Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

2. TIMPUL MASURAT CU AJUTORUL CORPURILOR CERESTI – autor Biserica Adventista

Scris la: 22 mai 2010

2. Timpul masurat cu ajutorul corpurilor ceresti

Cand a facut ca planeta acesta sa se roteasca in jurul axei sale si a trimis-o in cursa ei anuala in jurul soarelui, insotita de slujitorul ei mai mic, luna, Dumnezeu a decretat ca aceste corpuri ceresti sa guverneze pentru pamant ziua si noaptea si, mai departe, “sa fie niste semne care sa arate vremurile, zilele si anii” (Geneza 1,14). In felul acesta, timpul este masurat pentru pamant prin intermediul acestor miscari. Cei din vechime vegheau cerul in vederea semnelor si timpurilor, pentru a masura durata zilei si inceputul lunii. Astazi, astronomii din marile observatoare isi fixeaza telescoapele asupra stelelor pentru a determina semnalele de timp care reglementeaza ceasurile noastre.

Ziua masurata prin rotatia pamantului. - In timp ce planeta aceasta se roteste in jurul propriei axe, inundata de lumina soarelui, jumatate din glob este in lumina si jumatate in umbra. Adica, pe o parte este ziua si pe cealalta este noapte. Caci “Dumnezeu a numit lumina Ziua, iar intunericul l-a numit Noapte” (Geneza 1,5). Cand, in oricare punct de pe acest glob care se roteste, suntem purtati spre rasarit, de la lumina soarelui la umbra, spunem ca soarele este la apus. Apoi, urmand rotirea in tot cursul noptii, de-a lungul partii intunecate, ajungem din nou la lumina. Vedem soarele din nou la linia de despartire pe care o numim rasarit. Pe masura ce punctul nostru se apropie de punctul direct opus soarelui, globul acela de foc pare ca se inalta tot mai sus pe cer, pana ce ajunge la meridianul nostru, la miezul zilei. Apoi, pare ca apune, pe masura ce inaintam de-a lungul partii luminate de soare si completam un circuit cand atingem din nou linia de apus a soarelui – marginea umbrei. Anticii nu aveau nevoie de ceasuri pentru a spune cand trecea linia de granita intre zi si noapte – rasaritul soarelui incepea ziua, iar apusul soarelui aducea noaptea.

“Nu sunt douasprezece ceasuri intr-o zi?” intreba Isus (Ioan 11,9). Asa era, deoarece pe vremea Sa un ceas insemna a douasprezecea parte din intervalul acesta – variind dupa sezon – intre rasaritul si apusul soarelui. Dar “zi” mai are inca un alt inteles. O perioada marcata prin cinci zile, sau oricare alt numar de zile, nu poate sa treaca cu vederea noptile care intervin. De aceea, o zi din calendar este masurata printr-o rotire completa a pamantului in jurul axei sale, incluzand o zi si o noapte. La evrei, punctul de pornire era apusul soarelui. Fiecare zi intreaga era seara-dimineata, intuneric-lumina, noapte-zi (Levitic 23,32; 22,6.7; Marcu 1,21.32). Si alte popoare antice, cum ar fi babilonienii, isi incepeau ziua la apusul soarelui, desi egiptenii calculau de la rasaritul soarelui. Calculul nostru modern, de la miezul noptii la miezul noptii, a venit de la romani.

Durata lunii calendaristice guvernata de luna. – La fel dupa cum o rotire completa a globului in jurul axei lui, de la apus la apus, marcheaza o zi pe pamant, tot asa timpul necesar pentru ca luna sa se invarteasca o data in jurul pamantului – adica sa treaca prin fazele vizibile, de la patrar la luna plina si iarasi la patrar – a constituit luna calendaristica. Luna lunara antica nu incepea la luna noua astronomica, cand acest corp se afla intre pamant si soare – cu fata lui neluminata catre noi, si deci invizibil – ci o zi sau doua mai tarziu, o data cu aparitia noului patrar. Acum, insa, cea mai mare parte a lumii foloseste luni calendaristice artificiale, care nu tin seama de luna.

Anul masurat de soare. – In timp ce pamantul se invarte invartindu-se ca o sfarleaza, iar luna ii da ocol fara incetare, globul traverseaza vastul sau drum in jurul soarelui si face circuitul celor patru semne de hotar ale anotimpurilor – solstitiile de vara si de iarna si echinoctiile de primavara si de toamna – pentru a completa ceea ce noi numim an. Punctele acestea nu marcheaza anul tot asa de vizibil cum o face luna pentru luna lunara, dar chiar si popoare relativ primitive le pot recunoaste prin observarea repetata a umbrelor produse de soare la rasarit, apus si amiaza in decursul anului. La solstitiile de vara si de iarna apar zilele cu cea mai lunga si respectiv cea mai scurta luminare din partea soarelui, cand soarele este vazut cel mai la nord si cel mai la sud pe cer. La echinoctiile de primavara si de toamna, cand ziua si noaptea pe intreaga fata a pamantului sunt egale, soarele rasare exact la est si apune exact la vest. Cu toata dificultatea de a determina lungimea precisa a anului, chiar si salbaticul autentic poate sa-si dea seama de trecerea lui dupa ciclul sezoanelor, marcate prin semne ce nu inseala.

Saptamana nu este delimitata de natura. – Numai saptamana, masurabila prin porunca divina, nu are hotare naturale. Cele trei miscari ceresti independente – rotirea zilnica a globului in jurul axei sale, circuitul pe care luna il face in jurul pamantului si revolutia anuala a pamantului si lunii in jurul soarelui – marcheaza timpul nostru, dar nu exista nici un ciclu astronomic in legatura cu saptamana de sapte zile. Totusi Sabatul, dat la inceput de Dumnezeul naturii, marcat precis de caderea manei, chiar inainte de legea de pe Sinai, este identificat si in Noul Testament (Geneza 2,1-3, Exod 16,4.5.22-26; 20,8-11; Luca 23,54 la 24,1). De atunci, putem socoti saptamanile inapoi, in trecut, cu o siguranta obtinuta din date cunoscute.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania