Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

2. EGIPTUL INAINTE DE SECOLUL AL XV-LEA I.HR. – autor Biserica Adventista

Scris la: 8 mai 2010

2. Egiptul inainte de secolul al XV-lea

Istoria perioadei celei mai timpurii a Egiptului este, asemenea istoriei Asiei Apusene, invaluita in mister si legenda. Cercetatorii au crezut ca au descoperit niste reminiscente ale unor evenimente preistorice in vechile mituri egiptene, cum ar fi acela care descrie lupta dintre zeii Osiris si Set pentru tronul Egiptului. Dar este departe de a fi sigur ca aceste mituri au vreun fundal istoric. Pe de alta parte, cercetatorii preistoriei au scos la lumina prin sapaturi unele sate si cimitire,  care dateaza din perioada pre-dinastica, insa datarea exacta a acestor presupuse vestigii timpurii este tot asa de dificila ca datarea timpurie in Mesopotamia, si inca nu a fost realizata.

Cu toate acestea, exista o dovada clara ca impulsurile culturii egiptene se datoreaza Mesopotamiei. Cele mai timpurii cladiri monumentale au fost construite din caramida, asemenea celor de pe valea Tigrului si Eufratului, cu aceleasi caracteristici arhitecturale cunoscute, cum ar fi pereti cu panouri ascunse. In ambele tari se foloseau desene artistice similare pentru sigilii si pentru decorarea vaselor sau a altor obiecte. De asemenea, ideea de a scrie pare sa fi ajuns in Egipt de la sumerieni, desi egiptenii au dezvoltat un mod de scriere diferit, cu totul independent. Printre alte realizari culturale pe care Egiptul le-a primit, probabil, din Mesopotamia, trebuie sa fie enumerate metalurgia, roata olarului si sigiliul cilindric.

Cronologia Egiptului antic. – Cronologia egipteana timpurie, asemenea cronologiei Asiei Apusene, a suferit reduceri drastice odata cu inceputul secolului. In acea vreme, cercetatorii datau inceputul perioadei dinastice in mileniul al V-lea sau al VI-lea i.Hr., iar marele egiptolog James H. Breasted scria cu emfaza ca introducerea calendarului a avut loc in Egipt in anul 4241 i.Hr., “cea mai timpurie data fixata din istoria mondiala cunoscuta noua” (A History of Egypt, p. 14). Descoperirile facute de la data aceea au aratat ca toate concluziile care au rezultat din aceasta datare, precum si din altele mai timpurii au fost gresite. De aceea, cercetatorii au fost nevoiti sa reduca asa de mult cronologia egipteana, incat inceputul perioadei dinastice este acum plasat intre 3100 si 2800 i.Hr. Chiar si acum, cercetatorii nu au ajuns la unanimitate in ce priveste cronologia Egiptului.

Datele prezentate ulterior sunt cele mai recente, adica ultimele acceptate de egiptologi in prezent. Ei recunosc faptul ca datele din perioada aflata dincolo de anul 2200 i.Hr. pot fi mai indepartate cu 50 sau 100 de ani, iar cele dintre 2200 si 2000 i.Hr. pot fi mai indepartate cu 25 pana la 50 de ani. Numai in ce priveste dinastia a doisprezecea, de la 1991 la 1778 i.Hr., suntem siguri de corectitudinea datelor noastre, deoarece sunt bazate pe texte astronomice. Pentru perioada de dupa 1778 i.Hr., din nou nu exista nicio certitudine cu privire la o perioada de 200 de ani, iar pentru datele dinastiei a optsprezecea, incepand aproximativ din 1580 i.Hr., inca trebuie sa admitem o marja de eroare de cativa ani.

Aceste observatiile sunt facute pentru a preveni cititorul in ce priveste acceptarea oricareia din numeroasele date contradictorii pentru perioadele timpurii ale istoriei egiptene, pe care el le va gasi in carti. Cele mai multe dintre aceste carti sunt deja depasite, iar cele aparute recent contin date care vor mai trebui sa fie reduse, indata ce sunt vor fi disponibile dovezi suplimentare. Totusi datele pentru mileniul al treilea, care sunt oferite mai recent, sunt acceptate in prezent de egiptologi, dar ele nu sunt in mod necesar corecte. Cu toate acestea, istoricul are nevoie de date pentru reconstituirea istoriei, deoarece nu crea o imagine a cursului evenimentelor, ignorand cu totul cronologia, chiar daca isi da seama de incertitudinile ei.

Perioada protodinastica - Dinastia intai si a doua. – Se cunoaste putin despre perioada aceasta, in care intreaga tara pare sa fi fost unita sub o singura coroana pentru prima data. Traditia ii atribuie realizarea aceasta regelui Menes, primul conducator din dinastia intai. Inainte de aceasta unificarea – indiferent de cine a fost realizata – Egiptul era format din doua tari. Acest fapt este reflectat in titulatura regelui, in numele egiptean al tarii, in organizarea duala a conducerii, care s-a pastrat in decursul istoriei, si in multe alte dovezi.

Sistemul de scriere folosit la inceputul Dinastiei Intai pare sa fie fara precedente care pot fi identificate. Nu exista nicio dovada ca Egiptul a trecut prin trepte de dezvoltare, asemenea sumerienilor din Mesopotamia. De aici se ajunge la concluzia ca egiptenii au adoptat principii de scriere deplin dezvoltate prin contactul cu un alt popor. Intrucat sunt probe indestulatoare ca sumerienii erau unicul popor care avea o scriere inainte de egipteni, exista o mare posibilitate ca ideea scrisului sa le fi fost transmisa egiptenilor de sumerieni. Primele inscriptii ale dinastiilor intai si a doua sunt scurte si in forma rezumata. Acesta este motivul pentru care sunt dificil de citit. Totusi, sistemul de scriere era deja dezvoltat si a ramas acelasi, in esenta, timp de multe secole.

Scrierea hieroglifica egipteana este pur pictografica. Un semn poate reprezenta obiectul descris sau, potrivit cu principiul rebusist, ceva asemanator ca sunet, desi cu totul diferit ca inteles. De asemenea, egiptenii foloseau imaginea unei case, numita per, pentru a descrie o casa, dar foloseau acelasi semn in alt context pentru cuvantul a umbla, intrucat in limba egipteana “a umbla” se pronunta tot per. Un astfel de sistem de scriere avea nevoie de multe sute de semne pentru a exprima fiecare gand concret sau abstract. De aceea, sistemul de scriere egiptean era greu de invatat. Mai tarziu, semnele particulare au fost prescurtate in scriere cursiva, numita hieratica, sau chiar si mai mult in scrierea demotica, dar au ramas complicate, pana cand scrierea alfabetica greceasca a inlocuit vechiul sistem in perioada crestina.

Mormintele regale ale regilor din primele doua dinastii au fost gasite in cetatea sfanta Abidos. Totusi, morminte ale unora dintre aceiasi regi au fost dezgropate la Saccara, necropola capitalei Egiptului Inferior, Memphis. Prin urmare, nu este sigur care dintre constructii trebuie sa fie considerate ca fiind morminte si care ca fiind cenotafuri. Mormintele timpurii au fost construite din caramizi si lemn, dar spre sfarsitul celei de-a doua dinastii primele camere mortuare au fost construite din piatra.

Prin intermediul pietrei de la Palermo, care cuprindea anale fragmentare ale acelei perioade, aflam ca incepand de la Dinastia a doua, la fiecare al doilea an se facea un recensamant fiscal, cresterea Nilului era urmarita cu grija si inregistrata pentru referinte viitoare, constructiile navale jucau un rol important in economia Egiptului, si industria aramei ajunsese la o capacitate atat de mare, incat regele Casechamui a pus sa i se faca o statuie in marime naturala.

Regatul Vechi - De la dinastia a treia la dinastia a sasea. - Epoca piramidelor a inceput cu dinastia a treia. Dezvoltarea constructiilor monumentale in piatra a fost incredibil de rapida. In decurs de 50 de ani de la prima folosire cunoscuta a pietrei pentru captusirea unei camere mortuare, regele Zoser a construit piramida in trepte de la Saccara, complet din piatra, inalta de 61 de metri. El a inconjurat-o cu numeroase constructii din piatra si cu un zid imprejmuitor, intregul complex fiind lung de 549 de metri si lat de 126 metri. In cursul urmatorilor 75 de ani, prelucrarea pietrei ajunsese sa fie atat de bine stapanita, incat regele Chufu (Cheops) a inaltat cel mai mare monument in piatra construit vreodata, Marea Piramida de la Gizeh. Aceasta era inalta de 146 metri si consta din 6.250.000 tone de piatra, fiecare bloc cantarind in medie 2 tone. Fiul sau Chefren si nepotul sau Mikerinos au construit piramide invecinate, care erau numai cu putin mai mici si inca stau in picioare in toata maiestatea lor.

Regii au construit morminte – piramidele sunt morminte regale si nimic altceva – care erau destinate sa dureze vesnic si sa pastreze corpul regelui pentru totdeauna. Acesti monarhi timpurii au reusit sa construiasca monumente care au rezistat fortelor distructive ale naturii si ale omului timp de mii de ani, desi n-au fost in stare sa-si protejeze corpurile si tezaurele pe care le-au luat cu ei in mormant. Niciunul dintre trupurile constructorilor de piramide nu a scapat de mana jefuitorilor, iar comorile au impartasit soarta proprietarilor lor.

Veniturile nationale ale Egiptului au fost cheltuite in felul acesta timp de secole pentru a asigura un loc de inmormantare pentru regii zeificati. In timpul vietii unui rege, in sezoanele cand nu se faceau munci agricole, toata populatia barbateasca a Egiptului era supusa concentrarilor la lucrari in carierele de piatra, pentru transportul blocurilor de piatra si pentru lucrarile de constructie. Cand un astfel de monument era terminat si regele era mort, populatia saraca nu avea scapare, deoarece succesorul regal incepea o noua lucrare si construia o alta piramida. Acest lucru a durat secole la rand si, din cauza lui, economia Egiptului a ajuns sa fie secatuita, cu rezultatul ca piramidele au devenit tot mai mici cu fiecare generatie, iar nelinistea care se acumula a pricinuit in cele din urma o revolta ce a pus capat acestei risipe a veniturilor nationale.

Regatul Vechi a ajuns la o inalta treapta culturala. Acest fapt se poate vedea in monumentele lor arhitectonice. Realizarile tehnice si stiintifice ale constructorilor piramidelor raman extrem de remarcabile. Este uimitor ca au putut sa manevreze cantitati atat de enorme de piatra, fara sa cunoasca roata – care a ajuns in Egipt numai dupa cateva sute de ani – si fara scripete sau macara. Ei au fost in stare sa faca o munca de prima clasa numai cu simpla putere a omului cu ajutorul funiilor, penelor, parghiilor si planurilor inclinate.

Precizia atinsa este aproape fantastica si aproape ca nu poate fi depasita de constructorii moderni. Marea Piramida poate inca servi ca un exemplu care sa ilustreze aceasta precizie. Monumentul a fost inaltat pe un platou care la inceput nu era la acelasi plan, dar a fost nivelat perfect, incat deviatia de la adevaratul plan de la coltul nord-vestic la cel sud-vestic este numai de 0,0004 la suta. Aceeasi precizie exista si in forma patrata a piramidei, dovedind o eroare de numai 0,09 la suta intre laturile nordica si sudica si de numai 0,003 la suta intre laturile estica si vestica.

Desi egiptenii aveau un sistem complicat de matematici, textele lor matematice arata ca erau in stare sa calculeze exact un trunchi de piramida sau un cilindru. In Regatul Vechi stiinta medicala a atins un nivel de eficienta, care nu a fost decat foarte putin depasit timp de mii de ani. Ea a devenit atat de vestita in lumea antica, incat chiar si grecii l-au facut pe un egiptean din trecutul indepartat zeul lor pentru medicina. De asemenea, in arta si in literatura s-a fixat modelul pentru perioadele urmatoare ale istoriei Egiptului si, in toate aceste domenii, in decursul istoriei antice a Egiptului au aparut foarte putine schimbari. Acest nivel inalt al civilizatiei Regatului Vechi a fost recunoscut de generatiile urmatoare, care au intitulat perioada aceea ca fiind perioada clasica a Egiptului.

Forma egipteana de guvernamant in timpul Regatului Vechi a fost autocratica, regele fiind un monarh absolut. El era considerat a fi “zeul cel bun” al Egiptului. Nubia era in parte supusa, iar minele ei de aur erau exploatate. La Sinai erau trimise expeditii dupa arama si turcoaz, sau la Biblos dupa lemn de cedru. S-au mai intreprins cateva campanii in Palestina, dar nu s-a facut nici un efort serios pentru construirea unui imperiu in strainatate.

Acest Regat Vechi, privit ca perioada glorioasa a istoriei egiptene, s-a sfarsit in secolul al XXII-lea i.Hr. si a fost urmat de o perioada de haos si anarhie. Factorii decisivi in prabusirea lui au fost saracia crescanda a populatiei, intrucat toata averea natiunii era folosita pentru constructii regale, cresterea continua a puterii guvernatorilor locali, si faptul ca un rege slab, Pepi II, a domnit timp prea indelungat (90 de ani).

Prima perioada intermediara - De la dinastia a saptea la dinastia a unsprezecea. – Urmatorul secol si jumatate a cunoscut situatii haotice (aprox. 2150-2000 i.Hr.) cu un numar de guvernatori locali, care au incercat sa devina regi supremi peste tara. Principii de Coptos, Heracleopolis, Siut si Teba se numeau regi, luptau intre ei si incercau sa obtina suprematia peste toata tara. Asiaticii, probabil amoritii care au aparut in tot Orientul Apropiat pe vremea aceea au invadat delta si au stapanit peste tara de nord, din Athribis, capitala lor.

Textele existente din perioada aceasta ne prezinta un tablou al starilor sociale existente. Se pare ca toate barierele fusesera sfaramate. Bogatii ajunsesera saraci, mormintele mortilor ilustri au fost deschise si jefuite de continutul lor, si multi oameni comiteau sinuciderea ca mijloc de a scapa de mizeria vietii. Pentru prima data in istoria egipteana, textele ne vorbesc despre oameni care au ajuns nereligiosi. Totusi, acesta a fost si un timp de reevaluare a lucrurilor spirituale si multe cugetari intelepte si de o mare inaltime morala provin din literatura Primei Perioade Intermediare pe care Breasted a numit-o “Era caracterului”. Multi oameni umblau dupa noi valori. Cand toate valorile materiale se dovedisera a fi nesigure, se faceau cercetari dupa valori nepieritoare si, de aceea, in literatura acestei perioade se vorbeste mult despre adevar, dreptate si ordine.

Regatul de Mijloc - Dinastiile a unsprezecea si a douasprezecea. – Dupa lupte indelungate, principii de la Teba, clasificati ca regii dinastiei a unsprezecea, i-au invins pe toti rivalii lor si au ajuns stapanitori supremi peste Egipt in a doua jumatate a secolului al XXI-lea i.Hr. Din nou s-au trimis expeditii la Sinai pentru arama si turcoaz si s-au construit cladiri monumentale pentru domnul regal, “zeul bun”. Totusi, un fel de revolutie a pus capat acestei dinastii si, dupa o domnie interimara de cativa ani, ultimul vizir al regelui anterior a devenit monarh peste Egipt, ca intemeietor al puternicei dinastii a douasprezecea.

Timp de 200 de ani, domnii din dinastia aceasta, care au mutat capitala de la Teba la Lisht, in Egiptul de Mijloc, au condus tara cu autoritate, dar si cu simt de raspundere. Ei se considerau a fi pastorii poporului, privind munca lor ca o raspundere grea si nu un privilegiu. Ei au stabilizat economia tarii si au reluat comertul cu strainatatea si expeditiile miniere din Sinai si Nubia si au fortificat granitele impotriva neincetatelor navaliri ale asiaticilor si nubienilor. Ei au avut grija sa-i formeze pe viitorii regi, numindu-l pe printul mostenitor coregent cu tatal, indata ce regele avea convingerea ca fiul este suficient de varstnic pentru a-si asuma raspunderile conducerii.

Daca Exodul urmeaza sa fie datat in dinastia a optsprezecea, Avraam trebuie sa fi vizitat Egiptul in perioada dinastiei a douasprezecea, in timpul unei foamete palestiniene, cand a facut cunostinta cu un faraon care l-a tratat cu consideratie si respect (vezi Geneza 12,16.20). Intr-un mormant al unui nobil egiptean, Knemhotep, este pictata in culori sosirea a 37 de palestinieni. Aceasta pictura murala excelent executata si bine pastrata ne da un tablou viu al asiaticilor din vremea aceea. El arata vesmintele lor in multe culori, care erau deosebite de vesmintele albe ale egiptenilor, armele, incaltamintea, o lira si alte obiecte si trasaturi interesante. Privind la acest tablou se poate imagina sosirea familiei lui Avraam in Egipt, asemenea celor 37 de persoane ale caror imagini au fost pastrate atat de viu pentru noi de pensula unui artist.

Regatul de Mijloc a avut legaturi active si in cea mai mare parte pasnice cu Palestina si Siria. O singura campanie militara impotriva cetatii palestiniene Sihem este raportata in perioada aceasta, desi lipsa de rapoarte ar putea sa nu prezinte un tablou adevarat al evenimentelor. Egiptul pare sa-i fi considerat pe vecinii lui asiatici ca natiuni oarecum dependente, deoarece reprezentantii coroanei erau asezati in cetatile mai mari ale Siriei si Palestinei, si, cu siguranta, promovau legaturi prietenesti intre conducatorii locali si puternicul rege al Egiptului.

Portul fenician Biblos era aproape o metropola egipteana in perioada aceea. Principii localnici, care aveau nume bune amorite, imitau titlurile egiptene, ceremonialul curtii si limba. Ei primeau daruri egiptene bogate de la Faraoni pentru lemnul de cedru si se inmormantau ca regii Egiptului, dar cu mai putin fast.

A doua Perioada Intermediara - De la dinastia a treisprezecea la dinastia a saptesprezecea. – Viata viguroasa a Regatului de Mijloc a ajuns la un sfarsit brusc, dar motivul sfarsitului sau nu este clar. Dinastia urmatoare a fost slaba si a trebuit sa-si imparta puterea cu conducatorii locali. Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea i.Hr. a avut loc sosirea nedorita a unor straini, cunoscuti sub numele de hicsosi. In lista de regi egipteni, acesti conducatori straini formeaza dinastiile a cincisprezecea si a saisprezecea. Istoricul iudeu Iosif Flavius explica numele de hicsosi ca insemnand “regi pastori”, dar noi stim ca numele acesta este o deformare a termenului egiptean heqa khasut, insemnand “domnitor al unor tari straine”. Relatia lor etnica este inca oarecum nesigura, insa numele lor, cum ar fi Jaqub-hur sau Anat-hur, arata ca multi dintre regii hicsosi erau semiti, desi unii s-ar putea sa fi fost huriti.

Este inca nesigur daca hicsosii au invadat Egiptul si s-au facut stapani pe tara prin actiuni militare, sau printr-o infiltrare pasnica. Intrucat au adus cu ei calul si carul, care fusesera necunoscute pentru Egipt pana la data aceea, pare ca hicsosii, cu echipamentul lor militar superior au cucerit Egiptul. Ei au facut cetatea Avaris din delta rasariteana capitala lor. Unii dintre hicsosii acestia, cum ar fi Khian, pare sa fi domnit peste toata tara, deoarece monumentele lor s-au gasit prin tot Egiptul si chiar si in Nubia. Este posibil ca alti conducatori hicsosi sa se fi multumit cu o stapanire cu numele, in timp ce conducatorii locali detineau puterea in districtele lor. De exemplu, stim ca in cursul intregii domnii a hicsosilor, principii din Teba pretindeau prerogative regale, si apar in listele egiptene ca dinastiile a treisprezecea si a saptesprezecea, fara nicio intrerupere. O alta dinastie locala, asa-numita a paisprezecea, cu sediul la Xois, a pretins autoritatea in delta apuseana.

Rapoartele noastre cu privire la acest timp foarte interesant, din nefericire, sunt foarte restranse si fragmentare. Hicsosii, ca domnitori straini, erau urati de egipteni. Dupa expulzarea lor, toate monumentele si rapoartele lor au fost distruse sistematic, iar amintirea lor a fost stearsa. Din cauza aceasta, avem numai cateva monumente contemporane care au scapat de furia egiptenilor, impreuna cu cateva referinte defaimatoare cu privire la ei de la scriitorii de mai tarziu si legendele deformate dintr-o epoca mult mai tarzie, cum ar fi acelea pe care ni le-a pastrat Iosif.

Acestea sunt motivele pentru care o mare parte din a doua Perioada Intermediara apartine timpurilor celor mai intunecate ale istoriei egiptene antice, un fapt deplans de istorici si de cercetatorii biblici, deoarece este considerat a fi pe deplin sigur ca Iosif a detinut postul de vizir al Egiptului sub unul din regii hicsosi. Intre cercetatori este un acord aproape general in privinta aceasta. Oricare ar fi data pe care o accepta pentru Exod, ei sunt de acord ca naratiunea lui Iosif se potriveste cel mai bine in perioada hicsosilor. De asemenea, cronologia biblica s-ar armoniza cu o astfel de conceptie. Nu numai ca gasim dovada arheologica care arata ca in perioada aceasta in Egipt au aparut calul si carul, dar si prima mentionare a lor in Biblie in legatura cu naratiunea lui Iosif (Geneza 41,43; 46,29; 47,17). Faptul ca in timpul perioadei hicsosilor a avut loc o mare schimbare sociala, in care toata proprietatea particulara (cu exceptia proprietatii templului) a fost transferata in mainile regelui poate, de asemenea, sa fie cel mai bine explicata prin evenimentele raportate in Geneza capitolul 46,18-26.

Sfarsitul perioadei hicsosilor a avut loc la inceputul secolului al XVI-lea i.Hr. Rapoartele noastre cu privire la expulzarea lor sunt, iarasi, foarte putine. O povestire legendara dintr-un timp mai tarziu spune despre o cearta a lui Apophis, unul dintre ultimii regi hicsosi, cu Sekenenre, printul din Teba. Povestirea aceasta ar fi de mica insemnatate, daca nu s-ar intampla ca numirea lui Sekenenre, pastrata inca, arata ca printul acesta a murit din pricina unor rani teribile la cap, probabil primite in lupta. De aceea se sustine ca Sekenenre a inceput razboiul de eliberare cu rezultate fatale pentru el. Fiul sau, Kamose, a continuat razboiul cu oarecare succes, dupa cum stim din doua rapoarte contemporane, dar eliberatorul real al Egiptului de sub jugul strain a fost fratele lui Kamose, Ahmose, care a dus razboiul chiar pana la portile cetatii Avaris, capitala hicsosilor. In cele din urma, cand Avaris a fost cucerita, hicsosii s-au retras in Palestina si au facut din cetatea Sharuhen (Iosua 19,6) cetatuia lor. Cetatea aceasta a fost, de asemenea, cucerita dupa o campanie de trei ani, sau dupa trei campanii anuale (raportul este ambiguu). Apoi, hicsosii au fost alungati spre nord, unde au disparut, desi este cu putinta ca razboaiele lui Tutmoses al III-lea, la o suta de ani mai tarziu, sa fi fost duse impotriva hicsosilor ramasi.

Regatul Nou - De la dinastia a optsprezecea la dinastia a douazecia. – Intrucat perioada istorica a acestui articol se incheie la sfarsitul secolului al XV-lea i.Hr., numai istoria Egiptului sub regii timpurii ai dinastiei a optsprezecea, sau in secolele al XVI-lea si al XV-lea i.Hr. va fi revazuta aici. Tratarea ultimilor regi ai acestei dinastii, ai perioadei Amarna, se va gasi in volumul al II-lea.

Nu exista intrerupere intre eliberarea dinastiei a saptesprezecea si puternica dinastie a optsprezecea, doar ca, din vremurile pre-crestine, dinastia a optsprezecea a fost considerata de la Ahmose, fratele lui Kamose, considerat prin traditie ca fiind ultimul rege al dinastiei a saptesprezecea. Primii patru regi ai noii dinastii, Ahmose, Amenhotep I, Tutmoses I si II, care au domnind cu totii aproximativ 65 de ani (de la 1570-1504 i.Hr.) au fost ocupati cu consolidarea regatului lor si organizarea tarii ca unitate politica si economica. Numai Tutmoses I a avut timp sa duca o campanie militara de o oarecare insemnatate. El a recucerit Nubia, care devenise independenta in timpul perioadei hicsosilor, si a facut o campanie in Palestina si Siria. El a patruns pana la fluviul Eufrat, care este descris in textele egiptene ca “apa aceea sucita care curge atunci cand urca”, deoarece Eufratul curge intr-o directie aproape opusa cu cea a Nilului.

Unul dintre regii timpurii ai dinastiei a optsprezecea, probabil Amenhotep I sau Tutmes I, a fost acel “nou imparat care nu cunoscuse pe Iosif” (Exod 1,8), faraonul care in spiritul nationalismului privea pe izraelitii semiti din cuprinsul tarii sale cu banuiala si ura si a inceput oprimarea care in cele din urma a dus la exod.

Dupa scurta domnie a lui Tutmes al II-lea, al patrulea rege din dinastia a optsprezecea, Hatshepsut, vaduva lui, care era fiica lui Tutmoses I, a venit la tron si a condus Egiptul cu o mana puternica, dar pasnica, timp de douazeci de ani (1504-1482 i.Hr.). Ea a fost fortata printr-o revolta a templului sa-l accepte in calitate de coregent pe nepotul ei Tutmes al III-lea, un preot minor din templul lui Amen, dar a reusit sa-l tina multa vreme pe planul al doilea. Ea a trimis expeditii comerciale la Punt,  probabil Somalia de azi, si a exploatat minele de la Sinai si Nubia pentru arama, turcoaz si aur.

Ea a construit la Deir el-Bahri, in Teba apuseana, grandiosul templu mortuar, care este considerat drept cel mai frumos dintre toate templele egiptene, si a inaltat o serie din obeliscurile cele mai inalte, care s-au inaltat vreodata spre cer in tara Nilului.

Cronologia biblica si circumstantele istorice par sa fie de acord ca Hatshepsut ar putea sa fie mama adoptiva a lui Moise. Este posibil ca ea sa fi intentionat sa faca din fiul ei adoptiv succesorul ei, din cauza urii inversunate fata de nepotul ei, Tutmoses al III-lea, asa cum o arata foarte clar rapoartele. Totusi, este posibil ca ea sa-si fi dat seama foarte curand ca un astfel de plan ar avea o sansa prea slaba de reusita impotriva opozitiei darze a puternicei preotii a Egiptului. Oricare ar fi fost planurile ei, preotii s-au ingrijit ca Tutmoses al III-lea, un protejat al lor, sa fie asezat pe tron, desi singura realizare a lor a fost ca el sa fie tolerat in calitate de coregent cata vreme a trait Hatshepsut.

Sfarsitul lui Hatshepsut, dupa o domnie de peste douazeci de ani, este invaluit in mister. Nu se stie daca a avut loc prin violenta sau prin moarte naturala. Trupul ei nu a fost gasit inca si este posibil sa fi fost distrus, dupa cum au fost distruse monumentele si inscriptiile ei. Indata ce a ajuns la tron, regele cel nou a facut tot ce i-a stat in putere sa distruga de la radacina amintirea matusii urate de el si fostei coregente.

Tutmoses al III-lea, care a domnit aproape 33 de ani (1482-1450 i.Hr.) a ajuns cel mai mare monarh al regatului nou. Intr-o campanie militara in Palestina si Siria, in cursul primului sau an de domnie, el a invins in faimoasa batalie de la Meghido o coalitie sub conducerea principelui de Kadesh. Aceasta a fost prima batalie din antichitate despre care se pastreaza un raport amanuntit. Tutmoses a supus toata Palestina si Siria, a facut padurile de cedru din Liban proprietati ale coroanei, a intemeiat garnizoane in cetatile principale ale Asiei apusene. El se prezenta personal aproape in fiecare an in domeniile sale straine, ca sa demonstreze puterea sa si sa descurajeze orice aspiratie la independenta sau razvratire. Bogatia Asiei a curs in Egipt sub forma de tribut si era folosita pentru proiecte uriase de constructii precum temple, palate si fortificatii.

Amenhotep al II-lea (1450-1425 i.Hr.), fiul lui Tutmoses al III-lea, care a fost probabil faraonul Exodului, a fost un mare sportiv care excela in tragerea cu arcul, vanatul si sportul nautic, dar a fost si un domn lipsit de mila si crud. Sunt raportate cateva campanii militare ale sale, din cauza revoltelor din diferitele parti ale Imperiului. Toate incercarile natiunilor supuse de a-si recastiga independenta au fost stinse fara de crutare si cu groaza. Amenhotep a fost urmat la tron de unul dintre fiii sai mai tineri, Tutmoses al IV-lea (1425-1412 i.Hr.). Exista dovezi ca noul rege nu a fost numit ca urmas de tatal sau, ci a primit onoarea aceasta pe neasteptate. Aceasta neasteptata inaltare la oficiul de print mostenitor ar fi explicata in mod adecvat daca fratele sau mai mare, mostenitorul prezumtiv, ar fi fost omorat in timpul plagii a zecea (Exod 12,29).

Situatia in Imperiul egiptean pe vremea probabila a Exodului. – Egiptul a atins culmile sale politice in timpul regilor Dinastiei a optsprezecea in secolul al XV-lea i.Hr. El era unit sub un monarh puternic si se bucura de prestigiul national castigat prin alungarea hicsosilor si construirea unui imperiu care se intindea departe in Africa si in Asia. Regii Dinastiei a optsprezecea, fiind descendenti ai eliberatorilor Egiptului de sub jugul strain, au fost respectati si stimati mai mult decat oricare alti regi care fusesera inainte. Acest fapt explica de asemenea si stabilitatea dinastiei care a durat aproape 250 de ani.

Nubia era o parte valoroasa a imperiului, intrucat ea avea bogate mine de aur, producand atat de mult aur, incat bogatia lui Faraon in acest metal a devenit legendara. Regii babiloniei, mitani si asirieni cereau aur aproape in fiecare scrisoare in cuvinte de felul acesta: “Sa binevoiasca fratele meu sa trimita aur in cantitate foarte mare fara de masura… caci aurul este tot atat de imbelsugat ca si tarana in tara fratelui meu”. Fiind administrata de un vice-rege numit “fiul din Cus al Regelui”, Nubia mai oferea si vite, piei, sidef si pietre semi-pretioase, prin urmare, era o proprietate importanta.

Palestina si Siria ajunsesera sa faca parte din Imperiul egiptean in timpul lui Tutmoses al III-lea. In aceste tari, principii nationali au fost lasati sa-si pastreze tronul, insa garnizoanele egiptene erau plasate prin toata tara in cetati asezate strategic. Inalti functionari ca reprezentanti ai coroanei vegheau asupra miscarilor si comportamentului diferitilor principi locali. De asemenea, primeau si transmiteau tributul anual, care aducea un flux continuu de bogatie in Egipt, cum ar fi lemn de cedru, ulei de masline, vin, vite.

Minele de arama de la Sinai erau exploatate intensiv si se pastrau legaturi comerciale cu Cipru, Creta si unele din insulele Ioniene. Cu regii babilonieni, mitani si asirieni, faraonul egiptean avea relatii bune, regii acestia numindu-se intrei ei “frate”.

Suprematia Egiptului in Siria si Palestina era necontestata, iar populatia din tara Nilului nu se simtise niciodata asa de in siguranta si de puternica. Revarsarea de bogatii din tari straine facea inutila punerea de poveri grele asupra cetatenilor egipteni si, pentru prima data in istoria Egiptului, s-a organizat o armata permanenta, mai ales din straini, inlocuind armata poporului care servise din vremuri imemoriale in timpul suveranilor, cand oamenii nu erau ocupati cu muncile campului. Cand cetatenii nationali au fost eliberati de serviciul lor traditional in armata sau la lucrarile publice, locul lor a trebuit sa fie ocupat de sclavii care erau obtinuti prin campanii militare in tari straine. Nevoia de munca a sclavilor straini a fost unul dintre motivele oprimarii evreilor care traiau in delta rasariteana si ale interzicerii incapatanate a plecarii lor.

Viata culturala a Egiptului ajunsese la un nivel inalt. Diferitele temple construite in cursul acestei perioade arata un gust artistic si arhitectonic rafinat. Artele si meseriile erau foarte dezvoltate si in timpul dinastiei a optsprezecea au fost produse obiecte de arta frumoase, dupa cum arata bogatul continut al mormantului regelui Tutankamon. Textele astronomice, matematice si medicale arata ca si stiintele infloreau. Astfel, Egiptul putea pretinde pe buna dreptate nu numai ca era natiunea cea mai puternica a vremii sale, dar si tara cea mai civilizata.

Aceasta a fost situatia in tara in care evreii au trait in timpul robiei lor si realizarile culturale cu care s-au familiarizat pe parcursul sederii lor in Egipt. Cunostintele obtinute in Egipt le-au fost deosebit de folositoare la construirea tabernacolului si a mobilierului lui in pustia Sinai.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania