pretins ca ele au fost lasate de fiinte de tip Lucy. in schimb, podologii si medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia ca ele apartin 100% omului modern. Chiar si paleontologii recunosc ca „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”
Si tot asa mai departe…
A reusit oare arhiva de „para-conformitati” in continua imbogatire sa dezarmeze pe scientistii materialisti? Nu cred. „Ratiunea este flexibila la orice…” – spunea Blaise Pascal. Iar o minte nedispusa sa-si revizuiasca convingerile va continua sa gaseasca tot felul de explicatii logice
( Logica nu este adevar. Logica este doar „gramatica” gandirii corecte, nu gandirea corecta insasi. Chiar si minciuna se foloseste tot de „logica” pentru a fi credibila!) si fanteziste, numai ca sa eludeze intalnirea cu Dumnezeu – o intalnire care cere un pret scump: independenta spiritului, un stil de viata libertin, strain de principiile neprihanirii. Pentru aceasta ratiune, darwinismul insusi tot „evolueaza”, ajungand in ipostaze noi ca „teoria mutatiilor rapide”, „teoria simetriei radiale”, „teoria echilibrului punctual”…„Evolutia a devenit o religie stiintifica. Aproape toti savantii o accepta si multi sunt gata sa modifice observatiile lor, numai pentru a se potrivi cu ea”.
(H. Lipson, “A Physicist Looks at Evolution,” Physics Bulletin 31 (1980), p. 138)Fiecare insa alege pentru sine. Dupa atata argumentare, ajunsi la o rascruce de drum, ai de luat o decizie privind intrebarile fundamentale
„Cine suntem? De unde venim? incotro ne ducem?”. Fie:
Alternativa 1. ca „Materia si mintea au aparut spontan din nimic”
Alternativa 2. ca „O materie eterna a creat mintea”
Alternativa 3. ca „O minte eterna a creat materia”
(Alternativa 1. este contrazisa de prima legea a termodinamicii. Alternativa 2. este contrazisa de a doua lege a termodinamicii. A treia alternativa nu poate fi nici contrazisa, nici aprobata de stiinta, intrucat – vizand domeniul supranaturalului – ea pur si simplu depaseste sfera de studiu a stiintei.)Sa nu uiti, insa, ca indiferent pentru care din cele trei alternative vei opta, alegerea ta va inrauri destinul tau, cel de acum si cel vesnic.
2. Incompatibilitatea cu legile naturale
Daca primul criteriu este nesatisfacut prin absenta evidentelor, cel de-al doilea criteriu este nesatisfacut prin contradictii flagrante cu legile stiintifice cunoscute.
a. Legile termodinamicii.
Legea intaia a termodinamicii statueaza ca „nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, ci totul doar se transforma”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale si materiale, energia sau masa nu se creeaza. Ea doar se transforma. Evolutionismul, in schimb, pledeaza in numele stiintei pentru „o aparitie subita a universului, la intamplare…”
Legea a doua a termodinamicii statueaza „racirea termica a universului”. in alte cuvinte: ca universul organizat tinde sa se dezorganizeze, cautand echilibrul, inertia, un zero absolut; ca niciodata, din intamplare, materia nu se organizeaza spre planuri superioare, ci ca doar se dezorganizeaza…
Evolutionismul insa se fundamenteaza pe cresterea de informatie si auto-organizarea materiei, in salturi catre superior – fapt ce contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul ca haosul, printr-un „Big-bang”, s-a transformat pe sine intr-un creier cu 120 trilioane de conexiuni – este o violare a acestei legi. Doctrina ca totul poate sa creasca in organizare, din pura intamplare, intr-un interval de milioane de ani, este acceptabila doar ca un crez religios, nu ca teorie stiintifica.
b. Legea biogenezei
Evolutionismul presupune ca viata a aparut spontan, din materie moarta, printr-o intamplare absolut fericita; ca substantele chimice lipsite de viata au avut puterea, cel putin o data, sa se combine in mod spontan si sa produca organisme vii. inca din 1890, Louis Pasteur a combatut decisiv crezul „generatiei spontanee”, formuland legea ca „viata provine doar din viata”. A sustine contrariul este nestiintific.
c. Genetica
La data cand evolutionismul era acceptat ca teorie, stiinta naviga pe ape tulburi, ipotetice. Genetica nu exista. Ceea ce i-a frapat pe Darwin, Huxley si Haeckel erau similitudinile morfologice. Argumentele anatomiei comparate la ora actuala sunt rasturnate de genetica. Speciile cu similitudini provin din arii diferite ale plajei ADN-ului( Cromozomii la speciile animale: 8 musculita Drosofila; 18 canarul; 24 fluturele; 34 – zebra; 78 gaina; 172 porumbelul; 38 tigrul; 40 soarecele; 64 – porcusorul de Guinea; 40 porcul; 46 omul; 48 maimuta; 54 oaia; 50 bivolul; 60 vaca; 62 magarul; 64 calul; 76 pisica; 78 cainii; 84 rinocerul.
Iar la vegetalele: 20 porumbul; 24 rosiile; 28 graul; 48 cartoful; 66 pepenele verde; 52 Floarea de colt, etc… ). Cca. 80 000 de gene compun cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, capsuna contine doar 8% fata de om, in timp ce ceapa contine de 12 ori mai mult (adica 960.000 de gene). Iar amoeba – de 200 de ori mai mult! Genetica consolideaza notiunea de specie distincta, stabila, unica, si contesta transformismul.
Michael Denton, cercetator australian in genetica moleculara, scrie in cartea sa „Evolutionismul – o teorie in criza”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 ani, la ora actuala stim ca exista nu numai o despartire clara intre speciile vii, ci si ca aceasta dramatica despartire este absolut neunificata de nici o forma tranzitionala („verigi lipsa”). Ba mai mult, aceste forme tranzitionale nu numai ca sunt empiric absente, dar conceptual sunt chiar imposibile.”
d. Sistemele ireductibile
Biologii care au fundamentat ortodoxia darwinista au considerat celula drept un bulgare nediferentiat de protoplasma. Organismul (si in special celula) reprezenta pentru ei un „black box”, o cutie neagra – o masinarie care face lucruri minunate printr-un mecanism necunoscut pentru om.
Biologul Michael J.Behe explica faptul ca, la ora actuala, biochimistii au ajuns sa exploreze partea dinlauntru al cutiei negre. Si ce au gasit acolo se cheama „complexitate ireductibila”.
Orice om a vazut o capcana de soricei. Ea este construita dintr-o scandurica (1), de care se prinde un arc terminat cu un „ciocan” (2), ce se blocheaza cu o piedica (3), care la randul ei este conectata la un carlig cu declansator (4), in care se afla o momeala (5). Daca un singur element lipseste, jucaria nu mai functioneaza. Capcana de soricei este un sistem ireductibil.
La nivel molecular, viata este plina de asemenea sisteme. Cunostintele au devansat atat de mult darwinismul, incat biologii nici macar nu incearca sa explice cum au putut sa apara sistemele ireductibile in mecanismul evolutiei lente.
„Cand ma gandesc la ochiul omenesc, ma cutremur”, marturisea Charles Darwin. Ochiul este in stare sa efectueze 100.000 functii separate zilnic. El este un asemenea sistem ireductibil care sfideaza evolutia. Daca ar fi nedezvoltat, ochiul ar fi total nefunctional. Dezvoltarea anatomica gradata a ochiului omenesc este o imposibilitate, datorita multor trasaturi sofisticate care depind unele de altele. Darwin marturisea: “Cum devine un nerv sensibil la lumina ne preocupa azi mai mult decat originea vietii insasi”. Dar nu numai sub aspectul structurii anatomice a ochiului, lucrurile sunt uimitoare, ci si a proceselor biochimice care insotesc fiecare aspect.
Mai intai, lumina loveste retina. O molecula retinala isi schimba imediat forma. Aceasta determina o alta proteina, rodopsina, sa-si schimbe forma. Aceasta reactie atrage o a doua proteina, transducin, care la randul ei se leaga de fosfodiesteraza, o a treia proteina. Aceasta noua molecula formata reduce numarul ionilor pozitivi de sodiu. Rezultatul dezechilibrului de ioni de sodiu din interiorul celulei cauzeaza o incarcatura electrica care este transmisa la centrul optic, pe care computerul creier o interpreteaza – …si noi vedem!
Dar nu exista doar un singur tip de ochi! Exista o sumedenie: de om, de caracatita, de vertebrate, de artropode, de trilobiti… De exemplu, ochiul de trilobit. in timp ce ochiul uman are un singur cristalin, ochiul de trilobit e compus dintr-o multime de lentile duble, pana la 15.000 lentile separate in fiecare ochi. Miliardele de ani de evolutie lenta nu puteau elabora ceva atat de complex.
Un alt sistem ireductibil este organul de reproducere. Profesorul Howard Peth se intreaba: „Cum ar fi putut organe sexuale feminine si masculine – care se completeaza perfect – sa apara gradat, in paralel, dar ramanand cu totul inutile pana la completa lor dezvoltare?”
in numarul din 24 februarie, 1984, revista „Discover”(Articolul se intituleaza “Why sex?”, cu subtitlul: “Sexul este misterul singular cel mai important si cel mai intrigant al evolutiei.”) readuce in atentie unul din cele mai dureroase mistere ale evolutiei. Dupa doctrina darwinista, supravietuirea speciei este asigurata de adaptare, precum si de transmiterea cat mai eficienta a mostenirii genetice. Dar inmultirea sexuata este o metoda ineficienta si extrem de riscanta. Ea cere o mare cantitate dezordonata de timp si energie. Iar faptul ca inmultirea sexuata injumatateste mostenirea de informatii genetice a parintelui contrazice principiul biologic de baza al evolutionismului: anume ca scopul principal al organismului este sa transmita progeniturii cat mai multe din genele proprii cu putinta. in contrast cu inmultirea sexuata, reproducerea asexuata este o cale mult mai simpla, mai rapida, mai eficienta cale de reproducere, care permit creaturii sa se replice pe sine fara ajutorul unui semen si apoi sa-i transmita descendentilor toate genele sale. Conform darwinismului, speciile cu inmultire sexuata ar fi trebuit sa dispara demult in fata celor asexuate.
e. Probabilitatea
Evolutionismul considera „sansa”, sau probabilitatea fericita, ca fiind principiul fundamental pentru aparitia vietii cat si pentru salturile evolutive de la un stadiu la urmatorul. Sansa indeplinirii tuturor conditiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula, organele, organismele homeoterme, reproducerea vivipara, etc… este inimaginabil de infima.
Probabilitatea aparitiei spontane a numai 200 enzime cat este necesar pentru aparitia unei celule primare a fost calculata la 1/10 40.000. Compara aceasta probabilitate imposibila cu varsta acceptata a universului in teoria Big-Bangului, de 1/1017 secunde. Daca ar fi sa acordam fiecarei probabilitati o singura secunda, timpul n-ar ajunge nici pentru realizarea primului pas, de la Anorganic la Organic, cu atat mai putin pentru tot restul de cortegiu de salturi evolutive. Sir Fred Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de ridicol si improbabil ca presupunerea ca un tornado, bantuind un depozit de fiare vechi, sa asambleze un Boeing 747”.
„Matematicienii sunt de acord ca, din punct de vedere statistic, orice probabilitate mai mare de 1060 este „nula”. Oricare din speciile cunoscute, incluzand chiar si bacteria unicelulara, are un numar enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o bacterie unicelulara are cca. 3 milioane de nucleotizi, aliniati intr-o succesiune foarte exacta si specifica. Aceasta inseamna ca nu exista probabilitate matematica pentru nici una din speciile cunoscute, pentru o aparitie intamplatoare prin mutatii intamplatoare”.( I. L. Cohen, Darwin was Wrong (1984), p. 205.)
„Selectarea la pura intamplare a proteinelor corespunzatoare, si acestea toate dextrogire, si apoi plasarea lor in secventa specifica intr-o molecula, tot prin hazard, ar solicita un numar de 1/1089190 molecule de ADN (in medie) pentru a oferi o singura sansa de formare a secventei specifice de ADN capabila sa codeze cele 124 proteine. 1/1089190 de molecule ar cantari de 1/1089147 ori greutatea pamantului, cantitate suficienta pentru a umple universul de cateva ori. Se apreciaza ca totala cantitate de ADN, necesara pentru codarea a 100 miliarde de fiinte umane, ar putea ocupa un spatiu mic cat o jumatate de tableta de aspirina. Cantitatea de ADN cantarind de 1/1089147 ori cat pamantul este absurd de mare. Ea doar subliniaza cat de mica este sansa aparitiei unei singure molecule de ADN la intamplare.”(R.L. Wysong, The Creation-Evolution Controversy, p. 115.)
„Orice incercare de a concepe o teorie evolutionista a codului genetic este zadarnica, intrucat codul acesta este lipsit de functionalitate daca nu este „tradus”, adica daca nu conduce la sinteza proteinelor. Dar masinaria prin care celula traduce codul este alcatuita din aproximativ 70 de componente care ele insele sunt produsul tot al codului!”( Michael Pitman, Adam and Evolution (1984), p. 147)
Ca sa evite aceste absurditati, stiinta ipotetica propune o serie de alte modele: ca protozoorul initial ar fi fost mult mai simplu decat ne putem noi imagina, bazat pe un alt sistem de auto-replicare decat ADN/ARN; ca universul ar fi existat intr-un nesfarsit ciclu de Big Bang si Big Plop, din care in mod fericit, am scapat noi…; sau chiar„pan-spermia” – ca viata ar fi poposit pe pamant venind din alta parte a universului.
f. Informatia
Evolutionistii nu realizeaza ca, pe langa domeniul materiei, ei au de a face si cu un al doilea domeniu cel putin la fel de incomensurabil: domeniul informatiei. Aceste doua domenii nu pot fi niciodata suprapuse prin vreun fel de reductionism. Gena este un pachet de informatii, nu un obiect.
Modelul de baze perechi din molecula de ADN ii da genei specificul. Dar, atentie, molecula de ADN este mediumul, nu si mesajul. Este ca si cu banda magnetica a casetofonului, care reprezinta suportul material pentru informatia care este cu totul altceva decat suportul dat. Pastrarea acestei distinctii intre medium si mesaj este absolut indispensabila pentru clarificarea ideii de „evolutie”. Pentru a explica viata, trebuie sa explicam nu doar originea substantelor chimice, ci si originea informatiei.
Un om este alcatuit din trilioane de celule diferite, organizate intr-o masinarie de mare precizie. Fiecare celula are cate un nucleu. Iar fiecare nucleu contine o baza digitala de date care cuprinde mai multa informatie decat toate cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.
Toate fiintele depind de relatia activa dintre moleculele de acid nucleic mostenit – ADN – si moleculele de proteine, materialul de constructie. Ca sa produca proteine, fiintele vii se folosesc de secventele de ADN prin care isi aliniaza o secventa corespunzatoare de grupe de aminoacizi. Dar in mod natural, ADN-ul si proteine reactioneaza contrar acestei ordini, in sensul distrugerii sistemului viu. Dupa cum fosforul, sticla si cuprul nu se cauta ca sa formeze automat o structura numita „televizor”, decat numai daca sunt aranjate de o inteligenta exterioara lor, tot asa ADN-ul si proteina ajung sa intre intr-o relatie constructiva numai daca sunt controlate de o informatie exterioara lor.
Nucleotidele esentiale pentru construirea de molecule de ARN si ADN cer conditii radical diferite pentru asamblarea lor. Citozina si uracilul ARN-ului au nevoie de temperaturi de fierbere a apei, in timp ce adenina si guanina au nevoie de temperaturi de inghet. in conditii naturale, cele patru elemente de constructie nu se pot in veci corela singure, in acelasi loc si in concentratii adecvate.
Asamblarea celei mai simple componente care sta la baza vietii, integrand aminoacizii – care sunt levogiri( Levogir si Dextrogir: Izomeri optici a unei substante. Moleculele au o structura spatiala care deviaza lumina fie spre stanga (levogiri), fie spre dreapta (dextrogiri). ) – cu zaharurile nucleotide – care sunt dextrogiri – nu poate avea niciodata loc „in vitro”(“in vitro” – in conditii anorganice, de laborator. „In vivo” – in conditii reale, de viata.), decat „in vivo”. Pentru a se produce combinatia, este nevoie de participarea unei enzime, ea insasi o proteina care trebuie sa fie codata genetic pentru o operatiune specifica.
Problemele pe care le ridica macro-cosmosul nu sunt nici ele mai mici sau mai putine decat problemele micro-cosmosului. Andreas Tammann, profesor de astronomie la Universitatea din Basel era citat de revista „Der Spiegel” astfel: „Universul este atat de incredibil de bine construit, incat trebuie sa fi fost planificat. Daca, de exemplu, densitatea materiei in momentul Big-bang-ului ar fi fost cu numai o 0,1040-ime mai mare, la scurt timp universul s-ar fi prabusit.“
Iar savantul in fizica particulelor, John Polkinghorne, distins cu premiul Templeton pentru anul 2002, scria: „Daca puterea gravitatiei, sau sarcina unui electron, sau masa unui proton… ar varia cu numai foarte putin, n-ar exista nici atomi si nici stele si nici viata! Extrem de finul acord al legilor naturii ma conduce la concluzia ca in spatele naturii nu se afla intamplarea, ci un proiect inteligent”.
Creationismul biblic se mai cheama si “Teoria destinului inteligent”(Intelligent Design Theory (engl). ). O credinta a bunului simt socoteste ca numai o Inteligenta putea sa sfideze tiparul simplist evolutionist al unei „cea mai sigura si adaptata solutie” si sa diversifice opera sa atat de creator, incat: la cele 457 specii de rechini, exista si reproducerea ovipara, si cea vivipara(Ovipari – se inmultesc prin oua. Vivipari – nasc pui vii.), cat si una ovo-vivipara; serpii sunt ovipari, nu si viperele: ele nasc puii vii; exista patru tipuri de aripi cu patru tipuri de zbor(Reptile (pterodactilii), pasari, mamifere (liliacul) si insectele.)… Natura este marturia unui spirit creativ nelimitat
______________________________
de Lucian Cristescu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.
