Strainul din Galilea

Strainul din Galilea
(program de An Nou)

CUPRINS:
1.    Deschidere 355
2.    Rugăciune
3.    COR: Vă închinaţi
4.    Poezie: De anul nou
5.    Introducere: Smochinul
6.    Poezie: Eu sunt smochinul
7.    COR: Dacă
8.    Tema I
9.    Poezie: Transplant
10.    Poezie: Biserica Omega
11.    COR: Deschide-mi ochii
12.    Text+poezie: Cel ce se uită pe sine
13.    COR: Sfinţeşte-mi Tu inima mea
14.    Tema II: Străinul din Galileea
15.    Poezie: Străinul din Galilea
16.    COR: Străinul din Galilea
17.    Tema III
18.    Poezie: Un an laodicean
19.    COR+COM 132
20.    Tema IV A
21.    Poezie: Cât despre mine
22.    COR
23.    Angajament
24.    Poezie: Bulgări de lut la picioarele Tale
25.    Tema IV B
26.    COR
27.    Poezie: Ce faci, nu intri?
28.    Încheiere: text-poezie: E vremea
29.    COR: E timpul
30.    Împărţirea făgăduinţelor
31.    Închidere 79
32.    Rugăciune
33.    Postludiu – ieşire

DE   ANUL   NOU

S-a scurs un an de har
Avem serbare iar
Ne bucurăm
Şi iar cântăm
Stând la hotar


INTRODUCERE
SMOCHINUL

A mai trecut un an…  şopti grădinarul ostenit privind cu tristeţe falnicul copac ce se înălţa în faţa lui. Broboare de sudoare îi scăldau faţa aprinsă de arşiţă în timp ce gândul îi alerga departe.
Cu câţiva ani în urmă mâinile lui bătătorite au luat cu gingăşie o plantă firavă şi au planta-o în pământ bun. A altoit-o într-o viţă nobilă, i-a săpat pământul, a udat-o, i-a îngrijit fiecare frunză, fiecare ramură… şi acum… e demult un pom frumos… coroana impunătoare cu frunzele colorate de un verde viu se ridică triumfătoare deasupra tulpinii puternice… Dar acolo jos, lângă tulpină se întâmplă ceva… un fir plăpând de iarbă, moare încet suspinând după o rază de soare… nu-l vede decât Smochinul care tremurându-şi frunzişul nepăsător îşi revarsă umbra pe pământul gol – înfiorând un fluture rătăcit – care nu-şi găseşte o floare de popas.
Deodată în faţa grădinii se opreşte o trăsură şi din ea coboară un om grăbit şi bucuros… e Stăpânul grădinii… cu faţa luminoasă, deschide uşa şi salutând binevoitor pe grădinar se îndreaptă spre copacul care e fala grădinii.
…. A mai trecut un an, cel ce îngrijeşte grădina e om harnic şi priceput, smochinul e de soi… aşa că, cu siguranţă… voi mânca cele mai frumoase şi gustoase smochine… privirea aleargă grăbită prin frunzişul bogat… dar mâna întinsă rămâne goală… NICI O SMOCHINĂ…!
Venise drum lung stăpânul până aici şi era flămând şi însetat…
– AU TRECUT ATÂŢIA ANI! şi nici un rod? Mai lasă-l şi anul acesta mi-ai spus… şi l-am lăsat, am cheltuit atât de mult şi nimic!?… uite firul de iarbă a murit din cauza umbrei lui. Taie-l… să nu mai facă umbră degeaba.
– Mai lasă-l şi anul acesta,… am să-i pun gunoi la rădăcină, am să-l îngrijesc mai bine… zise grădinarul cu glasul sugrumat de durere. Pe faţa lui sudoarea se amestecă acum cu sânge şi lacrimi în timp ce mâinile rănite se ridicau spre stăpân ca o garanţie pentru smochinul neroditor.

EU   SUNT   SMOCHINUL

Mărturisesc că este-aşa cum scrie
Cuvântul adevărului de viaţă.
Sub raza Lui eu am primit povaţă.
Sub semnul Lui speranţa mea învie.
Şi am fost rând pe rând oaia pierdută
Fiul risipitor întors acas’
Am fost acel chemat şi eu în vie
Ca să lucrez în ultimul meu ceas.
Eu sunt acela ce-am primit talanţii
Stăpânului plecat în depărtare.
Eu sunt pământul roditor sau tare
Chemat ca să producă germinaţii.
Dar astăzi în parabola de viaţă
Sunt căutat să reprezint smochinul,
Şi recunoscător va fi străinul
De va găsi şi roade şi verdeaţă.
La umbra mea se va simţi răcoarea
Înţelegând un sens de existenţă.
Dar toată-nţelepciunea şi valoarea
Va sta în ale roadelor prezenţă
Şi după paşi le recunosc durerea
Şi după paşi le recunosc dorinţa
Şi ne-ai mustra atât de mult conştiinţa
De n-ar găsi la mine mângâierea.
Problema ce se pune e a vieţii
Şi foamea vieţii cine o alină?
Căci este numai drept când trec drumeţii
Să ceară pace, dragoste şi milă.
Interesant şi ce surpriză, Doamne,
Chiar Tu păşeşti pe drumul acesta dur?
Tu, care m-ai sădit, mi-ai dat contur
Şi Ţie, Doamne-ţi este astăzi foame?
Tu, suflete, de lângă drum de vină
Sădit să reprezinţi lumina vieţii
Să ştii că toţi aşteaptă de la tine
Roade de pace, dragoste şi milă.

TEMA   I

În grădina secolului XX Grădinarul are semne de cuie în mâini dar dragostea-i nesfârşită îi dă mereu forţe noi… şi sapă pământul, îl udă… îngrijeşte smochinii, viţe nobile, rod puţin!… sau fără rod…

TRANSPLANT

Am crezut că inima
Poartă-n ea iubire
Şi că poate ca să dea
Chiar şi fericire;
Doamne, nu-i adevărat,
Îi lipseşte fapta
Şi este nespus de rea…
Transplantează-mi alta!
Am crezut că mâna mea
Este mai miloasă,
Că se-ntinde ca să dea,
Că de altu-i pasă…
Însă nu, o, nu-i aşa,
N-are pic de milă,
Tai-o şi în locul ei
Pune-a Ta mână!
Am crezut că-n drumul meu
Pun piciorul bine,
Că e drumul cel ales
Şi că mă susţine…
Însă nu, este greşit,
Rătăceşte-ntruna,
Doamne, Doamne, schimbă-mi-L
Şi mă ia de mână.
Mai credeam că ochii mei
Poartă-n ei lumină
Şi că-n ei se oglindesc
Linişte deplină…
Însă vai, sunt orbi, sunt goi
Fă cu ei ce crezi,
Doamne, scoate-i şi în loc
Pune alţii limpezi
Cine-ar fi crezut că am
O ureche surdă
De Cuvântul vieţii sfânt
Nici nu vrea s-audă…
Ce să fac ca să aud
Şoaptele-ţi divine?
Doamne, pune-mi alta-n loc
Ca s-aud mai bine!
Şi credeam că vorba ei,
Vorba limbii mele,
Este dulce şi cu vers
Şi cu dor de stele…
Însă nu-i adevărat,
Totul e minciună,
Doamne, limba-i de tăiat
Pune-mi alta bună!
Ochi, picior, urechi şi mână
Totul mi s-a transplantat,
Limba mea se laudă-ntruna,
Doamne, sunt un om schimbat,
Inima îşi cântă versul
Unei vieţi de fericire,
Căci acum, în sentimente
Poartă-n ea o nouă fire.
Am crezut că nu se poate
Că voi fi pierdut pe veci,
Cine să mai intervină
Când eşti gata să te treci?
Însă, Doamne, ce minune,
M-ai primit, m-ai consultat
Şi în faţa tuturora,
pot să spun, da, SUNT SALVAT!

BISERICA   OMEGA

La uşile bisericii moderne
Stă Christ bătând şi aşteptând intrare,
Ninsoare de crăciun pe ea s-aşterne,
Zăpezi de-ntârziere şi uitare…
Un înger surd păzeşte din-lăuntru,
Iar sfinţii mai vorbesc, mai dorm, mai cântă,
Căci s-au obişnuit cu amănuntul
Că tot afară stă Prezenţa sfântă…
Păianjenii ţes pânze la zăvoare,
A ruginit şi gândul şi curajul,
Şi totuşi, înăuntru-i sărbătoare;
Lipsiţi de Christ, noi salutăm mirajul…
Iar Christ stă tot la uşă, tot flămând
De părtăşia noastră şi de pace
Noi ştim că stă afară, lăcrimând,
Dar nu-ndrăznim să-L invităm încoace.
Şi trece timpul, şi se-adună zilnic
Nelegiuiri şi legiuiri în plus
Şi valul se ridică tot mai cinic,
Şi ne lipseşte cârma Iui Isus.
El stă afară, stă Galileanul…
–    Ne teme că-i vreun duh sau vreo nălucă
Dar cine este sigur că la anul,
Chemarea-I răbdătoare mai apucă?
În maelstromul OMEGA am intrat…!
Ah, unde este nordul? Unde-i cerul?
Ca Petru cel viteaz ne-am afundat,
Cu tot cu chei… Ah, care-o fi misterul?
Isus stă tot închis afară-n ceaţă,
Iar noi stăm tot închişi în adunare.
Pergam era, desigur, fortăreaţă;
Laodicea parcă-i închisoare.
Laodicee mândră şi naivă,
Stau azi şi mă jelesc sub steaua ta,
Din biata gloată mare în derivă,
Mai poate să audă cineva?
Mai lasă-l şi anul acesta STĂPÂNE! Smochinul acela… l-ai mai lăsat un an şi acum ce frumos e… ce roade…

CEL   CE   SE   UITĂ   PE   SINE

Ce frumos e omul
care se uită pe sine
el nu ocupă orizontul
ca altul să nu vadă.
el nu pleacă şi nu vine
ca să fie văzut
el nu se simte important şi nu pradă
sentimentele, cuvintele şi încrederea.
Omul acesta ştie
că are pe cineva lângă el
se dă la o parte ca celălalt
să vadă tot, să primească tot.
să se simtă bine…
Ce frumos e omul
care se uită pe sine…
Ce frumos e omul
care dăruieşte iubire.
fără să ceară nimic în schimb.
Căci şi el ştie că n-are
ce să cântărească iubirii de sus…
Ce minunat e omul
pe care Cerul l-a pus.
să fie izvor de mulţumire
aşa cum pomul mulţumeşte cu roadele lui
mâinile întinse spre dăruire.
Doar aşa îl putem cunoaşte
pe Cel care vine
pe Omul care se uită pe sine…


TEMA   II

Pe planeta unde florile se ofilesc şi visele se destramă în zori… e sărbătoare. Fiecare pământean şi-a îmbrăcat haina de gală ţesută din bucurie sau durere, din belşug sau sărăcie şi e gata să întâmpine NOUL AN. Pe nesimţite însă TIMPUL ca un hoţ – pune un semn de hotar… apoi trece peste el năvalnic – vrând să ia în şuvoiul său tot ce întâlneşte în cale, lăsând oamenilor nostalgia acelor hotare pe care ei le numesc ani.
Şi în timp ce soarele îmbrăcat în mantia sa regală, aleargă ca un viteaz pe drumul lui – apunând şi răsărind într-o mare de lumină, pe drumul bătătorit de milenii al pământului – vine un străin.

STRĂINUL   DIN   GALILEA

De la un timp prin faţa casei mele
Trece-un străin venit din Galilea,
Şi-mi cere un pahar de apă rece
Şi-i obosit căci vine din Iudea.
Numele meu este Isus Hristos
Şi-aş vrea să intru de găseşti că-i bine
Ca să vorbim de lucrul cel frumos
Şi să chemăm iar zilele senine.
Şi mi-a plăcut şi vorba Lui şi faţa
Dar astăzi sunt cu treabă prin ogradă,
Mai treci pe-aici, pe mâine e posibil
Şi te-oi chema de cum te văd pe stradă
Şi-a mai venit, Isus din Galilea
Şi-am mai vorbit cu El printre ulucă
Atât de mult ar vrea să intre-n casă
Şi copilaşilor ceva să zică,
Am auzit de prin vecini străine
Că vindeci boli, că pui în suflet pace,
Te-aş invita de n-ar fi musafirii
Ca să vorbi de ceea ce îţi place
Tu biet sărman din neamul lui Adam
Ce în atâtea lucruri te complaci,
Văd că primeşti în casă încă-un an
Însă cu Mine ce-ai de gând să faci?..
De la un timp prin faţa casei mele
Trece-un străin venit din Galilea
Şi-mi cere un pahar cu apă rece
Şi-i obosit căci vine din Iudea.
Şi-aş vrea să intru de găseşti că-i bine
Ca să vorbim de lucrul cel frumos
Şi să chemăm iar zilele senine…
Numele meu este… ISUS HRISTOS!


TEMA   III
ÎNGERUL   CU   CUMPĂNA

Şi a fost o seară… şi apoi a fost o dimineaţă… şi aceasta a fost prima zi a unui an – care a venit după o altă zi a altui an – şi aşa poznaş timpul se joacă cu pământenii înlănţuiţi în nepăsare – dar ici şi colo câte unul părăseşte jocul, numărându-şi zilele (alături de Străinul Galilean el se simte liber şi fericit).
Cu faţa luminată de o tainică bucurie, câţiva oameni se alătură Străinului galilean şi mai încolo un înger cu o cumpănă în mână cântăreşte ceva…!
Într-o parte a cumpenei sunt aşezate cu grijă cugetele şi interesele pentru cer, vorbele bune, pâinea care a fost celor flămânzi, hainele pentru cei săraci, mângâierile pentru cei întristaţi.
Pe celălalt taler al cumpenei, cu aceeaşi grijă au fost aşezate gândurile pentru cele pământeşti, citirea cărţilor de poveşti, gândurile la îmbrăcăminte, vanitatea, mândria… şi deodată… balanţa umplută cu cele lumeşti se coborî repede, lovind cu greutate caldarâmul în timp ce una peste alta: mândrie, vanitate, celelalte lucruri pământeşti – se împrăştie – dar deşi multe greutăţi cad, balanţa cu cugetele şi interesele cereşti se ridică uşoară pe când cealaltă se coboară… şi vai cât de uşoară e.
– POT UNII CA ACEŞTIA SĂ INTRE ÎN CER? se aude vocea puternică şi cristalină a îngerului. Se stinge muzica, se opreşte jocul şi pentru o clipă tăcerea îmbracă pământul. Nici un răspuns.
– O, NU, NICIODATĂ, spune-le că nădejdea pe care o nutresc acum este zadarnică şi că dacă nu se pocăiesc cât mai repede şi nu dobândesc mântuirea, ei trebuie să piară! îmi spune îngerul .
Şi jocul cu timpul porneşte din nou!

UN   AN   LAODICEAN

Stai lângă drum cu fruntea udă,
Din nou la capăt de ocol
Că după încă un an de trudă
Eşti tot sărac şi orb şi gol.
Cine-i de vină? N-ai ce spune!
De fapt nici nu te-ai prea luptat…
Ce viaţă ai de rugăciune?
Trei vorbe spuse lângă pat…
Iar studiul biblic? Nu ai vreme,
Căci timpul este bani şi bani
Şi necredinţa se tot teme:
Ce va mânca peste cinci ani?
Atât de mult avertizau
Atât de mari solii de har,
Nu ţi-au străpuns urechea-ţi tare?
Nu te-au adus lângă altar?
S-a pregătit cu mâini promise
Tot cerul ca să te ajute
Şi-n calea ta au fost trimise
Atâtea suflete pierdute!
Dar câtor orbi le-ai fost lumină?
Pe câţi bolnavi ai vizitat?
Câţi bani, cerneală sau benzină
S-au scurs pentru apostolat?
N-ai vreme? Teme-te s-o spui
Ca nu cumva să ţi-o ia toată…!
La pofte ochiul poţi să-l pui
Să faci ce face lumea toată?!
Nu te căiesc, e treaba ta
Cu ce şarpantă semeni clipa,
Dar când speranţa va zbura
Mâhnit îi vei privi aripa…
De-atâţia ani urmându-ţi planul,
Te afli printre biruiţi…
Nici prin minune ca la anul,
Să seceri viaţă din arginţi…
O,de mai poţi să iei aminte,
Primeşte-mi singura povaţă:
Ia ţinta lui Hristos în minte,
Căci timpul nu e bani, ci viaţă!


TEMA   IV

a). În oaza de verdeaţă şi linişte, grădinarul munceşte din greu, mai are un timp şi fiecare trebuie să aducă roadă. Altfel… va fi tăiat.
Şi a venit grădinarul de departe, a părăsit cerul înstelat, a dezbrăcat haina de slavă şi a îmbrăcat o haină de rob, apoi s-a plecat să slujească fiecărui om – pom sădit în grădina unei planete răzvrătite, lacrimile lui au udat pământul, sângele lui i-a potolit setea, iar trupul său – pâine a vieţii a dat hrană smochinului – om, ca să crească, să aducă rod.
Iar când înserarea a coborât la hotarul de vreme smochinii au început să vorbească între ei cu durere şi sfială.
b). Să fi fost oare vorba smochinilor poezie sau răvaşe de anul nou?
O, nu!
Ea e un început de drum.
Prima smochină… primul rod.
Poate că nu pare real.
Sunt poate vorbe care le-au mai spus, hotărâri ce le-au mai luat, dar astăzi chiar dacă în poezie şi cântec ne exprimăm – vrem pentru toţi un nou început. În jocul său timpul nu ne oferă decât clipa. Astăzi!
Dacă nu astăzi atunci când?
Şi dacă nu noi? atunci cine?

CÂT   DESPRE   MINE

Iosua 24,15
Cât despre mine, eu şi casa mea
Ne-om închina mereu doar Celui care
A construit un cer, pământ şi mare,
Şi a iscat izvoare-n urma sa.
Lasă-ne sub colburi datina străbună
Iar zeii noi deja i-am alungat
Noi punem foc la orişice păcat.
Nu vrem să ducem viaţă de minciună.
Eu am ales cu-ai mei, de la Exod
Ca să slujim pe Domnu-n orice vreme
Şi-n lumea ce sub bolţi de fier se teme
Credinţa noastră să aducă rod.
Dar eu şi casa mea nu vrem să bem
Din vinul Babilonului cel mare
Şi-n drama ce se-apropie de zare
Nu vom purta al dezonoarei semn.
Intrăm în legământul lui Iosua
Chiar soarele, de mult oprit pe cer
Aşteaptă oameni noi, nu bolţi de fier
Din vastul Orient şi până-n SUA.
Aşteaptă cerul noi piloni de rugă
Pe care să se-aşeze veşnicii,
În timp ce la lumeştile prostii
Căzând, prea mulţi luceferi se înjugă.
Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi
Eu nu pot accepta să fiu computer
Nu pot altfel! Aici vom sta ca Luther,
În fortăreaţa raiului zidiţi…
Clădeşte-ne Tu, Doamne-n bucuria
De a-Ţi rămâne Ţie toţi, în tot.
Şi eu şi casa mea dăm astăzi vot
Că-ţi vom sluji smeriţi toată vecia.

ANGAJAMENT

Încă un an din viaţa noastră se încheie astăzi, privirea se îndreaptă spre trecut. Am pregustat oare în cele dumnezeieşti, am crescut în cele spirituale? Am mai crescut câte un centimetru, doi, dar a crescut şi zelul pentru studiu? Am câştigat biruinţă asupra propriilor noastre mofturi şi nesupuneri?
Ah, care a fost raportul vieţii noastre care a trecut în veşnicii pentru a nu se mai întoarce niciodată?Să ne cântărim… la ce ne place să ne gândim, despre ce ne place să vorbim? Cine are simpatiile noastre cele mai calde? … mulţi mărturisesc a fi de partea Domnului dar nu sunt, toată greutatea faptelor lor este de partea vrăjmaşului.
Când intrăm acum în Noul An, NOI TINERII facem aceasta cu o hotărâre serioasă, de a urma pe calea ce duce spre cer. Vom căuta ca viaţa noastră să fie mai nobilă şi mai înălţătoare ca în trecut! Ţinta noastră va fi nu propriul nostru interes ci propăşirea lucrării lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.
Nu vrem să mai rămânem într-o poziţie, unde să avem mereu nevoie de ajutor, de supraveghere, să ni se aducă mereu aminte cum trebuie să ne purtăm, cum să vorbim – pentru a rămâne pe calea îngustă. Noi vrem să fim tari spre a exercita o influenţă sfinţitoare asupra altora. Fie ca interesul nostru să fie păstrat treaz pentru a face bine, a mângâia, a întări pe cei slăbi şi a mărturisi pe Hristos.Ţinta noastră pentru Noul An va fi slava lui Dumnezeu. Ai Tăi suntem Doamne, pentru Tine vrem să trăim, să lucrăm, să suferim, să murim!

BULGĂRI  DE  LUT  LA  PICIOARELE  TALE

Doamne,
Îţi mulţumim,
Îţi mulţumim că ne-ai ajutat
Să ne unim braţul anului trecut deja
Cu braţul anului ce vine
Cioplindu-i o formă de rugăciune.
Şi-am putut,
Şi-am putut, Prea Înalte,
Zi de zi să ne unim de-o parte.
Primeşte-ne această jertfă
Sau monument al uitării cistite,
Al uitării Tale că Ţi-am greşit
Şi-al amintirii noastre că ne-ai iubit
Juruinţi să-Ţi mai facem
Parcă ni-e greu
Pentru că nu le-mplinim, cum se ştie,
Dar în jertfa mâinilor Tale străpunse de cuie
Dă-ne putere să ne-nchină viaţa Tie.
Să ne-mpletim
Gânduri,
Fiinţe,
Mâini
Şi dorinţe,
Vorbă
Şi cântec
Adică toate.
Să ne-mpletim noi înşine
Ca-ntr-o minune-ntr-un drum,
Drum ce să ne scape de moarte.
Fă-ne Tu slabi,
Fă-ne slabi în chemări omeneşti,
Mici în dimensiuni pământeşti,
Inundând astfel în noi ca nimic altceva
Slava eternă, slava Ta.
Dă-i un chip nedurut
Consacrându-mă Ţie cum eram la-nceput.
Pune în mine, în noi momentul
Ce pe Iosua în vremuri străvechi îl cinsti:
“Cât despre mine: Eu şi casa mea
Îţi vom sluji”
Dă-ne putere.
Dă-ne putere
Să ne plecăm în jos fruntea,
Fruntea murdară de gânduri deşarte
Ce-o purtăm cu mândrie
Între semenii noştri, sus.
Şi-ascunşi într-un plânset fierbinte
Lăsând pe altar daru-adus
Să fugim să fugim spre-mpăcare.
Spre mila ce trebe s-o dăm
Şi apoi înnoiţi în inimi şi minte
Jertfe vii să îţi fim, Bun Părinte.
Ne-aşezăm cu lacrimi în ochi
La picioarele Tale pentru încă un an,
Nişte bulgări de lut,
Tăcuţi ca nişte şterse cuvinte:
Tată ceresc, Te rugăm fă din noi
Nişte vase, vase de cinste,
CE   FACI,   NU   INTRI?
Există o solie care străbate lumea
Şi pune temelie la orice gândeşti şi simt
Ea vine de pe timpul corăbiei lui Noe
Ca să întrebe iarăşi, pe cel sărac, pe prinţ,
Şi prin evenimente ridică o problemă
Sub adierea vieţii ce-anunţă vreme rea,
Furtuna e pe-aproape, corabia aşteaptă,
Ce faci? Nu intri? Intră şi tu şi casa ta
Nu calcula ce şanse avem de existenţă,
Căci nu trăim sub semnul de probabilitate,
Avem probe solemne şi argumente clare
Că judecata vieţii e gata să se-arate.
Şi cine-a stat pe schele şi a lucrat la navă
Şi şi-a ‘noit speranţa în viaţa aceasta grea
Va şti să recunoască mesajul de salvare,
Ce faci? Nu intri? Intră şi tu şi casa ta!
Se-ntâmplă lucruri care uimesc şi omenirea
Şi parcă şi natura îşi iese din făgaş
Începe-o frământare şi se zvoneşte ştirea
Că timp mult nu mai este la sat şi la oraş.
Şi cei care întreabă nu pot ca să nu afle
La cine e scăparea, salvarea mea şi-a ta,
Corabia aşteaptă, furtuna e pe-aproape,
Ce faci? Nu intri? Intră şi tu şi casa ta!
De ai copii la joacă, de ai copii în lume
Plecaţi ca să câştige valori materiale,
Duceţi-vă degrabă, strigaţi-i azi pe nume
Căci vine socoteala problemelor finale.
Şi nici n-apuci să numeri necazurile vieţii
Căci, iată, că soseşte şi telegrama ta,
Expeditor e cerul şi cerul te întreabă
Ce faci? Nu intri? Intră şi tu şi casa ta!
Un an de har şi viaţă s-a şi grăbit să plece
Unii din noi chiar astăzi îşi fac un referat
De felul cum probleme mărunte sau mai grele
Au fost ca haine bune sau rele de purtat.
Dar haina – nedreptăţirii ne-aşteaptă să ne-mbrace
Ca viaţa să lumine prin străluciri de stea
Corabia sfinţirii ne-aruncă azi o scară:
Ce faci? Nu intri? Intră şi tu şi casa ta!
N-avem o altă navă ce merge către stele
Şi nu avem o altă chemare mai curată
Se-aude Comandantul dând ordin de plecare
E ultima comandă spre echipaj lansată…
Ancora sus! Fiţi gata! Cârmaci este Domnul
Şi cel ce pleacă astăzi cu El e cel ce vrea
Pânzele sus! În ele puternic suflă Duhul
Ce faci? Nu intri? Intră şi tu şi casa ta!


ÎNCHEIERE
“STRĂINUL   DIN   GALILEEA”

Smochinul
Mai lasă-l şi anul acesta! Spuse cu durere grădinarul… şi a mai trecut un an…

E   VREMEA

E vremea să căutăm pe Isus
E vremea să-L căutăm în genunchi
Cu dragostea noastră de El
Să fim legaţi – un singur mănunchi
E vremea să-L cunoaştem pe Isus
Să-I ascultăm glasul şi sfatul
Cuvântul Lui să ne umple inima
Să nu ne înşele vreun altul…
E vremea să-L cunoaştem, să-L iubim,
Să-L strângem în suflet în fiece zi
Urechea să-L ştie din sute de glasuri
Din sute de voci ce ne-ar putea ispiti!
Isus are glasul duios şi senin
Şi pasul său liniştit şi umil
Pe cap poartă sfinţenia divină
Şi e încins cu dragoste caldă de copil…
Atât de mult se deosebeşte El
Atât de înaltă-i imaginea Lui
Încât toţi acei ce-L cunosc
Nu vor ceda înşelătorului…
E vremea să cunoaştem pe Isus
E vremea să trăim ce citim…
Să ne umplem candela cu spiritul Lui,
E vremea să-L iubim, să-L iubim.

STRĂINUL   DIN   GALILEEA
De la un timp prin faţa casei mele
Trece-un Străin venit din Galileea,
Şi-mi cere un pahar cu apă rece.
Şi-i obosit căci vine din Iudeea.
Şi-aş vrea să intru de găseşti că-i bine
Ca să vorbim de lucrul cel frumos
Şi să chemăm iar zilele senine…
Numele meu este… Isus Hristos!
Sursa: www.intercer.net